Din carnea lemnului ne tragem semnul...

Bătrânul lăsă barda şi-şi înălţă ochii către cerul străveziu. Soarele se rădicase taman în mijlocul namiezii şi cuprindea tot locul cu braţele sale. Îşi scoase clopul lăsând suflarea vântului să-i mângâie pletele cărunte. Apoi luă şlengherul şi-l trecu peste faţă, petrecându-l peste ceafă după care îl lăsă să zăbovească prin plete, răscolindu-le şi buşumându-le. Şi se văzu tânăr fecior alături de ceata junilor cântând pe la hore ori pe la şezători “părul meu nu trebe tuns, numa retezat şi uns”...da, vremuri şi timpuri de demult. Dădu roată jur împrejur, măsurând şi cântărind dealurile domoale, aurite de soare, ce se strecurau până sub poale de pădure, apa cea clară şi neostenită a Ieudului ce strângea roată toate pâraiele şi izvoarele pentru a se petrece sub braţul cel ocrotitor al Izei şi dacă s-ar fi încumetat să se nalţe până-n calea vântului ar fi zărit şi Botiza cu apele ei cele sclipitoare, ar fi bătut din aripă şi-ar fi ajuns până-n sufletul munţilor cărunţilor. Dar orişicât colindase lumea giur-împregiur nu aflase loc mai fain ca aista şi nici ochi mai mândri ca ai Măriei lui, ochi întrebători şi iscoditori ce-l străpungeau până-n adâncul sufletului aducând la primenire toată înecăciunea şi-ntristarea. Că doară nu degeaba se luaseră ei cu drag şi nădejde. Şi iată că şi Domnul le ţinuse partea şi le dăduse din plin câte multe din fiecare. Şi tot ea fusese cea care-l sprijinise atunci când alesese pârloaga de sub poala muntelui taman în capul satului că dară numai aşa putea simţi suflarea pădurii şi cântecul lemnului. Că dacă ar şti lumea câte taine îi suflă la ureche lemnul, s-ar cruci şi s-ar minuna. Că numai aşa izbutise el în fiece trebuşoară, ascultând şi mângâind lemnul, iar acesta nu se ferea că ştia că nu da cu răutate. Şi nu erea om să nu se minuneze de-aşa potriveală şi îndrăzneală. Iar ca să-i mai taie lemnului setea cea mare numai ce-l ungea cu zeamă din sămânţă de in şi-apoi numai ce se aurea lemnul de părea că-i poleit. Se-ntoarse el de pe cărările amintirilor şi mai petrecu odată locurile. De unde ierea el se vedea tăt satul ca-n palma şi mai la o parte către răsărit pe colina dulce a Dealului Mare se afla casa lui. Totul mustea de viaţă, de la cetinile ce se lăsau până către el şi până la iarba deasă ce-ascunde sumedenie de gâze înaripare ori târâtoare ori câte şi mai câte minuni lăsate de Domnul pe pământ. Lângă el odihneau cele trei trunchiuri pe care le tocmise ca să ridice troiţa de-o arvunise a lu Pălimariu. Şi de fiecare dată mângâia lemnul şi-i şopotea vorbe de cele potrivite, şi-acesta se lăsa pe mâna lui, fără-mpotrivire. În toată lucrarea strecurase coardele de viţă că dară nu degeaba spune la Cartea Sfântă că “Eu sunt calea, adevarul şi viaţa” şi tot acolo se arăta prin icoanele cele mici Domnul din rana căruia creşte viţa de vie pomenită de toţi “Isus cu viţa de vie”. Şi-aşa cum se-nălţa coarda înfăşurată în jurul troiţei tot aşa se-aromeşte Sfântul Duh peste tăt locul ce-o poartă. Şi pe braţele troiţei se-nălţau altoaiele de-o parte şi de alta a trunchiului ce aveau să însemne lemnul cu Sfânta Cruce iar sus de tot alintând toate trei capetele troiţa se termena cu coroana cea dătătoare de speranţă întregii suflări omeneşti.

“Ei moşnege, moşnege, te lăsaşi pe seama amintirilor amăgitoare şi uitaşi că ziua încă nu s-o gătat” îşi zise şi se aplecă să-şi ridice barda ca să mai strunjească oleacă în carnea lemnului. De unde, de neunde se abătu aşa pe la coada ochiului o mişcare ca o umbră  şi până să ridice bine ochii numai ce se pomeneşte drept în faţă cu napârstocul cela de Pătru, nepotul de-al treilea de la feciorul al mijlociu. Era tot o rujă-n obraji şi sufla ca berbecele cel pornit să sfarme munţii. Se lăsă pe genunche şi desfăcu braţele ca să-şi primească partea. Suflarea băietului se-amesteca cu barba şi cu pletele moşneagului stârnindu-i zâmbete şi din toată strânsoarea braţelor miculuţe răzbătu vocea cristalină:

-          Bunicule! mă laşi şi pe mine să dau cu bărdiţa ca să curăţ bârna aista de coajă?

-         Da ce-i cu tine aici mai copile? Au n-ai treabă pe-acasă?

-         Ba aş avea io dar nu mă-ndur să nu te cat...

-         Şi ce treabă ai avea mă rog?

-         Apoi trebe să merg până la stână să aduc caşurile cele crude că le tot cere buna să le aivă pentru pomenirea morţilor.

-         Apoi şi ea le cere aşa cu o săptămână-nainte?

-         Apoi o zis că vrea să le puie ca să tragă ceva sare...

-         No măi copile, io te-aş lăsa să te joci cu bărdiţa da tare mi-i că ne-a scoate bună-ta pe prag la noapte de nu-i faci pe plac.

-         Apoi m-oi duce, că-i timp până-n sară, da numa o ţâră să şed cu tine, că tare mi-i drag lemnul cu miroazna lui ce-a crudă şi nevinovată.

-         Apoi cum poa să miroasă un lemn vinovat măi copile?

-         Păi cam cum îi mirosul de la mesele din crâşma hanului.

-         Zău mă?

-         Da bunule, aşa crez io.

-         Da lemnul de la iesle, oare cum mai miroase?

-         Apoi miroase a bot umed şi-a iarbă de cea grasă că doar nu poa să miroasă a stricăciune.

-         I-auzi bre. Şi solzii de şindrilă de pe şură cam cum ar mai mirosi?

-         Apoi aceia miros a soare şi-a pârjol, a ploaie şi-a omat, amestecate...da tot a nevinovăţie miros.

-         Şi-alceva ce mai ştii tu despre lemn?

-         Apoi io nu ştiu mai nica, da tăt vreau să-nvăţ, că vreau de la tălica toati secretele de le ştii. Că tare mi-i drag lemnul. Nu-ş cum să spui, dar de drag ce-mi ie parcă m-aş nunti cu iel, m-aş îmbrăca în straiul lui şi m-aş face copac.

