printre linii

mâna care le ştie pe toate
te-a înfipt în crugul zilei nici prea departe, nici prea aproape,
şi-nfiorat mi-am revărsat bătăile inimii
învăluindu-te în viaţa mea
treceai nepăsător dintr-o zi în alta
şi timpul sterp nu se-atârna de nici o răsuflare
erai uscat şi pierdut ca atâtea îndoieli
răspândite peste tot.
umbra florilor mele se revărsa încălzindu-ţi uitarea
verdele meu cobora transferându-şi
puterea asupra-ţi,
fructele mele îţi colorau trecerea
şi se împrimau poluându-ţi cenuşiul cu aroma coacerii
cu de la tine putere mi-ai luat rădăcinile
una câte una
de la cea mai firavă până la cea pivotantă
în jurul căreia mărşăluiau orele
şi ai prins a te fuduli cu primele frunze
ce-ţi arămeau fruntea a toamnă
şi iarna m-a săgetat
cu durerile rătăcirii şi cu vânturile ei reci
plecându-mă sub privirile tale
impasibile
florile mele îngheţate
sparg în cioburi
şi ţurţuri grei mă leagă de pământ
zăbrelind cerul
ţintuind lumina
şi-alungând-o cât mai departe
în...

asediu

vorbele mele aleargă despletite
vestind apropiata tăcere
cuvintele se bat cap în cap ca berbecii
umplând locul cu sângele jertfei
rezonând ecouri sleite-n cădere
aici pe vârful limbii
strălucea stema elocinţei inutile
şi porţile cetăţii tremurau sub asediu
istovind focul lăuntric
secând şuvoiul strecurat cu greu
printre mărgăritare.
ideile, răpuse de foame şi de sete
zac pe străzi, putrezindu-se-n soare
stârvuri inestetice
neinspirate chiar
inelul de piatră al crenelurilor
sfidează curgerea
iar aerul
solidifică
păstrând ultimele vocale
aici un O neruşinat
ce-şi expune pierdutele prejudecăţi
acolo un i
ca un contract reziliat şi intrat la apă
o mulţime de u-uri
care mai de care mai sincer
în indolenţa şi mecanicista adoptare
a-uri extreme şi dintre toate consoanele scrâşnite
scapă rebel
un haş
ca o linie de unire
dintre cel ce am fost şi cel ce voi fi.

bordura

să fie lumină!
aşa ţipau ţipau toate spaimele şi neliniştile
răscolite de valul revoltei populare,
aduse în pragul isteriei...
ca o bombă,
tăcerea a explodat în mijlocul mulţimii
secerând totul de la genunchi
şi-n toată clisa aceea
întrebările se plimbau ţanţoşe
despicând tăcerea
cu tăişul lanternelor
şi mai trăgeau cu sete un bocanc
capetelor ce se-ncăpăţânau
să le râdă în faţă.
e anul holerei, când ochii mustesc
şi hălci putride bâzâie la soare
oriunde mă întorc
stârvuri
nemestecate de-ndoială
şi mirosuri.
aerul s-a stricat la stomac
şi nu mai iese pe stadă
zace şi el
cerşind mila
dar nimeni nu stă să-l asculte
lumina umblă de buimacă
cautându-şi razele
secerate
îmi vine să vomit
toată lumina înghiţită
cu voie sau fără de voie
iar capul prea greu
curge lingând bordura.

sunetul şi perechea

noaptea mă năucea cu trompeţii ce sunau stingerea
printre cărămizile pe jumătate dezbracate
aş fi dat orice să nu le mai văd
maieurile pătate de igrasie
şi tencuiala de la subţiori

în parc, băncile stinghere se trag mai la margine
scoţându-şi ciorapii plini de noroi uscat
şi stau aşa privind la lună
până li se umplu spătarele de lacrimi
îşi trag nasul şi scuipă astmatic alături

printre pietrele înghesuite sub asfaltul uniform
sunt destule ce profeţesc reîntoarcerea la bunele maniere
când şoaptele roţilor spărgeau seminţe la bordură
susurând a macadam şi a daltă
printre hohote umede

copacii rahitici îndură cu greu gazele scăpate
iar frunzele spânzură în bătaia vântului
undeva printre claxoane şi cabluri
cerul se strecoară până la peţiol
încercând resuscitarea

oraşul meu şi-a trimis toate vrăbiile în şomaj
a disponibilizat toate ciripiturile
iar porumbeii gureşi au plecat care unde în căutarea unui job
lăsându-şi ouăle imaginare în grija umbrelor
noroc cu ciorile ce-au rămas să-mi arate cerul negru
despuindu-mă de atâta lumină

