fara suflare

vrei sa dansezi? m-a-ntrebat

si fara sa mai astepte m-a-ncolacit

iedera ce-si trage seva din sudoare

si-ndoieli

noaptea isi are notele ei

si numai cine stie

ii poate interpreta partitura

altfel

mainile alearga oarbe

scrijelind in loc sa mangaie

ai aparut din desertul incertitunilor

fata morgana, vaduva neagra

spaima zilelor

tu legeni umbrele

si spulberi urmele vietii cu o soapta

din tarana te-ai nascut

in tarana-ai sa te-ntorci

gol ai veni

si gol vei pleca

pentru ca numai moartea-i pe gratis

restul are un prêt

cand trunchiul este putrezit

doar iedera-l mai tine in picioare

croaziera pe Styx

se stie ca fiecare dintre noi o sa plecam pana la urma in croaziera

dar sunt oameni care se joaca cu biletul calatoriei

sperand sa treaca vremea mai repede

nimeni nu a vrut sa se intoarca

sa povesteasca minunile vazute si nestiune

asa ca indiferent de ce intampla

rabdarea nu costa

chiar daca e chinuitoare

provocator intreaba cat mai este

pana ii vine randul

chiar daca va regreta momentul cand paseste pe puntea vasului

unde s-au dus balenele?

cuvintele se zbuciuma, valuri neintelese retezate de taceri

undeva in adancuri, vocalele se preling, bule de aer

printre consoanele intunecate

si cand nimic nu pare a vesti evenimentul

o jerba de cuvinte se inalta

despartind tacerile

si uite asa, din adancuri se inalta cate un poem

insotindu-se cu altul intr-o nuntire

si roiul de cuvinte zumzaie

purtate de respiratia intretaiata

puuf, pfu, puuf, pfu

si cand nu mai vor sa iasa

raman lipite cu burta de fundul intunecat

si privesc spectacolul uman

in tacere

doar uneori

mai chicotesc in barba si-si fac semne

…

cateodata fantomele au chef de glume

iar balene esueaza pe cate o plaja la lumina lunii

un camp de eoliene

intrebarile ies la suprafata incolacind firele tacerilor

de ce? cum ? cand ? unde ?

frica naste din samanta sau e perena ?

e scrisa in genomul animal ?

nu stiu daca o trestie se teme ca v-a fi franta

dar in ochi poti citi teama,

dorinta de a o rupe la fuga,

ca o izbavire din ghearele lasitatii

eliberare ce istoveste

si daca loveam eu primul ?

cuvintele de multe ori dor mai tare 

de aceea am grija si la maini si la cuvinte

sufletul meu e un camp cu eoliene

ce nu raspund la violenta

ele se invart si transforma ura

in ceva bun

dar si mortal in acelasi timp

nu as sfatui pe nimeni sa-ncerce cu mana

puterea ce zace in bateriile pline

sa le fie de bine

de undeva de departe se aude neîntreruptul oftat. Zic eu ca e oftat dar nu stiu cu ce as putea asemui sunetul facut de scuiparea acelei caramizi ce iese din gatul fiecarui om. Despre ce este vorba ? nu o sa va vina sa credeti, dar poate ca nu-i prea tarziu sa credeti fara sa vedeti. De unde stiu eu acest lucru ? nu are importanta de unde si chiard aca v-as spune nu o sa credeti asa ca va las cu aceasta necunoscuta majora si cu indoiala unei alegeri : e adevarat sau nu ? nici eu nu pot sa va dau mai multe elemente ajutatoare si nu stiu daca povestea vine din viitorul indepartat, din trecul uitat sau dijn prezentul necunoscut. Cert este ca e adevarat. Despre ce este vorba ? despre omul facator de caramizi. Da. Fiecare om la implinirea unei anumite greutati ceea ce implica o anumita masa critica este setat genetic sa adune, sa fabrice si sa scuipe o caramida cu toate microelementele stranse in corp. Deci au reusit sa creeze genetic o masina de facut caramizi incredibil de valoroase. Din toata masa aceea numita om nu mai ramane decat calciul care e pe toate drumurile, carbonul omniprezent, hidrogen si oxigen, adica un fel de noroi vascos cenusiu ce se strange si se arunca in marele canion orasenesc pentru a fi purtat de apele raului catre delta ce margineste orasul continent. Deci despre ce este vorba pana la urma ? fiecare om care atinge o masa critica, este somat printr-o scrisoare oficiala sa se prezinte la Casa Caramizilor de Aur pentru a-si depune obolul pe altarul colectivitatii inmultind bogatia materiala si spirituala a umanitatii. Fiecare noua caramida astfel obtinuta este trimisa pe santierul patriei pentru a se ridica alte si alte edificii. Numai un rauvoitor poate spune ca omul e un nimic neutilizabil. Nu. Fiecare om reprezinta o particica din marele edificiu numit umanitate creatoare. De cand functioneaza acest program? Nimeni nu ar putea sa mai spuna, dar daca ai privi in ansamblu imensitatea patriei-oras-continent cu toate edificiile sale nu poti ramane indiferent si nici nu-i poti nega maretia. La ce se rezuma procesul o sa intrebati ? pai e cat se poate de simplu. