labirint

am intrat, neînceput şi neterminat
ca-ntr-o alunecare, clivaj desparţindu-mă de mine
şi-amestecându-mă printre
da, voi lăsa sunetul să mă spele
aşa cum numai aerul o poate face: mătăsos, proaspăt, curtenitor
ca sărutul, ca mângâierea, ca uitarea
dacă urmele paşilor s-ar înfrăţi
ar dăltui tăcerile
dar frunzele toamnei cern, topindu-mă
în ferestre.
şi alunec pe poteci, printre voci,
voce fiind,
lipind etichete sonore
goale ca eterul, având aceeaşi aromă
inegalabilă.
spuneai...
dar câte nu spune-un rătăcitor
prin colţurile vieţii
atunci când apăsările îi rătăcesc privirile
şi cărările
spuneai că toamna începe
să se-nfoaie cu luna plină din septembrie,
aşa cum numai albastrul mai răspunde
chemărilor ploilor
şi iernilor
când aerul tare
înmoaie tăria cataractelor
zădărnicindu-le curgerea către
porţile bănuitelor
fantomatice... urme…
şi mai spuneai
că băncile şi umbrarele tale
fug toccând urmele brânduşelor
atunci când amintirile se mai înfundă
debordând de-amăgiri
m-ai zidit în simbol
aşa cum fiecare figură este încastrată,
cochilie cu coarnele zgribulite,
asemeni banchizelor
prinse-ntre aurore boreale
tăinuind tăceri.
o să mai caut
o să te caut
o să mă caut după urmele paşilor
ce încă mai pipăie ringul
rimelor încrucişate
printre crinoline.