Am fost şi eu catarg

Viaţa e cea mai afurisită mare din câte s-au descoperit în toată existenţa umană. Are atât de multe hachițe, răsturnări de situații și întorsături de curenți cum nici nu poți să-ți închipui. Dar cine mai stă acum să judece ceea ce fiecare știe din trăite și văzute? Fiecare își cunoaște propria poveste și poate inventa încă multe alte mii despre cei din jur sau despre ce s-ar fi putut întâmpla dacă… iar acest dacă asemeni lui Atlas cară tot pământul în spinarea lui tăbăcită de vise rodite sau nerodnice…

Cine sunt eu? Un fost și actual turnător… da, recunosc asta spășit, pentru că am turnat în cuvinte ceea ce am crezut că este foarte important atât pentru mine cât și pentru unii dintre cei din jur. Am turnat în cuvinte: emoții, culori, trăiri, mirosuri și gusturi pentru mulţi apuse sau chiar necunoscute. Tot ceea ce am văzut, am strecurat prin pânza curată a sufletului și apoi aruncând trâncii am cules spuma inutilului păstrând doar lacrima cristalină a trăirii. Copilăria caută printre amintiri descoperind lumini și umbre aşa cum numai viaţa poate ascunde printre cutele straielor.

Sălbăticia a urcat în mine aşa cum urcă igrasia din cărămidă în cărămidă mestecând mortărul zilelor și lăsând în loc praful nopților uitate printre așternuturi. Dintr-un colţ se înalţă ziduri tremurânde cu șfinți petrecând nopțile de înviere, dând ocol spaţiilor neîncăpătoare, dintr-alt colţ se strecoară o potecă printre trunchiuri povârnite în noapte, purtându-și roua cu demnitate princiară iar bacante somnoroase se învârt stinghere printre picioarele noastre… dar câte nu se întâmplă în această lume străină de lumea reaă. Fuga de modele s-a împletit cu spaima de rătăcire dar drumul și-a văzut de ale sale fără să mă băge-n seamă și mai ales fără a ţine seama de boscorodelile celor din jur.

Toată sălbăticia s-a canalizat în timp descoperind plăcerea cunoaşterii. Inconştienţa îşi are farmecul său dar cunoaşterea oferă plenitudine astfel că am acordat tot mai multă atenţie verbului, cuvântului. Cunoașterea contemplativă vine firesc după fierberea verbului, a acţiunii. Nu poţi cunoaște dacă nu faci, dacă nu experimentezi, dacă nu urmărești, dacă nu vezi, dacă nu simţi, dacă nu guști, dacă nu asculţi și mai ales dacă nu încerci să înţelegi toată această informaţie primită. Deci sălbăticia și independenţa m-au aruncat pe această pantă a cunoașterii. Nu era gust să nu-l cartografiez, nu era sunet pe care să nu-l descifrez, miros pe care să nu-l cataloghez, carte pe care să nu o miros și să o gust, piatră pe care să nu o pipăi și idee pe care să nu o disec. Astfel că viaţa mea se reducea la amintiri pline de mirosuri și gusturi. Cărţile cititie aveau gust și arome. Muzica era o a doua carne ce mă-mbrăca și nicidecum o povară pentru ureche sau suflet. Încetul cu încetul am învăţat să mă joc cu cuvintele și acestea au ajuns să mă iubească și să se descopere în prezenţa mea. Era o trăire aproape carnală, le simţeam aproape, calde, pline de viaţă, gust, culoare și aromă. Cuvintele curgeau jur împrejur dându-mi fiori și aruncându-mă într-o lume nouă. Fără a cere voie, intrasem în cercul poeţilor dispăruţi, adulmecând aerul din jur, captând freamătul luminii și șoaptele ploilor viscolite. Totul creștea natural, simbiotic fără sforţări și fără chinurile nașterii. De la primii pași involuntari până la dansul studiat și piruetele stilistice totul se supunea curgerii line a sonorităţii cuvintelor. Încet, încet, pulberea stelară se închega izolându-mă de viaţa din jur. Între mine și ceilalţi se ridicau măști protectoare salvând aparenţele. Bucuria împărtășirii se dizolvă în ignoranţă și dezinteresul celorlalţi ceea ce-mi face viaţa mult mai ușoară și mai suportabilă. Nimeni și nimic nu mai poate să-mi schimbe drumul și destinul așa că îmi văd liniștit de ale mele, catarg supus dezolării și uscăciunii. Bucuria creaţiei se sufocă de preaplinul său și cuvântul planează pe deasupra izolării fără a scoate nici măcar cel mai slab suspin.

