vinicotelici

în ţara şi-n timpul meu se pătrunde foarte greu

vameşi nu-s şi nici străjeri c-am pierdut ziua de ieri

cea de azi e pe trecute, nu stau orele s-asculte

bucură-te suflete de tot ce ştii şi de toate câte le ai

în ziua-n care-am fost copac printre frunze m-am uitat

cerul n-avea rădăcini, dar ce nori frumoşi avea

şi culoarea lui era altfel decât verdele meu

şi-atunci am simţit că mă doare pământul

în alta zi m-am trezit pasăre, printre gunoaie trăitoare

undeva, departe, printre amintiri, aveam zborul

scris în sânge şi-n durerea aripilor

dar care s-a şters de tomberoanele amăgirii

animal n-am ajuns, pentru că nu-mi place violenţa

aşa că am trecut direct la piatră

şi timpul îşi rupe orele în feţele mele

în timp ce-aştept s-ajung nisip purtat de gânduri albe

de-a valma

minciuna stă cu regele la masă

era o poezie spusă trist în vremuri triste

dar ea, e cea mai venerată-împărăteasă

şi toţi ar vrea s-o aibă aşezată-n cap de masă

cu laptele de mamă am supt minciuna

şi în minciună sufletul mi-am îmbrăcat

mi-aş fi dorit o zi fără minciună,

dar cum să ieşi în lume dezbrăcat?

în nopţi de iarnă, triste sau senine

îl aşteptam nerăbdător pe Moş Crăciun

dar din tramvaiul nopţii îngheţat şi gol

coboară doar fantoma unui Moş Gerilă

la şcoală-am învăţat că-n tot şi-în toate

e doar Partidul şi al său cârmuitor

ce-n dimineţi de toamnă mohorâtă

ne-îndeamnă să culegem roadele de pe ogor

plouă-te suflete-n Rai

ne-au terminat maică, ne-au secerat cu secerătoarea şi ne-au treierat cu treierătoarea

sămânţa au dat-o pe pustie şi rădăcinile ni le-au tăiat, le-au ars şi le-au aruncat

să nu se mai ştie, să nu se mai audă să ni se piardă nume şi urmă

aşa mă căina Buna în visul din urmă

şi lacrima ei mă spală, suspinul ei mă zvântă şi mă alină

şi pleoapa mi-o ţese cu palme de lumină

ortul maică să nu-l ţii până-n cele-împărăţii

să-l dai vamă-n prima poartă

că-alfel or să ne despartă

căpătâiul te-o-ndruma să îţi găseşti poteca

că-înainte cale este, mult mai lungă ca-n poveste

iar eu n-am cum să te-ajut, că mi-ar lua drumul prea mult

ţine drumu-o veşnicie păn-la dalba-împărăţie

şi cu neamul întregit, numai oase şi-un gând bun, ne-om scoborâ pe Pământ

să durăm temniţă urii şi dacă om mai putea, om vedea ce-om mai făcea

suntem din altă lume

eu sunt o iluzie, tu eşti o iluzie şi nici viaţa nu arată prea bine când e strigată la apel

să nu ne risipim în miriade pentru că cerul nu-i făcut pentru oricine

şi împreună să ne căţărăm, pe cel înalt turn de veghe

într-o zi vei găsi un diamant mi-au şoptit ursitoarele

şi din acel moment cu ochii în pământ am început să caut strălucirea lui

abia acum, răsturnat, agonizând, îmi dau seama cât de frumos este totuşi cerul

între o zi şi altă zi am despletit multe nopţi în şuviţe

dar cu toate acestea nu am găsit răspuns la toate întrebările

şi nici măcar întrebărilor nu le-am dat de capăt

poveştile sunt făcute ca să-ţi dea posibilitatea să te acomodezi,

cu o altă lume, cu un alt bagaj de vise şi întâmplări

pentru a nu te surprinde nici un cuvânt, nici un gest, nici o tresărire

când cuvântul vine din interior, atunci trupul înfloreşte poezie

anamneză poetică

simt că poezia mea e bolnavă

nu mai are aceeaşi vigoarea ca la început

şi nici excitabilitatea nu mai e aceeaşi

recunosc, poezia mea nu a mai văzut lumea în ultimul timp

umblă mai mult îmbrăcată şi e cumva mai retrasă

nu mai scoate capul ca la început

dacă ar trebui să particip la un maraton poetic

mi-aş dezbrăca toate versurile inutil de albe

şi m-aş baza tot pe forma clasică, cu rimă

hai să scriem toţi poezie

cu buzele, cu mâinile, cu tot trupul

până când publicul, extaziat, ni se va alătura,

descoperindu-se

De data asta…

-     Deci…

-     Da. Nu de data asta. Nu.

-     Asta era în…?

-     Prin 70 cred… eram… încă eram bine.

-     Şi nu te gândeai la…

-     Nu. Sinuciderea este un act de curaj. Şi eu n-am fost întotdeauna un curajos. Am avut şi momente de panică, de laşitate, de milă.

-     Milă?

-     Da. Îmi era milă de mine. Ştiam că mai am timp. Era păcat să-mi fur o parte din viaţă.

-     Şi dacă ar fi să-ţi rezumi viaţala o fotografie reprezentativă, care ar fi aceasta?

-     Cred că…

-     Da?

-     Nu ştiu dacă ai urmărit evoluţia artistului Erwitt… are pe undeva o fotografie reprezentativă…

-     Numai una?

-     Pentru viaţa mea, da.

-     Şi anume?

-     Paris, dimineaţă de septembrie, cheiul Senei, Amelie, felinarul, Tin – Tin şi eu… iar în prim plan, o banca şi eu bătrân uitându-mă la ceea ce a fost tinereţea mea.

-     De ce oare toată lumea vrea să pară altfel decât este în realitate? Scena pe care mi-o descrii parcă-i scoasă din Modiano cu a lui Cafeneaua tinereţii pierdute transpusă pe o bucată muzicală gen Una mattina de Ludovico Einaudi.

-     De ce nu? Dacă noi nu ne îngrijim de imaginea noastră cine crezi că o va face? Dacă nu îţi sapi mormântul în viaţă fiind, să nu te miri că ajungi la groapa de gunoi sau într-o groapă comună în cel mai bun caz.

-     Deci nimic nu trebuie lăsat la voia întâmplării?

-     Nu. Şi cu atât mai mult moartea.

-     Moartea. Văd că te obsedează cu adevărat.

-     Da. E o prioritate. Încă de când m-am născut. Am fost omul cu întrebări ciudate.

-     Nici nu mă aşteptam la altceva.

-     Aşa spunea şi Amelie.

-     Spunea. Ştiu că doare.

-     Doare al naibii. Dar pe de altă parte şi durerea asta face parte din viaţă. Fără durere nu poţi să înţelegi fericirea. Sau chiar dacă o înţelegi nu poţi să o înghiţi pe toată. E un hap prea mare. Te îneci cu ea.

-     Dar nu şi cu moartea.

-     Nu. Moartea e ceva firesc. Nu-i un dar ca fericirea. Fără fericire poţi să trăieşti, dar fără moarte nu. 

-     Şi când ai încercat prima oară să o faci? Vreau să spun, în mod conştient.

-     Niciodată. Un om conştient nu vede sfârşitul călătoriei. Îl trăieşte. Numai un inconştient, un visător îşi vede sfârşitul. Şi prima oară când mă vedeam la final a fost când am întâlnit-o pe Amelie. Îmi spuneam că un om normal nu poate suportă atâta fericire. Era atât de multă încât dădea pe afară, te sufoca, te lăsa lat.

-     Şi atunci ţi-ai dorit moartea?

-     Nu. Am trăit-o. Am experimentat-o.

-     Vrei să spui că iubirea este o moarte?

-     O moarte uşoară. Da.

-     Cred că este cea mai macabră definiţie a iubirii.

-     Asta e ceea ce crezi. Asta e ceea ce am trăit. Asta este diferenţa dintre noi.

-     Putem să le luăm pe rând?

-     Cu ce vrei să începem?

-     Cu viaţa. Ce este viaţa?

-     Viaţa este o poartă. O poartă de ieşire, de abandon, de exil. Odată ieşiţi în lume începem să uităm. Şi cu cât înaintăm mai mult cu atât uitarea devine mai groasă. Adevărata lume rămâne undeva în urmă. Şi toată viaţa rătăcim încercând să o găsim. Unii mai norocoşi o pot vedea lămurit şi clar,alţii o văd pierdută-n ceaţă. Iar alţii nu văd nimic altceva decât pustiul. Cei mai mulţi nu văd şi nu simt nimic. Au mintea şi inima împietrite. Sunt oameni care îşi poartă lanţurile, sunt oameni care şi le rup şi se retrag în plină glorie. Lasă viaţa să fie trăită de ceilalţi. Pleacă. Ei sunt cei ce găsesc calea…

-     Deci moartea este?

-     Moartea este aceeaşi poartă. E locul de intrare. Cine o găseşte şi o trăieşte lasă totul în urmă. Se redescoperă, se regăseşte, se reîntregeşte. Ştiu că îţi este greu să înţelegi de aceea nici nu insist. Toată lumea, sau nu chiar toată, dar marea majoritate vede Moartea ca pe-o uscătură pusă pe cosit de-a valma, fără discernământ, numai fiere şi ură. Greşit. Moartea este bucuria regăsirii, a aducerii aminte, Moartea este începutul adevăratei călătorii.

-     Viaţa, Moartea, am înţeles. Dar despre iubire? Ce poţi să-mi spui despre iubire?

-     Ce ai vrea să auzi?

-     Adevărul.

-     Adevărul doare.

-     Ştiu, dar tu spuneai că durerea face parte din bagaj.

-     Da. Este endorfina care ne trezeşte la realitate. Fără ea am rătăci prin nori pufoşi de visare. Reveria este o invenţie omenească. Făcută să te ajute.

-     Şi în sfârşit ajungem la Amelie.

-     De ce în sfârşit? Ea este începutul. Fără ea golul nu ar avea graniţe. Ar fi doar o manifestare a haosului. Haosul naşte golul sau golul naşte haosul?

-     Conform cercetătorilor, mai întâi a fost găină. Pentru că oul conţine nişte proteine pe care numai corpul găinii le poate produce. Deci ceea ce trebuia, a fost demonstrat.

-     Atunci, Amelie este germenele care a pus stavilă haosului, este big-bangul din care m-am născut, este axa de rotaţie a Pământului atâta timp cât eu sunt Pământ.

Să vezi şinele de tren curgând haotic prin spaţiu fără nici o determinare este o stare de normalitate. Să vezi trecerea zdrenţuită a orelor căutând cu disperare o ordine în care să se instaleze aduce a bun simţ. Dar să vezi totul aranjandu-se fără pic de efort în linii paralele pândind curgerea minutelor între un şuierat şi altul e o adevărată poezie. Ori în dimineaţa aceea de primăvară, Parisul parcă înnebunise. Verdele mugurilor se scurgea în aer, mirosurile florale desenau elemente arhitectonice stranii pe cerul copt de aşteptare, iar oamenii valsau abia măturând pavajul. Gara nu mai era locul de tortură al despărţirilor. Era locul în care viaţa se năştea şuierând spontan. Iar eu, fost biet student inutil de sărac, despărţeam timpul trecut de prezent. Nu cred că aş putea spune ce căutam în acel moment în gară pe peron. Spaţiul şi timpul conspirau împreună. Ştiu că mai aveam puţin şi mă prăbuşeam pe prima bancă liberă. Numai că la capătul peronului nouă, lumina condensa într-o formă materială. Nimic nu prevestea explozia ce avea să urmeze. Ştiu doar că eram la câţiva metri şi deodată lumina s-a întors şi m-a fulgerat cu nevinovata întrebare:

-     Aveţi  idee ce întârziere poate să aibă trenul?

Prostia, beţia, moartea, suferinţa s-au precipitat instantaneu sufocandu-mă cu singurul răspuns penibil pe care îl puteam găsi:

-     Are vreun tren întârziere?

-     Domnule…

-     Antoine. Antoine mă numesc domnişoară.

-     Bună Antoine, eu sunt Amelie.

-     Bună Amelie. Pot să te invit la o cafea? Doar o cafea că nu am mai mulţi bani…

-     Şi dacă vreau mai mult?

-     Cere şi ţi se va da!

-     Citezi?

-     Blufez. E singura parte în care excelez.

Poate că cerul nu are o singură nuanţă de albastru aşa cum nici pământul nu are o singură nuanţă de negru dar pentru mine toate acestea erau amănunte irelevante. Pentru mine, viaţa era un sistem planetar învârtindu-se în jurul ei. Amelie, era axis mundi, era începutul şi sfârşitul, era tot şi nimic. Era doar o ploaie de sunet şi lumina. În rest nu era decât linişte şi moarte. Şi cafeaua a devenit viaţă cotidiană. Ori de câte ori trebuia să ne despărţim cădeam într-o melasă întunecată şi oricât de mult aş fi încercat să scap nu era cu putinţă. Eram Pământul bucuros că are o orbită stabilă, oscilând în jurul soarelui său. Prima lună am fost campat pe colinele Purgatoriului. Apoi s-a mutat la mine şi primăvara continuă făcea să înflorească fiecare oră în boboci plini de caldă aşteptare. Nu cred că a fost cuvânt nebăgat în seamă, răsuflare netocmita şi idee netălmăcită. Toate filmele, cărţile, articolele şi sunetele treceau prin cămăruţa noastră. Şi nimic nu era întreg până nu avea okeyul nostru. Inventam cuvinte ca să vedem cum sună aerul. Ne sărutam ca să fim siguri că nu am trecut pragul nebuniei şi mai ales nu ne săturam unul de altul. Ne consumam în îmbucături mici ca să fim siguri că ne ajungem până la limita omenescului trăibil. Eram siamezi, simbiotici şi identici. Ajunsesem să călcăm în acelaşi timp, să respirăm acelaşi aer şi să avem aceleaşi vise. Lumea se ţesea din trăirile noastre. Tomurile se năşteau sau mureau la simplă noastră tresărire. Sunetele năşteau trupe în vogă şi nu invers, iar noi eram cei ce le dădeau voie în lume. Ile Saint Louis. Locul în care veşnicia cobora în Paris ca să mănânce o îngheţată de mango. Simplul fapt că eram ancoraţi în buricul târgului dar la sute de ani depărtare ne dădea o stare de bine şi suficienţă. Poate că nu ai să crezi dar dimineţile noastre începeau pe cheiul Senei departe de tot zbuciumul, iar seara trecea pe la noi să ne salute. Quai de Bourbon, locul tinereţilor mele incredibile. Locul în care universul încăpea într-un studio. La etajul şase soarele îşi făcea culcuş printre aşternuturile răscolite şi mai mereu fără vlagă. Poate că viaţa nu ne cerea socoteală. Dimineaţa o lăsam ascunsă cu faţă-n cearceafuri şi plecam pe jos către Pompidou. Drumul mă calma şi mă aducea cu picioarele pe pământ, iar la muncă uităm până şi să respir. Centrul cerea sudoare şi abandon. Biblioteca era toată viaţa mea. Eu trebuia să verific fiecare detaliu şi să îmi imaginez cum ar arăta la final. Acesta a fost şi motivul pentru care serile noastre se adunau în jurul unui pahar de vin şi a unor discuţii interminabile. Centrul creştea odată cu mine şi eu creşteam odată cu ea. Ea era tot ceea ce îşi putea dori orice om, orice bărbat. Prin ea mă regăseam şi renăşteam în fiecare dimineaţă.

-     Bine, dar tu nu ţi-ai pus niciodată întrebarea cine este, cine poate fi Amelie?

-     Man, un om fericit nu se întreabă de ce se mai moare. El radiază fericire crezând că lumii îi e de ajuns acest lucru.

-     Şi când a plecat prima dată?

-     A fost… dar poate că ştii, poate că ai trăit izbucnirea necontrolată a naturii… mergi liniştit pe stradă, apoi o şoaptă de vânt se strecoară printre picioarele tale, simţi cerul care-şi trage obrăzarul, vezi crengile aplecându-se fără temei, apoi primii stropi de ploaie ce te izbesc cu furie, după care cerul se întunecă, vântul îşi iese din minţi şi norii îţi scuipă toate nespusele în bucăţi de gheaţă ce-ţi săgetează obrazul şi spatele… cam aşa a fost şi cu noi… nimicul stăruia să ne despartă, aşa că nu trebuia un motiv deosebit. Orice aşchie intrată sub unghie era suficientă. Şi aşchia a fost un tricou…

-     Antoine? Ai idee unde este tricoul meu cu Abba?

-     Tricoul tău?

-     Da, tricoul meu negru cu tabloul formaţiei.

-     Dar eu credeam că este al

-     Nu. Nu este al nostru. Este numai al meu. Şi nici nu voiam să-l umpli de balele tale…

-     De ce?

-     Crezi că eu nu ştiu că ori de câte ori rămâi singur te uiţi după picioarele ce-ţi trec prin faţă ochilor

-     Amelie?

-     Ajunge. Ce, crezi că-s proastă? Crezi că nu văd?

-     Să vezi ce?

-     Că te plictisesc…

Şi a ieşit trăndind uşa. Niciodată nu simţisem atâta ura în tonul ei. Eram terifiat. Căzut în prostaţie am pierdut noţiunea timpului. Mâncăm fără să simt, dormeam fără să ştiu, umblam fără să văd şi auzeam dar nu înţelegeam nimic. Cuvintele erau bile de chewing gum, lipicioase şi amorfe, fără personalitate şi duritate silabică. Credeam că mai jos nu se poate ajunge, dar îmi demostram contrariul, trăind cele mai netrăibile perioade. Dacă în Metamorfoze, Kafka încearcă să-şi imagineze cum ar fi viaţa unui om găzduit în corpul unui gândac, eu o trăiam. Şi partea cea mai dureroasă e că viaţă mă strivea de fiecare dată când mă vedea. Viaţa mea se întindea ca burtă unui gândac de bucătărie zdrobit. Munca mea atârna de un fir de păianjen. Şi viitorul meu se zbătea ca o muscă într-un borcan cu miere. Cât timp a trecut? Nu am ştiut nici atunci şi nici după. Gândeşte-te că nimereşti într-o dimineaţă ceţoasă. Panica trage semnalul de alarmă dar nu te opreşti. Continui să mergi. Fără să vezi, fără să auzi. Rătăcitor printr-o pernă cu vată. Dar ceaţa dispare brusc sau se termină inconsistenţa ei şi realizezi că nu eşti obosit dar nici nu ştii ce distanţă ai parcurs. Poate că dacă ai avea putere, te-ai întoarce ca să ştii pe viitor, dar nu o faci. Continui să mergi. Şi aşa s-a întâmplat şi cu noi. Într-o dimineaţă, şi spun dimineaţă pentru că geamurile încă nu se spălaseră pe ochi şi de afară se filtra o lumina chioară. A deschis uşa descumpănită dar totodată radiind de fericire. Se bucura că mă găsea în chinurile iadului dar în acelaşi timp nu înţelegea cum de suportam aerul închis şi mirosul de abandon. A fugit până la geam şi l-a deschis cu o singură mâna, trăgând aer curat în piept. Abia atunci am observat coşul. Pe umărul stâng avea o geantă de rafie ca un coş de plajă în care se simţea o prezenţă. S-a repezit la mine şi m-a alungat în baie. Cabina de duş a icnit surprinsă de atâta violenţă. A pus duşul pe mine fără a ţine cont de proteste. Hainele mele se umpleau de apă, lăcrimând fără motiv. Am asistat neputiincios la acel botez păgân şi una după alta hainele mele cădeau victime. Eram gol şi ea era lângă mine. Mă proteja matern alungându-mă la capătul zbuciumului. Nu mai ştiu dacă mă săpunea, mă ogoia, mă liniştea sau mă întărâta dar mult timp nu am ieşit din baie. Ne topeam şi ne recreeam într-o muncă sisifică, regăsindu-ne. Momentele magice nu au nevoie nici de explicaţii,nici de lamentări şi nici de reproşuri sau întrebări. Viaţa noastră a continuat ca o lipitură de montaj. Eram într-un alt fel de film. Am ieşit din baie străvezii dar radiind fericire. Lumea recăzuse din surghiun, drept în garsoniera noastră. Dinspre coşul ei plajă s-a auzit un scâncet subţire, nefiresc în lumina acelei dimineţi. S-a lovit cu mâna peste frunte şi a început să caute coşul de plajă. L-a desfăcut cu teamă şi a scos un ghemotoc de blană albă… dar, după cum bine spune un prieten “niciodată să nu te joci cu copii sau câini…” lui Tin-Tin nu i-a trebuit mult timp. După ce l-a lăsat jos, a amuşinat lucrurile insignifiante după care s-a cocoţat pe salteaua noastră şi a început să scâncească mulţumit, ghemuindu-se în adâncitura genunchiului meu. Piele pe piele. Căldură lângă căldură. Protejat şi protector. S-a repezit la frigider, a luat o sticlă de lapte şi a turnat într-un bol, a uns un dumicat de pâine cu pate şi a pus totul pe un ziar lângă uşa de la baie. Apoi s-a cuibărit în sufletul meu, ascunzându-şi spatele în scăunelul pe care îl făceam de fiecare dată dar fără a-i tulbura somnul puiului. Tin-Tin era bucuria noastră şi noi eram liniştea lui. Studioul putea adăposti trei suflete, cu condiţia să nu cerem prea mult de la viaţă. Şi Tin-Tin a devenit stăpânul patului, îngăduindu-ne alături, piele lângă piele, căldură lângă căldură, ea în scăunel, el în adâncitura genunchiului.

-    Deci viaţa nu este numai Tin-Tin şi-un scăunel la vreme de seară.

-    Nu. Din păcate, orice sinusoidă are suişuri şi coborâşuri.

-    Şi a două oară când a plecat?

-    Imediat după nuntă. După ce ne-am despărţit de prieteni am luat-o-n braţe şi am urcat-o până în studio. Tin-Tin alerga de colo-colo ca bezmeticul. Nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. I-am deschis uşa dar nu a vrut să iasă. Simţea că nu trebuie să mă lase singur.

-    Şi a plecat pur şi simplu?

-    Da. Şi-a smuls rochia de mireasă, şi-a luat pantalonii şi un pulover de lână şi a ieşit furioasă.

-    Fără nici un comentariu?

-    Fără un sunet. Dar în ochi i se putea citi disperarea înfrângerii. Se simţea constrânsă. Credea că-şi pierde libertatea de mişcare. Ori ea nu suporta recluziunea. Ciudat e că ea a fost cea care a animat şi a pornit avalanşa. Mie îmi era bine. Munceam, iubeam, trăiam. Ce-mi puteam dori mai mult? Mie nu-mi trebuia mariaj. Mie îmi era suficient că eram acceptat. Niciodată nu am întrebat de ce şi-a dorit această căsătorie. Nu am înţeles dacă a fost un test, o ultimă zvâcnire de normalitate familială sau pur şi simplu o toană. Dar nici nu am întrebat. Laşitatea este scrisă-n carne. Că şi bunul simt. Ca să înţelegi ce a însemnat viaţa mea poţi să îţi imaginezi o gură de metrou inundată. Dar ca să poţi ajunge la viaţă trebuie să iei metroul. Aşa că te arunci cu capul înainte şi te afunzi. Lumina se termină ca şi umbrele de la Auschwitz. Memoria nu te lasă. Vezi cu ochii minţii fiecare detaliu şi te afunzi tot mai mult, până reuşeşti să pui piciorul pe peron. Acum nu rămâne decât să aştepţi primul tren, indiferent dacă o să rezişti sau o să-ţi explodeze plămânii. Viaţa mea se reducea la două guri şi la două nevoi: a mea şi a lui Tin–Tin. Dimineţile ieşeam la o scurtă plimbare, urcam în studio, îi lăsăm mâncarea pe o zi întreagă şi litiera lui curată (era mai ceva ca o pisică, trebuie să-ţi spun cu toate că ştii), plecarea la serviciu, sfârşitul programului. Alungirea drumului şi ignorarea momentului din faţa uşii de intrare, lesă Tin–Tin, plimbarea de seară, şi momentul esenţial ce consta în abandonul total. Eu stând pe chei cu picioarele atârnateîn gol, Tin–Tin amuşinând toate urmele trecătorilor, apoi oboseala şi cuibărirea lângă mine fără un scâncet, fără un suspin. Ridicarea la realitate şi revenirea acasă. Masa de seară pentru amândoi şi scufundarea în uitare: patul. Eu făcând scăunelul, el cuibărindu-se-n căuşul genunchiului meu. Mecanica diurnă a corpului mă ajuta să supravieţuiesc. Până într-o seară când inima mea a îngheţat instantaneu. Eram pe chei. Am simţit când Tin–Tin s-a ridicat şi a făcut câţiva paşi. Nu l-am urmărit. Îl lăsăm să-şi caute leacul. Îmi era greu să-i ofer ceea ce îi lipsea. Şi atunci, i-am simţit mâna. Se juca cumva în părul meu. Căuta să găsească drumul spre inimă, numai că rătăcea cărarea. S-a scurs lângă mine, şi-a lăsat capul pe umărul meu şi a şoptit scurt:

-    Am o surpriză. Trebuie să… vezi

Vorbele pluteau cumva în aer. Am urmat paşii mecanic. Şi Tin–Tin a făcut acelaşi lucru. Am urcat în studio. Am deschis uşa. Din bucătărie se auzea viaţă. Tin–Tin a fost fost primul care a zbughit-o pe lângă noi. A intrat în bucătărie şi din sunete descifram semnele ineditului, al acceptului. Aşa că nu am fost prea mirat când în uşa bucătăriei a apărut el. Dar nici nu mai respiram. Momentul rămăsese suspendat, târându-se într-un pliu al timpului. Concomitenţă este un termen acceptat nu plăcut. Să te bucuri că poţi să vezi şi să regreţi că vezi ceea ce vezi. Era mariajului nostru începea ca un trio de răsunet cu actori anonimi. Şi fără un contract prealabil.

-    Salut. Eu sunt Arnould. Şi s-a apropiat întinzându-mi mâna.

-    Bună Arnould. Eu sunt Antoine, soţul lui Amelie.

-    Da. Ştiu. Haideţi că tocmai pregăteam un sos pentru cină noastră. Vrei să desfaci tu sticla de vin te rog?

