drumul...

drumul...

oglinzile toate plâng pe sub văluri
lumina ce pâlpâie-n candelă
casa se ogoieşte
şi-nchide ochii cu un suspin
pleoapa cade peste vizor
ca o ghilotină
poteca întunericului tresaltă a toamnă
şi a nuntit alai de aripi arămii

febra vesperală
îşi ia pastilele şi-şi schimbă compresele
cu două bătăi sistolice
sau poate anti
consonante

cuvintele mor,
dame cu camelii ofticoase
topite lumânări vocalice

hai, treci odată
punţile cad şi nu există decât
un alt pas înainte
zădărnicit de scâncetul nopţii
vii?
şi întrebarea
naşte scări pe treptele cărora
timpul se scurge cleios
zădărnicind
drumul aşteptărilor

nu-i aşa că te-ai plictisit?
duminicile toate au gustul uitării,
pietre ce sar tot mai departe,
mai în afund de întrebare...

omizile taie noaptea
şi se-nfăşoară-n verde păstos
pupe cu aripi de vis
tremurând eufemic
peste cuneiformele vieţii

aşteaptă-mă...

de data asta

toamna asta de-o să zbor
mă-nfăşor în frunze moarte
din aramă torc un fir
să-mi împletesc aripi sparte

către alte vise-n cerc
m-oi rostogoli în joacă
pulbere şi funigei
pleoapele mi le încearcă

toamna asta fi-voi vânt
şi surâsu-ţi voi fura
torn polenul în cuvânt
şi-n uitare îl vom bea

de unde aţi apărut?

voi toate umbrele mele, toate tăcerile
şi toate iubirile săpate în carne
cuneiforme lacrimi
ale trecerii

cine mai moare ca o legănare amăgitoare
ca o amintire, ca o dojană?
am amorţit ca un braţ
sub apăsarea ta

ce poate fi mai frumos
decât să mori într-o vocală scurtă
cât o răsuflare uitată
pe pernă…

gravitaţie

îmi luasem ghindele şi coboram în vale
să-mi caut loc de moarte şi-nviere
potecile mă ocolesc şi-şi văd de drum
iar stâncile cu răsuflare gâfâită
pe fantomatice poteci se-aruncă-n soare

un zumzet de cuvinte mă-mpresoară
e semn că le-am stârnit din stupul lor
mă las pe-o creangă să mă spăl într-o vocală
dar rădăcinile înfipte în consoane
cern aerul cu-n ultim strigăt: de ce dor?

copacu-n care aşteaptă o pădure
c-o moarte inutilă e dator
din urma putrezită se iscă ceţuri fine
şi-n aer gustul de amar pluteşte
cuvintele-au plecat ca să roiască-n ceruri
poemul stup în care generaţii
nasc şi pier.

Ruleta

“Ceea ce sunt este noi,
iar împreună sunt eu însumi.”

Iau suferinţa şi mi-o pun la tâmplă
Şi-o amintire sună-n gol.
Mi-e sufletul o casă pustiită
Şi vântul îngheţat îi dă ocol.

M-am săturat să-mi las bărbaţii să plece
Aş vrea să-nchid uşa, mi-e sufletul rece.
Te agăţai de ei cu dinţii şi cu ghearele
Cu fâşii de suflet astupai spărturile…
Ce puteam să fac_ Mi-era frică să nu mă sparg.
Toţi cei pe care-i iubesc, pleacă părăsindu-mă
Şi-aş vrea să mor. O alta zămislindu-mă.
Aşa e, dar din păcate lumea mai şi moare,
Venim pe rând, pe sărite plecăm spre altă zare.
Dar de ce oare, toţi cei pe care-i iubesc
Trebuie să moară? Mi-e iubirea armă letală?
Ţi-a fost dat să trăieşti. Ia-ţi crucea şi umblă
Păcatele lumii nu vor să te-ajungă.
Am obosit să tot pierd, să pierd mereu,
Crucea din suflet atârnă prea greu,
Răspuns ai ca să-mi dai?
Nu. Eu nu am suflet
Şi asta mă împiedică să mi-l devorez,
Femeie! Pentru suflet eu te invidiez.
Asemeni poveştilor, sunt doar o ficţiune
Depinde de tine de vrei ca să crezi.
Dar ştiu deja, minunea nu crede.
Ea există. O simţi, o vezi.

