și l-am simțit în pântece

 

ploaia își face de cap, se strecoară ca o șoaptă

părăsind burta norilor, prăvălindu-le dorurile

până când tunetul, înfiripat despică cerurile

cu un dangăt de clopot mic

cu un zbucium 

 cu tăria spăimoasă a avalanșelor

 și cerurile mi-au vorbit

 cu tăceri spintecate de lacrimi 

 cu morți nejeliți, cu spaime nemeritate

 cu vieți risipite și cuvinte uitate

 mai dați-mi o tăcere

 să-mi cern toate amintirile

 și tunetele

și ploile cu tot potopul regretelor

mă vor urma

 

undeva departe... marele clopot așteaptă 

să-mi fure trupul lăsându-mi auzul