Poate că moartea nu este asemeni clişeului cu “s-a rupt filmul” dar nici purgatoriul nu cred că are atât de multe capcane. După mintea mea totul ar trebui să fie mult mai simplu. Amelie aştepta în hol cu spatele lipit de uşă. Tin–Tin se tolănise în pat privind la noi curios. El, s-a întors la bucătărie, iar eu priveam orb fără a percepe realitatea. S-a apropiat, m-a mângâiat pe spate şi mi-a şoptit strecurandu-şi cuvintele în urechea mea: ştiu că mă iubeşti , o să încercăm să ne acceptăm, nu-i aşa dragostea mea? M-am apropiat de masă, am luat sticla de vin, tirbuşonul, am desfundat sticla şi am turnat în pahare că să-i dau timp vinului să respire. Masa era deja aranjată pentru trei persoane aşa că nu mi-a rămas decât să mă aşez şi să aştept. Ea a tăiat bagheta şi a adus o sticlă cu apă după care s-a aşezat şi ea. Arnould a apărut ca un scamator jonglând cu tigaia în care sfârâia sosul de friptură şi cu platoul cu fripturile.

-    În seară asta am zis că e mai potrivită o friptură uşoară.

-    Mulţumesc.

Tăcerea a avut al patrulea scaun la masă. Noroc cu sporovăiala tacâmurilor şi clipocitul vinului în pahare. Masa a fost curăţată, vasele spălate, duşul a curs încontinuu pe parcursul celor trei trupuri şi salteaua a gemut sub greutatea viselor nerostite. Nu ştiu dacă viaţa bate filmul sau filmul câştigă, dar cu siguranţă că dacă unul dintre noi ar fi scris scenariul Visătorilor lui Bertolucci cred că ar fi ieşit magistral. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua. Tin-Tin nu şi-a părăsit cuibul până nu ne-a văzut pe toţi ridicaţi din aşternut. Noapte de chin, noapte de frontieră, când mâinile înţepenesc în poziţii anormale, controlate la sânge, când respiraţiile se lipesc de aşternut pândind, când întunericul condesează forme noi. Încă din acea primă noapte am înţeles că “ori acceptăm realitatea triumviratului ori dispărem”. Şi lupta a fost grea. Cedările ca şi cuceririle nu apar în toate cărţile de istorie. Dar viaţa continuă şi se perpetuează aşa cum ştie ea mai bine. Mâinile îşi au potecile lor, picioarele se strecoară pe cărări bineştiute, trupurile au acelaşi metabolism, visele se despart rătăcind în noapte iar dimineţile se freacă la ochi, indiferent pe ce parte a patului ai dormit. Şi a fost perioada cea mai traumatizantă dar şi cea mai revoluţionară a vieții mele. Experimentul era pe cale să reuşească. Zilele se scurgeau pe drumul spre serviciu şi spre casă, serile coborau împreună cu noi şi Tin-Tin, iar nopţile se ghemuiau în căuşul genunchiului meu. Nopţile mele nu erau aceleaşi cu nopţile lui sau ale ei. Fiecare noapte cu povestea ei, chiar dacă uneori nopţile se întâlneau la un foc de tabără mistuindu-ne. Dar pot spune ceva ce nu am mai spus până acum: foarte mulţi oameni se laudă că au venit să admire luminile Parisului. Eu în toată această perioadă am învăţat culorile cerului parizian. Eu şi Tin–Tin. Nu e vorba de reţinere, de pudibonderie ieftină sau de echilibristică, nu. Pur şi simplu nopţile în trei sunt lungi, grele şi ameţitoare. Aşa că de multe opri preferam să împart noaptea în culori.

-    Şi cu toate astea a plecat iar…

-    Da. Mai întâi a plecat Arnould. Într-o dimineaţă şi-a strâns cele câteva lucruri în geanta sport, mi-a strâns mâna şi a plecat. Fără un cuvânt, fără o privire. Apoi când s-a trezit ea, a ştiut. Stătea în fund frecându-se la ochi neajutorată. Eu îmi beam cafeaua, mestecând cu greu croissantul. Parcă aveam gura plină cu argilă. S-a ridicat, şi-a tras un maieu şi o pereche de jeans, a luat o pereche de sandale şi a ieşit pe uşă fără nici o explicaţie. Aerul băltea în urma ei şi condensa în colţul ochilor.

-    Şi nici atunci nu te-ai întrebat ce se întâmplă?

-    Ce rost ar fi avut? Frunza este o interfaţă între copac şi mediul înconjurător. Ea nu-şi pune întrebări. Cel mult ea poate să plângă sau să se sinucidă, desfrunzindu-se.

-    Deci de atunci a început să-ţi dea târcoale ideea?

-    Nu. Se pare că nu mă urmăreşti. Ideea morţii e scrisă în gene. Numai factorul activator lipsea.

-    Şi de atunci ai tot încercat?

-    Nu. Niciodată. Eram răspunzător de viaţa ei şi a lui Tin–Tin. Aşa că nu puteam să mă gândesc la altceva

-    Şi-atunci?

-    Şi-atunci a fost toamnă iar. Frunzele se plimbau alene de-a lungul cheiului prefăcându-se doar că se aruncă, cele mai multe lăsându-se purtate. Carnea lor nu mai protesta. Când am urcat cu Tin-Tin după plimbare am găsit-o cuibărită-n pat. Părea scoasă din canale. A fost rândul meu să o duc cu forţa sub duş şi să las apa să curgă peste noi. Dacă timpul ar putea fi spălat, cred că lumea ar face şi câte şase duşuri pe zi.

-    De ce şase şi nu şapte?

-    Pentru că până şi Dumnezeu se odihneşte.

-    Şi această repriză de viaţă a durat?

-    Trei ani indescriptibili. Biblioteca mea era acum un vis viu, pe care îl trăiam în miros de lectură. Cărţile mă invitau la dans, storcându-mi până şi ultima fibră. Iar Amelie devenise o femeie de casă, o soţie model, o amantă ideală şi o depravată ingenuă. Numai Tin–Tin devenea străveziu şi uşor ca un fulg. Nici un medic nu a ştiu să-mi spună ce se întâmpla cu el. Până în seara când a cerut puţină atenţie. Era ceva ciudat. M-am dezbrăcat şi m-am suit pe saltea făcând scăunelul. S-a învârtit de trei ori că să-şi găsească locul după care s-a ghemuit tremurând în căuşul genunchiului meu. Cerul şi-a aprins toate stelele la fereastră dar eu nu putea suferi să le văd. Am adormit suspinând. Moartea are sânge rece. M-am trezit cu piciorul îngheţat. Tin-Tin se răcise aşa făcut covrig. Noaptea dacă vrea să plângă, plânge, pentru că nu o vede nimeni. M-am îmbrăcat, am luat un aşternut şi am învelit covrigul de carne. Am ieşit fără să spun nimic. Am coborât scările fără să simt, fără să văd, fără să aud. Undeva, în adâncul spaimelor mele ştiam că asta fusese ultima noapte. Şi Parisul habar nu avea de toată povestea asta. Culorile cerului mă ştiau dar nici eu nu le uitasem. Din adânc de oraş răbufneau zgomotele nopţii. Paşii mei se împleticeau în valuri de tăcere. M-am trezit  pe Cheiul Saint-Bernard în apropierea Grădinii Plantelor, în Jardin de roches et de pivoines. Şi mărturisesc fără ruşine că Tin–Tin se odihneşte printre cele mai frumoase tufe de bujori din Paris. Am ajuns cu greu acasă. Eram sfârşit. Studioul nostru părea devastat. Dar în toată debandada aia un bilet strălucea atrăgându-ţi atenţia. “Să nu mă cauţi. Te rog uită totul.” Patru şi cu patru fac o viaţă de om, nicidecum opt.

-    Şi nici macat în acest moment greu nu ai încercat să afli ceva?

-    Acum chiar era prea târziu.

-    Şi ai continuat aşa?

-    Cincisprezece ani. O viaţă de om dacă pot spune. Au fost zile de arşiţă sahariană. Au fost nopţi polare pline de cruzime. Dar trebuia să-mi pregătesc un urmaş demn de a continua munca. Chiar dacă eu dispar, Biblioteca trăieşte. Şi va continuă să trăiască chiar şi după ce ultiumul om de pe pământ va pleca la culcare. La început a fost cuvântul. Şi sfârşitul e tot al lui. Adio.

-    Ce faci?

-    Am avut curajul să trăiesc. Aşa cum am ştiut şi cum am putut. Şi nu mi-a fost ruşine cu mine. Poate că aşteptările mele au fost altele, dar am ştiut să le fac faţă.

-    Şi acum?

-    Acum am obosit. Vreau să dorm. Să uit. Să fiu uitat.

-    Dar nu se poate

-    Ba da. Chiar foarte bine. Nu ţi-am spus că moartea este parte din viaţă?

-    Dar ce mă fac eu fără tine?