Dialoguri puerile

ploaia miroase a munte în vacanţă
iar cerul îşi trosneşte degetele ude
căutându-şi zilele rătăcite
prin iarbă.
noaptea ploaia miroase altfel decât în restul timpului
ploaia de noapte e că o tăcere ciudată
ca o şină abandonată
ce freamătă-n aşteptare.
câteodată,
ploaia miroase a pădure
a alge şi-a spumă de mare
dar niciodată nu miroase a lună
pentru că ploaia de noapte,
ştie şi-şi plânge singură de milă…

***

în palma mea dreaptă
Soarele şi-a agăţat prosopul înnorat
şi-a intrat în apă
croindu-şi drum săgetat, a fugă

în palma mea stângă
sânul tău zgribulit
s-a cuibărit speriat
scriindu-mi linia vieţii de la început

mi-am împreunat mâinile
rugă rătăcitoare
printre verticalele chemării
temător ca un copil în faţa vitrinei

***

ţi-am spus că te iubesc?
mi-ai spus!
ţi-am spus cât de mult te iubesc?
mi-ai spus!
ţi-am spus de ce te iubesc atât de mult?
mi-ai spus!
atunci nu prea mai e nimic de spus…
auzi? stai puţin…cred că au uitat să-mi spui totuşi ceva…
întreabă-mă…
de ce mori?
atât de mult…atât de mult…atât de mult…

***

spune-mi că mă iubeşti…
bine, dar ştii că te iubesc
da, dar vreau s-o aud…de la tine

spune-mi, cât de mult mă iubeşti?
te iubesc…
cât tot acoperişul lumii
cât toată întinderea lungului şi latului
cât toată căldura adunată la un loc
cât toată lacrima ce-am trăit-o

vezi, de asta voiam s-o aud de la tine
eu cerul tău
şi pământul tău
şi plânsul tău
cu toate ale mele…

***

când iubeşti un om suficient de mult
nu poţi decât să-l zideşti în înaltul sufletului
sau să-l ascunzi în adâncul inimii

priviţi! priviţi! l-a azvârlit în tăria cerului
şi mai spunea că-l iubeşte…
a voit să-l piardă, strigă ura
a vrut să-l ardă-n soare urlă invidia
aşa a făcut ca să scape de el!
strigă mulţimea simţămintelor dezlănţuite
dar nimeni nu acceptă faptul
şi nu recunoaşte
că tu din prea multă iubire
l-ai ajutat să-şi găsească locul
să cuprindă tot zborul
de la înălţimea aripilor arse…

priviţi! priviţi! l-a îngropat ca să-i închidă gura
ba nu, l-a îngropat ca să-i astupe ochii
eu cred că l-a-ngropat ca să scape de el
să-l uite lumea
să-l ierte blestemele
dar nimeni nu recunoaşte
că i-am zidit locaş din palmele mele
ca să-l feresc de toată răutatea lor inutilă
căci o rădăcină nu moare
decât atunci când îşi pierde rostul
ori eu, i-am hrănit
frunză după frunză zborul
şi boboc după boboc toată creşterea şi devenirea
rătăcindu-mă-n el…

***

buzele, poarta ultimului sărut
(scârţâie în balamaua ruginită de regrete)
cândva, plecaseră la luptă să te supună, să te cucerească
şi le-am întors din drum strivindu-le cu un surâs întrebare:
rostul porţilor este de a ascunde
sau de a invita la visare?

pe tot peretele
ramele săruturilor pierdute
întind pânze prăfuite

le luasem tiptil urma
dar se tot ascundeau ba după un surâs
ba după o alunecare neaşteptată
spre uitare
ostenite de hârjoană
se culcaseră-n iarba-naltă a amintirilor
şi-ncercau să-şi tragă sufletul
m-am aplecat şi le-am învăluit cu dulceaţa unui sărut
lung cât uitarea.

Sometimes

Sometimes you can find some words
And you start to play like a child
Throwing them on the left or on the right side
But these are returning like a boomerang
And could wound you.

Sometimes is more difficult to say I am sorry
Than overturning a rock
Because the words are more heavier
And more sharp

Sometimes you say good bye
Looking to the sky
And the Sun is reflected
By the tears
Or maybe is only a shadow
Inside.

