umbra clopotului care

suna-vor cornurile a pustie

şi nimeni nu v-a şti să le-nţeleagă

când valuri se vor arunca în hăuri

iar focul scoate-va limbi de balaur

tăceri de scrum s-or ţese-apoi alene

pământul s-o-întoarce în mormânt

iar apa lacrimilor din fântână

usca-se-va în tainic legământ

tăcută-i pâinea plină de suspine

şi circul lor în sânge a sfârşit

pribeag prin viaţă fără rădăcină

te-oi aciui o umbră pe pământ

prostia-întoarce brazdă grea şi neagră

lumina sprijină un zid strivit

iertat de moarte pare-a fi cireşul

ce-şi cerne înflorirea pe pământ

poezia necuvintelor

dacă pomul vieții veșnice a rămas neatins de mâna omului

pomul cunoaşterii ne-a dat primul cuvânt

o silabă plină până la refuz de uimire

acum puteam povesti

cu înlorituri

ceea ce inima ştia mai bine

după căderea în păcat

am căutat loc vorbelor noastre

ce nu mai aveau loc

în adâncul inimii

şi-ncet încet am făcut loc minciunii

 crestată-n carnea cuvântului tot mai slăbit

şi mai golit de suflet

fericiţi cei săraci cu duhul vorbirii

că ei îsi pun inima-n palme să rostuiască

trăirile… şi rugile… şi bucuriile

e timpul să reînvăţăm

preţul tăcerii

şi-al necuvintelor

în carnea cărora se ascunde

secretul nemuririi

noaptea în care morţii vorbesc

să nu uiţi mamă să pui apă la flori ca şi lor le-o fi sete

luna-i trasă prin inel dar n-am deget pentru el

ca inima-i de rotundă dar viaţa n-o mai inundă

s-a oprit şi mi-a vorbit

pe marginea patului descântându-mă şoptit:

nu te teme de-a mea noapte că lumina o desparte

de-altele neluminate pe care le-alungă-n moarte

eu cu tine, tu cu mine

lumina-vom mult şi bine

peste suflete tăcute, peste vorbe neştiute

peste cuget, peste vise, peste vorbele promise

peste cele nevăzute ţesând lacrimile mute

mă ia-n braţe, mă alină

toate tainele-mi suspină

pleoapele-mi cad falduri grele

despărţind lumea cu ele

ziua în care am văzut balena

se strecura înghiţind toate urmele nopţii,

lăsând în urmă un vaiet lung

ca o sirenă de ceaţă…

destrămare

pe unde am trecut eu nici moartea nu creşte

pare a şopti cuvântul… primul rostit

din îndelungata istorie

cunoscută…

cerurile se schimbă după mersul norilor

pământurile se schimbă după mersul oamenilor

mările îşi schimbă şi ele plajele

după cum mor sau învie râurile

singurele lucruri statornice sunt frunzele

ele poartă pe râd,

filigranul viului şi morţii

alternând cu candidă nepăsare

ţeserea şi destrămarea luminii

eu, necunoscută frunză

din lungul şir al numerelor naturale

nu voi rupe lanţul nerostitelor cuvinte

ce ascund vederii marea poartă a trecerii

primul job

am înțeles că am fost chemat

da. s-au analizat documentele: scrisoarea de intenție…

și c.v.-ul ?

da. și am ajuns la concluzia că meriți o slujbă

mulțumesc

din păcate nu cea pentru care ai optat

atunci ?

avem un loc la departamentul de marketing

vânzător adică ?

putem spune și asa. vezi tu, lumea e într-o continuă schimbare

toată lumea vrea ceva

bine dar cei mai mulți cumpără online acum

ceea ce tu vei avea nu se găsește online

și ce aș putea vinde ?

păi cel mai căutat lucru este singurătatea

lumea adoră acest produs, mai ales dacă e şi de calitate

la singurătate avem şi câteva modele de tăceri

o mulțime de cuvinte nerostite

și chiar idei abandonate

și lumea chiar vrea să fie singură ?

păi a fost… obligată

ca să spun așa…

nu crezi că e bine ce facem noi ?

nu știu ce să zic

păi ia gândește-te,

ce poate fi mai atractiv decât o lume însingurată

plină de nevroze, de spaime

de incertitudini

și… ajută ?

cred și eu… că ajută, vânzările au crescut

iar profitul este inimaginabil

am înțeles… și care este salariu?

să spunem… 10% din vânzări

și ce să fac cu atâta singurătate ?

te descurci tu cumva

de mâine intri în pâine

programul începe la nouă

…

(tăcere)

curriculum vitae

dacă ziua nu s-ar fi dat cu capul de pragurile cerului

căzând în fund amețită

poate că nu m-ar fi prins de păr

zvârlindu-mă-n viață pe nepusă masă

pipăindu-și plină de ciudă cucuiul

și uite așa

am dat piept cu lumina

cu țipătul, cu lumea…

la primii pași am stâlcit câteva consoane

iar vocalele se trăgeau pe margini

oarecum mirate

și poate neliniștite

au urmat cuvinte nehotărâte

scurte propoziții, iar la final

paragrafe întregi alergau jur împrejur

creioanele zgâriau cerul cu întrebări candide

călimările luau poziția de drepți dându-mi onorul

iar maculatoarele dispăreau tocate mărunt

printre închipuiri

școlile au crescut trăgându-mă după ele

cărțile îmi dădeau roată făcându-mi curte asiduă

dar eu încă mă jucam cu întrebările

nelămurindu-mă

prima zi de muncă a venit pe tăcute,

dându-mi un șut ce m-a aruncat dincolo de cuvinte  

în plină realitate

munca poate fi plăcută

dacă mai păstrezi prin jur câteva întrebări

pe care să ști că te poți baza…

la starea civilă

am trecut fără pic de ruine :

încă plin de-întrebări

cu câteva frazări reușite la activ

iar la reședința am trecut

domiciliat cu capul în nori

pe strada Fericirii

undeva mai către sfârșit

scrisoare de intenţie

stimată Doamnă,

toată lumea discută despre compania dumneavoastră

şi nu toţi au cuvinte de laudă, ba unii chiar se sufocă de indignare, oripilaţi

şi ar da oricât să nu vă mai vadă  

dar mie nu-mi este teamă

şi accept postul :

însoţitor cu carte de muncă

al prea ignoratei morţi

sper să nu mă întrebaţi de scrisori de recomandare

pentru că eu niciodata nu am cerut ceva

eu sunt altruist Doamnă,

eu nu cer, eu ofer

poate că vă veţi întreba de ce?

la care eu aş răspunde sincer: habar nu am

dar cu siguranţă că veţi lua cea mai bună decizie  

după ce veţi analiza totul cu înţelepciune

şi cred că voi trece şi testul

de anduranţă.