-    Chiar nu mă interesează. Dar o să te descurci tu cumva… vezi tu… de dată asta… DA… o să am curaj…

-

am electoral

odată la patru ani ni se pune sacul pe ochi şi lobotomizaţi

mergem în pas vioi către secţiile de votare

iar satisfacţie iese ca unt de lemnul deasupra

după care cădem în zilnica apatie

eu îmi scot câinele al plimbare şi am o pungă cu mine

din respect. sau poate din prostie

tu îţi scoţi aleşii din urnă

şi nu am nici o pungă la mine

la vita e bella, o spun eu saltimbalcul

care nu are nimic din tot ce ce a promis în afară de el însuşi

dar sufletului lui arde în întuneric

pentru că în moarte nu poţi trece întreg

eu am

tu m-ai avut

şi împreună am cucerit

partea noastră de univers

e vremea…

sub tristul adevăr ne trecem viaţa

şamani ce-n frunze halucinogene cresc nervuri

ne aşteptăm să cadă apa-n scocuri

şi în ecoul ei să devenim iar buni

avem mereu cuvinte inventate

ca să ne uşurăm tranziţia în moarte

utilizăm carcase inutile

să ne ascundem bestiariile prea facile

corp de carne şi durere, sentimente, vise sparte

gol ce simte, gol ce minte, gol ce-şi uită învelişul

şi-n cuvinte părăsite ne-îmbrăcăm de sărbătoare

corp de vise, gol de carne

e vremea impostorilor şi-a imposturii

sunt eu, o frunză dusă-n lume

de ce mi-ai dat puterea judecăţii ştiind că îmi voi ridica privirea căutându-te?

şi de ce mi-ai ascuns darul iertării şi m-ai lepădat în lume?

rătăcitor prin colbul drumului fără odihnă?

nu judeca, dacă nu vrei să fii judecat

da, dar limba se zbate căutând scăpare

inima se chirceşte sub aspră apăsare

şi tâmpla se zbate a neputinţă   

iartă şi ţi se va ierta

dar mâna ştie numai urma biciului

şi-îndemnul laş al alungării

uitând însemnul milei şi-al iertării şi bucuria-îmbrăţişării

somewhere only we know

locul în care nu se întâmplă nimic

e locul unde gramatica nu ne mai ajută

iar spaţiul şi timpul rămân suspendate

dar ce e timpul? o zadarnicie,

cu care împărţim viaţa-n etape

ţesută în modele simple, moştenite

când rădăcinile ne dor închise în veşminte

să ne-încheiem la vise că vin vremuri grele

şi să pornim…

Eli, Eli, Lama Sabactani ...

Eu nu te-am părăsit copile,

dar omenescul urcă spaime-n tine

cuvântul nu mai face faţă

nu poate lanţul ce te ţine să-l sfărâme

sunt fiul ploii, toate lacrimile mele

voit-au ca să spele colbul strâns

şi celor ce-n uitare-şi pun speranţa

să le arăt poteca ce le-a fost făgăduită

nu omenescul s-a lipit trăgându-mă în jos

e greu să te opui cuvântului simbol

iubirii eu m-am dăruit şi-am dăruit iubire

să vindec haosul din suflet ostenit

veni-va timpul când vor….înţelege

pelerinaj

descalţă ziua care te-a bătut ca un pantof uscat

dezbracă ultimul cuvânt care te-a stingherit

şi goală să dansezi pe cerul răzvrătit

mâine soldaţii vor veni să restabileasca ordinea

e atâta derută în aer încât păsările călătoare

confundă ruta lor cu cea a transfugilor

în sufletul meu e pace, în spatele pleoapelor e război

niciodată dorul din mine nu-şi gaseşte loc în tine

să doarmă fără griji ca-n sânul lui Avraam

la pachet

ură, teamă, gelozie, toate îmi dădeau târcoale

mirosiseră că vor avea ce ospăta

eram mielul dus de casap

să împlinesc ritualul

Shakespeare cel divinizat a fost femeie

unde s-a dus tot farmecul copilăriei?

când aşteptam cu sufletul la gură

un alt teatru filmat de la BBC

am închis televizorul şi-am luat o carte

încercând să uit visele şi marile speranţe ale tinereţii

ceea ce doare cu adevărat

este că am fost părăsit în favoarea altora

cuvântul care mi-a fost fidel, urmându-mă peste tot

a ales să mă părăsească. singurătate, cât de triste îţi sunt aşteptările

lasă-mă să înfloresc Doamne

iertare pentru adevărul din mine care se împlineşte

asemeni lunii ce străpunge norii în seara asta

e aproape rotundă

dar încă nu se poate da de-a dura

trandafirul din fereastră explodeaza la fiecare şase ore

boboc după boboc, kamikaze- însângerat  

iar victimele, uitând tabloul general

surâd printre petale la amintirea parfumului

vântul în plimbarea sa uită că vremea lui s-a dus

încă nu ştie să-şi certe sufletul rătăcitor

ce-a intrat în Grădina Ghetsimanilor

mult prea devreme... lemnul încă nu a fost strunjit

micile orori ale neputinţei

dimineaţa nu ieşea in evidenţă cu nimic

era aidoma celorlalte spuse şi trăite

până când am căzut în genunchi fără nici un motiv

sau poate că motivul ieşise din asfalt să mă întrebe ceva

prânzul a decurs în ritm lent de tacâmuri

siesta, alungată în stradă, la drum scurt

şi-n faţa mea o doamnă a căzut, s-a lungit fără nici un motiv

sau poate că motivul îi ieşise în cale

seara s-a furişat în casă cu un sandviș uriaş

alergase ca disperata să ajungă la timp

şi deodată, ştirea, căzută la pământ şi-a ridicat ameţită audienţa.

oare din ce motiv o fi căzut? cine i-a ieşit în cale?

Drumuri

Cineva trebuie să spună adevărul până la urmă. Că voi fi eu sau altul nu contează. Adevărul nu are de ales, el iese deasupra ca untdelemnul. Chiar dacă doare, el trebuie să se arate. Adevărul biruie uitarea aşa cum Sfântul Gheorghe biruie balaurul. Şi de cele mai multe ori adevărul devine istorie. Dar nu întotdeauna istoria este şi adevăr. Undeva, acolo sus cineva mă iubeşte. Altfel nu aş putea să povestesc acum toate astea. Fără mâna Lui protectoare eram oale şi ulcele. Sau poate că văluream moartea de-a lungul şi de-a latul bălţilor.

