şi eu...

prima oară am învăţat să vorbesc // şi lumea se-mpiedica în tăcerile mele // scoţând rădăcinile-ntrebărilor // apoi am învăţat să merg // şi mă agăţam de privirile celor din jur // ocolind cu grijă indiferenţa // cu timpul am învăţat să tac // iar ceaţa se prelinge pe umeri săpând tranşee // în care se ascund toate mirările // acum, mai nou, exersez uitarea // cuvintele cad printre degete anchilozate // şi undeva, în cimitirul vorbelor…m-aşteaptă… //

fulguiri...

ultima realitate, un sir de cuvinte sparte// literele-s moarte, gura-i un pustiu// degetele-s vreascuri, nu mai stiu sa scriu// esti realitate, am realitati// moartea e o suma de identitati// masca pentru iadul pe care il porti// *** sun-a doaga si-a caverna, degetele s-au uscat// inghitit-am pruncii-n fasa, nenascutii m-au uitat// sub a lacului oglinda cruci ce-mi vesnicesc cuvinte// o padure nesfarsita de trairi si de morminte//

Exerciţiu

Reinventând roata...
Mi-am înconjurat lumea viselor Cu cadavre, Să nu mi le fure careva. Şi le-am spus să nu se teamă Cât voi fi plecat. Şi-am fost, şi le-am găsit Tot mai sleite, Mai ostenite, Mai moarte. Treceam pe la fiecare Şi-i dădeam cu roşu-n obraji. Îi creionam buzele, Şi-i arcuiam cu negru Ochii goi. Zâmbeste! Dar strigătul Murea în gâtul plin de vată. Miră-te! Şi le-ntindeam buzele În cercul mirării, al smintelilor. Ochii nu se mai rostogoleau Reinventând cercul, Buzele nu mai stiau Să se toarne în rotundu-ntrebării În lumea mea Visele erau aidoma Mumiilor paznic.

aprilie

cândva, literele îmi creșteau în carne, rănindu-mă; și-atunci
rupeam din ele oferindu-mă: luați și citiți, acestea sunt cuvintele mele
cu sentimente, trăiri, temeri și spaime
iar lumea trecea, fără să bage de seamă sfâșierea

apoi, cuvintele s-au uscat, frunze-buze murind ghemuite-n rigolă
zemuind a tăcere și a putred
și venea iarna-n suflet și gerul se cățăra până la bolta lacrimilor
viforând și-aruncând în jur așchii însângerate

acum, taina mugurilor nu mai sparge în ferestre
storurile tăcerii filtrează lumina iar sufletul se sbate despărțit de mierea trăirilor
timpul mușcă-n carne, cariind esențele
iar eu, scorbura inutilă îmbrac lumea în amintiri

daca

Doamne, cred că mai bine mă lăsai să fiu cuvânt
aş fi purtat scrijelite-n carne, taine rătăcite
de la începuturile lumii şi până la sfârşiturile ei
m-aş fi preumblat printre oameni
desluşindu-le umbrele vocalelor
şi tăria muchiei unei consoane răstignite
poate că aş fi nimerit şi eu fericita pescuire
tăcută în spargerea uimirii
sau poate că în Grădina Ghetsimani
I-aş fi purtat îndoiala
uitând că pe vârful Căpăţânii
piroanele scriu pe pleoape Oda premergătoare

Doamne, dacă m-ai fi lăsat în lume Cuvânt
Te-aş fi ajutat de la începutul începuturilor să mă cladeşti
fără nici o umbră de durere
şi fără regrete
pentru că toate fericirile de pe Munte
le-aş fi dăruit oamenilor
după voia
şi fără de potopurile Tale

solo

mi-am scos sufletul din cutie
şi mi-am întins toate simţurile pe cordar.
acum iubirea-şi trece arcuşul peste,
acordându-mă.
cortina tremură, încet se-nalţă
şi viaţa se aşează mai bine în scaun, aşteptând...
de ce închizi întotdeauna ochii?
ca să citesc sunetele.
cuvintele se-nlănţuie căutându-mă
iar literele mă ciupesc, pizzicato.
sunt partitura ce am descifrat-o,
de-a lungul singurătăţii

la început am fost cuvânt!

despre succes şi învingători

Moartea m-a provocat la un skanderberg
Arătându-şi gingiile ce încă muşcă.
Avem nevoie de tine în campionatul ăsta
Îmi strigau toţi trecuţii şi toţi nenăscuţii,
Trebuie să ne ai! Câştigă!
I love this game,
Dar dacă nu sunt pregătit să o înfrunt?
Nu contează ce crezi, important e să vrei.
Oameni buni, voi nu înţelegeţi?
Eu nu vreau să-mi doresc ceva ce pot pierde.
Nu fi prost, câştigă! Şi viaţa te va adula,
Oferindu-ţi-se lascivă la picioare.
Pe când cei ce ratează uitaţi sunt şi de vreme.
Dar cine oare până-acum a reuşit să-nvingă
Moartea învingătorilor de ieri?