cu stima,

al dumneavoastră  

acelaşi perdant

ps : ştiu că v-am luat pe nepregătite dar viaţa e plină de surprize

adâncire vs înălţare

cine învaţă tâmplarie ştie cum să croiasca o cruce

şi mai ales ştie cum să-i încerce trăinicia

proptind-o în pragul istoriei

să rămână mărturie

cine învaţă iubirea de mic, ştie să-şi deschidă inima

nu ca măcinare a lumescului în care ecoul moare

nici ca surpare într-ale vorbelor goale

nici ca mustire bolnăvicioasă

cine învaţă tăcerea trece pe sub căldura pleoapelor

mersul nemuririi dintr-un mugur în altul

până când verdele deschide calea

noului. reinventâdu-l

urcarea pe cruce a iubirii

nu poate să sufere geluirea durerii

şi de aceea, aşchii înmuguresc

în colţul buzelor…

constatare

poezia a murit

incolacita covrig

la mine-n prag

era pe seara

si de atunci

abia daca se mai leaga

vers stingher de rima proasta

poate ca nici cuvintele

nu mai suporta apasarea

golului dintre buze

ce nu pare a fi mirare

ci doar

un mare gol

poate inestetic

dar cat de semnificativ

in rotunjimea lui

adio rime uitate

adio versuri uscate

adio cuvinte moarte

drumurile ni se despart

pana la o noua

posibila intersectie

de-a marea şi de-a visul

marea trebuie să moară

sentinţa pare dură, rece, clară

iar marea s-ar evapora cum ştie ea, alene

privindu-şi criminalul printre gene

dar vin pe-ascuns cuvintele şuvoi

strânse din lacrimi, rouă sau din ploi

şi umplu iar locul sărat

ce ar fi vrut

dar nu s-a mai transfigurat

în vagă amintire

departe

sunt mari carora nu le plac intrebarile

sunt mari care isi pierd amintirile

sunt mari care isi leapada valurile

sunt mari care-si deapana uitarile

rasturnate in ceruri sunt toate marile

cu lenesi nori stergand departarile

un soare captiv intr-un alt viitor

abulic, incert si cumva trecator

pantomima

de fiecare data, marea intra in circuitul apei in natura

uitandu-si de fiecare data trecutul

reluand aceleasi greseli

lobotomie se cheama valul ce va sterge

sute de alte istorii incredibil de adevarate si triste

asa cum numai ploaia mai poate plange uneori

veniti sa luati lumina

valurile mele mele poarta toata lumina stelelor

si caldura iubirii, dar soarele nu a aflat inca

si-si tot cauta reflexile

reluand jocul

candid

idei traverse

dacă marea n-ar fi mare şi şi-ar număra toţi stropii

ar putea să îşi dea seama cum ne-ngemănăm cu toţii

oameni cu care m-am întâlnit sunt doar fascicule de lumină

ne-am atins, ne-am suprapus, ne-am despărţit

şi la un moment am străpuns bezna haină

marea legănându-şi temerile în adânc

se-ntreabă c e se-ntâmplă şi de când

apusul varsă sânge în fereastra zilei

vâsla taie-n carne vie nicidecum nu mângâie

marea sângera tăcută aşteptând noaptea să-i vie

cât de ignorantă-i marea sau cât de mare e a ei mărinimie

de îşi ascunde-n lacrimă uscată ,ca pe o comoară, moartea

eu nu ştiu ce e regăsirea şi drumul mi se termină abrupt

lăsat am fost din mâna maicii mele sau poate toate firele s-au rupt

o salcie ar vrea să plece

sub unduire calmă se ascund furtuni greu de oprit

când valul muşcă-n ţărmul ostenit

şi-a lui furie pare greu de ostoit

te-aş rupe-n două şi te-aş face altoi

bucăţi să lăstărim şi să înflorim preaplinul

prea grei de roadă să ne rupem şi unul să se facă iară doi

în verde crud se scaldă lemnul dimineţii

când roua îl cuprinde în ştergare moi

se-ntinde cerul să-l cuprindă-a zbor dar rădăcinile-l ţin bine

orice secret are un preţ...

lasă-mă să te-mpletesc 

şi în vise să te cresc

în urzeală să te-ascund 

semnelor să le răspund

cu priviri iscoditoare 

şi-ntrebări fără valoare

marea moare-ncet topită

ca o vrajă nerostită

ca o vorbă alungată

moarte neelaborată

cine-n mare moarte are

se topeşte şi dispare

veşniceşte în uitare

şi face cercuri la soare

ca o moarte dulce  somnul...

nod de cale poetica

daca ai sa auzi suierand cuvinte
si ai sa simti glasul rimelor nepereche
sa sti ca-n capul meu
se-ntalnesc toate caile poetice ale lumii
dar pentru ca anii grei de criza
isi spun cuvantul
acarul Paun bate-n roti imaginare

(si a fost cumva marti toata ziua)