-         Măi copile măi, ai de grijă ce spui că Dumnezau îi mare. El le-aude pă toate şi le ştie mai înainte de a fi gândite...

-         Apoi Bunule, io ştiu ce spui, doar că mi-i drag, că-l simţ cum să zbate să scape de tot prisosul cela şi să iasă la lumină. Facă-se dară voia Domnului, că doară nimic nu să face pa lume fară voie de sus...şi mai ştiu că nimic nu trece albia timpului de n-are şi-um-pic de suflet.

-         Păi şi ce-ai să te faci măi prâsleo? O să-ţi rămâie trupu gol fără-um-pic de suflet în iel?

-         Apoi nu rămâne el gol, de izbelişte, că dară şi sufletu-i ca apa de izvor...din ce dai d-aia curge mai straşnic...şi-apoi la izvorul curat nici măcar seceta cea cruntă nu-i poate stârpi cărarea.

-         Şi de ce-ai vrea tu măi copile să furi meşteşugul de la mine?

-         Apoi Bunule nimic nu-i mai mândru pă lume ca poarta pă care intri, casa în care te petreci şi biserica prin care te înalţi la ceruri în Împărăţia Lui, şi de drag ce-mi ie numai aş sta să cioplesc toată ziulica.

-         Apoi dacă-i aşa, o să cerem învoire de la ai tăi părinţi şi-o să te ieu ucenic pe lângă mine să-mi cari desaga cu cele de trebuinţă, barda, cuţitoaia, sfredelu, dalta şi brişca.

-         Chiar o să vorbeşti Bunule?

-         Da mă ştii tu pe mine pamblicar şi vorbă-n traistă?

-         Apoi Bunule, numai marele Dumnezeu în mila lui m-o cernut pe-aci pe la tălică.

-         Aşa-i măi copile, că doar toate ne vin de la el: şi gândurile, şi visele şi pornirile, toate bunătăţile numai de la El ne vin.

-         Amu parcă-mi vine să zbor aşa ca paserile, numa o clipită şi-oi fi la stână şi-alta-n bătaie de aripă şi m-oi înturna.

-         Apoi, poartă-ţi de grijă să nu-mi vi beteag că io ucenici neputincioşi nu-mi iau.

-         N-ai de grijă Bunule!

Lemnul încruzit sub gura lacomă a bărdiţei strălucea în bătaia soarelui. Bătrânul lăsă bărdiţa să-şi potolească râvna de la răcoarea pământului şi se-aşeză mângâind lemnul cald. Clopul piciului ba se pierdea printre tufane şi iarba ‘naltă ba apărea ţopăind ca o jivină de cea fără de astâmpăr. Dintre toţi, el Pătru era primul care venea singur. Pe toţi ceilalţi îi îndemnase şi-i firitisise trăgând nădejdea ca unul să-i ia urma, dar iată că Domnul poartă tuturor lucrurilor de grijă. Ar fi fost pacat ca să se piarză meşteşugul prin streini. Că numai cine n-o cioplit roata vieţii, mare cât pita-n vatră şi chipul mândrului Soare rătăcitoriu pe cerurile verii şi nu şi-o strecurat îndemânarea printre viţele şi coardele meşteşugit învăluite, acela nu poate spune că s-o ucenicit şi s-o meşterit în tainele vieţii. Dar şi dacă siluieşti lemnul fără să fi trecut chipul bradului în carnea lui nu ţi se iartă în veci şi hodină nu ţi-oi găsi câtu-i veacul împăratul. Din neguri de timp se desprinse o altă icoană dragă lui, Moş Gorun, bunica-su.

Hăt demult, pe când era şi el o zvârlugă de băietan se trăsese pe lânga Moşu’ său care ştia a potrivi toate tainele lemnului şi nu era lucru închipuit sau măcar râvnit pe care să nu se priceapă a-l face, dar cele mai mândre lucrări iereau tot cele mari care măcinau luni de tocmeală şi potriveală. Bunul său meşterise de unul singur făr de ajutori mândreţea de biserică din poalele târgului din Groşi, să aivă şi credincioşii ceia loc de adunare şi îmbărbătare, loc de pomenire şi de închinare. Numai că toată munculiţa lui s-o dus pe apa sâmbetei când gheneralul cela, trimisul grofilor s-o pus cu bombardele pe carnea cea mândră a lemnului de-o prăpădit totul într-o zi. Şi ce jelanie o fost atunci, că plângeau şi cerurile nu numa oamenii adunaţi jur-împregiur. Dar cu toata râvna şi bicisnicia lui, tot n-o putut opri gheneralu şi jandarii lui mulţimea de popor ce intra în biserică să-şi ceară iertare de cumpăna şi surparea ce urmau. Fiecare strângea pe sub suman ori pieptar ba o icoană, ba o năframă, ba o carte sfântă şi curând biserica îşi dete obştescul sfârşit în faţa oamenilor. În taină, pe cărări de munte şi poteci umbrite fiecare suflet îşi dete obolul şi Moşu-său tocmise şi ridicase o altă lucrare din lemn, mai micuţă dar la fel de inimoasă şi toate odoarele şi lucrurile cele sfinte îşi aflară locaş curat şi sfintit cu lacrimă de smirnă şi tămâie. Ehei, multe mai trecuseră oamenii locurilor şi multe mai înduraseră. Că amu dacă nu le mai era dat să aiva locaşuri în sat printre căşi şi ogrăzi ci numa ascunse prin sihle de codri de cei grei şi bătrâni ca însăşi vremea, apoi fiecare om se strângea din una sau din alta şi fiecare tocmea mester de-i strunjea porţi de cele mari, împărăteşti şi când intra în ogradă păşea cu sfială ca atunci când intri în sfântul Altar, iar toţi ai casei erau la fel de nepreţăluit ca şi sfinţii din icoane. Toate astea numai cu iertare de la Dumnăzău să putea că El le dăduse oamenilor dezlegare să-şi ferece comorile în spatele porţilor. De aceea orice om cu credinţă-n suflet şi dragoste de neam când îşi tocmea casa punea mester mare să-i tocmească şi poartă împărăteasca. Şi de fiecare parte se rădica mândrul soare ca lumina lui sâ nu sece în curtea-aceia, jur împrejurul stâlpilor se ridicau coarde de viţă pentru ca totul să-i rodească asemeni, iar veselia şi bunăstarea să se pogoare asupra. Şi mai era şi nelipsitul brad, copacul-frate ce-nsoţeşte omul în drumul său de la naştere prin poarta cea mare a nuntirii şi apoi pe drumul de scăpătat către cealalta lume. Şi tot acolo se găsea şi pita pentru ca ea să nu lipsească omului. Mai era şi şarpele casei, înţeleptul, ce le ducea pe toate şi bune şi rele, după cum i se poruncise încă de la zidire şi fiecare meşter mai adăuga sau mai scotea după cum era cererea. De la Moşu-său desluşise el tainele înfrăţirii dintre lemnul de gorun şi cel de brad, despre îndinţarea în coadă de rândunică, despre borte şi cuie, ghinturi şi însăilări, despre cernerea firului la streşini şi cătarea şindrilei, dar câte nu aflase şi câte nu avea de spus. Bine că i-o scos în cale Domnul Dumnezău pe mânzocul aista de Pătru că prea săgeta şi sângera în adâncuri. Măcar aşa ştia că nu trudise de pomană şi că meşteşugul său trăia între aceleaşi hotare, că doară nu degeaba vorbesc meşterii şi întelepţii cei din vechime că dacă nu sădeşti lângă biserica cea nouă de-o porneşti un puiandru de gorun sau de brad ca să se-frăţească lemnul viu cu cel truditor la zidire şi să-i ieie sufletul sub aripa cea vie a coroanei sale, apoi lemnul cela din biserică se tocmeşte morţii şi pieirii şi dacă nu-l trăzneşte însăşi Domnul apoi sigur îl macină carii şi putregaiurile. Şi-aşa cum toţi morţii şi trecuţii îşi fac veacul în curtea bisericii la umbra vârtoasă a copacilor ce-mpresoară mândrul locaş cu taina trăirii tot aşa şi meşterul se strecoară la umbra calfelor şi-a ucenicilor trăind în veac de veac.

Gandurile îl purtară mai apoi şi mai departe pe când i-o venit vremea ca să se ieie în faţa lumii şi-a lui Dumnezeu. Şi-atunci şi-o luat inima-n dinţi şi s-o-ncercat mai întâi la poarta Comanilor pe-a căror mândră copilă, Maria, o plăcuse încă de la-nceput. Ei i-o mărturisit mai întâi jarul şi pălălaia inimii şi tot ei i-o şi spus: “Mărie, fată dragă, ştii bine că te-am aşezat în mijlocul sufletului ca pe-o sfântă icoană aducătoare de pace şi linişte, iar focurile inimii nu-mi dau pace şi m-aduc tăt împrejurul porţilor să-ţi mai văd mersul, să-ţi mai aud glasul. Io una însă-ţi spui, că io mi-s frate cu lemnul şi de meseria me nu m-oi lăsa. Din asta pricină io oi fi mai mult plecat prin drumurile mele şi tu tot stâlp şi reazem casei oi fi. Dacă tu crezi că-i cu putirinţă şi c-a fi bine aşe, apoi io m-oi îndrezni să te cer la tătâne-tău sşi mumă-ta ca să-mi fi soaţă credincioasă, iar de zici ba apoi Dumnezou să-ţi deie sănătate că io nu te stric din trebile tale.” Atât io spus ş-o privit cu strângere de inimă chipul fetei. Da nici ea n-o stat mult pă gânduri şi s-o-ncuvinţat la astă giuruire. Ş-o vinit nunta, şi-apoi împreună s-au rânduit de-au rădicat casa, el o tocmit poarta cea mare prin care or intrat ei în rândul lumii, tot el o tocmit şi stâlpii fântânii şi coperiş drăniţit în două ape, o rădicat alăturea şi o troiţă de-nchinare şi mulţumire Domnului, pentru toate câte le-a da şi-apoi şi-o tocmit meşteşugul ca să-şi poată îndestula casa şi sufletele ce i le-a da în grije Domnul. Şi-apoi poartă după poartă şi biserică după biserică or ieşit din mânurile lui. Şi cu toate drumurile şi priponirile avute, tot i-o-nvrednicit Domnul cu cinci coconi, care mai de care mai mândru dar din toti cinci unul nu i s-o strecurat în palmă ca să-i fure meşteşugul. Şi toată viaţa o fost alăturea de ea şi ea io fost alăturea tot timpul şi niciunul n-o avut cuvânt de lăcrimare sau pricină de-ndoială. Uneori i se făcea de ducă, şi-apoi pleca acolo unde-l ducea Ăl de Sus, ba în câte-o poiană, ba în câte un afund de pădure sau pe lângă o coastă de piatră dezgolită şi acolo îţi croia bordei şi până nu termina lucrarea ce-i apăsa sufletul nu pleca. Şi de fiecare dată se pomenea cu ea alăturea cu traista plină cu de-ale gurii şi de schimburi de primeneală şi de câte ori o-ntreba cum de l-o găsit, ea tăcea şi doar îi lua mâna şi i-o apăsa pe coşul chieptului, acolo unde se zgribuleşte inima ca o păsăruică în plină spaimă. Nici nu apuca să-şi termine lucrarea, care fie ca iera o bisericuţă ori o troiţă cu o chilioară alături că se şi ducea vestea şi popor de suflete venea care cu o lucrătură aleasă, care cu o icoană, care cu o cădelniţă, care cu ceară de cea curată şi de fiecare dată se găsea un suflet chinuit ce lua zidirea şi o primenea şi o păstra în bună cuviinţă. Peste ani se afla că o nouă adăpostire, ori un schit mai micuţ se strângea pe lângă zidirile sale. Dar mai iereau şi sate de cele ce-şi doreau cu râvnă s-aducă înlăuntrul lor cuvântul Domnului şi atunci îl chemau ca să ieie măsurile, să cântărească toate cele de trebuinţă, să tocmească şi sa cerceteze tălpile cele groase, trunchiurile pentru bârne, lemnele de grinzi, de coaste, până şi trunchiurile pentru sindrilă. De fiecare dată era rugat să găsească şi locul potrivit. Şi tot timpul cât se preumbla, asculta cum şuieră vântul, cerceta după cum arde soarele, întreba despre cum bate ploaia şi omătul, unde se strânge şi cum s-adună la câte o viforniţă. Şi după ce tropotea pământul ca să-i asculte şi lui oful se hotăra ba pe o coastă de deal ori chiar pe creastă în calea vânturilor, ori într-o fundătură a satului ce da într-un luminiş iar uneori îndemna oamenii să-i ierte îndrăzneala şi se strecura pe poteci de pădure până în inima câte unei poieni largi în mijlocul căreia iera câte o bătrâneţe de copac ce-şi aştepta zidirea şi-nfrăţirea. Şi acolo unde hotăra el, acolo se punea. Ş-poi lăsa lemnul ales aşa ca până prin al treilea an, cam cât îi trebuia să-şi dreagă dorul şi să-şi cate drumurile în zirire şi-l tot cerceta până când se ridicau ţincuşe din coajă, parcă întrebătoare, parcă nehotărâte, dar nu-l lăsa nici prea mult răstimp în zăcere şi aşteptare. În tot aist timp, suflarea satului strângea pietre de cele turtite şi săpau în trupul pământului şanţurile aşa după cum le desena el cu urma. Apoi sătenii aduceau lut de cel galben şi gras pe care-l aşterneau ca o broboadă şi-abia apoi sub conducerea meşterilor pietrari tocmeau pietrele cele mari ca să steie singure fără sprijinire şi stricare. Apoi croiau un şorţ de lemn şi turnau aşa ca o pojghiţă de-o palma de pietriş mărunţel mestecat cu nisip uscat, după care umpleau tot şantul cela cu lut de cel galben ca să ţie furişarea boalelor cât mai departe de zidire. Abia apoi strecurau ceară de cea curată mestecată cu răşină şi astfel se-nfierbânta temelia cea de piatra şi se ferea de năvălirea apelor sau a gazelor stricăcioase. Şi-abia de-acum venea rândul lui să-şi depene meşteşugul potrivind şi tocmind, strunjind şi strunind, crestând şi sfredelind carnea lemnului şi toate se făceau în linişte şi pace, fără de pricină sau zaveră. Şi lumea stătea şi căsca gura şi nu îi venea să creadă că din carnea lemnului ce-a iute pieritoare sub patima focului, poate să se nască aşa mândreţe de locaş numai bun de sfinţit şi-mpodobit. Şi nu iera o ţincuşă ieşită în afară, nu iera un căpătâi de cui care să strice luciul, nu iera ieşitură sau îmbucătură ca să zgârâie vederea, privegherea sau mângâierea. De fiecare dată la terminare se-nchina în faţa zidirii, săruta carnea încă tremurătoare a lemnului şi-şi cerea iertare pentru durerea pricinuită, apoi cu smerenie îşi cerea iertare în faţa Domnului pentru îndrăzneala de-a se apropia de cerurile Lui. Căci din vârful turlei vedea cum cerul îşi lăsa capul ostenit de aşteptare şi-mpreună petrec ceasul de taina al îndurări. Aşa se face că peste tot locul îşi afla pomenire. Şi poate că la finele tuturor timpurilor, numele său va fi trecut cu litere de viaţă veşnică în cărţile cele mari ale judecăţii. Aşa s-a petrecut timpul şi nu poate spune că i-a fost viaţa fără de căpătâi sau fără de reazem. Mulţămită braţelor sale şi credinţei că toate le poate îndura şi împlini cu ajutorul lui Christos, îşi văzuse coconii ridicaţi, fiecare pe la casa lui şi în bună stare cu nuntă şi hore, îşi văzu nepoţii şi nepoatele, îşi aflase tihna alături de femeia vieţii, dar iată că focul viu nu-i dădea pace şi-l făcea încă să se caţere pe schele caselor, printre coaste de biserică, ori călare pe câte un stâlp ce nădusea sub apăsarea palmelor sale...

Iar amu îi dete Domnul şi-un flăcăiaş din neam pe care să-l pornească pe drumul tainelor ştiute şi neştiute, spuse şi nespuse, crescute odată cu el în carnea palmelor...şi da, Pătru se vedea a fi şi el frate cu bradul şi suflet în suflet lemnului şi simţea că meşteşugul său o să treacă anii şi veacurile. Din cerurile ce poate că s-or îndura ca să-l primească, o să-şi petreacă cu drag toate zidirile atât cele din carnea lemnului cât şi cele din carne vie ce i le-o dat Domnul, ca doară aşa se scrie istoria neamului, în carnea stâlpilor de poartă, în taina locaşurilor de adunare şi-nchinăciune şi-n lacrima troiţelor ce stăpânesc înălţimile şi răspântiile...

ziua în care

numele Domnului nu a mai fost rostit nicăieri în lume

iar zgomotele se sufocau trăgând cu durere tăcerile în piept

cum altfel aş putea să povestesc toată moartea

decât călcând în picioare uitarea?

ziua în care nimeni nu s-a mai dus la muncă

a înseamnat o mare zădărnicie a porţilor care nu-şi mai găseau locul

şi la fabrica de îngheţată depozitele erau înţesate cu pachete

ce păstrau temperatura optimă supravieţuirii produsului

stau şi mă întreb ce se va alege de tonele de îngheţata

pe care nu le va mai mânca nimeni

şi când temperatura din depozite

se va târâ cu greu până afară

şi am călcat în picioarele degetele care tastează aceste rânduri

fără a mă lua la întrecere cu moartea pe care nu ştiam cum să o povestesc

încercând să trezesc la viaţă zgomotele căzute fără suflare

şi rostirea ce nu poate exista fără suflare

nicicând

în spatele cortinei

spectacolul trage să moară

cuşca sufleorului are caluşul pus

iar sunetele fac piruete inutile

cuvintele încearcă să-şi facă loc

printre buze uscate

pline de rujul vocalelor vorace

luminile tăcerii au nevoie de filtre

care să atenueze rictusurile nonverbale

ce se chinuie să descifreze semnele

aversele verbale

au provocat inundaţii torenţiale

ce duc la vale sunete scrâşnite

farame...

ce-ar pierde lumea daca mor si eu?

suntem cum suntem aplecati sub vremuri

iar fiara-si rade-n hohot de-ale noastre spaime

si iata vremea cand teroarea merge pe picioare

s-a catarat pe spaimele-amortite

cand Auschwitz-ul si Gulagul se-mbraca-n haine noi de sarbatoare

oricum s-ar numi ele, mersul lor triumfalist nu seamana decat teroare

sa nu te-ncrezi in taine si msterii

vin timpuri grele

***

să nu mă-ntrebi

păstrează-ţi toate semnele de întrebare

cârlige spânzurând pe bolta nopţii

şi uită stelele ce –n nori de nepăsare

se-ascund cu nerostirea care doare

ziua de astăzi e o uşă, o uşă ca oricare alta

trecând prin ea o nouă uşă aşteaptă doar trecerea ta

ascultă vocile din jurul tău

***

fear

why are we afraid to say...

words, words, words

we are so close but in the same time far away

words, words, words

we are the world and world is love

Gând de spaimă

Furia lor e şi furia mea

Ei sunt eu şi eu sunt ei

Mâinile lor sunt mâinile mele

Iar ochii lor văd numai ceea ce le arăt

Şi m-au creat pentru că i-am vrut.

Au distrus tot ce ţinea de trecut

Ei strigă în locul meu, vocea mea nu se stinge

Toţi îmi cunosc puterea de care nici eu nu ştiam

Mila, răbdarea, ameninţarea şi raţiunea nu au putere

Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Sângele sânge cere.

Rugaţi-vă pentru sufletul fratelui Alexandru

Dacă vreţi să credeţi că va fi de ajuns.

Dar voi ştiţi că nu e.

Căci l-am luat

Dându-vă unitate.