...despre arsură

urma buzelor în văioaga strâmtei clavicule
cenuşă spulberată de aducerile aminte
ce suflă cu o toamnă
peste iarna pustiirii sufletului

ochiul se prelinge prin valea lacrimilor
căutând un punct de sprijin
alunecărilor de trecut
peste terasamentul subred al incertitudinii

în urma iubirii, arc fosforic,
ce sugerează autocombustia spontană
aerul carbonizat până la rădăcina norilor
s-a adunat zgrunţuros sub pleoape

la fereastra sufletului acul nerostirii
delimitează culoarile pe goblenul tăcerii
printre frunze decrepite, spulberate,
trena unduie urma paşilor

în fiecare iarnă cenuşa focurilor
se adânceşte printre crengi, zgribulite rădăcini
şi leagănă umbra cuiburilor
şoptindu-le cântece de spart coaja

da, da, da

în lumea mea
visele au culoarea amforelor cu miros de femeie
iarba se ţese uitându-şi verdele pe-afară
şi zborul adulmecă tăria.

pe dealul dintre zâmbetele tale
păşunatul este strict interzis
pentru că inul curgătoarelor priviri
se-aprinde subit de la dogoarea macilor

spuneai că noaptea nu geme când se taie în cioburi
şi niciodată n-am dat importanţă stelelor lipsă sau sparte
numai că, în ultima vreme, nici măcar piramidele
nu mai reuşesc să oprească marşul suspinelor

spuneai că mă iubeşti
dar din toate cuneiformele cioplite, trase la rindea
rezultă că între două oaze efemere
cămilele se topesc sub greutatea valurilor

într-o lume a singurătăţii
formele îşi pierd conturul şi capul
trecând dintr-o oglindă în alta
susurând

într-o lume aparte
noaptea ţese penelopic
melopee după melopee rătăcind firul
printre sutele de noduri muşcate până la sânge..

la magazinul de covoare orientale
fiecare vine cu lumea la care a muncit neîncetat
de la primul fir dus
până la ultima răsturnare oglindită.

înfăşurarea

timpul se dilată, un balon putrid
spaţiul mă inundă, nu pot să-l desfid
hălci de întuneric curg din trupul meu
oase fără aripi, surpă-se-al meu eu
fie amăgirea în veci răstignită
arză-n ochi minciuna bine ticluită
las cortina morţii peste tot ce-am fost

...

furia

răstignirea prin vorbe, prin faptă, prin gând
cernerea ruginii pleoapele arzând
printre răsuflări,
doruri şi uitări
lumina ce taie în viu brazde-adânci
lacimă şi sare
scurse printre stânci
haită, urlet, bale,
chin turnat în trup
preaplinul ca stare
cercul întrerupt
apele furiei
sapă-n temelie
arderea de toate
mi-a fost dată mie

muntele ce uită să mai fie munte
noaptea ce se pierde de a nopţii gintă
ura ca-ntrebare, ura ca răspuns
aripi retezate,
vise ce n-au plâns
ţintuită frunte printre întrebări
voiam a cunoaşte
surpat-am schimbări

cunoaşterea

învăţ să mă descopăr
urmă după urmă buzele uscate
cearcăn după cearcăn cerc din nopţi uitate
geamăt după geamăt, lacrimă sărată
pleoapă spintecată
noapte răsturnată
luna mă cuprinde
teama o răpune
pielea se-nfioară
nervul îi răspunde
zbuciumul mai cască
abis răscolit
rătăcesc sublimul
sunt un labirint
gheme de gândire
se destramă-n vis
damnat să-nvăţ totul
uit ce mi-am prezis

romanţ...pierdut în şoapte

ca zimbri trec gările mele
cu nopţi agăţate de greabăn

mai lasă-mă să fac podul
să simt noaptea cum se lasă pe spate
prefirându-şi pletele
şi-ncreţindu-mă
ca-ntr-o bătrână orogeneză...

valiza mă trage de mână
către o altă noapte patrulând pe-un peron
frumosule, hai că-s ieftină azi
pentru tine am pus cearcăne lunii
şi-am tras perdeaua

felinarul îmi numără restul
şi-apoi mă lasă să intru
vopseaua verde se ţine de nas
şi-un număr de telefon m-aşteaptă...
răsturnat în cabină

fuck tot ce vrei
ţipă ascuţit trenul fantomă
spintecând nedumeririle cu zbârnâitul zmeelor
numai lasă-mă să-mi trag vagoanele
aici între traverse şi peroane

iau banul de argint al lunii
şi-l ascund sub limbă
şi gura toată se umple de apă
cişmea cu robinetul stricat
dintr-o seară uitată

gara se ridica năucă dintre linii
ciorapii s-au destrămat şi miroase a uitare
dintr-un genunchi un ochi de geam
plânge urmele călătorilor
dintr-un alt viitor

vagoanele îşi arată clasele zdrenţuite
şi râd cu treptele ştirbe
cine dracu a lăsat perdele să fâlfâie
cât o foame speriată
de patrulă?

mă ridic dintre vise
ca o rochie prea grea pentru un vânt leşinat
viaţa mă trage peste cap şi m-aruncă într-un colţ
peron rătăcind printre dinţi cariaţi
şi corzi rupte cântând în surdină

o oră se apleacă şi ia un chiştoc zemuind
trage o flegmă peste săptămâna uscată
închide ochii şi fumul sleit
se strecoară hârâind printre minute
până-n adâncul secundei

cuvintele astea parcă nu-s ale mele
trag fermoarul peste toată rugina
arunc buzunarul peste umăr
sar într-un picior de trei ori, scuip în sân
şi mă vărs, argint viu printre călători

durerea

după toată hârjoana luminii
baierele repaosului s-au desfăcut
cotropind senzaţia şi mişcarea
într-o mare de întuneric
mai vâscos ca moartea
mai rece ca absenţa
terminaţiile nervoase ale dorinţei
s-au chircit degerate
iar coaja viselor
a crăpat
până la temelie
stelele îngheţate se fărâmă
spulberându-şi lumina
cu o ultimă răsuflare
dintre toate stadiile imaginate
zămislite sub pleoapa însingurării
acesta este cel mai rece
cel mai greu...
undeva
sub torenţiala noapte
iubirea îşi pâlpâie speranţa
de pitică albă.

trăirea

ne adunasem sub coaja întunericului
modelând dorinţe
degetele mele, ramificaţii nervoase
culegeau punct cu punct
carnea defulatelor dorinţi
eram sub apăsarea luminii
când iubirea atinge incandescenţa
sudând particule şi tulburătoare sunete...
din adâncul fiinţării
degetele mele
ramificaţii nervoase
au creat planul de lumină
suprafaţă cu irizări de mătase
şi broboane de rouă
suntem planul şi dreapta
axis mundi desăvârşindu-şi temelia
rotindu-ne în sensul
trigonometric al luminii
când iubirea trece de la stadiul de undă
la cel de corpuscul

naşterea

mă ridic dintre mine şi tine
mă curăţ de toate răsuflările şi regăsirile
ştergând toate visele
aşa cum numai la vremea înserării
luceferii mai strălucesc în piele
în penumbra clipei
degetele se zbat, zvârcolindu-se,
printre puncte pulsatile
adunându-le-n dreaptă
toată seva iubirii condensează
aglutinând încercarea materiei
şi confirmând chemarea.
axis mundi!
înalţă-se
dreaptă înfiptă într-o mare de puncte