Brăila. Poartă şi sălaş. Locul unde poveştile se înnoadă născând alte poveşti ca aţele din preşurile de coade ale bunicii. Oare Maica Mica a ştiut ce face? Cred că da. La cât de viforoasă a fost, nu ar fi lăsat tocmai viaţa mea la-ntâmplare. Parcă-i văd faţa osoasă, suptă, fără o umbră de zâmbet, privindu-mă, şoptind tăinuit:
- Ai de grijă copile. Să asculţi de el ca de Sfântul Duh, să nu-i ieşi din cuvânt şi să te ferească Domnul să-i împrăştii vorbele prin prostimea uliţelor. Tot ce ţi-o spune să rămână pecetluit înapoia buzelor. Înţelesu-m-ai?
- Da maică Mica.
- Îţi mai repet odată: să nu uiţi că el e binefăcătorul şi protectorul tău.
- Da maică Mica.
Şi scările hotelui scârţăiau ducând sus, tot mai sus, zvonul sosirii noastre. Ne-am oprit în faţa uşii cu geamuri mate. Mica şi-a aranjat basmaua, şi-a-ndreptat pieptarul rochiei de diftină şi a bătut la uşă. Nişte paşi târşâiţi s-au oprit în spatele uşii şi un scârţit prelung a însoţit-o. O fată somnoroasă, spălăcită la păr şi albicioasă la piele a prins a se uita la noi, aşteptând.
- Conu Paşadia este acasă?a întrebat buna Mica.
- Nu este, dar se întoarce în două ore. Aşa mi-a spus să zic oricui m-o-ntreba de dânsul.
- Şi când ţi-o zis vorbele astea?
- Păi să tot fie vreun ceas, un ceas şi ceva.
- Pe noi ne-a chemat dânsul.
- Păi dacă v-a chemat io zic să poftiţi
- Mulţumim de îngăduinţă.
Nici în visele mele nu-mi închipuiam că un hotel poate avea şi astfel de camere. Adică apartament după cum am înţeles. Că de intrat am intrat într-o cameră amplă fără ferestre sau geamlâcuri dar care se deschidea printr-un glasvand într-o altă cameră plină de sofale şi divanuri ce sprijineau pereţii îmbrăcaţi cu scoarţe de lână şi covoare de preţ. Camera de intrare era de fapt o sala de primire, cu scaune îmbrăcate-n piele şi ţintuite cu flori mici de aramă lucitoare printre care rătăceau măsuţe joase cu scrumiere şi cutii cu ţigarete sau cu câte o sticlă pătrată cu dop mare şi greu, înconjurată de pahare suple cocoţate pe-un picior fragil. Din această camera de primire pe dreapta era o uşă ce ducea probabil (confirmarea aveam s-o am a doua zi) către camera domnului iar pe stânga era uşa pe care dispăruse fata-n casă târşâindu-şi papucii osteniţi. Mama Mica s-a asezat pe un jilţ şi mi-a făcut semn să mă sprijin de piciorul ei ca să nu-mi tremure picioarele de la prea multă aşteptare. Şi iarăşi a-nceput să-mi şoptească preceptele decalogului ei, verificându-mă dacă reţineam cum trebuie. Dacă n-aş fi citit în clasă, la îndemnul domnului învăţător Stanciu, din „ Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie” aş fi crezut că atunci în acea camera de hotel, se năşteau învăţăturile ce trebuiau lăsate moştenire. Nici când m-a-nvăţat Tatăl Nostru şi Crezul nu a pus atâta sârg în a mă verifica mama Mica. Dar numai bine că la un moment dat s-au auzit nişte paşi grei pe scară şi mama Mica s-a ridicat aranjând scaunul şi potrivindu-şi ţinuta. Uşa a scârţâit prelung şi trupul mătăhălos s-a ivit parcă dintr-odată. Era un bărbat trecut de şaizeci de ani cu păr înspicat, pieptănat cu grijă pe după urechi către ceafă. Favoriţii îngrijiţi şi subţiaţi se uneau cu un barbişon ce se termina abrupt la-ncheietura gâtului lăsându-l curat şi fără fir. Ochii de vultur, adumbriţi de sprincene stufoase încercau să-şi ia zborul de sub apăsarea unor pleoape grele. Când am spus mătăhălos m-am referit la dimensiunile herculeene. Pieptul lat părea că se înalţă ducând cu el picioarele groase ca stâlpii de cerdac. Redingota pica turnată cu toată imensitatea acelui trup. Era ferchezuit şi mirosea bine. Trabucul îşi dădea ultima suflare îndârjindu-se să păstreze un muc de jar scânteietor. A închis uşa fără să se sinchisească, şi-a lăsat pălăria şi bastonul pe un cuier pom cu coarne de lemn răsucit şi s-a lăsat greoi pe-n scaun. După ce şi-a turnat cam un deget gros de coniac în pahar, ne-a învrednicit cu o privire.
- Da. Cu cine am onoarea?
- Dom Paşadia, sunt eu maica Mica.
- Ioi Doamne, bată-te să te bată măi maică. Da cum se face că io îmbătrânesc şi mata tot tânăra şi-n putere?
- De la muncă să fie?
- Mda. Ia spune de ce... a da... stai că io te-am chemat.
- Da Dom’ Paşadia. Mi-aţi trimis vorbă să-l aduc pe aista mic să-l luaţi de suflet.
- De suflet şi de ucenic. Aşa e.
- Şi cum rămâne cu plata Dom Paşadia?
- Păi dacă-l iau de suflet nu plăteşti nimic. Io mă-ngrijesc de tot ce i-o trebui. Da un act mi-ai adus maică? Ca să nu dau de belea cu poliţia.
- Da Dom Paşadia. Actele şi scrisoarea pe care mi-a lăsat-o maică-sa. Nici n-am deschis-o, şi nu că n-aş şti să buchisesc.
- Da. Ştiam că mă pot bizui pe mata. Păi io zic să-ţi iei la revedere şi să-l laşi aici. N-are rost să intri-n noapte cu drumurile.
- Da Dom Paşadia.
Se-ntoarse către mine, se apleca şi-mi şterse un sărut grăbit în colţul buzelor, îşi şterse ochii cu colţurile basmalei apoi fără a mai aştepta ceva se-ndreptă spre uşă şi o trase atât de repede că nici să scârţâie nu avu timp. Şi catapeteasma cerului s-a sfâşiat despărţind lumea în două. De-o parte maica Mica şi viaţa fără de griji în casa ei, de cealaltă parte Domnul Paşadia şi povestea mea aproape uitată.
Care este povestea mea? Păi o poveste ca toate poveştile, strecurată prin sita uitării, altoită cu vise de mărire şi trăită pe apucate. Cam aşa aş putea rezuma totul. Chiar totul? Da, pentru că povestea mea începe cu acea uşa închisă în grabă de maica Mica. Domnul Paşadia căzuse pe gânduri privind uşa. Care era legătura dintre maica Mica şi dom’ Paşadia nici până azi nu am aflat. S-a scărpinat uşurel în barbă, a lăsat ciotul de trabuc pe o farfurioară de argint, s-a ridicat luându-şi paharul şi-a pornit către uşa mare a glasvandului trecând pragul camerei. S-a-ntors lupeşte cu tot trupul şi mi-a făcut semn să-l urmez. S-a lăsat pe-o sofa îndemnându-mă să iau loc. A sunat din clopoţel, a mirosit încă odată coniacul şi-a luat o gură plimbându-l uşor. Privindu-l, simţeam gâdilituri pe-ntinderea aspră a limbii de parcă eu eram cel ce mesteca licoarea. Fata-n casă a apărut la fel de somnoroasă şi tăcută că şi prima oară.
- Adă şi aşterne masa Ilona. Şi cât mâncăm o să te rog să-i pregăteşti cămăruţa mânzului aista. Din acest moment intră sub ocrotirea mea şi o să ai grijă de el ca şi de mine. Mâine o să-l iau în oraş să-i cumpăr nişte haine mai ca lumea. Dar asta nu înseamnă că la noapte o să se culce fără să se-mbăieze, aşa că am să te rog să-i potriveşti şi apa.
- Da coane. Am înţeles.
- Ce ne-ai pregătit pentru astă seară?
- Friptură rece, gogoşele de orez, salate şi sosuri după obicei.
- Bun aşa. Să aduci şi o sticlă din cele târguite de la podgorie de nea Tase.
- Da coane.
Atât a fost. Fata s-a-ntors parcă betegită de atâta vorbărie şi a lăsat uşa întredeschisă să-i fie mai uşor cu platourile.
- Cum te cheamă pui de urs?
- Mihăiţă Domnu’Paşadia
- Apoi măi copile, io pentru tine o să fiu doar Dom’Mimi. Paşadia îi nume de stradă. Aşa mă strigă toată lumea. Dar tu nu eşti toată lumea. Ai înţeles?
- ʼnţeles Dom Mimi.
- Bun aşa. Tu ştii să ţii un secret?
- Până acu nu am avut nici unul de ţinut, dar o să mă strădui din toate puterile dacă trebuie.
- Păi cam trebuie...
Tot atunci intră şi Ilona aducând o tabla mare pe care o aşeză pe masă scundă dintre noi. Apoi ieşi în fugă şi se întoarse cu altă tabla pe care erau frumos aranjate farfuriile, şervetele, tacâmurile, paharele şi sticla de vin. După ce rândui în faţa fiecăruia farfuriile, tacâmurile şi paharele se retrase spunând că pleacă să pregătească baia. Pe tablaua din mijloc era un platou cu felii de friptură, pe un alt platou erau gogoşele de orez fiert apoi rumenite în unt şi urmau câteva boluri cu sosuri, unele mai cremoase, altele mai grunjoase de diverse culori şi alte câteva castroane cu salate dulci sau acre. Mă uitam disperat căci nu ştiam care-s obiceiurile la o casă mare. Multe nu ştiam eu, dar înţelegeam că aici nu mai pot mânca la fel ca la maica Mica în bucătărioară. Dom Mimi a ridicat capul şi cred că a văzut toată spaima şi nepriceperea zugrăvite pe chipul meu că a izbucnit într-un râs gâlgâit săltându-şi burta prinsă-n lanţul de argint al ceasului.
- În seara asta ai dezlegare la mâncat, dar de mâine schimbăm foaia. Ai înţeles?
- Da Dom Mimi.
- Nu ştiu ce ţi-a spus mama Mica, dar nimic din ce auzi în casa asta sau în prezenţa mea pe stradă nu ai voie să spui altcuiva. Ai înţeles?
- Da Dom Mimi.
- Bun. Oricum mâine te pun să juri cu mâna pe Biblie în faţa icoanei ca să fiu sigur că nu te duce ispita de ureche.
- Jur şi-acum Dom Mimi. Gura mea o să fie ferecată. Mai ceva că peştera Sesamului.
- No bun atunci. Hai să mâncăm până nu ne piere pofta.
A luat şervetul atârnându-l de gulerul tare al cămăşii. A luat două felii de friptură şi trei gogoşele rânduindu-le pe farfurie, apoi a luat o lingură de salată de sfeclă roşie dreasă cu de toate, trei felii de castravete acru, câteva măsline şi o răzătură de hrean de cel iute. A împrăştiat nişte dulceaţă de ardei iute peste feliile de friptură după care a început să taie tacticos friptura, îmbucătură după îmbucătură şi gogoşelele de orez. Fiecare îmbucătură o întingea prin sos după care urma o bucată de orez şi puţină salată. L-am urmat întocmai uitându-mă ca să văd cum se face şi dacă nu ar fi fost în faţa mea cred că aş fi scăpat degetul prin castroanele cu sosuri ca să-l pot linge cu sârg. La un moment dat a luat un tirbuşon de argint şi a scos dopul ceruit de la sticla de vin. A mirosit puţin dopul, a turnat un strop în paharul alungit dar pântecos, a răsucit paharul de câteva ori, după care a mirosit cu nesaţ şi pricepere stropul de vin şi cu un oftat a dat paharul de duşcă. A mestecat de câteva ori, plimbând vinul, după care i-am văzut mărul lui Adam săltând şi liniştindu-se apoi. A plescăit mulţumit şi a turnat cam o juma de pahar ridicându-l până-n dreptul ochilor să-i citească tainele culorii. A băut în tihnă, apoi a mai turnat o juma de pahar şi a început iar să mănânce. La un moment dat am simţit că nu mai intră şi am aşezat furculiţa şi cuţitul alături. Dom Mimi şi-a mai pus o felie de friptură şi două gogoşele pregătindu-se să mănânce. Văzându-mă, a sunat din clopoţel şi mi-a făcut semn să o urmez pe Ilona care apăruse-n cadrul uşii.
- S-o laşi pe fată să-şi facă datoria şi să nu te prind că te fasoleşti. Începând de asta seară a căzut năpasta pe tine. Dar rău n-are să-ţi pară. Noapte bună.
- Noapte bună Dom Mimi.
Ilona s-a dat la o parte ca să trec şi a închis uşa. Mi-a făcut semn s-o urmez şi paşii ei târşâiţi mă trăgeau de-a lungul culoarului. Ca la jumătatea holului se deschideau de-o parte şi de alta două uşi. Una era de la bucătărie iar cealaltă de la baie. A deschis uşa la baie şi toată camera era plină de faianţă azurie ce sclipea în bătaia luminii. Într-un colţ era o vană mare albă, înfiptă pe nişte picioare terminate cu capete de leu. Aburi molcomi se ridicau învăluind aerul într-o ceaţă parfumată. Lângă vană era o canapea de lemn lustruit, dată cu lac neagru de baiţ. S-a aşezat pe canapea şi mi-a spus să mă dezbrac la piele. Dacă mi-ar fi trântit o pereche de palme şi nu cred că obrajii mei ar fi luat foc atât de iute. Am făcut ochii mari şi m-am tras speriat un pas.
- Hai măi copile, doar ai auzit ce-a zis Conu Paşadia. Doar nu vrei să-i bagi în aşternuturi cine ştie ce drăcovenie. Dezbrăcarea! Cât nu mă supăr şi-l chem pe Conu aici.