şi-am fost deşertul de cenuşă...

m-am tras pe partea dreaptă
atât cât să nu-mi stingheresc inima
ori să-mi împleticesc limba printre nespuse
iar deşertul de cenuşă
se cernea spulberându-mă

în prima zi am râs în prostia mea
căutând să despart marele de mic
dar n-am reuşit decât să stârnesc norii
şi-am plouat zile la rând
iar sufletul mi se ridica ceaţă
lăcrimând pe geamuri
ce adăposteau lumina

iar deşertul de cenuşă
mă ispitea cu toată monotonia
cerându-mi să mă ţes lumină
şi-atunci
mi-am lăsat pleoapele să zboare
purtând culoarea peste

m-am ascuns de prăvălirea tăcerilor
avalanşă filmată cu-ncetinitorul
până când s-a mistuit într-un sunet prelung
pod curcubeu peste mulţimea întrebărilor

iar deşertul de cenuşă
mă ispitea cu toată monotonia
cerându-mi sufletul să-i cânte-n surdină
şi-am deschis gura poleită-n cântări
iar luna a tremurat în somnul ei dezvelit
încolăcindu-şi braţe uitate
pe trupul vlăguit
pentru încă o noapte de vis

iar deşertul de cenuşă mă ispitea
cu toată monotonia
şi-atunci
m-am lăsat în vârful degetului ce-i scria în carne
şi s-a cutremurat neizbutind să şteargă
fiecare cuvânt
eram picătură sorbită
iar gura-i râdea cu toate buzele cuvânt
ştearsă-n van de mâna cenuşă
şi-am scris tot
până la ultima picătură
şi s-a bucurat până la ultima răsuflare
neînţelegâng închegarea
şi vremelnicia spulberatei sale vieţi...

melodii neauzite

viaţa m-a provocat la o partidă de şah
fiecare zi înseamnă o nouă mutare
şi fiecare seară se lasă cu-un pat
năruindu-mă printre vise
mutate de colo colo
toate zilele şi anii scurşi în remize
m-au ajutat s-o cunosc
să mă cunosc
şi-am ajuns să prevăd mutările
s-o surprind
să-i îngheţ mişcările nesădite
între două adâncuri
ajunsesem să ştiu ce va face la a douăsprezecea mutare
şi paşii se-nlănţuiau
note pe portativele mute ale soartei
chiar şi ochii închişi
puteam să-i citesc spaima scrisă-n rictus
ajunsesem s-o domin
nemailăsându-i prea multe mutări de făcut
căci toate mutările posibile
s-au unit într-un singur sunet prelung
de trecere.

merită?

din urechea mea dreaptă curge timpul
s-a lăsat aşa ca o durere surdă
nesuferită şi sâcâitoare
ce m-a chinuit cumva, câtva
şi-oricât am suflat în ea
nu s-a lăsat dusă
zăcea şi cocea
până când am simţit că se umflă de preaplinul foşgăitor
şi auzeam aşa ca o boscorodeală
şi ca din senin
s-a iscat un ţiuit lung, lung, lung
ce şi-a făcut loc să iasă
mai întâi o găurice mică, mică, mică
apoi din ce în ce mai mare
până s-au sfâşiat prapurii
de-au lăsat să se reverse toate apele timpului
secunde cu minute şi cu ore de-a valma
printre hălci întregi, secole şi milenii
ce se frământau, răscolindu-se
şi duse-au fost,
au pierit
acu stau şi mă întreb
oare ce-o să se întâmple
dacă se rupe zăgazul dinţilor
şi scapă toate vorbele-n lume?
şi mai ales, mă gândesc
oare ce-o să se întâmple dacă deschid ochii?

moartea visului speranţă

când s-a hotărât prin vot soarta copacilor fără rădăcini
toată pădurea a vuit a furtună, răscolind aerul cu biciul crengilor
şi mulţi dintre ei şi-au aruncat crengile de prisos
fericiţi că în sfârşit
vor treiera pământul în lung şi-n lat
bucuria era prea mare şi nimeni nu mai avea timp să vadă
adevărata povară
cei aleşi îşi curăţau cu râvnă rădăcinile
iar mânia celorlalţi a fost crâncenă şi dureroasă
libertatea pedeapsă era gustată
de câştigători
cu spăimoasă strângere în coaja uscată
cercetând gustul nou al pământului
şi mulţi dintre ei
s-au avântat dincolo
devenind prag şi stâlpnici
şi poate că s-ar fi stins neamul copacilor
dacă nu ar fi fost cei înfipţi până în vârful rădăcinilor
în seminţele uitării de sine
iar dacă în unele zile
copacii se tânguie şi se dau cu crengile de pământ
poate că o fac plângându-i pe cei duşi
sau plângându-şi rădăcina datorie
ce-i leagă
de viitoarea-nflorire