preaplinul

se făcea că plouă
şi lacrimile tale erau calzi
aşa cum numai lumina şi iubirea sunt
te aşezam alături de cer
şi palmele mele se-nălţau căutându-te
arse de sete, pârjolite de-aşteptare
strângeam aerul
şi degetele alunecau pe matasea visului
erai şi nu erai
aşa cum numai dorinţa
usucă cerul gurii
ridicând suspinele bulgări
până la poarta buzelor
etern sisif
se făcea că plouă
şi mă-mbrăcai în lumină
purtându-mă
nor
pe cerul tău
fie mie pedeapsa,
ceartă-mi împlinirea
iartă-mi speranţa
cerul când nu plouă aşteaptă încuvinţarea
să coboare ostenind pământul
cu albastrul său
mă trec umbră peste lumina ta
şi-aştept să încolţesc
ridicându-mă
în coate, în genunchi
într-o ultimă, prelungă, răsuflare
cât tot sărutul
cât toată iubirea,
cât lumina...
uitată
aprinsă

cumulus

tăcerea se surpă în jur
lăsând lumina să capete consistenţă
eşti lumina mea, iubirea ne leagă topindu-ne
aşa cum numai aerul
îşi face loc în carnea apei
fără s-o rănească
degetele tale cresc între buze însetate
răcorindu-mă
plină de aşteptări
limba şterge urmele
pândind trecerea
într-o zvârcolire molatecă uşor lascivă
cum numai norii ştiu să se petreacă sub privirile
astrului
adună-te în degete
atinge-mă până la scrumire
şi plimbă-mă până mă voi ploua
uşurând cerul de toată iubirea ce mă apasă
ca un vis strâns în cutele pleoapelor

începutul

vorbeam despre iubire,
dar între timp pierdusem tot
sfărâmat în mii de cioburi ce rătăcesc
strângând lumina la piept.
m-am culcuşit într-o răsuflare de-ntuneric
şi-am lăsat timpul să se scurgă
trecerea lui muşca din mine
făcând loc unor noi stări
stări care se cheamă
mâini, picioare, ochi, gură, nas, urechi
şi aer.
acum puteam să pipăi
puteam să gust
să miros
să ascult
şi mai puteam ceva,
puteam să înţeleg,
să gust singurătatea
şi durerea ce creşte în lipsa ei
a iubirii.
ce aveam nu mai era ca la-nceput
era, dar era altceva
mai putin.
mai altfel, mai lipsit
mâna mea pipăia dar nu găsea nimic
nimicul cu gust de nimic
nimicul cu miros de nimic
nimicul cu ţipăt de nimic.
mâna mea frământa nimicul
mâna mea căuta
găsea
modela nimicul
şi-acesta pulsa sub atingerea delicată
se implinea
creştea ca iubirea
cotropea şi cuprindea
era ca aerul şi pe afară şi pe dinauntru
era mai mult decât tot ce aş putea spune, era iubire
şi eram împreună
buzele mele
degetele mele
răsuflările mele
visele mele rătăcitoare
şi nimicul ce se lăsa modelat
ce aştepta tresăltând
ca roua
dimineaţa.

momentul 0

trăiam în lumea mea
la depărtări de ani lumină de orice alt punct
şi erau momente (încă nu pot ca să vorbesc de noţiunea timpului în cadru larg acceptat)
da, erau momente când îmi doream să migrez pe o linie sau pe plan
ca să nu spun că-n cele mai incredibile vise
mă vedeam o intersecţie
din care plecau
şi-n care intrau toate:
cuvinte, idei, direcţii, planuri
nopţile mele
diferă de alte nopţi
pentru că se strâng în jur
nopţi punctiforme
în care întunericul nu este decât un punct
iar stelele încă nu există
nu eram decât eu şi iubirea mea
iubirea era ceva cald
nu ştiu exact cum s-o îmbrac în cuvinte
era. ştiam că este iubire şi-atât
iubirea nu trebuie descrisă
iubirea mă trăia
mă pipăia şi o pipăiam, ne pipăiam şi eram una
era atât de plină, atât de săţioasă
încât nu mai era loc de altceva
eram una
ne umpleam până la refuz.
până când şi refuzul era plin de noi
şi eram lumină, eram ardere
eram ceea ce nu aş putea să descriu
pentru că nimicul acela punctiform umplea tot universul meu
atinsesem starea de suprasaturare
atinsesem punctul iubirii pure
dincolo de care nu e decât durere
pentru că în afara iubirii nu poate fi altceva
asta am aflat-o abia după.
a fost groaznic
a fost momentul în care ruptura mi-a smuls
toate urlete, luându-le,
lăsându-mă pe undeva, abandonat unei noi stări
în care punctul ocupă totul
şi în acel moment
am ştiut ce înseamnă să fi tot
şi totul să fii tu
căci toată iubirea se fărâmase
dispersându-se.
şi a fost punctul în care s-a născut
durerea măsurării timpului
ca fiind distanţa dintre mine şi iubirea mea

rătăciri...

