am uitat unde-am plecat...

când ochii mi se-ntunecă aidoma sufletului
iar sufletul răsfrânge tăcerea norilor
mă prind de mână şi-mpreună ne ascundem: de mine, de lume,
de toate, de tot.
biet netot, credul, credeam că eu
voi sparge muchea de zeu, uitând ca de obicei
că nimeni nu se poate-ascunde
sub unde
nici măcar dorinţa pustie
şi părăsirea
celor o mie, de vorbe
şi împreună răscoleam tainele
şi cuiburile
adâncite-n iarba zăpadă
ce uită să cadă
lăsând ouăle să-şi cearnă,
pustiul neviul.
te luam, fulg ostenit
şi asfinţeam Enoh
pe mal plin
să m-alin
cetele, bietele
ne cântau
ne-ndurau
ne torceau
Parce
răşchitori şi arce
potop, pustiire,
ce va fi să vie
peste culoare
şi peste un soare
chiar şi peste lună
sora mea nebună
închisă-n cetate
cu ferestre sparte
cu scara lăsată
prin ceruri uitată
doar ea mă îngână
zăpada-mi alină
şi mă cerne-n sus
tot înspre apus
şi mă cerne-n jos
că sunt de prisos
ca un gând frumos…