ispitirea morţii

şi măcar de-ar fi adevărat
dar nu e şi faptul că şti mă doare
de câte ori mă stingeam şi trăgeam perdeaua
sufletul se zbătea în colivie
aşteptându-te
erai singura mea moarte
plauzibilă
previzibilă ca o glumă
acum te-ai supărat şi-ai plecat
ceaţă risipită-n fuioare
eu nu plec
nu cred că am unde
o să aştept
până s-o strânge fierul în cuie
răcorindu-se sub suflarea amintirii.