Puterea se naşte când încerci să supui

Puterea dospeşte, tu singur o spui

Puterea este adevăr

Jumătatea nemâncată de măr

Sentinţa ce-şi cere călău.

Eram sufletul din trupurile voastre

Până când m-aţi părăsit aruncându-vă-n urlete sinistre:

La moarte! La moarte! De ea să aibă parte

Şi i-am lăsat, şi-am râs şi-am plâns

căci nu-i vedeam în moarte

autobiografie

despre morţi numai de bine  sau cel puţin aşa se cere

ca să nu pătăm memoria duşilor cu pluta

pentru că sunt cazuri când Styxul vomită numele murdărite

de trebuie să le suportăm încă o eternitate de-a noastră muritoare

ţinând cont că trebuie să mă vorbesc de bine

voi alunga numele care se tot strecoară printre picioarele mele

şi nu voi aminti nici de sticlele goale pe care le strâng din cauza etichetelor colorate

în rest, ochii mei desferecau cerurile puţin şaşiu de la oboseală

iar vorbirea îmi era puţin peltică şi graseiată

pentru că încă de la şcoala primară mi-a plăcut r-ul franţuzesc

şi l-am păstrat ca să-mi îmbogăţesc blazonul

dar urechile, urechile erau de-a dreptul geniale

ştiau să asculte fără să crâcnească

şi dădeau din cap de-a dreptul mângâietor

am avut şi multe lacrimi discrete de-a lungul timpului

şi chiar şi rânjete sulemenite în zâmbete gingaşe şi pline de simţire

dar în rest nimic deosebit

degetele mele erau la fel de lungi sau de groase ca ale oricărui june

dispus să lupte cu vulcanii acneeici strânşi într-un cerc de foc circum-oceanic

iar felul longilin şi uscat aducea mai mult a schelet didactic dintr-un cabinet medical

decât a corp dispus să iubească şi să fie iubit

poate că v-aţi fi aşteptat să vă povestesc scene de viaţă sau de moarte

dar pentru mine moartea a fost ca ultima cameră din apartament

puţin mai friguroasă şi mai întunecoasă decât restul

poate şi din cauza copacului ce-mi crescuse

din plămânul drept

întinzându-şi coroana până-n înaltul cerului gurii

cred că şi asta era unul din motivele

pentru care vorbirea mea era scumpă la vedere

(din cauză de ghimpi şi coajă noduroasă)

în rest, nimic deosebit

şi după cum spuneam: despre morţi numai de bine

dar dacă chiar trebuie să mai trec ceva

atunci ar trebui trecuta toată lista cărţilor citite

ştiu că nu mai are nici o importanţă

dar îmi face bine să pierd timpul

încercând să-mi aduc aminte

de toţi oameni cărţi care m-au însoţit

acolo sus cineva mă iubeşte

altfel cum poţi să-ţi explici marea de linişte din jur

care-mi şterge urmele ferindu-mă de răstignirea cumpenelor

şi de veninul cuvintelor tăcerii

cu palme goale îndepărtează spinii şi colţii pietrelor

netezind drumul somnambul

ce trece pe roşu toate arterele şi venele

palmele lui modelează sunetele

ştergându-le cearcănele disonante

şi pline de litere muribunde

poate că viaţa mea s-ar fi petrecut altfel

un déjà vu vijelios dar sub aripa lui mă bucur de stabilitate

morenă prinsă-n carnea grea de gheaţă

cerurile se deschid, gură de pod fără scară

tainele prinse în pânze de paianjeni

ţin socoteala anilor pe degete

cum am ajuns în spam

caută şi vei găsi

sunt timpuri şi locuri spre care plec

fără să ştiu dacă voi ajunge vreodată la liman

pentru că urmele mele dispar sub pătura deasă a gazonului

cândva lumea asta era o lume pustie

acum mai mult de jumătate se strecoară sub cearceaful

de gazon crud, mătăsos, plin de uitare

dacă nu-ţi mai apar în spam

înseamnă că m-am pierdut printre adresele de email

sau poate că nu mai sunt pe lista neagră

dar dacă vei căuta în spam pe sub dărâmături

poate că vei mai găsi resturi de cuvinte ce ne-au aparţinut

sau poate că nu

am obosit să fiu prost

Carol întâiul rege al României nu s-a plâns că România  

e imaginea mojiciei într-un balcanism imuabil

plină de mitocănie şi gunoaie

şi-a suflecat mânecile,

a făcut un război de independenţă

şi un castel la Peleş

ca să aibă unde urca trenurile

şi spre deosebire de românii adevăraţi din ziua de azi

el chiar a crezut în steaua acestui popor

indiferent dacă dacii erau sau nu popor adamic

ziditor de piramide, de religii monoteiste

sau rupt din coaste imperiale

poate că aceste locuri au fost pustii

şi până în secolul trecut

au aşteptat mana cerească

dar cu schimbările climatice tot mai virulente

mana nu a mai căzut decât în deşert

hrănind speranţele deşarte

ale căutătorilor de ţiţei

am obosit să mi se tot repete

că topurile mondiale au locurile goale numai la sfârşit

şi că patul nostru cel de toate nopţile

e moştenit de la Procust

şi ca să nu ne luăm nasul la purtare

în fiecare seară ne mai tăiem

capul sau picioarele

ca să intrăm în istoria croită de ei...

în temniţa indiferenţei lui

muriel barbery sau cum să ascunzi arma crimei

sunt cuvinte care dor prin însăşi alaturarea lor de viaţă

şi durerea nu e totul,

pentru că uitarea în mlaştina indiferenţei

sau pasul greşit în nisipurile mişcătoare

aduc moartea prin sufocare

la fel şi indiferenţa

care face mai multe victime decât bolile de inimă

sau decât virulenţa unei epidemii

şi ea roade în tăcere

cangrenă molfăind celulă după celulă

până la ultimul neuron

ziua se naşte moartă

purtându-şi putreziciunea

orele scuipă sânge

iar minutele gâfâie atinse de fibroză

răceala te cotropeşte

uitarea sapă la temelia sufletului

iar lanţurile

mâncate de rugină

sprijină limbile clopotului

povestea degetelor

când ţi se taie capul se cheamă că te decapitează

dar oare cum poţi să spui când ţi se taie degetele pentru păcate inimaginabile?