Ascultă liniștea. Când am citit prima oară acest lucru mi-am spun că numai un nebun închis la izolare poate și are răbdare să asculte liniștea, pentru că noi de cele mai multe ori înotăm într-o mare de sunete. E suficient să deschizi ochii devenind conștient de viaţa din jur pentru a fi asaltat de sunete, de muzică, de zgomot. Și dacă timpul înseamnă bani, banul înseamnă mișcare iar mișcarea înseamnă energie și sunet, atunci tot timpul în care ne mișcăm se rezumă la o avalanșă de sunete și la o continuă fierbere a energiilor. Bucuriile întâmplătoare decantau în cuvinte și cuvintele se legau de catargul ce eram pentru a nu fi amăgite de cântecul sirenelor. Cam asta ar fi povestea unui început care îmi aparţine sau care mă aparţine.

Furia. Nimeni nu aprinde o lumină ca să o pună apoi sub obroc. Cam asta a fost ceea ce mi s-a întâmplat. Am luat zidurile la rând lăsându-mi numele zdrenţuit să fluture fără a atrage atenţia nimănui. Doar câteva sclipiri iluzorii și în rest tăcere. Flăcările căutau întunericul încercând să-l spulbere dar nimic nu stătea în calea mea așa că toate aceste arderi au fost inutile, fără rezultat. Sau mai bine spus rezultatul a fost arderea de tot, ofrandă inutilă pe atarul timpului hămesit. Împreună cu mine ardeau și cuvintele ce mă urmau credincioase, stârnind admiraţie pentru credincioșia, abnegaţia și onestitatea lor și mai ales fără a cere nici un fel de răsplată. Tot acest spectacol trist se răsfrângea în apele tulburi ale aceleiași sete de cunoaștere. Marionetele își urmează păpușarul dar din păcate zâna cea bună lipsește așa că nu sunt șanse prea mari ca să se observe transformarea. Așa că marionetele vor rămâne doar marionete cu sau fără sfori tăiate. Lava își păstrează caracterul mocnit acumulând frustrare și dor de libertate până când, undeva va apare o fisură. Ceea ce înseamnă începutul sfârșitului pentru că acea fisură va deschide calea de fugă. Va fi doar locul prin care cuvintele înroșite de atâta așteptare își vor face loc arzând buze, ochi și urechi. Nimic mort nu va mai rămâne în calea lor căci rostul și menirea cuvântului este să mistuie, să purifice, să facă loc noului care este cu totul altfel decât viul precedent. Moartea cuvintelor face loc uitării dar moartea trăirilor face loc altor trăiri. Sau poate că nu trăirile diferă ci numai modul în care sunt purtate. Lava cuvintelor urcă vertiginos pârjolind totul în cale. Ideile se bulucesc căutând scăpare arderii de tot. Rimele înlănţuite se caţără una în spinarea alteia și turnuri de cuvinte se ivesc prevestind izbucnirea. Forţa disruptivă aruncă în aer ultimele rămășiţe de teamă, îndoială, arde tot în calea șuvoiului și răsuflarea dospită în adânc se eliberează. Cerul se umple de spuza rostirii, pământul se zguduie de trăirea răspicată și lumea află de apariţia noului loc în care carnea și cuvântul se împletesc în curgere molcomă. Furia se potolește cu fiecare cuvânt azvârlit în tării, cuvintele se înlănţuie alcătuind poduri peste spaime și-ndoieli. Curgerea aduce cu sine atât liniștea adâncurilor cât și prefigurarea noului ce se naște. Crusta prinde puterea cuvântului purtând în spate noianul de sentimente și visări. Încet încet, curgerea se sleiește, suprafaţa devine netedă, puterea scade, avântul piere în uscăciunea din jur și liniștea amorţirii cuprinde vieţi și desţine. Dar sub crustă continuă curgerea solemnă dinspre adâncuri către limpezimile cerului și nemărginirea apelor. Flux continuu de cuvinte îmbrăcând doruri, speranţe, culori, sunete și mai ales așteptări. Cine crede că totul se subordonează haosului e în gravă abatere pentru că haosul nu domină, el pătrunde şi umple spaţiile. Nimic nu este întâmplător și mai ales nimic nu vine de la sine. Fiecare nou cuvânt, fiecare nou vers este mugurele răsărit dintr-o creangă demult uitată. Și ca-n orice primăvară când zăpezile își fac loc curgându-și nemișcarea, sufletul mustind de atâtea cuvinte pornește la vale, scuturându-și hainele de prisos, răsărind pur și aureolat în calea uitării. Atunci totul se trage îndărăt, care cu fruntea-n ţărână, care topit, și se cere de iertăciune. Atunci fruntea distinsă se pleacă să-și primească laurii, fruntea încinsă se pleacă la faţa apei ca să se răcorească iar frunteă aleasă rămâne bornă în calea șuvoaielor. Ferice de cel ce-și cunoaște valoarea. Ferice de cel a cărui valoare se descoperă celor din jur. Și mai ales ferice de cel fără de egal a cărui valoare se ascunde în limpezimea tăriilor.

Descoperirea. "Căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut." Nimic nu este nou sub soare și nimic nu se pierde fără voie. Numai că nu toată lumea e pregătită să recunoască ceea ce e mult prea vizibil. Degeabă pun mâna în rana prezentului pentru că orbirea le amorţește simţurile. Zborul luminii din vârtej în vârtej poate da naștere vedeniilor dacă ochiul nu e pregătit să primească lumina și vestea cea mare. Răsuflarea ei caldă spală răni și curăţă arșuri. Cine se-mbracă-n lumină nu mai are nevoie de carne. Sufletul lui poate să descopere drumul către nemurire. Lupta exterioară este transferată către interior și învingător e doar sufletul ce domolește pornirile cărnii. Dorinţele se pierd ca apa în adâncul nisipurilor. Deșertul  învingător e purtător de lumină. Dușman mi-am fost și eram gata să fiu doborât de nerăbdarea și nestatornicia mea. Năvalnic m-am rostogolit pe pantele delăsării și suficienţei până aproape de buza prăpastiei ce mă desparte de mine însumi. Cine are urechi de auzit să audă. Cine are ochi de văzut să vadă și să înţeleagă. Lupta înseamnă curaj, agilitate și măiestrie în dominarea dușmanului şi nicidecum uciderea lui. Schimbă lumea încercând să te schimbi doar pe tine. Nu te arunca din înaltul cerului ca să salvezi o gâză de sub talpa elefantului. Fiecare își are propriul înger păzitor și atunci când nu-i zidești colibă în sufletul tău își va găsi adăpost sub streașina uitării. Lasă-l să te găsească din adânc către în afară netezind calea împăcării cu sinele. Cunoaște-te pe tine însuţi și iubește-te așa cum ţi-ai dori să-ţi iubești aproapele. Căci nimic nu poate fi mai apăsător decât ignorarea și uitarea de sine. Dacă tu nu te iubești cum de poţi aștepta iubireă altuia. Abandonează durerea uitării de sine și împacă-te cu tine însuţi. Vălurile pictate pot acoperi lanţuri și pereţi grei dar nu te pot ţine departe de tine. Ridică-ţi privirea ca să-ţi vezi măreţia și nu aștepta să te regăsești în colbul drumului. Cuvintele te vor urma sau te vor uita după cum tu te vei iubi sau te vei urî. Destăinuie-ţi locul în care te ascunzi și te vei descoperii alinându-ţi spaimele și așteptările. Pentru că furtuna e doar o stare trecătoare, iar furia e doar o faţă a furtunii stăvilită-n adânc. Deschide baierele întunericului și lasă lumina să te cureţe de tot noroiul încrâncenării. După ce te-ai redescoperit, iubește-te cât mai ai timp căci după aceea vei intra într-o altă eră a iubirii când nu îţi vei mai aparţine.

Acalmia e răsuflarea tihnită a cuvântului. Toată zbaterea, toată nerostirea, toată așteptarea și toate umilinţele pe care le-ai îndurat dispar alungate de pe cerul sufletului tău. Lasă-te purtat de acest val și vei vedea ţărmul rostirii pregătindu-se, așteptându-te așa cum numai mireasa își așteaptă mirele la ceas de taină. Nuntirea nu înseamnă ciocnirea cuvintelor de zidurile nerostirii ci împlinirea cuvântului prin rostire. Vântul își spune povestea fără a ţine cont de toţi cei care-l ignoră. Izvorul își susură bucuria izbândirii, transcenderea adâncului către lumină, copacul își desenează verdele-n tăria frunzelor și-n mlădierea ramurilor. Poveștile și poemele se deapănă din caierul nerostitelor pe fusul răbdător al ascultătorului. Cuvintele prind curaj și ies la luptă alungând tăcerile stânjenitoare. Fiecare ales își conduce oastea de cuvinte căci lui i-a fost dat să o facă. Și cuvintele îl urmează încrezătoare. Lumina biruie întunericul. Bucuria se luptă cu ignoranţa. Eroul își poartă oastea cu încredere și curaj. Ferice de cel ce se știe la adăpostul cuvântului aducător de pace și bucurie. Nimic nu poate stăvili ferenezia deșcoperirii decât apăsarea distrugătoare a războiului. Cel ce nu caută lumina păcii nu are ce căuta în cetatea cuvântului. La început a fost cuvântul și nu era la el nici urmă de întristare, nici umbră de furie ci doar pacea senină a plutirii. Abia când omul a căpătat putere asupra cuvântului a început degringolada și toate au prins curajul de a se călca în picioare iar învoielile au început a cădea una după alta laolaltă cu rânduielile lor cu tot. Cernerea s-a înroșit de sânge nevinovat, cuvintele au umplut cu oasele lor câmpurile albelor pagini și netrebnicia și-a făcut auzită vocea. Nimic din ce era nu a mai fost ca înainte. Dar nici un început nu poate continua la nesfârșit și nici un sfârșit nu poate cădea ca o ghilotină fără a avea și un început. Pauzele urmează cuvântului, dându-i timp să se așeze să pătrundă. Și astfel cuvânt după cuvânt și pauză după pauză urmează drumul creaţiei adunându-se între coperţi de neuitare. Viaţa cuvintelor depinde de bucuria rostitorului, de pacea și de liniștea lui. O voce gângavă ucide tăria cuvintelor înmuindu-le în zeama așteptării. O voce tăioasă umple cuvintele de răni și sângerări. O voce goală, fără viaţă, sugrumă cuvintele furându-le suflul și trăirea. Să treci cuvântul prin pânza sufletului oprind toate răutăţile ce pot răni, lăsând să treacă doar curgerea molcomă a bucuriei rostirii e cea mai mare răsplată pe care o poate primi povestitorul şi povestea sa.