***

scriam pe file impregnate cu-ntuneric
şi literele desenau semne de foc...

dar toate vorbele acestea au fost spuse
şi totuşi toate se înghesuie să mă-mpresoare

cândva, când toate vorbele vor fi murit
din traista cu tăceri voi scoate şiruri aiurite

impresii pe o placa de vinil
cetite-n taina nopţii de-azurit

în spatele meu, cineva

pisica albă de lumină, mi se strecoară dimineaţa-n pat ca o fecioară
pisica neagră cât o noapte pe ziduri se prelinge într-o doară

întrebarea picură a rouă cutremurându-mă: cine oare îmi pândeşte tăcerea?
flacăra ce-mi arde-n suflet? trecerea ce-ar vrea s-o stingă?
toate spaimele se strâng în spatele meu,
armată tăcută de nopţi fără număr
ce-aşteaptă semnalul cu ochiul deştept
o taină e-n suflet şi-o spaimă în gură

un soi de abandon trufaş
ciopleşte-n carnea şi-n sufletul meu

am stat şi te-am privit tăcut
văzând cum întrebări plutesc în umbra pleoapelor lăsate

cadavrul solului tuberculos, ce moare acoperit de-asfalt fierbinte

un sâmbure de adevăr în marea-nvolburată de minciună

doar o respiratie

moartea ca un diavol dulce
ma imbie si se-arata invelita-n ciocolata
te indeaamna si te-asteapta
sa-i strangi carnea tare-n palme
ce-n caldura ta suspina
...

***
in fiecare seara scriu poeme pe ale sanilor cupole aurite
si literele-s vii, sunt calde si palpita, si pana-n zori, ca orbii le-as citi
***

fulguiri...

de cele mai multe ori, ies din mine
şi-ncerc să surprind viaţa în ipostaze nude
şi asta nu pentru că aş fi cel mai mare pervers
dar chiar merită căte un bobârnac din când în când...

***

copacul căruia îi susură a moarte
îşi lasă frunzele să îşi găsească adăpost
îşi pleacă fruntea-n colb a resemnare
şi lasă gerul să-l reteze, din vise pân-la rădăcină

***

povestea rugului ce-n taină piere
şi lasă-n urmă doar cenuşă şi regrete
căci de-ar fi luminat tăcut în noapte
şi-ar fi ţesut trăirea în poveste

eu si El

una dintre plăcerile dimineţii
e să-mi plimb vesta
zăvorâtă sub lanţul cel gros
şi de fiecare dată, acelaşi copil cârlionţat
mă opreşte şi mă întreabă :
- cum e ziua domnule ?
iar eu, plin de importanţă şi fără de sfială
îmi scot soarele din buzunărelul vestei
îl privesc o secundă
şi-i răspund ceremonios:
- e o zi senină fără doi nori, micule Prinţ

ura ca principiu general valabil

în lipsa luminii, întunericul e coconul în care mă ţes
şi adâncit în somnul greu îmi consum toate vorbele nespuse
zidite-n disperarea de a nu răni

verbul toarce o tăcere
sufletul cu-n geamăt cere
să răsară, să-nflorească
în iubire să sporească

iubirea e doar coaja unui fruct uscat
uitată vorba ce ajută doar dervisului ce rătăceşte
în cercuri, să găsească umbra-i prinsă-n cleşte

ziua toarce a durere
sufletul iertarea-şi cere
seceta mi-l pârjoleşte
şi uitarea îl doreşte

mi-am zidit trăirile şi-ngropat tăcerile
nimeni nu mă mai aude şi nu m-adună din unde
duce-m-aş pe-un verb în sus spre tăceri ce n-au apus

cu verde pre verde calcand

sunt toxic, inutil si nu-s nici bun, de dimineata urc pe tronul de nebun
ma lepad de greselile ce zamislesc, adorm plangand si ma hlizesc cand ma trezesc

iubirea e otrava ce ochiul mi-l inchide, si-mi soarbe rasuflarea cu buze aburinde

sunt toxic oameni buni, va rog sa m-alungati…caci pangaresc si aerul ce-l respirati
orice puteti sa-mi luati, va sta-n putere, dar libertatea de-a visa voi mi-o veti cere
puteti orice, dar n-o sa-mi luati tot drumul ce l-am strabatut
si amintirile in care m-am pierdut...