la început am avut degete acadele, fiecare cu gustul şi cu temerile sale

arătând aripile îngerilor ce poposeau pe streaşina ochiului

să-mi descânte de noapte şi de suspin

apoi degetele s-au numit curiozitate

tropăind alandala prin viaţă printre cifre şi litere

răsturnând lumea cu întrebările lor nepotolite

când s-a-mprimăvărat sângele

degetele au luat nume de mângâiere

adunând freamăt de buze şi clocot de cupolă feciorelnică

şi rând pe rând au luat nume de muncă, de leagăn, de patimă

cu responsabilitate, cu dăruire, cu tăceri prelungi

până-n adâncul amprentelor

acum, degetele treieră frunzele galbene, ostenite de atâta verde

şi se ascund în pământ cu demnitatea bulbilor

aşteptând o nouă îmbobocire

dacă nu ar fi semnele scrise în coaja lor

le-ai freca prometeic

în speranţa unei ultime scântei

în final

adevăruri ascunse în cuvinte

cuvinte ascunse printre tăceri

şi tăceri ascunse printre uitări

am obosit să tot aştept semnele ce veştejesc la capătul verii

pielea îmi crapă şi curge luând cu ea verdele întrebărilor nespuse

iar tăcerile se scutură căpătând culoarea putreziciunii

mi-e dor de liniştea cu care mă-mbrăcam

şi m-ascundeam în noapte ca să nu mă vadă vârcolacii

am tam tina tiri mogo dina

viaţa e coroana de spini pe care o primeşti

ca semn de bună purtare

şi fiecare zi e o nouă diplomă ce atestă prezenţa la cursuri

sunt momente în care moartea te-ndeamnă la joacă

dar clopoţelul sună, absenţele sunt motivate

şi orele continuă

până când ţi se restituie carnetul de note

cu toate bunele şi relele

sunt zile în care îţi întinzi palmele ca să-ţi primeşti pedeapsa

dar constaţi că nu este nimeni care să te mustre

şi cu obidă întorci capul şi spui

oare chiar m-am ostenit degeaba?

cu capul în nori

sub omoplatul drept 

a apărut o formaţiune noroasă pe radiografia anuală

se simţea electricitatea statică peste tot în aer

atât cât mai putea fi respirat

fără frică, fără străfulgerări inutile

poate că ar fi mai bine să poată plânge

dar ea nu poate s-o facă fără un motiv bine determinat

şi vremea plânsului potopial a cam trecut

şi nici măcar acele nu mai nimeresc vena pentru marcatori

cumulus, stratus, cirrus, mammatus sau mai nou

delirium intracelularium...

fără

credeam că am şi eu o ţară căreia să-i aparţin

sau poate că numai am crezut că aparţin şi eu unui loc

pădurile s-au plictisit să aştepte-n prag

sau poate că au fost momite cu vorbe goale

şi pleacă pe rupte

nici râurile nu mai sunt ce-au fost

acum sunt purtătoare de gunoaie, de inutil şi de tristeţe

şi pentru că rădăcinile încă dor

ne smulg cu totul din pământ, goi fără suflet şi fără port,

frunze strivite, potrivite pentru rigole străine

după perdea

e omul cenuşiu sau omul străveziu

care toată viaţa s-a ascuns să nu i se vadă goliciunea

efort inutil pentru că transparenţa descoperă parcursul luminii

şi cenuşiul trece noaptea prin urechile visului

cuvintele îşi iau zborul anost

baloane de săpun fără iz multicolor şi irizant

cuvinte transparente fără carnaţie

şi fără tuşe şovăielnice

viaţa se scurge fără să-l bage-n seamă

nor ce nu reflectă lumina şi nici nu descoperă albastrul

povestea omului cenuşiu nu e poveste

e doar o-nşiruire de zile sticloase

şi totuşi

atunci când luna plesneşte

din crăpături curge roşul poftei de viaţă

ce ar fi putut să-i fie

ar putea fi dialectic...

in ultima vreme se observa o degenerescenta a iubirii ca limba universala

ceea ce va duce la disparitia tuturor cuvintelor vii si inlocuirea lor cu holograme

deoarece oamenii se feresc sa le mai foloseasca multumindu-se cu amintiri

doar cu apa si burete cureti bine un perete

in ziua de azi iubirea este doar o piesa de colectie din dresingul fiecaruia

pe care o imbracam la ocazii ca sa dea bine

si pentru a ne etala implinirea

cine-n hora o sa joace mare, mare se va face

pietele publice vor fi martore tacute

toti cei cazuti in abatere vor fi expusi la stalpul infamiei

si pentru ca aceste alunecari sa nu se mai repete ele trebuiesc pedepsite exemplar

un leu o lamaie, doi lei o gutuie, de trei lei sigur poti s-o iei

vor veni si timpuri in care iubirea va fi scoasa din toate cartile ca element subsersiv

si se va preda uitarea in scoli pentru ca nici macar o umbra de amintire sa nu mai ramana

pregatindu-se viitorul generatiilor immaculate 

final

adevaruri ascunse in cuvinte

cuvinte ascunse printre taceri

si taceri ascunse printre uitari

am obosit sa tot astept semnele ce se vestejesc la capatul verii

pielea mea se crapa si curge luand cu ea verdele intrebarilor nespuse

si tacerile se scutura capatand culoarea putreziciunii

mi-e dor de linistea cu care ma-mbracam

si m-ascundeam in noapte ca sa nu ma vada varcolacii

am tam tina tiri mogo dina

viata e coroana de spini pe care o primesti

ca semn de buna purtare

si fiecare zi e o noua diploma ce atesta prezenta la curs

sunt momente in care moartea te-ndeamna la joaca

dar clopotelul suna, absentele sunt motivate

si orele continua

pana cand ti se restituie carnetul de note

cu toate bunele si relele

de cele mai multe ori ridici palmele sa-ti primesti pedeapsa

dar constati ca nu este nimeni care sa te mustre

si cu obida intorci capul si spui

oare chiar m-am ostenit degeaba

ca un copil

eu incerc sa va va arat ceea ce vad

iar voi nu doriti decat sa va rasfrangeti in preaplinul ochilor mei

eu va spun ca responsabilitatea nu-I o stiinta ci o povara

de care ma lepad ori de cate ori pot

dar de fiecare data luati rucsacul si mi-l puneti iar in spate

copilul vine cu abilitati pe care le pierde

la contactul cu legile voastre ce impun reguli

cand ucide o gaza copilul incearca sa afle ce-I viata si cum functioneaza

dar voi il acuzati de rautati si cinism inexistente in sufletul sau

copilul e o mare de-ntrebari ce se revarsa coplesind totul in jurul sau

e potopul reinnoit fara nici un juramant sau legamant

pentru ca potopul intrebarilor nu tine doar patruzeci de zile

in dorinta voastra de a curata totul

m-ati obligat sa omor copilul din mine alungandu-l cu pietre

fie voua toata seceta raspunsurilor vestejite cu speranta invierii intrebarilor

dar sunt lucruri care nu se mai pot intoarce

asa cum nici eu

nu mai pot deslusi semnele scrise in palma cerului

ucigasi de cuvinte

si am avut un vis in care se facea ca aveam mainile pline de sange

si oricat de mult m-as fi spalat, nu se curatau

da.

