fără scăpare...

 

 ai intrat în viața mea așa cum orice om intră în viață: cu reținere și vociferând

 eram destul de liniștit chiar dacă uneori tăcerea mă sufocă

 gurile de aer proaspăt erau cu atât mai gustoase

 cu cât apăreau sincopele mai des

 

 orizontul ultim nu apărea printre preocupările mele

 și nici nu-ți duceam dorul, pur și simplu eram un ignorant iar tu inexistentă

 și viața era frumoasă (sau cel puțin așa credeam) și merita trăită 

 până la ultima secundă, până la ultimul strop

 

 numai că, subliminal îți primeam mesajele

 și nu-mi mai păreai atât de spăimoasă, de înfricoșătoare

 începusem să țin la tine, dependența atenua și estompa realitatea

 și deveneai o mare de pace și tăcere, dorită, așteptată

 

 acum, când prezența devine scop, descopăr plasa țesută cu grijă

 și mă întreb.. (retoric, știu)... de ce faci asta?