bariere

mâinile mele te-ar fi sculptat ȋn ceaţă

redându-mi-te să mă acoperi
cu rana sărutului

“jos labele” urlă toate temerile

şi-n urmă, fărâmătura falangelor arată fuga

ochii te-ar fi ascuns

lăsând faldurile pleoapelor să-ţi acopere
rătăcirea trupului ostenit

“scoateţi-i ochii”, murmură disperarea

şi lacrimi se adună-n  cercuri obosite-n jurul lunii

buzele ţi-ar fi legănat visul

alungând toate spaimele-nchipuite
cu pecetea sărutului

dar cuvintele fac zid

apărându-te de inutilele trăiri

platonice drumuri zămislesc ȋn noapte

rătăcind calea dimineţilor

 

Sonata neterminata pentru un zid si o usa desenata (VII)

zilele trec din mana in mana, caramizi fantomatice
prinse-n mortarul trairilor
unele peste altele, in crucea cuvantului
fiecare munceste la zidul vietii
despartind amintirile
pe hotarul cuvintelor seci
ca sa-i acopar receala
am desenat o usa. gest inutil.
deoarece imi e frica s-o deschid
sau poate ca deschizandu-se inauntru
voi dispare, sorbit de intunericul
ce ma asteapta

Sonata neterminata pentru o descompunere ratata (VI)

ochii rasturnati in oglinda, adulmeca
aerul obosit se desprinde-n fasii si atarna zemuind
peste tacerile cleioase impregnate cu resturi
zile stafidite, ore si minute seci
falange leproase curata coaja prafoasa
miezul mucegait rasufla sacadat
chircindu-se in ceata cocon
ultima agonie din care nu voi mai apare
-pastreaza-ti carnea si sangele
nu lasa putregaiul sa urce pe oase
atat am auzit si adieri usoare
imi spun ca aripile l-au dus tot mai sus
daca balenele isi poarta trena de cangi insangerate
eu ma tarai, strivit de toate ispitirile si nerostitele
ce s-au agatat de neputintele mele
pana cand vom esua intr-un vis inutil de pustiu

sonata neterminata pentru moartea care s-arata (V)

s-a intors si mi-a spus rastit:  

-o sa pierzi tot ce ai
am privit-o si-ntrebari explodau inundandu-mi ochi
la cat de egoist si primitiv sunt, ce mai pot pierde cand ma am doar pe mine?

zilele sunt ale tuturor, soarele isi vede de treaba lui

ploaia ma uda fara favoritisme
si prostia ma tine de mana ori de cate ori ies
si ma caut prin multime.

poate ca-mi voi pierde prietenii

desi tot mai putina lume
ma striga pe nume
-bai tampitule, ce dracu faci?

pana si cuvintele pleaca, rusinate

refugiindu-se prin dictionare uitate
cat mai departe ca sa nu mai dea ochii cu mine
ma rog totusi sa se regaseasca

picioarele s-au tocit prin pustietati

mainile s-au desprins haituid aerul fara rost
orbitele goale, ratacesc dupa o inima impietrita…
care nu ma mai striga dar nici eu n-o mai caut

am incercat alte picioare dar viata ma arunca in sant

noile maini refuza sa ma stranga-n brate
ochii se scurg de pe o zi pe alta
iar amintirile se faramiteaza ori de cate ori le ating
 
poate ca totusi a avut dreptate…

sonata neterminata pentru un trup pe care nu-l voi saruta niciodata (IV)

voi spune ca te-ai nascut din spuma valurilor, intrucat mirosi a departare si a necontenit
buzele bat aerul si cad fara suflare lasand in urma cercuri de sare
sarutul meu de bun venit

bajbai si sorb urma cuvintelor

departandu-ma de esenta tacerilor
pana dincolo de linia sperantelor desarte
a noptilor crapate, uscate

palmele oarbe cauta, printre degete imi curg semne, 

te citesc ca sa aflu taina-ti scrisa-n poeme
curgerea unui vers ma topeste-n uitare
constat ca lectura doare

lobul urechii, o umbra sub buze

linia ce-n clavicula frange
desertul fierbinte, cupole, tumult
ferigi ce-mpletesc si izvoru-l ascund
un Narcis cazut in somnu-i profund  
reflectand...

sonata neterminata pentru un vers pe care il voi scrie poate odata (III)

chiar daca mai scriu eu nu exist

sunt doar prelungirea unui vis deplasat si putin sexist
nascut sau poate facut-prefacut
lamurit si-inghesuit intr-o farama de cuvant

versul cel mai frumos inca nu l-am primit sa-l transcriu

asteptarea-i un dat, rasuflu ca sa par viu
cuvintele s-au rasculat si-n bejenie-au plecat
lasandu-ma intr-un desert arid si plat…

 

sonata neterminata pentru un vers si o zi moarta (II)

zilele mele se furiseaza speriate,

deschid usa cu teama, se strecoara si raman cu zidul atarnat in spate
tacerea se taie in raza stinghera ce se lasa moale pe somiera
oare-ntunericul o sa invie sau ramane intins pe nasalie?

zilele, visele ce ti-au facut?

de ce le arunci si le tot iei de la-nceput?

zilele mele, vise ce-asteapta-n camara cu candele aprinse

isi pastreaza fecioria si virtutea neatinse
le-as fi iubit pe toate cu patima si fara deosebire
de n-ar fi cazut cu toate in orbire
cate povesti nu le-as fi spus sa le-alin
sa le fur de pe buze firavul suspin
de ghiata sa fie al lor parinte
si tot nu mi-ar cere dinte pentru dinte
vanzand fecioria zilelor viselor
mortii ce-asteapta, in noapte-mbracata

la Doha, la Doha

ma-ndeamna chemarea
durerea din suflet sa mi-o spele marea
in noapte desertul sarutul sa-mi dea
viata sa-i dau sa faca ce-o vrea

dervisul presara taceri in desert

si ziua si-o smulge si-o zvarle din piept
cu talpile arse, cu sufletul gol
el poarta un vers sa-l ofere obol...

Sonată neterminată pentru distanţa dintre vis şi o viaţă moartă

 

am bătut sfios la uşă şi am intrat: nimeni

un nimeni mai mare decât mine şi decât toate spaimele
ȋn faţa căruia toate visele cădeau secerate, erau pur şi simplu moarte
m-am aşezat lângă el şi-am asteptat, nu puteam să vorbesc fără să fiu ȋntrebat

cine eşti şi ce pofteşti? de ce-mi tulburi liniştea?

şi dai de pământ cu ea?

puteam să mă spovedesc, viaţa să mi-o povestesc

ce folos? şi ce să spun să nu creadă că-s nebun?

vezi că ȋţi pierzi visele

şi-mi sufoci drumurile

mi-am luat viaţa la-ntrebări

să-mi dea explicaţii şi să răspundă la acuzaţii
tȋrziu am realizat că vorbesc fără interlocutor pentru că viaţa zăcea undeva ȋn decor
merită oare să o resuscitez sau mai bine o las şi mă reinventez?

cândva, mă-nvârteam printre cuvinte

ducându-le la masa idei, stări, simţăminte
sufletul s-a răcit, visele s-au sleit
focul din priviri şi  el a murit
pe o banchiză, plutind ȋn derivă
am lăsat pana, visul şi viaţa fictivă
am distrus punţile ce mă legau de ea
şi voi lăsa povestea s-o termine altcineva

 

 

cusaturi (I)

odata, am incercat sa scriu la patru maini

si visele se torceau din doua caiere, impestritand lumea in alb si negru

iar crengile erau pline de martisoare rosu-alb

pregatind lasarea de sange

cand firul se rupe, vasele comunicante se desfac si canta

cerul se umple de alb si lumea de negru sau poate ca am inversat eu culorile

aninandu-le la streasina sufletului

alb e pustiul si rosie tacerea

negrul picteaza cerul gurii, altoind limba clopotului c-o asteptare

prelungind ultima silaba pana la poalele muntelui

padurea, ce face padurea iarna

isi boceste verdele pierdut sau isi geruieste primenirea?

de profesie... ratat

mă gândeam să-ţi povestesc inutilitatea unui demers. dar ce rost?

când totul a dospit şi a fost copt şi-a fost mâncat de multe mii de alte guri flămânde

deci: combinări de mii de cuvinte luate de milioane de ori ca interpretări

nu fac altceva decât să te arunce în lumea imposturii fanfaroane

câteodată simt că m-am născut liană târâtoare

datoare să cresc şi să unesc lumea cu rădăcinile simţirilor mele

fără să mă gândesc la consecinţe

şi fără să sufăr dacă îmi pierd frunzele

sau mugurele de creştere.

alteori ştiu că-s fiul luminii

născut după furtuna răsturnărilor de situaţie

în care numai curcubeul mai are curajul să spulbere monotonia  divizată-n alb şi negru

fără recunoaşterea niciunei nuanţe de gri.

