senină

în zori când până şi stelele clipesc ostenite
sufletul mi se deschide fereastră
iar viaţa sprijinită-n coate
priveşte tăcută răsăritul
ar fi suficient să trag perdeaua nopţii
ca s-o pierd în moarte
dar e păcat
e-atât de fragedă şi frumoasă
în chenarul ferestrei
încât aş privi-o-n neştire
cum îşi bea ceaşca de lumină.