sens invers

in seara asta cuvintele au preluat controlul si au inceput sa ma scrie

descrie de la picioarele care calca in strachini

dar nu pentru ca n-ar sti ce fac

ci pentru ca trag a lut

ars de valvataia din cuptorul vietuirii

pana la capul plin de amintiri si intortocheate cai de exprimare

cuvintele ma pipaie, cauta puncte si semne

dupa care ma interpreteaza, inima bate ascunsa-n temeri inutile

(saraca se teme sa nu iroseasca nici o bataie fara un strop de sange macar)

gura cauta radacina cuvantului ce nu mai apare

ochiul stang rataceste pe urmele unui gand iar ochiul drept

s-a-ntors si priveste-n fata nervul optic

drumul de la cuvantul rostit pana la cuvantul scris e mult mai lung

si imi e teama ca nici stiu cum sa-l parcurg

asa dezbracat, fara suflet, fara ecou, fara nimic care sa-mi apartina

doar schita sumara de cuvinte

sincronicitate

pe luna nu exista atmosfera și bătaia de aripa cade-n gol

partea mea dreapta e o aripa trista ce nu știe sa bată mai repede învingând inerția

partea cealaltă are zborul lin, planat, oscilând intre reverie și fericire

părțile mele au descoperit singurătatea

alăturându-se diverselor stoluri

dar fiecare punct cardinal își sapa canal de fuga lăsând vântul sa curgă

undeva la intersecția paralelelor

s-a născut punctul ce ma înalță asimptotic oferindu-ma luminii

în urma, borne de viata, semințe sădite ...

cautand drumul

iata ca am ajuns sa ma impiedic in vorbele mele

si nu tin minte sa ma fi intors

ciudat, cine oare mi-a spus:

urmeaza poteca vorbelor si te vei regasi

nici chiar Hansel si Gretel nu au dat gres, undeva tot au ajuns

drumul e marcat, semne ce-mi amintesc de alte treceri

urme duse de colbul calator

unde m-am oprit

unde s-au oprit urmele

cine pe cine urmeaza?

inceputul carui sfarsit ii corespunde?

ban, otrava, cuvant

banii care cresc in plic

nu mai cunosc caldura buzunarului si nici bataile inimii

asa ca singurul loc meritoriu este sa te ascunzi intre filele cartilor

o bancnota, o fila, o bancnota o fila

acolo, pe raftul de jos nimeni nu cauta cartile dupa cotor

cine-si mai pierde vremea cu titluri incolore?

daca ar fi sa ma ascund vreodata

as alege un raft de biblioteca, m-as culca pe-o parte

si as trage toate cuvinte deasupra

la cat sunt de ghinionist

sigur nu voi fi gasit decat pentru a fi expus

la ultima licitatie de carte veche

am plecat de la bani pentru ca numai banul mai poate sparge

monotonia disperata a inutilului

doar banul mai poate misca ceva printre foile degerate de asteptare

inainte vreme maestri otravurilor se cumparau cu bani grei

astazi otrava se gaseste peste tot si fiecare intinde mana si-si ia portia zilnica

unde esti tu Marita Arta, unde-I faima ta

vom arunca manusa provocandu-ne soarta

cineva trebuie sa deschisa usa

cineva trebuie sa adune toate cartile de pe raft

otrava cuvantului inca mai bantuie printre noi

buzele noastre rostesc otravuri

si privesc soarele prin lentila ultimei silabe

nu!

tara viselor se umfla

pitici pe creier, joc de glezne

toamna-n priviri si-o luna pe umar

intr-o zi voi uita ce am spus, voi uita ce am scris

voi uita ca dincolo de cuvinte ploua

muntele isi deschide pieptul maturand padurile cu urletul sau

isi scoate inima de aur si argint si-o arunca farame la caini

adunand toate tacerile marturie

sangele ostenit cauta inima ce era in stare sa-l miste

si fiinca nu mai e de folos curge de-a valma otravind locurile cu plangerea lui

muntele a murit!

apele se strang sa-l boceasca

cerurile il invesmanta in miresme de padure

soarele imbracat in odajdii ii canta stalpii si prohodul

savarsind ritualul de pe urma al cenusii

de-a visul...