şi-atunci mă las bob de rouă

pe sterpe aşteptări

alteori, ca acum de exemplu,  măcelăresc timpul şi spaţiul

cu umbra cuvintelor mele,

sterpe din naştere

fără bucuria rodiri şi a-mpliniri

şi totuşi,  Doamne, am văzut tăcerea luând forma buzelor

într-un continuu şi imaterial sărut

unde e ruptura?

la moartea fiecărei răsuflări

retrăiesc momente...şi stări..( „oh happy day”)

şi dacă bucuria îmi aduce o pală de somn, înseamnă că am fost iertat?

dar am uitat să spun că somnul poate să-mi aducă vise sau coşmaruri grele

aşa cum numai moartea mai poate pune-n scenă...

mergeam aşa lelea şi m-am trezit niciunde

drumul se terminase, poteca murise-n ierburi

frunzele cărau galbenul să ţină cerul curat

şi ploaia se uita pe fereastră: cât de senin poate să fie...

încet, încet, ne strângem în uitarea pietrei

şi ne-ntrebăm de ce ne lasă soarele în întuneric...

e felul meu de-a spune NU

astazi am citit ceea ce va apare maine

si microbul acestei surprinzatoare puteri

m-a cutremurat si m-a surpat in mine insumi

alungandu-ma cu toate spaimele

in desertul uitarii

de ce tocmai eu Doamne?

nu vreau sa stiu

pastreaza cartea de bucate

si lasa-mi fiecare zi sa-i sorb aroma.

undeva, cândva...

când termometrul explodează în cuvinte jerbă

şi geamurile curg, melasă nedospită

pe chipu-ţi, sarea lacrimilor duse

răsfrânge-apusul

care s-a sleit.

umbra suspinelor

cerşeşte-n colbul secundelor

răcoarea...

pe o petală de cireş

ţi-am scris ultima răsuflare

un tramvai numit dorinţă

de obicei, în fiecare dimineaţă, mişcare înseamnă un tramvai după care alerg

şi asta nu pentru că aş întârzia undeva

sau pentru că trebuie să-l prind pe unul anume

nu. totul se rezumă la dorinţa de a putea alege după ce vreau să fug.

a fost o vreme când îmi doream să trec linia

şi puneam în calea indecentelor stavila sfintelor

dar vorbele se căţărau până sus pe creastă

înconjurau liniştea de trei ori

deschizând calea spaimelor

după care cădeau amorţite în uitare,

abandonându-mă

apoi am vrut să fiu inodor, incolor şi fără pic de sare

şi m-am spălat în marea cuvintelor anoste

am luat vomismente şi purgative

m-am curaţat de toată pucioasa

şi-am zidit noua cale de fugă a lacrimilor

inundând valea reproşurilor

până la nivelul maxim admis

mai nou iau lecţii de dans

şi de strip-tease

pentru că vreau să-mi desfăt moartea

cu un spectacol nemaivăzut şi nemaitrăit

aruncând-o în cea mai neagră melancolie (undeva la limita disperării)

pentru ca apoi să-i dau cu tifla

(sau poate reuşesc să mi-o fac amantă)

dar ce mai contează atâta timp cât încă mai alerg?

PRINCIPESA

Sau feţe ale femeii eterne

(penumbră punctată de albastru; voce din off):

-   cine eşti? cum vezi lucrurile? de ce parte eşti? ce declari? cum te cheamă şi ce vrei?

-   pui prea multe întrebări şi toate deodată. cine, cui îi pasă? EU sunt cine sunt, asemenii vremii sau vremurilor. Sub mine bărbatul geme şi se zbate între viaţă şi moarte. Eu sunt! Prin tot ce-am fost m-am dat pe mine.

Şi am fost Cleopatra

(mişcarea de step se poate împleti dacă se găseşte o bucată care să facă trecerea de la flamenco la belly dance în timpul monologului)

Învăluită de căldura lui, primeam ca bună mamă omagiul fiului iubit. Deşertul înverzea când mă revărsam peste pieptul luiînfrigurat de spaimele mărunţite. Cerul cu tot albastrul ochilor mei se înfige spintecându-i măruntaiele. Eu am fost însăşi istoria măririi şi decăderii aşa cum numai măritul Ra mai ştie a muri şi a renaşte din braţele mele. Nilul se unduie căutându-mă, deltă a splendorilor şi revărsării. Sânul meu sparge întunecimea istoriei cu lumina pârguirii. Unduirea trupului meu ascunde muşcătura tulburătoarelor încolăciri. Veninul sărutului meu dezlănţuie agonica rătăcire. Dorinţa mea cutreieră întinderile interioare. Dogoarea mea răsuceşte şi usucă aburul privirilor. O istorie pătimaşă îşi pierde capul printre perdelele baldachinului. Laurii se aruncă la picioarele mele sărutându-mi brăţările încheieturilor iar mâinile mele se joacă visătoare cu soarta. Şi am fost istorie, şi am fost femeie, şi am fost iubită...