despre adâncuri, înălţări şi răsuflări

Marianele mele s-au rătăcit în şanţul din faţa porţii
şi da, a plouat mult, da mult de tot până a reuşit să le umple
val peste val şi mal pe sub mal
tot o jale şi un mâl
strănse
în mijlocul ogrăzii am înălţat multele fricilor
mai înalt decât tot Everestul şi Kilimanjaro la un loc
că ajunsesem să-mi fie frică să te miros
floare smulsă din roua viselor
şi priveam cum te macini
mă miram cum de pot
ciot, netot
frica a ros tot:
şi catapeteasma, şi brâul şi temelia
de-am crezul că ploaia o să mă surpe cu totul
măcinându-mă între ţîţele ei ropotitoare
şi-aruncându-mă cu toate apele
în şanţul de la poartă
dar nu.
numai m-a lins-prelins
dintr-o spaimă în altă uitare
şi-a plecat abur de ceaţă
către alte suflete
şi alte frici
mai mari sau mai mici
numai eu
sită uitată pe acoperişul lumii
mă cern şi m-aştern
o parte pe tine
o parte în mine
iar ce mai rămâne
o parte în vin şi alta în pâine
m-oi da înspre ziua ce vine

un alt capitol...de carte...

picioarele părinţilor noştri-au fost negre
dar şfichiul vorbelor proaspăt descoperite
au crăpat carnea
iar sângele se-ncheagă
a măcinare roşie...
culoare de fugă a depărtare
oasele sfărâmate
se lichefiază şi zemuiesc
umplând ca o igrasie culoarea
până la completa albire
totul albeşte în iarnă
părul albeşte
ochiul se-neacă-n uitare
doar cerurile mai arată culoarea iniţială
te rog să nu deschizi gura şi să nu-ţi deschei sufletul

temere...de ce?

temere
prin ochi, prin ochi să curgă blestemul
iar gura să-nghită tăcerile toate
urechea, urechea să-nceapă să cânte
când sufletu-n cercuri se zbate
adu-mă, adu-mă în casă la masă
să sparg ghinionul, norocul să-ţi nască
să-ţi plouă surâsuri în buze uscate
adună-mă-acum cât încă-s departe
mă cerne alene, mă lasă-n covată
frământă-mă-n zori m-aşează-n lopată
mă lasă să zac, preaplinul să-mi fie
cu trup de pământ şi sânge de vie

...prin ochi mi se cerne tot ce te-nconjoară
prin gură ucid când vorbele zboară
prin inimă ard durerea din jur
în palme stigmate iau sufletul pur

rostiri împiedicate

undeva, acolo unde lumea reală a fost scrisă-n carne
stelele săgetează nervul
iar ploaia cade doar la periferie


de câte ori „îmi pare rău” mai poate repara o vază spartă?


mâinile frământă aerul cântând un răspuns privirilor rătăcite
laitmotiv perimat, tăcerea,
susură ca o bandă de magnetofon uzată


m-am adunat până la ultima fărâmă
am închis gura, pleoapele
şi-am început a toarce aşteptarea
firul se tot rupe şi mă întreb
de câte începuturi să mă leg până când
o să mă pot apleca asupra-mi
să-mi deschid inima
ce-aşteaptă?

mane, tekel, fares

tai noaptea-n cuburi reci, de gheaţă
şi cuibul mi-l zidesc pe-o aripă de vis
prin valuri negre flutură o zdreanţă
catargul plutei viaţă încă mi-s
din faţă frig
din spate frig
cu-o taină mă apasă
m-ai luat de braţ şi-amândoi
pornim încet spre casă

cerurile coboară scara lui Iacov
căzând din treaptă-n treaptă
e-un zgomot infernal de suflet pustiit
tăceri de inimă uitată, spartă

un huruit se-nalţă din adâncuri
răscolitor ca un cutremur rătăcit
de-o sistolă se-agaţă răsuflarea
şi ceru-aleargă-n mine despletit

nu hrăniţi peştii!
e scris deasupra acestui mare acvariu
în care braunian
ne lovim unii de alţii


numărat, cântărit, împărţit

dacă nu-i poţi învinge, înfrumuseţează-i

da. este un capitol dintr-o carte
pe care am deschis-o ţipând, bătut ca să respir
să pot intra în rândul lumii.
şi de atunci, zilnic, o continuă paradă
apropiaţii defilează
ca elevii şi suporterii şcolilor de salsa
grimase transpirate şi-atât
prietenii îmi surâd dintre filele vieţii
oracol incomplet şi cu foi rupte
iar duşmanii se întind la umbră şi aşteaptă momentul
ceea ce este cu adevărat magnific
este masa sau numărul indiferenţilor şi a indecişilor
dar în competiţia asta am intrat ca să câştig
şi pentru a fi sigur de victorie
folosesc toate fardurile
şi vopselele disponibile...
pentru ziua în care...