Am început să-mi desfac în silă nasturi, nojite, cârpe, brăcinari. Hainele cădeau una după alta la podea, sfredelite de ochiul necruţător al Ilonei. Abia când m-a văzut gol ca pruncul mi-a făcut semn să întru în vană. S-a ridicat şi-a luat o mâna de sare gălbicioasă şi-a aruncat-o-n apă. M-a lăsat să învăţ apa să urce şi să coboare până când m-am înmuiat din cap până-n picioare. Apoi a luat o bucată de săpun şi o cârpă albă şi a început să mă clăbucească şi să mă frece temeinic încât nici un peticuţ de piele nu a scăpat mâinilor ei pricepute. A trecut apoi la despicat firele de păr slinoşite de spuma săpunului şi când toată munca a fost dusă la bun sfârşit, a adus o oală de apă încropită şi a început să mă curăţească de spumă şi de trâncii strânşi. Când am început a lumina de atâta curăţenie mi-a făcut semn să ies pe covoraşul de pănuşă şi a început să mă frece cu sârg de parcă ai fi zis că pielea mea trebuie lustruită ca argintăria. Începuse a sufla repezit şi obrajii au prins a se umfla ca foalele, îndârjindu-i culorile. Abia când m-a găsit neted şi uscat la pipăit, mi-a întins o pereche de papuci de pâslă şi un cămeşoi alb ca laptele plin de musculiţe albastre tivite la gât şi la mâneci în rânduri dese. Am mărşăluit în urmă ei până-n capătul culoarului care se deschidea într-un holişor plin de uşi. Uşa din faţă cu balamale zdravene şi zăvor pe măsură cred că ducea afară. Pe stânga era o cameră, camera ei iar pe dreapta era altă cameră, a mea după cum aveam să aflu. Camera era mică dar destul de mare pentru un copil, avea un pat cu o poliţă alături pentru lumânare, o masă cu un scaun şi un dulap. Pentru început m-am bucurat că nu are fereastră să intre moroii pe-acolo în nopţile cu lună plină dar mai apoi am început să-i duc dorul luminii şi soarelui. M-a îndemnat să intru în aşternuturi, mi-a potrivit învelitoarea până sub bărbie şi-a suflat în lumânare. A dat să iasă, dar s-a întors şi mi-a zis: dacă te taie fro nevoie vezi că ai oală sub pat. Atât a mai spus şi a ieşit luând lumina în târşâitul paşilor.
Niciodată viaţa nu te întreabă dacă eşti pregătit. Întotdeauna te ia prin surprindere. Fiecare nouă dimineaţă este o miunune şi o tortură totodată. Aşa a fost şi prima dimineaţă din casa lui Paşadia, omul care m-a topit în căuşul unui trecut ascuns în misterii şi uitări şi m-a turnat într-un viitor ce nu-mi aparţine în totalitate, aşa cum coaja unei portocale nu poate aparţine pulpei suculente ce ascunde sucul răcoritor dar nici nu pot sta despărţite. Desenându-mi prezentul, Paşadia croia un viitor greu de întrezărit. Viitor care nu se termină odată cu mine, ci va trece în sufletul unui alt degustător. Pentru cei mai mulţi oameni oenologul este o piesă de muzeu care dă bine. Orice restaurant cu pretenţie şi pedigree caută să pună mâna, să momească pe câte unul dintre noi sau de cele mai multe ori pe câte un fals de zile mari. Sommelier. Enolog. Etichete. Multă lume nici nu ştie că noi existăm. Multă lume crede că serviciile noastre sunt atât de scumpe încât nu-şi pot permite să ne cheme la masă. Iar la fel de multă lume nu vede în noi decât sluga ce trebuie să deschidă o sticlă. Tuturor le-aş adresa aceleaşi vechi cuvinte rostite de mii de ani: iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac. E drept că sommelierul, este înainte de toate un om care serveşte. Dar asemeni nebunului ce-i întinde Regelui Pescar cupa binecuvântată, la fel şi sommelierul îţi oferă din suflet tot ceea ce are el mai bun şi dacă-l vei întreba cum de ţi-a oferit ceea ce îţi doreai, el îţi va răspunde asemeni nebunului din poveste „Nu ştiu asta. Tot ce ştiu, e că îţi era sete.” Setea de bun, de adevăr, de cinste şi biruinţă. Dar toate acestea sunt vorbe de clacă. Un enolog adevărat nu pierde vremea cu vorbe inutile. El face loc bucuriei la masa ta. Ridică seara aceea la rang de seară princiară iar pe tine te face să te simţi în al nouălea cer. Mulţi ne privesc ca simpli servitori, dar foarte puţini bănuiesc ce suntem noi de fapt. Adevăratul sommelier îşi va purta cu discreţie cupa de argint, dar nu ascunsă prin buzunare ci la loc de cinste pentru a arată că nu se sfieşte cu arta lui. Pentru că adevăratul sommelier este scoborâtor din neamul preoţilor lui Dionis. Noi suntem alchimiştii licorilor fermecate. Noi suntem păstrătorii marilor secrete, pentru că adevăratul sommelier se face frate cu bobul însoţindu-l pe drumul transformării de sine. El îi adună roua ultimei dimineţi, sărutând bobul cuibărit în căldura ciorchinului care nu ştie încă ce-l aşteaptă. Tot el hotărăşte ce se va folosi la cules, alegând între custură, brişcă, foarfecă sau sfânta mână. El alege vanele în care se va zdrobi bobul şi momentul acestui ritual. El va alege fetele care vor călca în picioare boabele pentru că şi ele trebuie să se bucure de frumos în ultimul lor moment. El mângâie cu buzele, sângele dulce şi tot el hotărăşte drumul fiecărei găleţi de must. El îi poartă de grijă pe toată durata fierberii pentru că o suferinţă şi o bolboroseală prea mare poate duce la slăbirea sau chiar la pierderea rangului. El este cel care se îngrijeşte de sticle, el hotărăşte ce fel de dop, el spune câtă lumină trebuie să fie în momentul trecerii din bute în sticlă şi ca semn de preţuire el îşi lasă sigiliu pe întregul lot, ca să se ştie că vinul a fost moşit şi năşit cum se cuvine. Dar toate astea sunt parte din folclor pentru că un artist adevărat nu o să se dezbrace de secrete, aruncându-le în gura vorace a bârfelor...
- Bună dimineaţa copile. Cum ai dormit?
- Bună dimineaţa Dom Mimi. Mulţumesc bine.
- Astăzi îţi voi spune doar poveşti, de încălzire. Dar zilele următoare şi anii ce-or să vină vor fi doar zile de chin. Ai înţeles?
- Da Dom Mimi. Gura zăvorâtă, urechile pâlnie şi mintea ageră.
- Deci nu ai uitat ce ţi-am spus aseară.
- Se poate Dom Mimi?
- Se poate măi copile, că doar nu toţi suntem la fel. Uită-te la mine că-s cât un munte iar tu eşti cât un ţâr.
- Io cred că dumneata Dom Mimi trebuie să te asemeni cu oamenii mari iar pe mine să mă compari cu un copil. Că doar nu amestecăm mere cu pere în coş.
- Deci eşti şi colţos bag seamă.
- Colţos nu ştiu dacă sunt, dar maica Mica mi-a zis cum e împărţită lumea şi a căutat să-mi desluşească viaţa atât cât s-a priceput.
- Bun lucru a făcut maica Mica. Hai să mâncăm şi apoi om vedea. Iar după masă te iau în târg să vedem de ceva haine mai acătării.
Şi aşa am început a desluşi toate tainele, secretele şi obligaţiile. Dom Mimi fusese iniţiat la rândul său în astfel de taine de un ilustru sommelier, Monsieur Arnaud, scoborâtor din furnicarul Parisului şi rătăcitor prin ţara Micului Paris. Şi acum îi aud vocea calmă şi caldă deşteptând amintiri de mult uitate. El mi-a desluşit linia dintre savoir-faire şi savoire-etre cu toate tainele criptate în gesturi şi culori. De la el am învăţat toate tainele vinului, descântecele şoptite în faptul serii când tirbuşonul de argint sclipeşte la prima lui împlântare în carnea plutei vremelnice. Respectul datorat Măriei Sale Vinul şi magia momentului de intimitate dintre sommelier şi clientul fidel. Bucuria transformării unei mese de seară într-un adevărat regal. O friptură poate să fie bună, dar paharul de vin ce o însoţeşte mângâindu-i trecerea, o ridică la rang princiar. Vinul alb de desert poate strica magia unei seri aruncând-o în umezeala străzii. Poate că timpul îmi va acorda un răgaz ca să pot povesti mai pe îndelete toate câte le pot spune, dar pagina mă îndeamnă la credincioşenie faţă de tine cititorule. Ajuns aici poate că ai să te întrebi pe unde vom mai poposi în peregrinările noastre. Voi sări din braţele şi învăţăturile lui Dom Mimi direct în alt timp şi în alt loc. Bucureştiul m-a cerut ca ofrandă şi m-am dat lui fără să clipesc. Aveam binecuvântarea lui Paşadia şi porneam în căutarea celui ce avea să-mi urmeze, pentru că fiecare linie de sommelier se transmitea din tată-n fiu dacă pot spune aşa, de fapt fiecare cavaler îşi alege urmaşul în tainele deprinse şi are dreptul de a-l pune la încercare, de a-l testa să vadă dacă merită postul. Aşa că indiferent ce este el în viaţa socială, de zi cu zi, în taină el îşi practică meseria ducând mai departe tainele şi predând ştafeta celui ce-l va duce-n nemurire. Deci odată ajuns în Bucureşti mi-am făcut intrarea în arena oenologiei. Am fost binecuvântat cu puterea de a izbuti. Eram angajat ca enolog la Athénée Palace, aveam ore de oenologie la facultate şi intrasem în arena greilor alături de doctorul Puşca şi Surdu. Drumurile şi nevoile m-au purtat prin toată istoria cramelor şi vinurilor din ţară şi de afară. Pentru că sclipeam ca diamantul, începând cu 1974 am ajuns în Franţa reînnodând istoria ilustrului sommelier Monsieur Arnaud. Dar bucuriile mele nu se înscriu între canoanele acestor pagini. Abruptul cade, ghilotină, despicând trupul unui prezent trecut de un prezent viitor. Si mă reped cu pieptul drept într-un octombrie al lui 1978 într-o seară care a fost şi seara ce mi-a scris cu litere de foc, partea de istorie personală numită viaţă. Ziua se petrecuse-n noapte, dar vremea caldă făcea lumea să se bucure de aerul străzii. La ora două au plecat şi ultimii clienţi. Mi-am notat în jurnal cele mai deosebite comenzi, am predat şefului de sală bonierul, m-am schimbat la vestiar şi am plecat fără să ţin contul paşilor. Aşa se face că în loc să o iau pe Calea Victoriei în jos către apă,m-am trezit pe Ştirbei Vodă în faţa porţilor de la Cişmigiu. Era atâta linişte şi pace încât m-am lăsat în voia reveriei. Am luat aleile una câte una şi plimbarea mă liniştea, alungând zbuciumul zilei. La izvorul lui Eminescu, o mogâldeaţă despică tăcerea cu răsuflarea ei precipitată. Am aruncat o privire oarbă şi am trecut fără a reţine vreun amănunt. Eram adâncit în gânduri şi nu am auzit lipăitul tălpilor ude pe asfaltul aleii. Am tresărit când degetele uscate s-au agăţat de haina mea. Era prea întuneric pentru a distinge trăsăturile feţei, dar ceva îmi spunea că nu am de ce mă teme. Vocea sugrumată de emoţie m-a încredinţat că aveam de-a face cu o femeie. Am băgat mâna în buzunar şi am scos toţi banii pe care îi aveam. I-am lăsat în palma tremurândă şi mi-am continuat drumul. Eu nu am văzut nimic dar se pare că ochii ei au înregistrat fiecare detaliu. Câteva luni mai târziu, în trenul către Brăila ne-am întâlnit iar. Pe platforma dintre vagoane era o mână de bulendre rufoase, ghemuită şi adunată-n sărăcie. Nu i-am dat mare atenţie pe toată durata călătoriei dar pe peronul gării i-am observat ochii. Două lacuri umbrite de întunecimea cearcănelor. S-a apropiat temătoare şi mi-a pipăit mâna. S-a aplecat şi mi-a sărutat-o, apoi printre lacrimi a şoptit:
- Te ştiu. Chiar dacă era noapte, ştiu că tu ai fost. Era în octombrie în Cişmigiu. Ştiu pentru că tu m-ai salvat de la moarte. Ochiul poate să te mintă, să te fure, dar sufletul nu dă greş niciodată. Fără banii pe care mi i-ai dat aş fi murit de foame. Încă nu ştiam să trăiesc pe stradă. Nu că acum aş şti. Mulţumesc.
Am dat să bag mâna-n buzunar dar m-a oprit.
- Nu astăzi. Poate că o să mai am nevoie, dar nu astăzi.
Lumea trecea mai departe ocolindu-ne. I-am lăsat totuşi câteva hârtii mototolite şi am plecat. Viaţa a vrut ca eu să-i ascult povestea. Pe cât de incredibilă, pe atât de tristă. Fusese alungată din viaţă fără drept de apel. Şi Cabinetul doi deja uitase. Avea mult prea multe probleme de rezolvat iar Micha nu era decât un fir de praf ce intrase în raza de lumină. Istoria nu se face de fire de praf rătăcitoare. Trebuie să te agăţi ca lipitoarea de burta ei. Să-i intri pe sub piele, căpuşă lihnită şi pusă pe supt.