Cântarea cântărilor

2.	De dormit dormeam, dar inima-mi veghea. Auzi glasul celui drag! El la uşă bătând zice: Deschide-mi, surioară, deschide-mi, iubita mea, porumbiţa mea, curata mea, capul îmi este plin de rouă şi părul ud de vlaga nopţii.
3.	Haina eu mi-am dezbrăcat, cum s-o-mbrac eu iar? Picioarele mi le-am spălat, cum să le murdăresc eu iar?
4.	Iubitul mâna pe fereastră a întins şi inima mi-a tresărit.
5.	Iute să-i deschid m-am ridicat, din mână mir mi-a picurat, mir din degete mi-a curs pe închizătoarea uşii.
6.	Celui drag eu i-am deschis, dar iubitul meu plecase; sufletu-mi încremenise, când cel drag mie-mi vorbise; iată eu l-am căutat, dar de-aflat nu l-am aflat; pe nume l-am tot strigat, dar răspuns nu mi s-a dat.

(penumbră punctată de roşu intens; monolog):

Viaţa mea este şi a fost o culme a altruismului, a jertfei de sine. Eu femeia, dispar în lumea creată de mine. Trupul, cugetul, sângele meu sunt cărămidă şi mortar împlinind zidirea. Eu nu am dat ci m-am dat.

Şi am fost Maria Antoaneta

Multe femeiuşti s-au bătut ca să ajungă sus în vârf, să fie primele „în ceva”, dar prea puţine şi-au dorit să fie ultimele, să fie încheietoare de pluton, ghilotină ce separă vremurile. Ei bine, eu m-am născut ca să fiu ultima. Au mai fost regine care au murit răpuse de dragostea lor sau de nefireşti porniri dar niciuna nu a fost Regina Ghilotinată. „Prima crimă a Revoluţiei a executarea Regelui. Dar cea mai îngrozitoare a fost uciderea Reginei”. Da, eu am făcut tot posibilul, am pus cap la cap toate iţele pentru a avea această frumoasă împletitură de sumbru şi luminos. „Nu au pâine? Să mănânce cozonac atunci!”.

Care altă Regină a mai intrat în conflict deschis cu ţara? Defăimarea ironică, subtilă a înaltei societăţi, a omului de rând m-au ajutat la împlinirea planurilor mele. Scepticismul pictat în zâmbetul dispreţuitor vis a vis de capacitatea „neştiutorilor” de a-şi orândui viaţa a iritat, a aţâţat, a adus la paroxism  tulburarea şi turbarea. Eram lesbiana lor, mâncătoarea de bărbaţi ce nu-şi putea potoli foamea animalică, incestuoasa lor demonică. Ghilotina, această catapeteasmă a sfinţeniei mele m-a ridicat în rang pictând cu sângele meu sfârşitul unor lumi, a unor destine, a multor vise. Am luat trena morţii şi mi-am făcut voal. Iar ei priveau şi nu înţelegeau. Sângele meu coboară în stradă răscolind oroarea. Zâmbetul meu, rătăcit printre nori se oglindeşte în toate apusurile mizere. Viaţa schilodită de roata istoriei se cuibăreşte sub amintirea mângâierilor mele. Am condus şi am fost condusă. Am primit şi m-am oferit. Ochiul stăpânului îngraşă vita iar istoria a crescut sub privirile mele. Numai că odată scăpată la aer şi loc liber a luat la arat toată viaţa sfărâmând totul cu nepriceperea şi nestatornicia ei.

„non nobis, Domine, non nobis. „

şi au fost ţări de pribegie ce nu m-au vrut

ale căror deşerturi le-am străbătut cu lacrimile mele

aducând seminţele la viaţă

dar urâciunea le-a ars feţele

iar ura le-a schimonosit sufletele

şi alungat am fost fără de vină

ducând cu mine

liniştea pierdută

şi au fost ţări cărora le-am fost indiferent

mă priveau de la înălţimea balcoanelor

şi murmurau din colţul buzelor reci

uscate de indiferenţă

iar clopotele băteau fiecare oră

ce le despărţea de taina iertării

şi-n urma mea creşteau munţii nemulţumirilor

măsuraţi de limbile mărilor furioase

până când oasele trosneau sub povara

nepurtatelor

dar au ţări care nu m-au iubit dar nici nu m-au alungat şi nici indiferent nu am fost

ţări al căror rege eram, purtat în litiera muţeniei

ţări în care mi se făcea loc să-mi plâng toate visele moarte

locuri în care rădăcinile mele vorbeau cu tine Doamne

ţări cu aerul cărora mă-nveleam

dovedind muşcăturile tăioaselor geruri

şi-n acele ţări, pe-acele plaiuri

îmi purtam crucea

prin deşerturi de indiferenţă

dar totuşi fericit că-s acceptat cu bunele

şi cu toate uitările.

