uimire

femeie, tu mă iubeşti !
ştiu, ştiu că n-o s-o spui niciodată
dar asta se vede pe sticla boltitului curcubeu
şi în floarea ce-mi sparge tăcerea
e ca o unduire de perdea
în fereastra vieţii
te privesc printre gene
când te chinui să-mi aduni zilele uitate
cum mi le speli
şi-apoi le-inşiri pe toate clipele
unui ieri
să mi le vadă
şi să le certe vântul
te privesc cum mă aduni
din toate cioburile
şi m-aşezi piesă lângă piesă
puzzle rătăcitor în carne
şi mă-nchegi c-o lacrimă
şi mă ştergi cu-n gând bun
ca să mă scoţi la lumină într-un azi
răscroindu-mă.
femeie, mâinile tale
mă ştiu de la rădăcină şi până-n creştet
cu rătăcirile îngălbenite
şi cu speranţele
împietrite
femeie,
iertarea-nfloreşte pe buze