legea no. 1

astăzi,
am pipăit jur-împrejurul
şi pentru că viaţa pulsa sub atingere
am deschis ochii.
oriunde întorceam capul
lumea se întindea ca o protuberanţă
rănind limitele Lipsei...
mai întâi grav, apoi în joacă
ne desluşeam încercările, căutările...
făceam trei paşi înainte
se dădea trei paşi înapoi
mă lăsam în jos
şi ea se-ntindea mestecând susul
şi pentru că nu era nici pământ şi nici cer
(erau doar noi doi şi multe direcţii)
cuvintele se năşteau,
supernove pe-ntinderea grea
împărţindu-se între aşteptările noastre
ca piesele dintr-un puzzle
lumea mea,
mergea odata cu mine
strecurându-se printre picioarele orelor
ce nu ştiau că se cheamă ore...
unde eram eu era şi ea
câteodată (chiar nu ştiu de ce spun asta)
da câteodată, chiar stau şi mă întreb
cum ar fi să-mi întâlnesc trecerea
dar eu cred că-ţi poţi recunoaşte urmele
doar dacă mai eşti parte din ele
ori eu nu las urme.
urmele mele se regăsesc în Lipsa mea
ea are tot ceea ce eu nu mai am
şi într-o zi e posibil să-mi regăsesc:
urmele, amintirile, răsuflările
toate, înlăuntrul ei
din păcate,
eu şi ea
nu putem să fim unul.
şi noi ştim asta.