a fost odată…

ai străbătut cerurile însetate
deschizând potecă amăgitoare
şi-am împărţit în măsuri egale
durerea paradisului…


m-ai purtat paşii prin pustiu
şi-n focul îndoielilor m-ai săgetat
îmi cern cuvintele pierdute
tăcerea în clepsidră a săpat


iubirea e ca miezul de granit
ce-mpinge muntele spre stelele surate
străpungerea pe verticală m-a gonit
de platitudinea ce mă-nfioară


plimbi degete de întuneric
şi-nlături apăsarea de lumină dată
fântâna sufletului, ciutura îţi umple
şi luna se ascunde ruşinat.


stelele-ajută noaptea să se-nalţe
şi-n ţinte îi agaţă aripa de zbor rănită
un ţipăt către mâine în ciocu-i se frământă
şi pleoapa strânge zorii ce-o irită.


timpul se târa pe coate
răscolind tăceri pierdute
mai departe, mai departe
cioburi de clepsidră sparte…

şi aud lumina lunii
cum îmi netezeşte visul