palmele împreunate ce se rugau pentru noi
tăiate de vorba rece zăceau albe în noroi

ochii duşilor mai cată pentru o clipă înapoi
iară ceara strânsă-n pleoape se prelinge-n faguri noi.

trepte revărsând lumină se târăsc tăcute-n cer
noaptea mă adună-n vaduri, valuri pline de mister

mâinile ce scriu iubirea se aruncă-n val năvoade
scrijelind in solzii zilei zâmbelete lepădate

diluţie

mă pregătisem pentru marea întălnire:
în candele ardeau păcate grele
şi lumânări parfumate încercau să ascundă
era frumos, eram în aşteptare
aranjând bucatele
pe colţul vieţii
când,
au dat năvală toate lacrimile
bătând aerul cu aripi ude,
cernite
prin colţuri
lumina se tăvăleşte de durere
iar aerul se strânge
scrâşnind
a smalţ
viaţa s-a dat peste cap
şi umblă cu unul şi cu altul
rătăcind bucatele ce n-au mai cunoscut
dulceaţa buzelor.

senzaţie

senzaţie

parcă murisem în drum
dar drumul nu ştia şi creştea năvalnic
ridicându-şi braţele verzi către cer
cu toate crucile bătute-n cuie

frunzele drumului se-mbujorau ruşinate
şi cădeau plânse pe margini
atinse de limba clopotului
de ceaţă.


data viitoare nu mai plec
las drumul s-o facă, pe el oricum nu-l doare
dorul ce te seceră pe la mijloc
încurcând culorile.

polifonie

am deschis gura
şi tăcerea s-a înălţat până la porţile cerului
a bătut cu credinţă
şi-a rămas aşteptând
până când îngrijorarea a strâns-o-n broboane
şi a-nceput s-o plouă
molcom,
fără nici un pic de spaimă
când stropii cădeau
plezneau şi lăsau în urmă
cuvinte noi.
proaspete
şi-ncet încet
toată viaţa s-a umplut
de culoare
sonoră.

grele de apă sunt penele aripii

treceau berze galbene cu ciocuri incârligate
şi ciuguleau totul în cale: oameni, bătrâni şi copii
înfierbântaţi şi grei de vise
ca o ploaie uitată în geam
mi-am înălţat ţipătul
până în vârful ciocului
până în vârful aripilor ce mângâie cerul
până în cumpăna cerului ce se balansează
între o întrebare
şi o uitare

epilog:
berzelor li se termină negrul din jurul ochilor
şi cade în apă
în timp ce întrebarile putrezesc
clipind avântate
în verde lăptos

eu niciodată nu.

îmi spălasem lacrimile în ochii celorlalţi
dar vântul mi le-a luat agăţându-le de firul ierbii

eram alesul, rătăcitor printre semne şi întrebări
şi mă chinuiam cu însemnele de pe zidul înalt al frunţii

timpul curge prin mine
litanie seducătoare prin cronofagia continuumului

mi-am încercat puterile
ecou reflectat din suflet în suflet
până când inima lemnului a prins a bate

mestecam încet cuvintele
sorbindu-le tăcerile până la ultimul strop
cu refuzul lor cu tot

singurătatea se stinge pe pleoapă
ca o rază venită de departe şi de demult
prea ostenită ca să se zbată.

despre ce vorbeam?