de cele mai multe suntem asemeni lui Cronos care-si mananca odraslele

fara nici un pic de remuscare

si cuvintele se chinuie

schilodite de ura si inconstienta noastra

barbaria moderna se rezuma

la ucigasi de profesie

care suprima cate un cuvant inlocuindu-l cu o cochilie goala

fara suflet si fara substanta

o umbra a ceea ce fost candva viata rostirii

daca am reusi fiecare sa adormim bestia din noi

poate ca am mai da o sansa cuvintelor

la o viata decenta

macelul continua, vitrine se umple de sms-uri

si prescurtari ridicule

ce-mpodobesc palaria ignorantei noastre.

la inceput a fost cuvantul

si pentru ca-l voiam uitat, ne-am hotarat sa-l ucidem

pentru a-I fura piedestalul eternitatii

erijandu-ne in demni urmasi

fantose ridicule in uscaciunea putreda a insufientei noastre

jelanie

o maica a tuturor inceputurilor

strange roua timpului de pe buzele mele

si spala-mi pleapele, ca sa primeasca lumina

desparte-ma de toate intrebarile

de toate indoielile

si leapada-ma-n lume

o bunule al tuturor sfarsiturilor

deschide poarta sufletului

si lasa cugetul sa pledeze pentru mine

aratandu-ma in toata goliciunea faptelor mele

si cu dreapta ta judecata

alege-mi locul, cerne-mi sfarsitul

mie celui ce jelesc la portile tuturor intrebarilor

dati-mi firmanul iertarii si cheia

sa-mi port raspunsurile peste pragul cel mare

caci celui fara de umbra lumina i se va da

sa lumineze toate cotloanele

in care s-au ascuns puii indoelilor

manuitor de cuvinte

unele cuvinte au sfârşit, dar n-au început

altele încep, dar nu se sfârşesc niciodata

totul depinde numai de stapanul lor

si de ceea ce vrea sa arate

cat de frumoase sunt cuvintele implinite

a caror pulpa-i plina de arome

si miezul tainic ce asteapta zamislirea

caci s-au nascut si au crescut pentru a naste

in scoarta nerostitelor cuvinte

apar fisuri purtand pecetea intrebarii

de ce eu e purtata-n litiera

printesa care va aduce libertatea

curcubeu... despre culori

vorbeşte-mi despre albastru spuse orbul

atunci i-am strâns palmele peste ale mele ca să simtă

şi depărtându-le i-am spus: gândeşte-te la culoarea care se îmbracă pe sine

şi din adâncuri ea răsare iar împrospătată

aşa cum numai cerul după o furtună

şi-arată clarul şi seninul unui ochi curat de fată

i-am dat să guste iarăşi apa

cu-al ei aproape fără de culoare

ce se îmbracă în albastru când e la mare depărtare

i-am dat ca să miroasă floarea

ce poartă-n ea speranţa neuitării

căci neuitarea este truda şi împlinirea întrupării

nimic din tot ce este viu nu vrea uitarea să cunoască

căci din uitare ne-am născut şi ea-i o nouă moarte

i-am spus că peştii-n marea lor se-îmbracă în albastru

şi atunci  un peşte  a sărutat

cântând din solzu-i aspru

albastrul naşte si-i născut albastrul e în toate

şi în albastru îl îmbrac

tăcerile să-l poarte

ca o geneză

la început, din neantul nepătruns limanul indoieli de el a fost ajuns

o blândă răsuflare vesteşte-un  prim cuvânt...

la început, a fost cuvântul

şi acesta plutea liniştit pe marea-ntindere a tăcerilor

dar pentru că preaplinul nu-i dădea pace revărsându-se

a scos din carnea sa nume,

şi primul nume a fost al lui îmbrăcâcndu-l

şi a văzut că este bine şi s-a bucurat

apoi în alt nume a-mbrăcat curgerea şi i-a spus timp

în altul a-mbrăcat nefiinţarea şi i-a spus infinit

şi pentru a le împlini pe toate cuvântul năştea noi nume

îmbrăcând totul cu lumină, culori, tării şi viaţă

şi pentru că viaţa

nu putea să cuprindă atât de multe

a scos alte nume despărţind cerul de pământ, pământul de ape

apele de moarte şi moartea de spaimă

şi numele îmbrăcau pământul cu iarbă şi cerul cu nori

şi norii aduceau ploaie

şi seminţele germinau născând nevoia de alte nume

nume de fiinţe, nume de dorinţe, nume de visări nume de trăiri

şi mai presus de toate a aşezat pe tronul rostitelor

iubirea.

iubirea cu toată dulceaţa, durerea şi suferinţa

pentru ca astfel toţi să o cunoască şi să-i respecte puterea

şi a fost noapte peste cuvânt şi peste ape şi peste viaţă

dar iubirea a biruit de fiecare dată

alungând spaime

şi întunericul

muribund

ne imbracam zilele una dupa alta

fara a privi ce mai avem prin garderobe

coboram in strada, dam piept cu realitatea

tarand dupa noi cusca convenientelor

plina de cuvinte moarte

fiecare este posesorul

unei masinarii numita limbaj

din care izvorasc dorintele si gandurile

la inceput, fiecare isi primeste ratia de taceri

sa-I ajunga de drum

iar la sfarsit sa poatasopti

mi le-am tacut pe toate

am fost botezat in cuvant

si cuvantul m-a zidit in credinta lui

lepadandu-si aura de mister dincolo de sine

m-am oprit din drum si-am privit in urma

si am vazut cum timpul e turnat in vesnicie

si vesnicia umple cupa lui acum

la fel cum ceru-si ninge

tacerea-n fulgii de scrum

curcubeu... despre culori

vorbeste-mi despre culori zise orbul

si degetele sale pieptanara aerul cu sete

nu stiu cum sa-ti povestesc dar te voi lasa sa le gusti

cu buricele degetelor, cu varful limbii, cu fiece respiratie

si m-am imbracat in galbenul aurului din soare

si degetele lui masurau matasea ascultandu-i susurul

ce simti l-am intrebat?