Pacea este suprema bucurie a rostirii. Cine a mânuit plasa cuvintelor cu blândeţe nu se poate să se întoarcă fără răsplata binecuvântatei pescuiri. Năvodul cuvintelor aduce rod bogat și sufletele nu se mai usucă tânjind după rostire. Apropierea și aprecierea se nasc din cuvinte, arc de lumină peste punţi de cuvânt. Răul suspină pierzăndu-și tăria amăgitoare. Curcubeie de lumină și armonie spală treptele sufletului limpezind cerul. Cine are cuvântul bun să-l deie mai departe căci dar din dar se face rai spun bătrânii. Și raiul se strecoară poleind totul cu aurul căldurii și purităţii. Fericit cel ce poate dărui pacea cuvântului dar și mai fericit cel ce poate cuprinde toate cuvintele în grădină sufletului.

Liniștea. Acum, în acest moment, focurile ard mocnit fără vâlvătăi, fără scrâșnete și fără irosiri. Încet, încet, totul se desprinde, funigei punctând cerul de toamnă cu plutirea lor. Ce bine e să te trezești odată cu căldura sângelui, să-i simţi svâcnetul în tâmple. Să-l simţi cum te umple cu mersul lui despotic fără opreliști și fără milă, târând după el, bule de viaţă și iluzii cu pâlpâiri roșietice. Goana aia nebună și de neoprit a căzut printre ruinele uitării de sine. Acum e liniște. Cerul mă umple secvenţial, cerul sunt eu și eu sunt parte din el. Liniștea crește în mine maree lină și continuă iar eu, plută senină o urmez îndeaproape. Din tot ce a fost nu mai rămâne decât liniștea, cerul și eu. O mare calmă un asfinţit maiestuos și un catarg unind toate colţurile cerului. Cuvintele plutesc în derivă. S-au săturat să se mai zbată. Plutesc fără a cere și mai ales fără a primi ceva. Unele mâncate de vreme își lasă doar umbra la suprafaţă. Altele mustind încă de viaţă se lasă duse de colo colo. Dar cine mai are nevoie de cuvinte în ziua de azi când totul în jur e o viermuire inutilă? Lumea nu mai are nevoie de ele. Și-a creat interfeţe inteligente. Vagoane de cuvinte se decantează într-o privire frugală. Degetele stârnesc avalanșe de idei iar cuvintele se văd puse la colţ. Buzele au încremenit iar laringele freamătă transmiţând totul prin vibraţii. Cât de curând cuvintele vor deveni tot mai rare, se vor retrage hăituite în adânc de uitare și tăcerea va fi toarsă împreună cu zumzetul lin al ventilatoarelor mașinilor. Portocala mecanică își va arunca mantia de tăcere și cuvintele vor muri asfixiate sub faldurile ei.

Împăcarea cu sine. Mă ridic pe ruinele a ceea ce am fost odată și privesc cu amărăciune toată deșertăciunea. O desertăciune a deșertăciunilor. Cât de ușor cad oamenii în mrejele tale alungându-și sufletele într-o perpetuă bejenie. Moara deşertăciunilor macină încontinuu, sfărâmând ceea ce era de sfărâmat. Dar ea nu ştie că cel sfărâmat, va deveni întreg alipindu-se trup şi suflet necuprinsului. Acum știu că pot. Pot să rabd orice pentru că știu că un catag nu poate fi scufundat. El poate fi frânt, poate fi îndoit dar nu scufundat. Frânt înseamnă multiplicare şi nu dispariţie, îndoit fiind se va îndrepta. Un singur lucru e mai presus de el, distructiv, şi anume arderea. Scrumirea la focul interior păstrând aparenţele, învelinrea în coaja efemeră a inefabilului. Gol fiind voi fi umplut iar şi iar. Sfârşitul întotdeauna se întoarce într-un început. Am fost cuvânt și m-am rostit. Am învăţat ce e iubirea iubindu-mă cu pătimă. Am învăţat să mă ascult pipăindu-mi tăcerile închistate. Am lăsat fuga disperată și mi-am așternut liniștea la picioare. Am luat cuvintele, unul câte unul. Le-am legănat, le-am descântat și le-am stropit cu lacrimă de bucurie pentru a uita toată rănirea și învrăjbirea. Şi cuvintele s-au potolit, furişând zâmbete stinghere, strecurându-se sub taina rostirii cu încredere. Peste ani şi ani poate că nimeni nu vă mai ști că și numele meu a călătorit pe-ntinsul mării dar cred că puncte de pe cer încă vor mai purta urma catargului ce am fost... și poate că un cuvânt uitat, stingher, va mai păstra căldura ce am fost...