dusu-m-au si m-au tot dus ingeri ce m-au luat pe sus

tuma-n poarta cerului unde-i casa Domnului

bat si poarta se deschide semn ca m-asteptau pe mine

casa mare luminoasa cu odai imparatesti sa tot stai ca sa privesti

cu scoarte tesute-n casa, albituri pe orice masa

poloage si perini multe trupul ostenit sa-ajute

fiecare roboteste cu munca ce trebuieste

insusi Domnul se preumbla

si temerile le-alunga

se aseaza langa mine si ma-ntreaba de-mi e bine

Il invit sa zaboveasca si mancarea sa-mparteasca

ma ridic ca sa-I aduc taler si tacam de nuc

El cu mana parte-si face, gusta si pare ca-I place

mai ia o imbucatura ma priveste si se-ndura

sa termine ce-are-n fata,

multameste, randuieste si pe morti ii pomeneste

se pare ca…

ultima ploaie de toamna am scris-o pe trupul insetat

asteptarea a lasat pielea arsa, uscata, ravasita

incat nici un deluviu n-ar mai potoli plangerea carnii

pasarea arc strapunge cerul insangerand  lumina

toate veurile au ales punctul cardinal al tradarii

si-si vad de drum, schimband aripi ostenite

retras in toamna aurie, trag brazda in tacute ceruri

las noaptea sa ma-nchida-n semne amorfe

purtat de pasari de dantela cu aripa din clar de luna

lungul drum al zilei către mine

noaptea grea ca o melasă mă învăluie-n a sa plasă

toamna mi se strecoară-n aşternut

lipindu-şi sânii mari şi uzi de cerul meu

frunzele cad mâncate de rugină

şi patul dă din aripi parcă tot mai greu

noaptea mă ţese în cocon de vis

monedă calpă pentru zile negre

în pântecul uitării să m-afund

un loc şi-un timp fără coordinate

mi-e toamnă şi visez să desfrunzesc

într-o eternitate somnul să-mi ascund

să-mi strâng cuvintele şi rădăcinile

şi-n iarna de-nceput să mă afund

ca o depresie…politica

o toamna trista bate in ferestre

un teatru si mai trist isi numara lojele

umbre ramase din stagiunile trecute

si roluri ingropate in afise smulse

strazile se ascund sub pasi trecatori

ploaia bate pe la toate usile resemnata

otravurile au primit viza de lucru

anulandu-i normalitatea chioara

turbinele macina sisturi revoltate

dintele cariat se viseaza-n palat de aur

iar imparatul uita ca e atat de gol

incat nici ecoul nu-l mai reflecta

nici padurile nu se simt prea bine

si-au luat cheresteaua-n dulapi

si trec granita cu acte de buna purtare

fara sa se mai uita inapoi

cine mai crede in limpezimea izvoarelor

nu a intrebat tumorile canceroase

ce rasar ca ciupercile pe toate malurile

pana la gurile de varsare

poveste ce nu creste in ghiveci

amintirile se agata cu disperare de viata,

crengi uscate pana-n maduva uitarii

gata sa-si caute incredibilul verde

daca as sti ca ploaia ajuta, as plange si eu cat toata toamna

pana mi-ar creste iarna fulguita

spargandu-mi linistea pleoapelor cu gerurile ei

frunzele iau calea topitoriilor din soare

sa-I sporeasca lucirea oarba

cu toate ca nici acest lucru nu-l mai ajuta

clopotele mangaie cerul alungand noaptea

clopotelul freamata a coperta noua

literele s-au asezat cuminti in banci si asteapta

a venit toamna…

versuri fara sens - inutil

copacii se topesc ȋn albul foilor
uitându-şi solzii de rugină


cuvinte uzate, buze uscate
culori palide, sunete ignorate
zdrenţe abandonate

cândva pipăiam sunetele stăpânind lumea
acum liniştea inundă firescul sonor 
purtând germenele morţii

gustul cuvintelor s-a pierdut 
coaja lor fadă alunecă printre dinţi
lipind tăceri de pavaj

atât de multe cuvinte mor 
că nu mai avem putere să le ȋngropăm 
printre noi, schelete, putreziciune, abandon
buzele au şi uitat dulceaţa rostirilor
azi zgomotele
sfărâmă temelia lumii

inefabilul a pierit, trăiască prozaicul

versuri fără sens

sute de copaci îşi leapădă coaja oferindu-şi trupul carnagiului

chiar dacă toamna desprinde solzi ruginiți din viața lor

oare ce culoare au cuvintele pentru un orb?