şi toate acestea le-am trăit

nu pentru a-mi desăvârşi trăirea

Sed nomini Tuo da Gloriam”

amăgiri

pentru toate trăirile mi-am zidit o casă în miniatură

la ferestre am renunţat pentru că lumina nu ajută la nimic

am renunţat şi la uşă pentru că intrările şi ieşirile nu-şi mai au rostul

hornul nu poartă nici o umbră aşa că am renunţat şi la el

iar acoperişul fără horn nu ajută nimănui

casa trăirilor mele e doar un colţ prăfuit dintr-o idee moartă

ce trebuie să treacă testul tăcerii

răspuns către niciunde

spre deosebire de tine, eu împart totul în trecut şi prezent

trecutul trece în cutii de pantofi îmbătrânite sub o etichetă inutil de clară

1989.08.23 – ultima defilare la care nu am mai participat

iar prezentul  îmi intră pe geam, gârbovit de neploaia moartă

cărarea pleacă fără să ştie către unde

vorbele ostenite se culcă pe margini pentru o eternitate

mă-ntreb: cine mai are timp de poveşti?

Când lumea umblă cu globalizarea conectată la aparate

(am aflat că ultima revoluţie a sucombat la coadă

îşi uitase cardul de sănătate...)

ca donator îmi caut locul ce mă aşteaptă

cuvintele curg prin tuburi de plastic

către alte versuri ce nu s-au scris pe nici un perete

plata? un tichet de masă şi un bilet de călătorie către mâine

pustiirea mă ajunge din urmă

ploaia a murit, soarele îşi cere tainul

alungat, cerul se scurge printre cuvinte inerte

caută-mă,

la marginea lacrimilor

unde oglindesc capacul unei cutii vechi de pantofi

despre viitor vom vorbi data viitoare

pentru o viata sanatoasa

indicat e sa nu consumati nimic fara avizul nostru

pentru disfunctii sexuale s-au inventat: viagra, filmele si site-urile specializate

pentru cei obezi sau grasi s-au inventat programe de lucru  si benzi de alergare

pentru autisti s-au inventat psihoterapeuti si programatori de timp

pentru sangvini s-au inventat drogurile si alcoolul

pentru flegmatici s-au inventat armele si otravurile aromate

pentru melancolici s-ai inventat depresiile cu alaiul lor depastile  zoloft

iar pentru colerici s-au inventat salile de sedinte

in care lumea trebuie sa-si ia angajamente

descurajante

si inutile

din pacate,

o singura stare,

moartea,

a ramas fara insotitori si fara sustinere morala

fiind trimisa la marginea vietii

acolo unde agonizeaza visele

al treilea...

toamna trece prag de aur

prin inel de funigei

telegrame pleaca-n graba

dinspre mine catre ei

voi cadea sa-mi trec dormirea

intr-o brazda nenuntita

radacini in viata moarta

si pieiri in rod deplin...

multumesc

sunt zile, sunt momente, sunt stari
cand un simplu multumesc
arata cat de mult ai nevoie
de mana care iti intoarce paginile
descifrandu-te asa cum esti
om de zi si om de noapte
cu luna pe un umar cu soarele pe celalalt
si ci cei doi luceferi plini de intrebari
boltind viata si petrecand moartea
multumesc ochi ce ma strangi sub pleoapa
multumesc gand ce ma cuprinzi
asa cum ma traiesc
printre aceste cuvinte

gaura de vierme

Dumnezeu si-a trimis primul mesager: Viata

si mi-a spus ca ma iubeste, caci daruit ii sunt dintr-u-nceput

si viata m-a luat, m-a alintat, m-a-mbaiat si m-a alaptat la sanul ei

cu  numai ele, mamele stiu s-o faca.

pe cand ma credeam uitat si parasit

Dumnezeu mi-a trimis cel de-al doilea mesager: Moartea

si-mpreuna am descoperit alte frumuseti, alte spaime si alte uitari

iar viata ramasa pe partea cealalta se uita disperata

cautand drumul catre mine

dar pentru ca totul incepe cu alfa si se termina cu omega

mi-a fost trimis si cel de-al treilea mesager

al carui nume nu se poate rosti si nu se poate scrie

si-mpreuna ne-am strecurat afara, am tras linia orizontului dupa

si am inceput marea aventura.

zile...

ziua de ieri s-a scurs

ascultându-mi bătăile inimii
ziua de azi mă surprinde
răsărindu-mi dintre vise
zilele ce vor urma
se culcuşesc în visul rodirii
cum numai grăunţele mai ştiu murii.