în vagonul restaurant nu eram decât noi
eu şi forma mea fără fond
fumam absent ca o fereastră deschisă
ea se zbătea ca o perdea muştar hexagoane bej
privirile nostre pipăiau aerul elastic
cu dexteritatea dansatorului pe sarma
până când s-au sudat
respingându-ne
arcul voltaic
ne-a azvârlit în urma trenului
o perdea muştar ce s-agaţă cu disperare de toate crengile
în timp ce dintre pietre şi traverse zâmbesc din mii de cioburi
tăind hoţeşte lumina
în mii de irizări

ispitirea morţii

şi măcar de-ar fi adevărat
dar nu e şi faptul că şti mă doare
de câte ori mă stingeam şi trăgeam perdeaua
sufletul se zbătea în colivie
aşteptându-te
erai singura mea moarte
plauzibilă
previzibilă ca o glumă
acum te-ai supărat şi-ai plecat
ceaţă risipită-n fuioare
eu nu plec
nu cred că am unde
o să aştept
până s-o strânge fierul în cuie
răcorindu-se sub suflarea amintirii.

***

ţi-am povestit?
eram aici în balansoar
îmi trăsesem înserarea peste genunchi
(se lăsase ceva răcoare pe-afară
şi-năuntru ardeam mocnit, uitat în cenuşă)
şi treceam dintr-o clipă în alta.
s-a apropiat sfârşită
şi-a lăsat capul pe genunchi
bulucindu-şi toate vorbele în spatele pleoapelor
a răsuflat aşa, ca din adâncul rărunchilor
i s-au zbătut aripile a uitare
şi m-a lăsat.
a plecat să-şi caute dusele
ştergând ochii zorilor
cu-n sărut.

legea no. 3

să nu poţi să pleci,
să nu ai unde să pleci,
pentru că ai plătit chiria anticipat
pentru o viaţă-ntreagă
prizonier în propria-ţi respiraţie
nu poţi să te muţi înainte de termen
şi te supui legilor contractuale
te uiţi la pereţii igrasioşi
ferestrele-s aburite
plouă tot mai des
iar amintirile miros a mucegai
aici, în trupul ăsta
aripile-au uitat să înmugurească
să pleznească zboru-n boboci
să simţi aerul
proaspăt ca sânul dimineţii
plin de promisiuni.
curaj,
doar şti că poţi
ridică-te ori prăvale-te
să mozoleşti culoarea luminii...

legea no. 2

alunecasem,
trăgând tot întunericul după mine
victimă colaterală.
singurătatea mă pipăia
avidă gură, degete chircite
cu bucurie stăpânindu-şi prada
dădeam din mâini
răscolind aerul greu, lipicios
de-aiurea
nisipurile mişcătoare sorb
ele nu ştiu să scuipe
lor rar le scapa
cineva
uita-le-ar uitarea
vreau să fiu singur!
şi toate tăcerile ţipau vătuite
desfăcându-şi capsulele
pline de ţepii regretelor
vreau să fiu rău
să muşc din malul binelui
hălci nemestecate
să scuip apoi
tot ce mă trage
la pământ.

legea no. 1

astăzi,
am pipăit jur-împrejurul
şi pentru că viaţa pulsa sub atingere
am deschis ochii.
oriunde întorceam capul
lumea se întindea ca o protuberanţă
rănind limitele Lipsei...
mai întâi grav, apoi în joacă
ne desluşeam încercările, căutările...
făceam trei paşi înainte
se dădea trei paşi înapoi
mă lăsam în jos
şi ea se-ntindea mestecând susul
şi pentru că nu era nici pământ şi nici cer
(erau doar noi doi şi multe direcţii)
cuvintele se năşteau,
supernove pe-ntinderea grea
împărţindu-se între aşteptările noastre
ca piesele dintr-un puzzle
lumea mea,
mergea odata cu mine
strecurându-se printre picioarele orelor
ce nu ştiau că se cheamă ore...
unde eram eu era şi ea
câteodată (chiar nu ştiu de ce spun asta)
da câteodată, chiar stau şi mă întreb
cum ar fi să-mi întâlnesc trecerea
dar eu cred că-ţi poţi recunoaşte urmele
doar dacă mai eşti parte din ele
ori eu nu las urme.
urmele mele se regăsesc în Lipsa mea
ea are tot ceea ce eu nu mai am
şi într-o zi e posibil să-mi regăsesc:
urmele, amintirile, răsuflările
toate, înlăuntrul ei
din păcate,
eu şi ea
nu putem să fim unul.
şi noi ştim asta.