perfuzie

cine nu are iască riscă să moară de frig

nu că i-ar fi de mare ajutor sau că i-ar ţine de cald

dar nimic nu strânge la sân scânteia ca ea

ridicând-o la rang de vâlvătaie

cuvintele mi-au amorţit, au murit puţin şi s-au uscat

fără speranţa vreunei scântei rătăcitoare

e plină pădurea de greşeli ca mine

verbele ne suportă greutatea

ideilor inexistente

iar moartea

trece alene, exasperant de-ncet

strivindu-ne sub un munte de ignoranţă

amintirea visului frumos

macină carnea seacă

alungând

până şi speranta scrumirii

ambulanţele-aleargă printre sirene

nopţile intubate atârnă-n perfuzii

picătura chinezească s-a ofilit

ruginit e acul 

întâlnirea

poate ca niciodată uniunea nu a fost mai desăvârşită

ca atunci când ne-am întâlnit: marea şi fluviul 

stăpână şi sclav, dominat şi dominantă

totul îndulcit cu puterea acceptării

poate că povestea trebuie doar trăită

pătrunderea şi întrepătrunderea

cedarea unui eu către un altul

până la dispersie

împletirea fluidelor

într-o moarte şi-o-nviere

continuum supus eternului carpe diem

maree

ea nu se grăbeşte, ea ştie să aştepte

petrecându-se sub răsuflarea lunii ostenite

şoptind ademenitoare: sunt aici

moartea ca un pescăruş rănit

cu ochi sticlos cu galben cioc şi tainică durere

se strânge-n aripi suspinând şi-n somnul ei mă cere

mă liniştesc val după val cu răsuflări molcome

în somnu-i multimilenar scânceşte-ncet şi geme

singurătatea este grea când cerul n-o cuprinde

eu îmi trec secolele prin ea când valul mă desprinde

la pieptul meu multe poveşti s-au strâns plângând de milă

am adunat corăbii, drepţi, cărări acum pierdute

atingeri, moarte, visuri, vieţi,

furtuni ce-au spart trecutul

nisipul vieţii sparge-n dinţi

şi-a a scrâşnet sună timpul

ambivalenta marilor

plaja e locul unde ma intalnesc cu himerele mele,

le stapanesc fara patima,

ma las lor cu ochi senini si luminosi

val dupa val, noapte de noapte

zilele infloresc ca un zambet agatat in coltul cerului

noptile cern melancolice ploi de stele

ploi usoare, stropi de roua

viata despicata-n doua

jumatate rug de sare

si jumatate uitare

lacrima cernuta

durere ceruta

intalnirea dintre mari

poate ca nimic nu e atat de greu

ca asteptarea, ca speranta intalnirii

pentru ca, o mare nu poate intalni alta mare

decat in doua conditii

prin moarte

sau prin accidentul cotropirii

cand toate barierele cad potopite

si una dintre ele

renunta la identitate…

aruncarea in prezent

mi-ai murit cuvintele

napadite de blesteme

tot pustiul n-ar ajunge

golul sa-l acopere

penele cu care-am scris

incropit-au aripi grele

ridicatu-m-au la soare

ori moartea cata a jale

numai dincolo de mine

linistea mai toarce-a moarte

stelele-au plecat de-acasa

torcand caier de uitare

eliberare…

noaptea

muzica se strecoară-n pântece pregătind culcuş

viselor ce vor deveni realitatea

unde curbele se topesc ȋn lacrimi răvăşite

şi gâfâie sacadat, cadenţat, pe măsură

viaţa-şi caută cărarea

jerbă de lumini şi tumult

moartea-n gânduri bate ritmul

adevărul lasciv toarce

visele cu-a lor minciună

prin genuni ne poartă-n lesă şi ne tace

toţi copii Domnului dansează

noaptea, când pisicile sunt negre

poezia are formă liberă,

fluidă aş putea spune

se naşte, trăieşte, dispare, revine

departe de constrângeri

de noi, de nefasta putere,

de seducţia şi influenţa celor care

oricine vrea să pună stăpânire pe ea

să nu uite că poezia caută calea minimei rezistenţe

lăsând vremelnice urme,

secată albie

a nestăpânitelor  temeri

penitenţa ca opţiune, liber aleasă

în timp ce a impune înseamnă tortură

mi-am ales singur închisoarea

zidindu-mă între cuvinte

realitatea, uşă falsă fără chei

dincolo de care lumea,

zbucium inutil

voi respira liniştea cuvintelor

voi sorbi din urma fiecărei zile

şi-mi voi reaminti mereu

că sunt prizonierul unei închisori de lux

doar eu, o tăcere

coliziune

până cînd va mai răbda Luna să ne privească

alungând nebunia ce-ar face-o să se prăvălească

meteoritul îşi vede de drumul său

fără să se abată la stânga sau la dreapta

dar sunt momente

când ceva

acolo

în adânc

prinde să vibreze

freamăt care-i scurtcircuitează

logica şi raţiunea orbitei

aruncându-l în braţele primei planete

aceasta-i dragostea?

arderea de tot?

