pasărea croitor

creşteam pădure
blocându-i răsuflarea
ţinând-o departe
departe…

mă ramificam, pieptănam vântul,
răscolind strigătul văzduhului strivit
de-o indolenţă

urletul suia din milioane de frunze,
coloană sonoră şi verde
ce leagănă moartea

m-am rătăcit, singur, în tăcerea
pe care ţipetele păsărilor o destrămau
nervură după nervură

acolo unde de niciunde se aude:
am luat fire de mătase să-mpletim la vise case
şi din sfori doar închisori
pentru el,
gând rebel…