180 de grade

distanta dintre mit si realitate

este exact distanta dintre cele doua fete ale lui Ianus

acceptand si diferenta perspectivelor
 

mitul isi are radacinile infipte-n fiintare

si-si trage seva din trairi incomode si nedeclarate
fara sa ma intrebe ce vad dincolo de iluzoriu

realitatea da navala palmuindu-ma

si-aruncandu-ma ca pe-un pui nedorit afara din cuib

acolo unde este zbaterea si irosirea

mitul se naste sub pleoapa dornica de-ascultare

si-mi susura melopeea noptilor pornite in cautarea stelelor
stele pe care inca nu le-am rasarit

realitatea imi biciuie retina

legandu-ma la stalpul luminii
sfasiindu-ma intre spaima si extaz

fara cuvinte

cuvintele-au pierdut libertatea de a alege

si-acum alearga despletite cautandu-mi umbra

noaptea se limpezeste pierzand gustul mortii

viata, o scara Moebius ce se cauta alterneaza realitati
urci si rochia grea de brocart rosu ghideaza toate ezitarile
te urmez desfrunzindu-ma pana la seva
inconjurat de armata lampioanelor
animate de chipuri decupate
din sirul amintilor ce-si poarta asteptarile
moartea intra-n viata tulburand clipe indecise
isi lasa bagajele langa usa, se lasa-ncet pe scaunul ispitirii
si isi maseaza absenta picioarele umflate
o mare de asteptare in care doar ceasul mai ticaie
pana cand limbile se vor suprapune
desavarsind clipa.

e ziua-n care moartea va veni-mbracata-n noapte

 

mi-am impletit viata cu destinul tau

buzele crapate au pierdut pana si ultima litera
cuvintele macinate ratacesc
cautandu-si locul
sentimentele se destrama la colturi
povernindu-se-n cenusa emotiilor
tencuiala fara suport
lepra cuprinde fiecare zi in parte
iar noptile miros a rigola

 

vorbele n-au mai plouat a iarba
aburul mortii linge-n adanc radacina
culori scheletice sprijina negrul
dominat de iluzia somnului

eu nu ma regasec

 

departe sunt de hoarda cu mainile manjite

ce-a sfasiat perdeaua si a surpat zidirea
departe-mi umbla pasii ca sa-mi gasesc iertarea
dar zorile sunt triste cu pleoapele-nrosite

doar frica mai incearca in brate sa ma tie

dar spaima ploua-n ceruri gonind din ele sfintii
cararea serpuita alearga in pustie
pornesc in sir morminte carandu-ne parintii

turbarea inroseste lopata ce loveste

si tipetele-alearga fecioare despletite
povestea cade-n tarna cu noaptea se-nveleste
si molima se-ntinde din trupuri putrezite

eu nu ma regasesc in haita ce sfasie

din trupul unui maine ce nu se vrea nascut
prezentul se scufunda, tacerea voastr-aproba
din spaime si uitare un alt timp am facut

fuga de realitate

sa aruncam prezentul in adanca vagauna

sa bem din cupa cu otravuri fine
Seneca soarbe fara teama de uitare
noi sa uitam ca-n ochi acundem doar ardoare

timpul se culca intre noi partas

strivit de-atata zbucium si-asteptare
rastoarna-ma in azi si da-mi iar forma
pe care o pastrezi zidita-n amintiri

carnea se infioara in cruda asteptare

cum numai marea se mai zbate asteptand mareea
fii luna mea si-adu-ma in pragul razvratirii
clocot sa fiu cand timpul il desparti

inalta-ma sa ating nemurirea

si-n sange clocotit sa ma calesti
si-n axis mundi sa ma torni, sa fiu taisul
ce-mparte bolta intre-un rasarit si-un asfintit

azi nu ma mai regasesc

mai spune-mi ca nu e realitatea mea

ciupeste-ma sa redevin iar simt
otrava-n valuri cucereste bastioane
deconectandu-ma de azi si aruncandu-ma-n abis

iubirea umbla-n zdrente si cerseste

o raza de speranta, dar uitarea
a ferecat ferestrelele si cerul
isi poarta mai departe-nstrainarea

un verde vegetal se scurge-n boabe

si fura sfera absolutului din noi
mi-e strada un pustiu in care vantul
ma spulbera ca pe o gramajoara de gunoi

soarele despuiat de-a sa lumina

strabate cerul obosit in van
pecinginea se-ntinde, roade-n ziduri
pamantul striga si se surpa-adanc in noi

tobele bat si-acopera stupoarea

cu care ochii se ascund in amintiri
nici moartea nu mai are suflu si putere
sa cearna-n suflete schiloade amagiri

frumosul cade secerat in santuri

parfumurile-s scrijelite in taceri
cu rogvaivul sters din amintire
sunt doar o umbra revopsita-n gri

in ziua cand...