şi atunci, eu,

eu când o să te strâng în braţe?

nimic pe dinăuntru nimic pe dinafară

scufundă-mă-n tăcere şi toate cuvintele se vor scrie pe buzele mele

umple-mi neprihănirea ascultării şi vei vedea răsărind toate tăcerile

sparge-mă şi cioburile mele vor răni ziua furându-i culoarea ochilor

ce mai contează o cupă plină de uitare...

de dimineaţă

soarele mi s-a adresat cu dumneavoastră

s-a oprit puţin, mă privea din fereastră

a plecat grăbit trăgând văl des de ceaţă

m-aş întoarce în pat dar deja-i dimineaţă

poate ca verdele nu-i verde-ntr-ajuns

să-l tragi fir subţire să faci fus după fus

să ţeşi o grădină cu verdele-n sus

e iarnă şi-acest anotimp încă nu se dă dus

ce a mai fost?

vă spun că nu are rost...

uşa cine mi-o deschide?

în colţul camerei o uşă-nchisă

şi camera se-ascunde-n colţ de casă

la colţ de stradă-i casa ce se întreabă

dacă mai e de stat sau dacă pleacă

la colţul străzii care dă pe-afară

e un copac scheletic  plin de ciori

indiferent de timp ele-s pe sfadă

că însăşi iarna pare scoasă din răbdări

luna s-a-năţat la ceruri

îmbrăcată-n clar de stele

lângă ea pitică, albă

rătăcită, parcă-i ruptă,

din şiragul de mărgele

numără să-şi treacă timpul

câte-n stele căzătoare

cine oare-o să mai moară?

se întreabă-n cercuri luna

nu ştiu îi răspunse alene

că nu-s stea, sunt o planetă

când dragostea e rug şi amăgire

cuvintele sunt vreascuri umede ce fumegă în van

despre...bucate

dacă o zi îşi dă duhul pe pragul nopţii

e semn ca prânzul a lipsit din program iar cina era prin vecini

o supă de zăpadă cu ţurţuri lungi şi beţi

acrită cu-o tăcere şi fără de pesmeţi

rasolul unei zile lipsită de cuvinte

căci e o lipsă-acută

e criză

şi-n vitrine

e-un gol care nu minte

desertul?

o dulceaţă, minciună-mbujorată

final apoteotic

şi un pahar cu apă

zidirea in tăcere

eu sunt malul drept, tu eşti malul stâng

şi între noi şuvoiul neclar ce se cheamă viaţă

partea ta e rotundă şi caldă

vatră şi inimă

partea mea se pierde

într-o ceaţă de vis şi uitare

dacă n-ar fi fost şuvoiul să ne lege

fără poduri şi alte artificii

stau şi mă întreb când şi unde ne-am fi întâlnit

pentru ca fără albia ce-l poartă

ce rost ar mai avea malurile?

sau poate că viaţa

ne-a dat posibilitatea să fim noi

despărţindu-ne

transvazare

puritatea umană stă în trup

spiritul nu e decât o simplă reţea codificată

rotirea poate fi controlată dar nu oprită

zborul poate fi imaginat

dar nu e trăit decât prin mişcare

lasă-mă să-mi dansez viaţa

şi promit că voi permite

scurgerea trupului

într-o formă gândită

voi arunca în aer toate barierele

lăsând libere

vasele comunicante

de ce eu?

e vorba doar de aparenţă

astăzi, mai mult ca oricând, vei mima

indiferent ce ţi se va cere: un orgasm, un dinte, un ochi

eşti datori să oferi la schimb

dinte pentru dinte

ochi pentru ochi

şi un orgasm garnisit cu tot ce trebuie

tragi pe nas

numeri până la trei

şi porneşti către ceea ce ai plătit

nu uita ca trebuie să mimezi

perfecţiunea

oraş respingător

te-au năclăit cu bale şi scursuri

zidindu-te în plombe şi în gropi mizere

zăpezile cu cenuşiul lor murdar

îţi ară riduri în tăceri şi în uitare

nimicul lor ţi-e pecete în carne

şi soarele-şi fereşte razele de-a ta cangrenă

pereţii tăi se macină în purulentă iarnă

şi-n vară lepra şi-o ascund

oraş frumos cu răsuflarea-n valuri

şi vise strânse pe-un catarg uscat

trecutul se chirceşte printre pietre

iar viitorul e o agonie de abandonat

tot mai lipsiţi de simţ elementar

iarna asta suferă de degenerescenţă

zăpezile ei şi-au pierdut culoarea din obraji

şi nici ţurţurii nu se simt prea bine

uitaţi printre grade şi galoane

dacă nopţile ar geme

la minus câteva grade de libertate

poate că viaţa mea ar fi o grindă încastrată

dar nici zilele nu pot face un şpagat clar

între ceaţă şi o zonă mocirloasă

où sont les neiges d'antan?