întrebarea cade printre resturile inutile ale rogvaivului amețitor

ori poate că uneori cuvintele nici nu mai au culoare-n obraji

trecând prin viață lipsite de suflu

fără a mai băga de seamă

goliciunea zdrențelor

care-i sunetul fiecărui cuvânt?

întreabă omul ce nu poate desprinde sunetele

din magica lume a inefabilui

dar el nu ştie

că sunt cuvinte care şi-au dezbrăcat toate sunetele şi umblă goale

fără să mai fie luate-n seamă…

dar cui îi mai pasă când lumea e tot mai seacă şi mai arogantă

mai simte oare omul care nu cuvântă gustul cuvintelor

dacă nu mai sunt strivite de cerul gurii

ci alunecă într-o tăcere cruntă printre buze

căzând pe caldarâm,

sub călcătura apăsată a zilelor?

cui ajută oare să vadă cuvintele dându-şi sfârşitul

fără să se mai bucure de preaplinul trăirii

în trup, sunet, gust şi culoare

ştiind că înainte de ființarea noastră a fost el, cuvântul

plin de mierea buzelor ce l-au rostit

sau poate că tocmai de aceea

omorând cuvântul

vor distruge şi LUMINA?

ziua gurilor deschise

ce se întâmplă când un copac moare?

ce se întâmplă când natura suferă?

ce se întâmplă când un copil plânge?

nimic! s-a luat o decizie politica!

unde se duc oare munţii când mor?

au şi ei cimitirul lor cu sicrie de plumb şi la cap otrăvit sicomor?

li se-aprinde şi lor candelă-n asfinţit?

să nu uităm după ce i-am murit?

sparg ciocane trupul aspru, măcinând în ştirbe mori

clipa crasă muşcă-n carne căutând după comori

valuri de tăcere-amară plâng căci nimeni nu le-ascultă

viaţa fără conturi grase li se pare o insultă

să transformăm muntele-n muzeu, să-i acoperim ochii cu peturi de plastic,

să-i umplem gura cu otrăvuri şi potecile cu folii de plastic

să nu-l mai atingă ploaia lacrimilor noastre

să nu mai ştie ce-i urma de picior

să nu mai simtă aerul şi raza de soare

să-l umplem de solzi de plastic căci astfel nu moare

nu-ţi încleşta dinţii, fă loc şuvoiului să-şi afle drumul...şi cianurile vor arde totul

semanatorul

imi iau cuvintele

in causul palmelor si le vantur

le dau sarutul mortii

si le arunc pe foi neatinse

albe ierni asteptari

ne-mpliniri...

sunt doar decadente trairi

ma uit in jur,

o armata de cuvinte schiloade

carcase fara suflet,

ostile, goale,

oarbe in agonia lor desfigurata

ciunte, oloage, schelete-ambulante

noian de trairi desarte

semne de întrebare

ciocul păsării de jad sapă în cenuşa morţii

dacă omul şi-ar fi putut păstra turmele de-ntrebări

zămilite şi-nmulţite de-a lungul timpului

toate păşunile Pământului

ar fi pline

de aşteptări

Păstorul îşi plimbă-ntrebările

rătăcindu-le laolaltă cu temerile, care căzute-n prăpastie

care sparte de năvala fiarelor

dar Semănărul, el ce poate spune

când din bobul unei întrebări cresc alte o sută

şi spicele doldora de roadă aşteaptă culesul, sfărâmând hambarul liniştilor

cu preaplinul lor, învârtejind noianul întrebărilor

lepădând pleava neliniştilor

către arderea de tot

întrebările se nasc şi mor după cum le e datul

căci nu tuturor le-a fost scris să cadă în pământ bun şi roditor

(călcate în picioare de ignoranţa celor din jur

sugrumate de trufia necunoaşterii

şi ucise de teamă

cele mai multe întrebări mor

fără să-şi bucure trăirea cu un răspuns)...