Cuvântul, el singur, va dăinui măsurând vremurile, pentru că el există şi rămâne, el pătrunde pretutindeni şi este eliberat de orice mărginire...

vorbeşte-mi de dragoste

intr-o lume non verbala fi tu semnul mult asteptat

ajuta-ma sa-mi reprezint lumea in asa fel incat sa te cuprinda

sa-i fi centru si margine, simbol si continut deopotriva

axis mundi este locul unde lumile se intalnesc atingandu-se

pipaindu-se, gustandu-se, simtindu-se, explorandu-se

si mai ales traindu-se intr-o perfecta unicitate...

să treci prin viaţă fără să te vinzi

e viaţa un ocean imens din care ies câteva stânci

de care, prinse în febrilă căutare

se-agaţă marea masă de moluşte şi de alge

sunt curiozităţi ce te dezbracă

să-ţi afle trupul tatuat cu aventuri banale

în care şi-ar dori să se îmbrace

să te deschizi morţii

cuvintele pe care le păstram pentru acest moment s-au spulberat

am rămas gol, dezorientat şi nepregătit pentru tăcere

cumva dezamăgit de această trădare

spaima s-a cuibărit trăgându-şi tăcerea peste cap

dar freamătul ei, tremurul involuntar

se transmite şi copleşeşte

de cealaltă parte liniştea caută să-şi facă loc

în mintea dacă nu în sufletul meu

dar cât de jalnică poate fi

cine caută să se păstreze pe sine, se va piarde

cine fuge de spaimă în braţele ei va cădea

pentru că nimic nu poate scăpa viu

iubeşte moartea şi ea te va ocroti alungând spaimele

primeşte-o în patul tău şi la masa ta

şi te va ajuta să-i treci pragul

deschide-ţi mintea, deschide-ţi sufletul

şi mai ales deschide-ţi viaţa la toţi nasturii

să-i simţi atingerea şi răsuflarea

cum am patruns prin efractie

sau despre calea imaginara a deslusirilor

sunt lucruri pe care le inveti, sunt lucruri pe care le gandesti le simti si sunt lucruri pe care le traiesti, fiecare cu povestea sa ametitoate sau amagitoare

scoala a lasat urme adanci pentru ca nu se poate cunoastere fara initiere si invatare fara repetitie, dar tot odata invatarea ridica piedici si bariere curiozitatii

daca scoala a fost ca araturile de toamna munca s-a arata a fi o avalansa de trairi, sufocari, zdrobiri si uimiri continuii pentru ca numai sclavia muncii da deprindere si rabdare

munca neintrerupta ucide, lipsa muncii imbolnaveste, bucura-te cand poti munci dupa pofta si limitele tale si nu te lasa subjugat de stralucirea ei

bucuria trairii inseamna cunoastere iar cartea nu face alteceva decat sa iti desluseasca ceea ce altul a vazut inaintea ta impartasindu-se celor din jur

daca lectura este o sarbatoare a cugetului, intelegerea ce vine din cunoastere depaseste toate framantarile si spaimele aducatoare de nori

fericit cel ce crede fara sa vada dar si mai mare fericire e a celui ce poate intelege mersul lucrurilor fara a le da nici macar nume, pornire launtrica, beatitudine binevenita

celui ce vede fara a deschide ochi, celui ce a aude fara a capta sunetele, celui ce stie fara a pipai, a gusta si a mirosi lui si doar lui I se pot releva mistere de necrezut

au fost si sunt momente in care vorbele se lipesc de mine, simplu, copilaresc de pur si incredibil de fierbinte facandu-ma portstindardul lor

vorbele nu sunt intotdeauna ale mele, eu sunt doar receptacolul si transmitatorul lor asa cum galena nu face altceva decat sa capteze din eter unde deslusindu-le

fericirea intelegerii vine firesc val dupa val sarutand nisipul fierbinte al inocentei dornice de cunoastere si astfel rostirea pune in evidenta cuvintele

linistea reprezinta ultima treapta a intelegerii ea aduce impacarea cu sine si cu cei din jur si mai ales transfigureaza miezul cuvintelor

oricare cuvant poarta-n carnea sa informatie si orice informatie poarta o farama de energie deci toata rostirea nu-I altceva decat o mare de energie

iar linistea nu-I altceva decat marginea desertului in care toata energia, toata rostirea se afunda cautand pacea si racoarea adastarii in necuprins

daca as spune ca lumea asta este o mare de energie cautand sa se ascunda in adancul unui desert al pacii cui i-ar fi de folos? 