ar urma firul logic al nedumeririlor seci

dar convoiul se-ncăpăţânează

şi mă conduce către o primăvară cernită

nici ele, cele patru doamne

nu mai au curajul să iasă la poarta azilului

să vadă ce mai e prin lume

that’s me

sunt santajabil

nu-mi cereţi să-mi descopăr urmele-n ţărână

doar ca să vă arăt câte tăceri am străbătut

viaţa mă lua în braţe-n zori de zi

şi moartea-n pat loc îmi făcea

amant legat prin jurământ

asemeni doctorilor fără de arginţi

locul în care

neantul şi-a ridicat pleoapa grea, a oftat

şi m-a lăsat să mă strecor în lume

gol, fără de cuvinte

şi făr’ de-nceput

fiecare îşi duce crucea

căutând locul

din care a fost smulsă cândva

rădăcina

eu am văzut şi ştiu

eu am trăit locul în care

 visul germinează

eu pot să vă îndrum

dar ce folos

mâna se întoarce-n sine

cuvintele îşi mestecă tăcerile

şi văd durerea

care creşte

limpezind cerul

a primăvară

visele îşi iau zborul

scăldarea în minciună

locul meu e bine marcat

nici mai sus şi nici mai jos

ignorat de toţi ceilalţi

încât mă mir ca îl accept

mă chinui să fiu drăguţ

să nu mi se afle singurătăţile

mai spăl de bale un citat zen

mă amăgesc cu sclipiri inutile

şi uit să-mi iau la revedere

poate că fotografiile mele urlă

poate că tăcerile mele sângerează

poate că uitările mele nu sunt singulare

şi poate că nici eu nu mai sunt eu

dar cui îi mai pasă

această reţea mincinoasă

mă zideşte de viu

departe de-un cer plumburiu

şi plin de averse

departe de mine

poate că îmi voi găsi curajul

să spun că m-au învins

privirea căzută ar alerga printre voi

dar coroana mi-a alunecat zimţuind orizontul

iar mîinile ţin cu disperare piroanele

să nu mă piardă

terapie de grup

eu îţi arăt tăcerile mele

tu priveşti neîncrezătoare şi pipăi

tăceri ca oricare altele

eu îţi arăt cuvintele mele

tu le iei şi le desfaci

căutând nici tu nu şti prea bine ce

eu îţi ofer poveştile mele

migrena pune stăpânire pe o tăcere şi-un cuvânt

izolându-le de restul poveştii

ajungem şi la patul pe care se lăfăie moartea mea

cerul se abureşte puţin pe partea stângă

dar fără blocări de venă sau aortă

doar canalul lacrimal

şi deschiderea arcului ştiu povestea

săgetării

mi s-au terminat cuvintele

în astfel de ocazii, oamenii dau fuga la magazin

fără să-şi dea seama de criza profundă

de producţia tot mai slabă

şi de faptul că tot mai multe cuvinte

sunt goale, uscate,

inutile

spre deosebire de ceilalţi

eu mă apuc şi inventez: noi, parfumate,

spumoase şi cu desăvârşire lipsite

de viaţă

dar asta se întâmpla altădată

demult

acum,

mai nou

inventez tăceri

iar cei din jur habar nu au cât de pline

şi de profunde sunt

câtă adâncime poţi strecura

în tăietura unei tăceri

da, în tăcerile mele intră toate doritele

toate nespusele şi toate visatele

până când toate rafturile

vor fi pline

cu tăcerile mele

poveste

poveste

de adormit timpul

pentru reuşita experimentului vom apela la o inversare:

luăm timpul şi-l răstignim

în cele trei dimensiuni acceptate

iar cea de-a patra dimensiune

plecând dintr-un punct

o vom da spaţiului

eu fiind punctul

definit de coordonate temporale

un prezent continuu

vis trecut

şi dorinţă de viitor

întreb...