iti simt trupul arzand asa cum soarele se da de gol in linistea diminetilor

cata liniste si cata ardere simt buricele degetelor mele

in dosul acestei zbateri

atunci sa sti ca aceasta-I culoarea galbena

sau mai bine zis o parte din ea

si am pe deget un strop de miere mangaindu-I buzele

aceasta-i o alta parte din tumultul galbenului

partea cea mai fluida

si cea mai dulce

asemeni dragostei ma completa  el

da.asemeni dragostei

si valuri de floarea soarelui

se unduiau leganand calea maritului lor rege

sunetul ce-l auzi la inaltimea ta este sunetul galbenului

asa cum numai el stie sa jeleasca mi-a spus

caci simt in leganarea lui

dorul celui ce nu se poate desprinde

maine vom continua alegand alta culoare

dar astazi lasa-ma te rog sa-nvat

tot galbenul inchis in trupul tau

neterminări - determinari

si-am fost ales

profeti-s alungati din tara lor sau omorati in fata portilor cu pietre

plati-voi pretul si-oi pleca si eu lasand doar umbra sa pazeasca pragul

urmeaza-ti calea pas cu pas si uita tot ce este

caci viziunea te-a ales n-ai liberul arbitru

depozit de cuvinte ce nu imi apartin

le stivuiesc, le-mprospatez, le-alin

gasesc trecuturi moarte ascunse in prezent

si-n alte viitoruri ce nu ma regasesc

***

cand nu ai de ales

cu cate morti va sunt dator, de cate ori voiveti sa ma omorati

nimic din mine nu poate scapa dar moartea-i numai una

legenda de-o veti omora va naste iar legenda

numele meu calcat in praf renaste-n adiere

si ploile in truda lor m-or inalta la stele

n-am cerut voie nimanui ca sa-mi rostesc cuvantul

si chiar de nu v-am fost pe plac mi-am tinut legamantul

cernut-am verbu-n felul meu si am dospit trairea

si-n haine noi le-am imbracat ….. menirea

puteam sa trec nepasator o frunza moarta-n vant

dar rostul meu a fost acum si-aici pe-acest pamant

***

cel ce da ia si cel ce ia va da… totul

universul consta intr-o armonizare de forte

si in permanenta va fi un centru donor si unul receptor

***

purtator de cuvinte

ce altceva i-a mai ramas omului dupa ce a fost alungat din paradis

decat sa fuga de moarte, ignorand sumbra ironie

caci nu poti fugi de umbra ta ascunzandu-te-n intuneric

si nu te poti afunda in marea nelinistilor tale fara sa-ti pierzi mintile

cand cuvintele se desprind

si cad frunze moarte

printre fulguiri de uitare

buzele se imbraca in taceri grele

atinse de gerul singuratatii

o urma sunt, nisipul viu,

m-a prins  si m-a pastrat adanc intiparit

la fel cum viata scrie pe nisipul neatins

cuvinte pline de-nteles

eu am fost dat cuvantului

cuvintele mi s-au dat toate

eu le sunt umbra, le sunt trup

si suflet care doare.

***

spre viata

mana strange spasm de moarte

ochiul cerne departarea

si-n a tainelor tacere

se produce transformarea

farame

din lacrimi am facut ofranda

si pe altarul mortii le-am depus

cand m-au culcat in apa vietii

le-am spus tot ce-am avut de spus

*

sa dormi in apele vietii

si-n moarte sa te scalzi

*

sa inveti incet tacerea

ce-i scrisa-adanc in carne

*

din noaptea-nvesmantata in prapuri grei de ceata

se-nalta peste spaime a biruintei cruce

si am vazut… cuvantul

oh, buze cu surasuri tandre

ce-ascundeti sacii cu otravuri pe la colturi

va este dat sa rascolitigunoiul

c-ati aruncat tot ce-ati avut de pret

da, am vazut cuvantul

odihnindu-se in causul buzelor

inainte de a-si lua zborul

catre cuibul mortii

cu cata durere cauta cuibul

din care fost-a azvarlit

sa se raneasca sa raneasca

pe acel caruia i-a fost sortit

mi-e trupul plin de gheare-n agatare

si urma de sageata a ciocului avid

in juru-mi doar cuvinte moarte

ce-n carne au muscat, tacut, perfid

cuvintele nu mor asa usor

chiar de ranesc de moarte-n zborul lor

le-am adunat, le-am ingrijit, le-am lecuit

si zborului din nou le-am daruit

si am vazut caile cuvantului

la inceput a fost cuvantul si cuvantul era de la Dumnezeu

pentru ca El m-a-nvesmantat in cuvant incuviintandu-ma

si cuvantul ma purta lasandu-se purtat de asemeni

fara patima, fara repros, fara bucurie si fara-ntristare

cerurile se desfaceau la guler

pamantul isi lepada straiele

lasandu-se cotropit de apele de-nceput

caci numai din unire se poate naste neatul

niciodata zborul nu a crestat trairea in varful aripii

asa cum nici cerurile nu s-au curbat implinind lumina

niciodata plutirea nu a reusit sa se-mplineasca-n cuvant

ramanandu-si siesi stapana

despre…cuvinte

sunt o sămânţă, sunt cuvânt

sunt trâmbiţă pe-acest pământ

am fost şi-oi fi al lor mormânt

cuvintelor nou legământ

şi blândă neuitare

sunt eu, sunt el

trecut, prezent,

sunt aspra constiinţă

sunt soartă şi le sunt soroc

iubire, ură, la un loc

le sunt blestem

şi-al lor noroc

sunt miezul din dorinţă

am fost dorit şi alungat

zidit-am începutul

născut ca om dintr-un cuvânt

sunt parte şi întreg eu sunt

sunt însăşi legământul

descântec născând

în mine te ascund eternă frică

şi-n tainiţi negre te voi fereca

voi da uitării spaimele trecutele

 şi tot ce am trăit la umbra ta

învaţă ce-i tăcerea, învaţă ca să mori

la fel cum piere noaptea scaldată de noi zori

cuvântul are forma, cuvântu-i plin miez

ascultă-l şi avea-vei tot ce-ai voit să vezi

şi-ai să mă vrei când n-oi mai fi dorind s-alin durerea

şi în cuvinte îmbrăcat ţi-oi limpezi privirea

cuvânt închis în alt cuvânt trăirea ne desparte

acum mă vezi dar nu mai sunt şi-aproapele-i departe

durerea se adună-n scoc dorind să-nvârtă roata

dar fieru-i mort şi lemnul ros cine să-nvârtă soarta

privirea-mi e un prim cuvânt, tăcerea-mi este altul

şi în iubire ştiu s-ascult şi-n trei se-nchide cercul

trăiesc speranţa de-a vedea cum moare-ncet durerea

ascult lumina săgetând şi îi văd tulburarea

din carnea veşnicului ieri răsare un azi iară

iar mâinele ce nu-i născut tăcerea i-înfioară

nimic n-oi lua când voi pleca nu las lumea orfană

mă dărui tot, e tot ce pot, uitând speranţa vană

ziua ascunde şi noaptea arată

acum şi aici sunt vorbe-n deşert

cuvântul născut arată-ntruparea

şi cruce îi sunt strângându-l la piep

unealta de tortura

intunecimea unei epoci se masoara

in marimea arsenalului uneltelor de tortura folosite

pentru a smulge adevaruri crestate-n carne

chiar daca vremurile s-au schimbat

mentalul colectiv se pastreaza nealterat

apeland la unelte aducatoare de suferinta

in fiecare zi imbracam corsetul limbajului

pentru a ascunde discrepanta dintre gand si vorba

mascand prapastia cu poduri de minciuni