aș vrea și aș putea

a sta la geam implica rabdare si uitare /e ca si cum ai muri cate putin in fiecare secunda / fara sa-ti pese de ce se mai intampla in jur / la fel ca roua ce incoroneaza sfioasele frunze neobservate niciodata

de fiecare data ma intrebam de ce nu mi se revelase nici un mister / sa ies in piata ca un descreierat sis a strig cat pentru toata lumea /  si totusi se invarte sau daca nu macar evrica / dar aceste marunte bucurii nu ne sunt date oricum si oricui

visele se cern de la sine si-si pierd consistenta / transparenta lor carne devine diafana, imateriala sau poate doar dispare / lasand lumina libera de orice constrangeri / redand libertatea culorilor de viata sau de moarte

cu timpul iti dai seama ca moartea nu-I chiar atat de grea / ci mai mult un exercitiu de uitare / cand iti lasi respiratia in urma si te strecori din amintire in amintire / ca un evadat ratacitor

te trezesti tot mai ades cu o pana de memorie / cauti febril prin noianul de amintiri si nu gasesti / dupa care vine un moment de acalmie si pace / care culmineaza cu bucuria uitarii de sine si a transcenderii

incearca sa fii tu insuti fara a mai imita modele / nimeni inainte si nimeni dupa nu va fi exect ceea ce esti tu / un suflet in cautarea pacii dar orbit de conventii si inchistari / inutil de straine si reci

curajul de a recunoaste ca nu iti place de tine / moment de iluminare sau de revelare / momentul in care trebuie sa resetezi contorul viselor si al trairilor / pornind in cautarea celui ce vrei sa devii

cand dragostea nu e din vremea holerei

dragostea din ziua de azi

isi depune umbra ruj pe varful buzelor

fara nici o legatura cu incaperile inimii

fluturii din stomac au disparul complet

consumul de carne a crescut exponential

si extinctia speciei a trecut neobservata

iubirea a ramas doar un substantiv comun

o carcasa in care ne ascundem

goliciunea umbrei ce ne-apasa

intr-unul din ziare printre anunturi obscure

un ferpar dintr-un chenar

descrie lunga suferinta a dorului

mai bine-i sa se sfarseasca sa nu se mai chinuiasca

lumea sa se linisteasca si fara el sa traisca

Domnu a dat Domnu a luat Dorul fie laudat

despre Cumințenia Pământului, comunism și ananasul nostru cel de toate zilele

Cumințenia Pământului se bucură de micul dejun copios mâncând liniștită și singură la unica masă din imensa sală goală

în timp ce mestecă noian de gânduri se vânzolesc prinzând câteva clipe de viață pentru a muri apoi în liniște

Marx nu a avut dreptate își spune, comunismul nu se poate naște și dezvolta într-o societate umana poate doar într-una a mașinilor

dar nici acolo nu e sigur că merge pentru că întotdeauna se va găsi cineva care-și va făuri un sistem represiv aruncând în derizoriu orice idee de egalitate

comunismul înseamna de fapt renunțare, renunțare la tot și mai ales renunțare la eul ancestral (acest enunț vrea să sublinieze importanța idei de renunțare totală)

acesta a fost ultimul gând ce a poposit odată cu tava plină cu felii de ananas estompându-și până și moartea prematură

Cumințenia Pământului își ia trei felii rumene de atâta dulceață savurându-le aroma și catifelarea cărnii zemuinde

și atunci își dă seama că totul se reduce la fatidicul Carpe Diem

să ne bucurăm de acest moment zise cufundând lingurița în cafeaua calda și cumva dietetică pentru că lumea e plină de agitație și agitatori.

și când te gândești că am renunțat până și la aparițiile mele publice mai zise...

când moartea roade-n burta verdelui

copacul de la poartă îşi ia în fiecare zi adio

rupându-şi de la gură câte-o nfrunză-ngălbenită

cu care-mi scrie noi poveşti în colbul curţii

ciorile se caţără pe o creangă alungată-n moarte

ciugulind tăcerile cu neruşinarea viului

prezicând următoarea exticţia de toamnă

leproasa mea stradă ar vrea să se tragă la umbră

să nu i se mai vadă oasele albite ce ies printre crăpături

numai că umbra a murit cu mult mai înainte

melcii ronţăie iarbă, limacşii rad viul de la rădăcină

iar puricii şi păduchii cad cu tot cu scheletele frunzelor

umplând pământul cu rugina verdelui uscat

din păcate pământul ştie că-i moare viul verdelui

dar deja s-a obişnuit cu ideea pierderii

şi ca să-şi ascundă spaima a inventat primăvara

din depărtare moartea...