dacă ţi-aş cere un sărut

cărei coordonate îl vei oferi

punctând spaţiul cu imensitatea lui?

oraşul nesimţirii noastre

zăpada s-a spălat pe cap, şi-a tras o ploaie dezlânată

fără pic de suflu, dar cu un vânt dispus să bată

băltoacele latră la fiecare trecător

sar dintre roţile maşinilor

şi ar muşca

dar sunt sloiuri ce dor

magazinele îşi strâng cozile

pe când orele îşi pierd nerăbdătoare minutele

cerul e greu ca o ceartă stătută

pensie, vot, pomană

urnă pierdută,

oraşul totuşi nu are nici o vină

el cade-n uitare,

apatică

hepatică mină

de-a uitarea

cândva, cineva spunea că lumina nu poate fi iubită

lumina trebuie trăită

dar ce-ar fi ea fără iubire?

o uitare? o chemare?

vocalize-n rogvaiv

cum poţi fi aşa naiv...tocmai tu

nu, nu spun nu

în lumină să te-mbraci

să baţi toaca-n miez de noapte

întunericul să-l ţeşi

cu lumină

şi cu stele

să-l cerni şi să-l pregăteşti

pentru taine-mpărăteşti

să faci coptură aleasă

să-aşterni soarele pe masă

sentimentul inutil al morții

pojghița amăgirilor se crapă

trecutul se clatină ridicându-se-n coate

mormintele se desprind îşi iau crucile-n spate

stol călător spre soare apune

amintirile nu mai spun poveşti

s-au strâns grămadă pe marginea visului

şi-aşteaptă-n tăcere sfârşitul

prescris pe hârtie cu-antet

chiar dacă mi-am băut frica până la capăt

tot mai sunt goluri de umput

rădăcinile sapă în aer

şi ploaia m-aşteaptă cu-un aer stătut

la limita de rupere

sunt locuri,sunt timpuri, sunt fapte…

m-am pregatit! sunt gata!

e tot ce-i mai poti spune-n fata

cand isi ranjeste coasa stirba

vine-o vreme cand cerul se ascunde

temandu-se sa ne priveasca drept in ochi

isi astupa urechile si numara incet

ecoul lacrimilor

soaptele sfasie bezna

pleoapele cad in adancuri

sufletul se ridica ostenit

sleind buza clipei

sunt locuri şi sunt timpuri

ai tras giulgiul nopţii peste rotundul luminii

faţa ta s-a şters din colţul ferestrei

şi numai răsuflarea-ţi uşoară

mai lasă umbre pe opalul visului amorf

braţele tale sparg tăcerea secundei

şi cât de mult îmi doream s-o aud ticăind

să-i simt seva trecând prin iluzia

rădăcinilor însetate

poate că deşertul ucide viaţa

dar speranţa ştie să aştepte, germene-ngropat,

dansul ploii ce pătrunde ritmul

trezindu-mă la viaţă

degetele mele calcă apa

miraj impertinent trăgând năvodul îndoielilor

şi cred că nici soarele nu mai ştie

de ce te-am alungat din noapte

dreptul la viata

ziua cand soarele s-a aruncat in mare

si noaptea a acoperit tot cerul a venit

stelele tac nici sa rasufle nu mai au curaj

iar nevisatele asteapta in coconi de timp

o alta noapte cand lumina se va naste

nimeni nu-mi poate lua calea viselor

e scrisa-n carne dar carnea nu poate

si nu vrea sa scape din capcana viselor

sunt sarpele care-si inghite coada...

