împărăţia ciorilor de sticlă
- ia zi mă ciorică, ia spune-ne tu o poezie de-a ta...
Cerul îşi sfâşie broboada norilor, o rază scrie unghiuri pe frunte şi
pleoapele cad zăvorând izvorul lacrimilor... de undeva de departe, cioburile
scriu muzica viselor inutile...
Se spune, e poveste veche, că undeva înspre soare răsare, unde muntele
îşi ridică semeţ fruntea căruntă, se afla ţara lui Pasăre-Împărat, Omul Pasăre
care domnea peste toate închipurile înaripate. Şi pentru că totul era scăldat
în lumină, Flacăra Neagră, ursitoarea bocitoarea, a jurat să se răzbune pe
împărat şi pe împărăţie. A căutat şi-a adunat putregaiul pădurii, a făcut o
grămăjoară şi flăcări cenuşii lingeau resturile jarului. S-a crestat la mâna
stângă şi a lăsat să picure cinci stropi de neagră întristare şi cu voce
îngheţată a prins a rosti blestemul
"cadă-aripa putrezită
şi privirea îngrozită
săgeta-te-ar spaimele
să-ţi moară cuvintele
visele să-ţi croncănească
vorbele să se-nnegrească
să-ţi zboare trăirile
să astupe zările
şi orice oarbă-ncercare
în cioburi să te
doboare"...
Şi în acelaşi timp, aripile
şi penele lui Pasăre Împărat se putreziră murdărind albeaţa marmurei, cuvintele
scăpau cârâind şi spintecau aerul sfâşiindu-l. Odăile palatului se umplură cu
fâlfâitul unor aripe negre şi grele de păcat şi trupurile de sticlă se loveau
de pereţi şi de travane sfărâmându-se-n cioburi ucigaşe. Zi după zi şi noapte
de noapte sufletele piereau sub ploaia de cioburi negre şi-n curând toată
împărăţia nu era decât o rană neagră, un zbor gâfâit şi o asurzitoare cârâială
şi croncăneală...şi parcă pentru a apăra lumea de rele hotarele împărăţiei se pierdură încet încet într-un hăţiş greu de
trecut cu piciorul, cu aripa sau cu gândul...lumea a-nceput să uite...hăţişul
s-a-mpâslit şi doar croncăniturile se mai lăsau duse când şi când în lume
spăimântând poporul şi-adumbrind cerul cu întunecimea lor...
Ochi de femeie cu lacrimi în
geam
Mi se pare chinuitor de greu
să deschid cutia Pandorei cu aceasta schiţă dat pentru tot trebuie să-ncep cu
ceva voi face acest pas dar cu o condiţie: la fiecare biscuit primit voi aduce
şi eu o gogoaşă de acasă.
Cerul îşi vântură nori dintr-o parte în alta fără a se hotărâ ce e de
făcut, dacă să-i lase să crape pustiind pământurile cu zeama lor sau să-i
alunge dincolo de hotarele oraşului acolo unde pământul se sparge-n brazde cu
rădăcinile rânjind a sec şi-a moarte. În adâncitura scuarului, departe de lumea
dezlănţuită Biblioteca Municipală toarce funigei de lumină stârnind
curiozitatea umbrelor. Ziua se adâncise în visare iar noaptea se-mpiedicase
răsfirându-şi toate acareturile, târându-se în genunchi să şi le adune. Era o
vreme bolnavă, un timp uitat o oră rătăcită printre clădirile din jur. La ce te
gândeşti când vezi în faţă o bibliotecă? la rafturi cu mii şi mii de cărţi? Şi
dacă ai reuşit şi ai vizualizat toate aceste cărţi care crezi că poate fi
bucuria cea mai mare a unui angajat? Să frunzărească o carte...greşit. în ziua
bolnavă de vare vă povesteam am intrat în Bibliotecă hotărât să iau cele cinci
cărţi permise prin statut şi să fug acasa ca sa devorez la lumina economică
filă după filă aşa cum numai vampirul mai poate lega în serie victimele lui
răpunându-le la lumina moartă a lunii. Holul spaţios de la intra îşi ordona
zonele de umbră alternându-le cu peticele mâncate de lumina leşioasă. Doi paşi
înainte, trei trepte asemeni zonei inchinale ce despart mirifica zonă a fugii
de tentaţia lucrului făptuit. După cele trei trepte, paşii cotesc la stânga –
singuri fără comandă precisă – şi adulmecă poteca nemarcată. Unu, doi, trei,
patru, cinci, şase...ghinion, aici înainte de a face ce-l de-al şaptelea pas –
poate fatidic poate nu – ridic privirea căutând cobnfirmarea unei uşu deschise.
Aici, în acest moment cartea fuge de lângă viaţă, filmul se rupe şi realitatea
cade abrupt, avalanşă ţipată mut, incredibil de dureros. În uşa micului birou
în care tronează Măria Sa maşina de copiat, adică un amărât de xerox ce-şi
mănâncă pensia stricând câte o hârtie la câte două trei zile, în uşa frumoasă
de termopan era un chip de femeie. Biroul mic era luminat, semn ca maria Sa
copiatorul era dispus la audienţe prelungite, dar din păcate nici o carte nu se
voia trasă prin fascicolul orbitor, nici o foaie nu se cerea
reprodusă...Nimicul cel mai frumos trona alungând paşii tuturor foilor...şi
pentru că un birou respectabil nu poate sta decat cu uşa închisă când nu e nici
o solicitare, şi acest birou avea uşa închisă. Numai că în indiferenţa lui
strigătoare la cer închisese ca-ntr-o celulă şi femeia care slujea la Maria Sa.
Şi biata femeie se lipise cu totul de geamul uşii aşteptând o adiere, un gând,
o mişcare. Nimicul o strivise de geamul uşii şoptindu-i încontinuu că aşa îşi
va petrece următoarele ore: departe de orice activitate, departe de orice gând
sau sorneala buchisită...şi ce poate fi mai dureros decât să fii înconjurată de
carţi dar să nu şti cum să ajungi la ele...e ca în povestea aceea în care un
însetat ajunge într-un loc plin cu ulcioare de piatră mult prea grele pentru a
fi mişcate şi mult prea subţiri la gât pentru a putea ajunge la apă...fără nici
un pai de ajutor prin jur...câd de tristă şi deznădăjduită era privirea femeii
lipită de geamul curat şi luminos al uşii de la biroul Mariei Sale maşina de
copiat...
Ziua în care am fost părăsit
Cerd că aveam atâtea lucruri de spus, dar ca de obicei atunci când mă
familiarizez cu ele, atunci când căsnicia noastră devine respirabilă şi
suportabilă, atunci – parcă-s jurate toate – atunci se găsesc să mă lase...ştiu
sigur că aveam cel mai incitant subiect de povestit dar atâta timp cât nu îmi
găsescf cuvintele ce pot să mai fac? Cum să-mi îmbrac toată povestea în cuvinte
străine? Şi de unde mai ştiu eu că e vorba de aceeaşi poveste? Dacă noile
cuvinte mi-au schimbat ceva din poveste? Dacă tot am rămas singur, am să-mi
fierb o cană de vin cu miere şi cuişoare şi o să stau la fereastră până când o
să obosesc şi eu şi cuvintele ce stau pitulate printre tufe crezând că am să mă
dau de ceasul morţii rugându-le să se-ntoarcă...în seara asta voi răbda
muşcându-mi buzele până când sarea va schimba gustul vinului fiert şi voi
aştepta o nouă poveste în speranţa că voi avea şi cuvintele potrivite pentru a
o îmbraca aşa cum se cuvine...
(va urma)
Postări