cum sa le vorbesti zorilor de dragostea ce le-o porti?

pleoapa noptii ascunde sub obroc suferinta iubirii si tacerea nemestecata
mi-am tras valul norilor peste taina jinduirii
si am lasat soarele sa imparta dragostea si lumina fara partinire

vantule da-mi haina ta sa strabat toata lumea

florile sa le mangai sa le sorb roua dintai
de pamant sa ma lovesc moartea sa o ispitesc
spaimele sa zavorasc in tinutul nelumesc

fa-ma Doamne nor pe cer sa ma topesc, sa ma cern

razlete

Mai lasa-ma sa zbor, sa-mi port iubirea

Catre inaltul ce purifica si arde zgura
Cu moartea sa ma-ntrec nepasator
In lacrima, izvor de apa vie si de dor

***

 

aduna-ti moartea , ridica-te si pleaca

da lumii veste ca nu-s timpuri de murit

Biblia USLie

Biblia uslie sau cartea vietilor sfintilor parinti au Revolutiei Romane

Poate ca nu lipsita de indrazneala aceasta binemeritata aducere aminte si plina de invataminte tocmeala de cuvinte. Caci daca noi ne-om uita trecutele cine oare va mai sti sa povesteasca neamurilor si urmasilor toate cate cele petrecuta de la Big Bangul mamaligii noastre care n-a mai rabdat spolierii si nemarginitei pohte de marire a nechematului si bineuitatului ce-a fost numele lui fie nepomenit decat alaturi de ghiaorii cei facatori de rele…

si-a-ncalecat pe-o coada de brad Mos Ilici Gerila care nici una nici alta, urmand steaua cea rosie de la Rasarit a ajuns in balconul CC-ului si de acolo cu sfiosenie si sfatosenie a cerut sa fie ultimul pe liste…facand prostimea sa uite ca cei din urma se vor catara cei dintai pe gaura din steag strigand cu manie proletara toate fericirile socialiste intinate de nevolnicul si nevolnica lui consoarta…

dar iata ca Mos Ilici Gerila…
mare se tocmira si se sfatuira cu Gelu Voican al mai ortoman,
cu Petrica zece ce-n pulover trece si cu-un Magurean ca e mai viclean
si cu Victoras, mare domn ostas, ca l-apus de soare sa mi-i impresoare cu puscoace-o suta
lumea s-o asmuta, sa le faca turta, turta si colaci sa ii bage-n draci cu spaima-nfundati si gloane dati

sfatul ei nu terminau, ca-n tanc potere soseau si pe sus ei mi-l luat
pe cel raulean cu consoarta lui, spaima visului si a sexului

(o mai urma daca nu m-oi gata)

până nu e prea târziu

din ură, din minciună, din fiere, din blestem

se iscă-n viaţa noastră năpârca nenumite-i spaime

ce se-nveşmântă în culori de curcubeu

năimiţii cu arginţi pentru o nouă ţar'nă

ce nu au nici părinţi nici Dumnezeu

şi-a căror rădăcină e pieirea

să nu le-ajute Domnul să ne facă rău

deschideti-vă sufletul şi cugetul şi spaima

iar inima să bată-n cele patru zări

să ştie nerostitul ca în pace, noi vrem să ne petrecem

şi-n suliţi să-l uităm

Doamne bate la hotare, pietre ce-or ceşte mereu

să îţi poarte-n braţe crucea şi în carne dorul tău

final convulsiv

eu plec şi alţii vor veni în loc, o moarte nu-i un capăt ci un început

durerile sunt scrise-n adn, iar morţii nu poţi să-i spui că n-ai vrut

ea e plutaşu care cară strârvuirea şi mă ajută în culise să cedez

în urma mea rămâne neputinţa  şi-n faldurile ei eu mă drapez

astăzi nici moartea nu pare dispusă să mai transporte inutile firmituri

suntem doar resturi greu de digerat, iar viaţa

imperios ne cere să regurgităm tot ce avem ca zestre să lăsăm

o vomă-i chiar ejacularea când totul e la limita de sus

ne naştem morţi şi toată viaţa nu mai avem nimic, nimic de spus

finalul tuturor rostitelor şi a nerostitelor sunt eu

să lăsăm zilele să fulguiască

Da, sângele meu curge blând

ca osteneala râului ce vede-n zare marea

ca seva ce îşi duce-n zori menirea, hranind a frunzei fragilă nervură

ca norul ce-şi desfată destrămarea-n lacrimi

ca binecuvântarea ce încet pogoară

sămânţă sunt şi îmi aştept menirea

de a cădea să mă-nfrăţesc cu brazda crudă

din putred trup să mă înalţ spre ceruri

cu-n suflet pur în verde-nvăluit

mlădiţa care-am fost sortit

vorbele mele scutură din păpădie puful

şi roua o răstoarnă în cupe de-nchinat

tăcerile mă poartă şi spaimele-mi-alină

în crucea nopţii mă ridică şi mă-nchină

iertaţi-mă dacă v-am întristat

cu îndurare

Tată, Eu nu sunt din lume?

"nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul..."

şi Doamne, ca un avar le strângeam de prin noroaie cu mâinile mele păcătoase

le luam acasă, le-ngrijeam după cum mă pricepeam şi eu

le ogoiam şi le-aşezam unul lângă altul,

vorbindu-ne toate nespusele

cu iubire, cu zbucium

cu toată spaima a câte se vor întâmpla,

nerostite şi nebăgate-n seamă

"acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă..."

şi am luat toiagul pribegiei ca să-ţi văd nemărginirea

am străbătut uitarea să-nvăţ ce e singurătatea

m-am sângerat ca să descopăr sfinţenia

am plâns ca să limpezesc cerurile

şi m-am dat plecat să-nţeleg necuprinsul

fiecăruia după câte poate duce

şi mie toate necuprinsele

"dacă Tu eşti cu-adevărat, aruncă-Te dar, că scris este"

şi m-ai aruncat în viaţă cu toate că nu ţi-am cerut-o

dar pentru că vremurile trebuiau vremuite

mi-am luat crucea literelor

şi-am scris iubirea-n urma lăsată

iar oamenii pentru că nu înţelegeau

m-au ţintuit între doi tâlhari, Spaima şi Uitarea

sfâşiind bolta cuvintelor

"nu auzi câte mărturisesc împotriva Ta? "

oare de n-ar fi fost cuvintele mele n-ar fi inventat ei altele

dacă n-ar fi fost pribegirile mele lumea n-ar fi aflat toate câte le are

dacă n-ar fi fost lacrimile mele cine mai spunea oare că amarul e parte din viaţă

dacă n-ar fi fost urmele mele cine mai dădea curaj omului

fie şi numai pentru toate câte s-au spus

şi tot meritau o astfel de jertfă

"la început era Cuvântul... " 

şi-am fost cuvânt scris în pulberea drumului

"nu te osândesc nici Eu"

dar vorbele lor muşcau adânc

şi uitarea se-mplinea în putrezire

zemuind toate spusele

poate că urmele nu se vor ridica să strige

poate că pulberea nu se va împotrivi spulberărilor

poate că lumea nu va uita să iubească

şi pentru toate cîte s-au spus

îndrăznesc şi zic

"Părinte, în mâinile Tale încredinţez... "  

îţi mulţumesc

O Captain! my Captain!

de fiecare dată mergeam la culcare împăcat

vedeam urma paşilor tăi şi-n taină

ştiam că nu m-ai uitat

şi că nu mă deteşti

cât de măruntă este bucuria

creşte chiar şi cu un fir de lumină împletit c-o uitare

iar o lacrimă ţine cât un potop zemuind de preaplinul vieţii

încruzind frunza uscată de măslin

mă iartă, căci de fiecare dată am uitat să-ţi mulţumesc

ţie călător ostenit ce-ţi lepezi moartea de-o clipă

pe pragul ce ne desparte

pe carnea vorbelor de jertfă

ţie, uitătorul pedepselor mele, ţie iertătorule

acum mă plec smerit şi-ţi mulţumesc

pentru resuscitarea de-o clipă

fie dar ţie toate câte mi le oferi

(oare ce-o spune marele Walt Whitman?)

alegeri

în deşert, linia nemărginirii caută să se închidă

şi orizontul tot răsuflă uşurat

ca un vulcan liniştit după chinurile facerii

cine are urechi de auzit să audă şi să priceapă de va voi

drumurile m-au dus la malul cu florile

şi-am pornit lumea, mergând pe ape

uneori mai tulburi şi mai zbuciumate

alteori mai liniştite ca nefirescul început

cine vrea să-ncerce pescuirea minunată să-mi urmeze

templul mi se umple de spaime

şi toate ţipetele caută alinare şi molcomire

degeaba se pogoară îngerul tulburând apele scăldătoarei

căci nimeni nu mai alege,

limpezindu-şi iubirea de-aproapele

Duhul, el Duhul ce mai face?

în ultima vreme, tot mai des, îl văd numărând

iar numărătoarea nu mai bate ori poate că cineva umblă printre cercuri

şi stinge lumina ce le desparte

întunericul, cade smerit în genunchi

şi plânge

Doamne,  de ce această alegere?

fie dar voia Ta, căci nu eu şi nu voia mea zideşte temelia lumii

şi-adâncimile omului

şi-ntunericul ...