veneai ca un inger de verde lumina, si verde-i culoarea din sufletul meu
un ochi imi plezneste si verdea genune ma soarbe din negrul in care sunt eu
doi ochi ma-nconjoara si visu-mi transeaza
din noapte ma scoate cu-n forceps de foc
o gura cusuta inghite-ntrebarea
ce-ar tine si moartea pe loc

dincolo

da, am uitat sa iti spun ca noaptea de obicei
numar toate rasuflarile cuvintelor
si dupa ce vad ca toate au somnul linistit ma retrag intr-o tacere
si-i beau toate nespusele pana la ultima picatura

degetele mele scapara unul dupa altul
si la flacara lor reusesc sa aprind fitilele stelelor
la lumina lor vad pamantul ce se ghemuieste
si-si trage lumina lunii pana sub barbie

ziua de care ma tem oarecum
este o noapte mai adanca decat Groapa Marianelor
de unde nu mai razbate nici o rasuflare,
iar totul in jur miroase a formol

lasa-ma sa te sarut

aceasta este povestea nescrisa ce rataceste printre buzele noastre
si daca zilele au gust de rugina, sentimentele si-au pierdut toate asperitatile
tocite-n asteptare

cineva spunea ca ploaia isi sterge ochii cu poala norilor
dar nu am cum sa cred acest lucru atata timp cat ploaia este viscolita
la vreme de iarna

oglinzile si-au pierdut treptat argintul
si gropile dintre imagini nu mai reflecta nici macar umbra indoielilor noastre
lasand inserarea sa imbrace realitatea cu tacerile ei

daca vrei poti!

am inchis usile sufletului cu grija sa nu scartaie vreo geana
si bajbaind pe-ntuneric am pornit spre casa
nimeni nu mi-a spus ca tot drumul o sa caut sa ma agat de ceva
dar nu avem decat dorinta, restul ramasese undeva in urma
cineva spunea ca numai omul prost se poate plictisi pe-ntuneric
asa ca am inceput sa desenez pe cerul gurii buzele-petale
apoi ti-am desenat fiecare petec strabatut de cate ori ieseam noaptea la arat
si trupul tau se aprindea lumanare in noapte
am spintecat linia ochilor ca sa pun culoare si prima rasuflare a facut sa tremure visul

visele dau navala, avalansa scanteietoare,
se strecoara, furnici rosietice in mars triumfal, catre varful degetelor
sudoarea cuvintelor tasneste gaurind pielea
si milioanele rosietice se prind in carnea literelor
scriindu-se poveste
aerul plin de feromoni vibreaza
gamaliile rosietice umplu spatiul si timpul
acoperindu-ma cu scriitura tacuta
toate cartile viselor mele asteapta sa fie citite
dar geana de lumina spulbera toata bucuria parjolind retina
voi fi iar noapte, ma voi scrie iar in tomuri si uitarea va spulbera imparatia furnicilor rosietice

de cate ori inchid ochii
treptele sufletului coboara pana dincolo de noptile memoriei
si ori de cate ori am timp plec sa ma-ntalnesc,
si-asa, ochi in ochi, rasuflare indoita
povestit toate cate ni le mai amintim fara remuscari sau regret
eu ii spun toate cate nu le-am facut
el imi spune ce gust aveau primele carti furate de raftul bibliotecii
mai descalceam aroma unor amintiri
si de multe ori adormeam fara sa ne mai despartim umbrele

gol

nimic de ascuns, nimic de aratat
motivul goliciunii mele umbla la vedere, nu se mai piteste
dupa cuvinte ratacite sau uitate
asa cum se intampla acum multe sute de mii de litere
cand din zbaterea mocnitei curiozitati
se ridica aburul intrebarilor
puse sau nespuse

viata ma plimba in lant, animal de companie, inutila mascota
si-mi arunca din cand in cand cate o felie de cer
spuzita cu vise sau arsa de vipie
lacrimile au gust ciudat
de cuvant nespus
iar paginile salbaticite
smulg farame din carnea vorbelor

primavara cand toate verbele inmuguresc
imi pipai cuvintele arse de ger
si-as vrea sa opresc seva ce supureaza
prin toate ranile tacerii
eu, canal deversor
plin de regretele lumii
ma pietrific in sarea uitarii

candva, securea va musca din carnea moarta
lacrimi de piatra se vor desprinde
literele se vor desface
si miezul cuvintelor se va arata
povestindu-mi ratacirile

statistica

in seara asta au navalit peste mine intrebarile
asa cum numai curiozitate mai cade-n spatele omului naucindu-l
si am intrebat in van care este numele blogului
ce va supravietui creatorului
si numele nu era pe buzele nimanui
iar blogul striga in pustiu ca nimeni nu mai vine
sa se boteze in cuvintele lui limpezi si nici iertarea nu si-o mai cauta
uitarea arde si parjoleste totul in cale
iar cuvintele se desfac in particule elementare
si iau calea exilului...

"la o nu stiu care masa
prin nu stiu ce taina deasa
literele se aduna
si stau toate impreuna
rostind adevaruri mute
printre vrute si nevrute"

astazi se implinesc o sute de zile de cand nu m-a mai atins nimeni
paginile virtuale sunt duse de vantul turbat dintr-un capat in altul al nemuriri
iar trairile prinse in vitrina zilelor asteapta dezghetul...
s-a demostrat ca in lipsa de surferilor liberi
internetul sufera de alzheimer

..din pacate nimeni nu poate garanta reluarea activitatilor zilnice
readucand prosperitatea si bunastarea www-ului
din vremurile de odinioara