chemare

veniţi să luaţi lumină a şoptit fericirea

lăsaţi întunericul să vă acopere goliciunea a strigat spaima atroce

şi lumile se cerneau întru alegerile făcute

acesta-i trupul meu a şoptit cuvântul

luaţi şi mâncaţi ca să fiţi în mine şi eu să fiu în voi

atâta timp cât vor mai fi vocale şi consoane

acesta-i sângele meu a şoptit iubirea

luaţi şi beţi, îmbătaţi-vă cu iubire, păstraţi-mă în voi

că în curând (prea curând) ne vor despărţi

noi nu am moştenit veşnicia au şoptit cuvintele

nu am cinat la aceeaşi masă

şi-odată moarte trecem cu totul pragul uitării

atac de panică

m-am trezit lac de sudoare, gâtul se uscase de atâta aşteptare

am tuşit şi cuvintele ghemotocite mi-au sărit afară

se făcea că nu mai aveam cuvinte

ne obligau prin lege să ne mâncăm cuvintele

încet, încet spitalele s-au umplut de cazuri cu aceeaşi simptomatologie

greaţă, vărsături, arsuri în capul pieptului, ameţeală

şi medicii ridicau neputincioşi din umeri

încă nu s-a inventat panaceul  pentru aceste tulburări

facem şi noi ce putem, tratamente homeopatice

partea cu adevărat proastă a apărut abia după o lună

tăcerea ţiuia hămesită, nu mai avea măcar o fărâmă de cuvânt,

o silabă ceva care să-i sublinieze măreţia

am înghiţit ultimul cuvânt

iar mâna,aproape paralizată de teamă

s-a chircit sub apăsarea noilor sarcini

începând de azi ea va fi purtătorul meu de cuvânt

aviz amatorilor

când intri în sufletul meu

să-ţi laşi la intrare încălţările

şi să te dezbraci de toate cuvintele

să intri fără întrebări nespuse

şi fără corp de durere

să fii doar tu

şi să mă aştepţi  în linişte

căci negreşit voi veni

şi a pus degetul pe mine

şi toate cuvintele s-au prăbuşit în prăpastia ce s-a născut

s-a-ntors şi-a plecat luându-mă fără împotrivire

pe câţiva arginţi

să-i fac noaptea frumoasă

ţesându-i visele şi singurătăţile

cu dansul meu lunatic

când a fost asta?

cine mai ştie, poate într-o altă eternitate

sau poate că încă nu mi-a venit timpul

să plec