glasuri, semne, existenţe (1)

azi ploaia

aşa cum cochilia moartă păstrează zbuciumul valurilor

tot aşa urma pe cer închide-n taina nefiinţei amintirea ploii

şi nimănui nu îi mai e teamă de ploaie

pentru că ploaie nu ucide

ea doar spală nepriceperea noastră

oamenii care n-au cuvinte nu sunt săraci ci doar goi

ei se nasc fără drojdia beţiei

şi fără stropul acela de nebunie

care te ridică din colbul necuvintelor

azvârlindu-te printre tăcerile hămesite

buzele murmură a litanie

degetele-şi caută locul pe tastatură

o ultima-ncordare

şi ploaia cuvintelor umple rând după rând

cu preaplinul strâns între marginile paginii de hârtie

miere şi fiere

am bagatelizat cuvintele aruncându-le dincolo de estetica tăcerilor

porţi închise, muze triste, hohote şi lamentaţii

toamna strânge-n frunze moarte

evangheliile toate

ritm nebun, viaţă golită, pală de ventilator

spaţiul se prelinge-alene din spărturi de faguri moi

timpul îşi înghite coada sătul să se depene

e benefică trecerea marilor ape

urmând poteca necurmatelor dovezi

îngropate-n cenuşa uitării

volute nedefinite

peştele de-argint saltă dintre şine ruginite răstindu-se la cuiburile goale

ce numără cocoţate-n pălimar secundele sfârşite

băăăăă, nici măcar apa nu-şi mai află alinare pitulată-ntre oasele dezgolite de vreme

dar cui îi mai pasă că ceasurile şi-au luat zborul săgetând norii osteniţi

de  atâta aşteptare

soarele cu solzi de aur pârâie ca o lubeniţă stârnită-n furia dulcelui

coaja crapă a viol,

miezul se prelinge pe pulpe cuţitului

şi picură usucându-se pe muşama

eu sper să nu citiţi aceste rânduri pentru că

o seară specială se naşte din nostalgia peştelui ce săgetează-n zbor albastrul visului cu pene

iar luna mea a plecat la un training de colorat realitatea

uitându-şi indigourile pe masa din sufragerie

lângă plăcile cu tangouri argentiniene

cinema

“din clipa în care se naşte, omul este destul de bătrân ca să moară”

de fapt nimeni nu-şi ia bilet, fiecare-şi primeşte invitaţia

pentru că-n sală nu e decât un singur loc

spectatorul şi maşinistul

filmele nu sunt chiar filme ci mai mult o-nşiruire de fotograme

dar cum nimeni nu s-a mai întors să povestească

e clar că de cele mai multe ori proiectorul se strică sau maşinistul se ridică şi pleacă fără “the end”

cortina cade, spaţiile se contopesc, noaptea se-nvăluie-n blue moon

intrarea se pierde…

în depărtare

uitarea

ritmul ucide povestea

tot mai puţină lume caută semne

negativele nu mai au nevoie de lacrimi

zilele se estompează…

cu voie sau fără

sunt multe poveşti ce merită să fie cunoscute, premiate

aşa că lumea aşteaptă cuminte

să-i vină rândul

partea bună e că niciodată nu se-încurca bobinele

de ce noaptea?

cine se teme de drum, să nu iasă din casă

să-şi zidească sufletul, să ȋnchidă ochii şi să aştepte până când drumul va trece prin inima sa

spulberându-i temerile, alungând tăcerile stoluri şi bătăile inimii

drumul se naşte din tălpile mele

ȋnalţ cerul cu aripile

şi mă ȋnchid ȋn trupul clipei

nimfă pregătind marea trecere

la capătul fiecărui drum aşteaptă spaima

ȋn toata splendoarea, cu ȋntreaga suită

de obicei, pragul e cel ce-ţi smulge ultimul oftat

după care, Sisif neputincios,

te pregăteşti, rătăcind aburul privirii, să cobori dincolo de cuvinte

până-n adâncuri

cu spaima căutătorului

ce scormoneşte sub temelia fiinţei