n-am timp…

rătăcind printre resturile zilelor

am găsit urmele viitorului măcinate de-ndoială

dar cine ştie mai bine decât mine

cu ce putere

vor fi investiți purtătorii …

liniştea se prelinge spălându-mi obrajii

şi stelele se vor ivi

odată cu taina primei întrebări

joia e ziua mea de pasiențe

am tăiat cărțile

şi-am surprins spaima, avea soarele pe brațe

imediat zațul şi-a schimbat configurația

alunecând pe coada unei comete

cine nu are cuvinte

să-şi vadă tăcerile bulucite

şi gândurile răvăşite…

despre…

liber, fără constrângeri

sunt ceea ce nimeni nu poate ȋnţelege

căci eu sunt cel ce n-are nume

eu sunt

spulberatu-mi-aţi urmele scrise-n nisip

limpezitu-mi-aţi apele ce-am plâns

despicatu-mi-aţi sunetele

şi amintirile

de frică

dar nu m-aţi găsit

n-aţi aflat

ceea ce era bine ştiut

eu nu pot fi alungat

eu sunt sămânţa din semn

urma lacrimilor

miezul sunetelor

carnea amintirilor

şi a trăirilor

eu sunt tu şi tu şi tu

şi voi ştiţi

şi-acest lucru vă macină

apsal modia

lasă-te asediat, lasă-te cucerit

nimic nu se compară cu mirosul impregnat de amintiri

lasă zilele să ţi se culcuşească la piept

soarbe-le fecioria

şi bucură-te că le-ai dăruit noaptea

lasă-mă să-ţi pătrund printre gânduri

să mă strecor, amant adulmecând pulpele ȋncinse

lasă-mă să ar cerurile

ȋmprăştiind stele germinate

cu amăgirile tale

lasă-ne să ne facem datoria

şi cuvintele freamătă atinse de adierea spaimei

frunze risipite cu speranţa jertfei

generatoare de viaţă

prin moarte

dedicaţie

cine nu are nici un păcat să ridice piatra

căci pentru cel ce dă

nu există primejdia secătuirii

ci doar neputinţa celorlalţi de a primi

să te doboare preaplinul

aceasta-i cea mai mare durere

căci nerecunoscători vom spune că s-a lepădat de noi

pentru a se păstra sieşi

şi nu vom recunoaşte-n veci

că l-am ucis

cu ȋmpietrirea sufletelor

iar eu spun...

eseu despre rostire

fericit cel ce ştie a mânui cuvintele

alunecând printre realităţi dureroase

căci mulţimea se va-ndrepta

vrăjită

către alte forme

cu sau fără conţinuturi asemenea

iar făuritorul

va putea şopti

ascunzându-şi aripile

priviţi! am mâini!

ridicând privirea fără degete

neȋmpiedicând rostogolirea intrebării

ce-nseamnă mâini?

timpul ȋşi deschide petalele

ȋnflorind vrerea

şi cuvintele se vor ridica

lepădându-şi moartea

săpând fântini ce-or zămisli viaţă

cuvintele mele există

rănile dispar

ȋmbrăcând armura

sunt

pentru asta mă aflu aici...

fals tratat despre

ce trebuie scos ȋn evidenţă?

nimicul

doar el ţipă după recunoaştere

adevarata natură

ȋşi trăieşte liniştită măreţia

acum şi-aici

"raiul în dreapta, iadul în stînga şi ȋngerul morţii în spate"

cine nu cântăreşte bine ȋnţelepciunea

pierde talerele balanţei

aruncatu-m-ai ȋn viaţă

punte-ngustă

făr de capete şi fără de scăpare

limpezind când şi când

cerurile

poleind ȋntunericul spaimelor

cu acele miriadelor

ȋn faţă se-ngrămădesc visele

ȋn spate spulberate-s toate amintirile

amăgiri trăgându-mă-n abis

şi speranţe proptindu-mi piciorul nesigur

drumul meu nu se termină

pentru că visele

trec din carne-n carne,

plămădind noul

zi ce urmează nopţii

paşi ce continuă urmele mele

şi toţi vor afla că eternitatea

a căzut pradă

zămislirii

ȋncă un pas…

să trăieşti dureros ascultând lumina

cum pătrunde-n suflet

scrijelind retina

despre frică, cu dragoste

adu-ţi aminte că eşti născut din frica de neant
şi numai speranţa a pus umărul aruncându-te-n viaţă
vezi cât de mult contează un strop de frică
ȋn oceanul nebuniei generale
eu ştiu că-s numai frică
şi mai ştiu ca ea ȋmi e aproape
legănându-mă, alinându-mă, gonind toate tăcerile
ea singură aleargă scoţându-mă la liman
şi tot ea va pustii totul,
apărându-mă

de undeva, din spate, coboară vijelios
ca o avalanşă
moartea
da.
pe unde a trecut frica, nu va mai fi nimic
nici măcar uitarea
doar eu,
amintind

poate că nu e prea târziu să-ţi spun
nimeni n-o poate opri
şi ȋn urmă vin
şi rămîn

de ce plângi?