oh Doamne,
râdea cu gura până la urechi
şi negura urca din gâtul ei
învăluindu-i cerul gurii
ca la lupoaicele
surghiunite
de haită...

celei...care...

miroseai a cafea proaspăt măcinată
şi toată noaptea m-am chinuit să-ţi aflu gustul
arându-ţi trupul cu fierul buzelor
până când toate vaioagele şi toate gurguiele
sfârtecate cu râvnă
şi-au unit fierberea ţipătului
zvârlindu-l până către înalt
şi chiar mai sus

miroseai a lapte sălbatec şi a sperietură
de ciută hăituită
cu ochii pe jumătate secaţi
de la arderea de tot
inima se zbate zdrenţuind tăcerea
şi se ascunde între palmele grele, cupolă şi altar
ofrandei

m-am trezit cu frigu-n oase şi sufletul gol
şi frigul n-avea gustul tău
gust de piersică ascunsă-n puf
cu tot cu ambrozia strânsă
de-a lungul zilei
doar gustul depărtării
sau poate uitarea...

de ce?

am coborât în stradă dezbrăcat de toate cuvintele
şi toate tăcerile
iar iubirea picurată constant în ochi
mi-a dilatat pupilele îmbrăcându-mă-n haina lor
în jur forfotă, trecători grăbiţi, oameni cu ceasuri de toate felurile
turnate în pielea feţelor disperate
indivizi care nu mă vedeau ascuns cum eram
de iubire.
sau chiar dacă mă vedeau, nu înţeleau
de ce umblu fără cuvinte
şi cu ochii goi.

povestea celui ce ştia...

poveste...

Doamne, ce-am păţit,
nici nu ştiu dacă să vă spun sau nu,
dar am să vă spun totuşi că să puteţi să vă feriţi
acum două nopţi, ba nu, chiar trei aş spune
am avut o criză
nu, nu de epilepsie şi nici constitutivă,
o imensă criză de inspiraţie
de fapt ca să fiu corect,
trebuie să vorbesc de o anti-criză
pentru că a năvălit muza peste mine şi peste viaţa mea
şi până nu m-a văzut cu creierul călcat de scumpele ei picioruşe
şi neuronii întinşi la limita de rupere
nu s-a lăsat.
şi nici nu m-a lăsat
abia la ultimul cuvânt stors de pe buze tremurânde
s-a declarat mulţumită şi-a plecat
nu înainte însă de a-mi lua mâna şi foile şi cuvintele
şi a mi le băga în fax, în mail şi-n teaca de la picioruşele voiajorilor
şi uite aşa m-am văzut publicat şi am asistat la cutremurul provocat de POEMUL meu
ştiu ce gândiţi, deja văd zâmbetul vostru încrustat
coajă de sămânţă rătăcită-n colţul gurii
nu că ar fi al meu, nu că aş face partizanat
dar era dureros până la lacrimă
până la măduvă,
până la - 273
sau poate chiar mai mult
era divin şi oamenii în slăbiciunea lor
cădeau ca popicele: citeau, ascultau, înlemneau, însticleau, împietreau
şi din preamultul, din preaplinul verbelor mele
se fărâmau, cădeau şi piereau
în jurul lui, al poemului, numai cadavre,
şi eu eram cel care
visul meu devenise realitate
mâinile îmi tremurau
şi-am căzut.
mai bine zis m-am ridicat
şi cuburi zornăiau, înăuntru
mai ceva ca în paharul de gin tonic
ce dispărea tot mai des să-şi bage gura sub jet
concluzia?
cine o mai arunca sticlele gaoale în becul de la straadă
ca mine să păţească,
să-şi vadă capul spânzurând printre firele de curent
să doarmă-n balcon, pe covor şi în pat
şi să-l doară sufletul
când o fi să se trezească.