căzut în cotidian

aseară, luna se cuibărise în lucul berzelor duse
nu i se vedeau decât ochii printre crengile uscate
şi parcă stătea să plângă, era singură
şi nici măcar trenurile nu mai şuieră ca altadată
să-i dea de ştire
totul se scurge, miere neagră
mânjind case, străzi, alei, copaci
că nici mai merită să vezi ceva,
e noaptea când toţi ochii se-nchid
lăsând întunericul să-şi facă de cap.
mă plictiseam să stau aşa, ţeapăn
şi am ieşit pe bancă
gândeam că s-o opri vreo stea la taifas
aiurea, erau toate duse
cu sorcova.
acoperiseră ferestrele cu nori
lăsând cerul gol,
da, dar nici măcar norii nu aveau timp de şagă
că cică-s în timpul serviciului
aşa că m-am făcut că plouă
şi-am tras cu urechea.
fâş, fâs, fâş, fâş,
da, teiul ăl bătrân îşi vântura mătăniile
foşnindu-şi rugăciunile
era pierdut într-ale lui
asta e, mi-am zis
nu-i o seară prielnică
toată lumea are treabă, sau se preface
poate mâine.
cred că, mâine o să am mai mult noroc
dacă nu asta e. îmi caut şi eu de ducă
şi mă-ntorc mai spre iarnă.

(Foto: "Hunter's Moon". David Haworth)