rosteşte-mi numele spuse ecoul

şi numele reverbera dintr-o realitate în alta

val disperat că nu atinge ţărmul ca să moară

luată ca reper ziua este un model repetitiv

dimineţile se succed nopţilor asudate

ce-şi uită capul pe pernă

între o dimineaţă şi alta

se întinde pustiul unei nopţi pline de arşiţă

uitând că fiecare strop de visare poate salva vieţi

privindu-mă în oglindă

poetul este un exhibiţionist ce conştient sau inconştient

arată adevărata faţă a unei mulţimi condensată-ntr-un singur strigăt

ecce homo, şi-acesta se reflectă-n oglindă

dacă aş fi poet m-aş arăta cu toate bucuriile şi necazurile

dar pentru că nu sunt voi ridica tăcerea la putere

ascultându-vă toate invectivele

privindu-mă-n oglindă îmi caut cuvintele

umbrele se agaţă cu disperare

franjurând lumina putredă

cea mai frumoasă poezie nu a fost scrisă

din lipsă de timp

cea mai frumoasă poezie îşi aşteaptă naşterea, creşterea şi împlinirea

serbându-şi calmă majoratul atunci când te aştepţi mai puţin

fără surle şi trâmbiţe şi trecând cumva neobservată

cea mai frumoasă poezie se rezumă la o idee ascunsă-ntr-un cuvânt

cuvânt care începe cu iubire şi se termină cu dor

pe cât de nesătul pe-atât de-aromitor

cea mai frumoasă poezie se va scrie în cod binar

cu o ea şi un el repetându-şi la infinit

iubirea în 0 şi 1 şi...

cea mai frumoasă poezie eşti chiar tu cititorule

pentru că fără tine cuvintele s-ar pierde

frunze alungate în fiecare toamnă

rupte din colţul casei

best teacher is yo self

lăsaţi-mă să caut un răspuns acolo unde avalanşa cărnii îngroapă taine

năluca

tăcută o vezi cum se arată, se-aşează de-a dreapta pe prici

în tot te urmează tăcută şi-ai vrea să n-o vezi să uiţi că-i aici

îţi numără orice suflare şi rest n-are cum să îţi dea

tăcută pândeşte în noapte căci noaptea e patria sa

printre ultimele

cea mai frumoasă poezie încă aşteaptă la castel

ţesând din sunetele înserării

cămaşi pentru o ea şi-un el

cea mai frumoasă poezie şi-a strâns cuvintele pe-aproape

nănaşi şi vornicei să-i fie, nuntaşi ce rimele îmbie

şi dornici puşi pe joacă

cea mai frumoasă poezie nu a fost scrisă nici acum

 unde-i clipa de odihnă?

o grabă aducătoare de neterminare

o ispitire a orgoliului nemăsurat

şi mai ales dorinţa de-a cuprinde necuprinsul

sărind din piatră-n piatră

fără să-ţi pese de ce-ai lăsat în urmă

fără să bănui unde îţi vei trage răsuflarea

dimineaţa se freacă la ochi

desluşind printre gene amiaza ce curge

topind fagurele vieţii

vorbeam cândva de dagoste remanentă

tencuită-n umbra paşilor pe lungi holuri uitate

şlefuită-n urma paşilor pe albe trepte uitate

ca despre un lucru greu de găsit

din cutia cu maimuţe râul amintirilor...

pentru-a scăpa de râia sufletului şi de întristare

mi-am căpăcit urechile cu ceară şi m-am legat de cel mai nalt catarg 

ca o ploaie bătrâneţea

să nu mai crezi în taine descojite

şi nici în amintiri la mâna-a doua

ca orice lucru omenesc bătrâneţea e de două feluri cea urâtă şi cea acceptată

Il Postino îşi cară tolba cu scrisori netimbrate puţin abătut şi cumva derutat

că toate adresele s-au şters  literă cu literă de pe faţa pământului

la capătul unui culoar lung şi-ntunecos medicul de familie

obosit să tot prescrie reţete inutile pe spatele unui pacient inexistent

pe cât de tăcut pe atât de invizibil în marea sală de aşteptare

un ev aprins un suflet stins o lacrimă uitată

un dinte rătăcit ce ziua nu mai muşcă

şi un salut în gol fără vipuşcă

şi dacă tot am rămas captiv în propria viaţă

vorbeşte-mi de dragoste

ajută-mă să mă întorc la mine

când am plecat de-acasă, copilăria mă privea uimită din prag

neînţelegând dacă e din cauza ei sau nu

cum aş fi putut să-i spun că viaţa nu mai are răbdare

şi ne împinge de la spate ca pe edecari

cine bate poteci prin viaţă nu are frică de pustiire

căci ştie că roua sufletului se adună-n jgheaburi

primenind uscăciunea amintirilor

spărgând toate baricadele şi barajele

mersul pe ape ţine de reverie

captivi în propria viaţă şi în adânca nepăsare

devorăm cărţi care nu au mai apucat să fie scrise

rătăcind pe culoarele unei minţi prea ostenite ca să mai ţipe

ca orice lucru, până şi filmul îmbătrâneşte

se coace şi se rupe prăfuind toată viaţa scrisă-n el

atunci, dintre maldăre de vechituri

îţi surâde stingheră copilăria

alchimia cuvântului

conjugările poetului ţin de o rigoare sonoră

pendulând între mai mult ca perfectul

şi viitorul continuu

după toată arderea plină de extaz a verbului

poetul trece printr-o etapă de tranziţie

numită simplu tăcere

şi când te aştepţi mai puţin, poetul înfloreşte

sub debordanta pălărie a declinărilor

în funcţie de gravitatea cazului

ca orice cuvânt, poetul este sortit morţii

proces lent care începe cu genitivul ale cui

şi sfârşeste undeva într-un trecut uitat

linii drepte paralele

năvalnic zbuciumul aruncă sângele-n obraji

oprit de răcnetul zidit in carne: pe aici nu se trece

decât ca boabe de sudoare

sau ardoare

au fost vremi când iubirea săpa în piatra seacă a reţinerii

şi chinga oprobiului strunea carnea nărăvaşă

purtând-o pe calea dreaptă, fără derapaje fără alegorii inutile

şi mai ales fără sorţi de izbândă

sunt zile cânt marea se zbuciumă-n căuşul palmelor

căutând scăpare zilei ce o ţine captivă

cât de triste sunt zilele cu rimelul scurs şi fără vlagă

departe de spuma izbăvitoare a şfichiului

vor veni zile ce curg printre orele uitării

vor fi aşteptări despărţind amintiri ce-au apucat veşnicia de picior

şi mai ales nopţi viforâte înfipte-n calea sângelui

ştergându-i truda de-a curge

asemeni trupului istovit

cuvinte fără vlagă s-or împletici la marginea buzelor

privind disperate în jur

căci nu vor mai şti rostul şi chemarea

în rigoarea unei grădini japoneze nu vei regăsi debordanţa junglei

blocada

copilăria îşi făcuse culcuş în sufletul meu şi pândea cu ochi speriat viaţa

mâinile desenau cuvinte şi cuvintele îşi luau zborul împletind fuioare ideile ascunse

cerul s-a speriat, a lăsat storurile şi a coborât dintre suliţi

fugind cât mai departe de toată această răscolire

limba mesteca aerul dându-i formă şi culoare

cuvintele se-înşiruiau unul după altul căutându-se de rime

şi lanţuri poem se strângeau căutând liniştea din adâncul tăcerii

cine ridică cuvântul de cuvânt va pieri

mâinile au căzut retezate, versuri deturnate din visare

cuvintele s-au uscat, pământ pârjolit de secetă

iar lacrima, urmă albiciosă în praful zilei

moartea priveşte cerul senin fără nici un strop de simţire

ziduri de tăcere trag după ele porţi ferecate

şi nepăsarea spulberă urma poticnită

Esop împletea răul şi bunul punând în fruntea bucatelor limba

unei zile oarecare

eşti dimineaţa cu voaluri de ploaie

cântându-mi suspinat la marginea patului

acolo unde valurile îşi leapădă perlele

aşteptărilor

depărtările strâng în braţe toate visele

spălate de rugul nopţilor leneşe

dinspre crestele valurilor

tu, idee de spumă presărată în plete

trei nopţi la rând vei veni  pentru a rupe vraja

dar vei afla că nu lanţurile mă ţin aici

departe de toate răsuflările

ci numai dorinţa nebunească de linişte

undeva în adâncul sufletului

tu ai murit în braţele eternului ieri

şi până când te voi regăsi înveşmântată-n mâine

mă voi strădui să trăiesc doar azi

din departele cerului o şoaptă: vorbeşte-mi de dragoste

cine ridică sabia...

cum aş putea să-ţi mulţumesc pentru fiecare clipă, oră, zi petrecută aici

printre toate mizeriile care se-nghesuie să-mi împodobească viaţa?

dimineaţile mă găsesc aşteptând pe prispa vieţii soarele

lumina mă curăţă de toata zgura nopţii

visele cad odată cu resturi de coşmar

şi ploaia curăţă toate cotloanele sufletului

cine nu iubeşte lumina să nu-şi facă pavăză candela

căci în van este toată strădania

amiezile aduc dulcea moleşeală a aşteptărilor

aerul se lipeşte de răsuflarea ta

amantă nesătulă, dornică să te cuprindă

în taina viselor desperecheate

din dogoarea dorinţei am apărut

şi port pecetea purităţii şi a arderilor nestăvilite

serile coboară dulce mângâiere

alungând nestatornicia frământărilor

cu o boare răsuflare

ce alungă şi reţine spaima ce se zbate-n tine

netezit-am calea lunii

să mă-nchine să mă-aline...

...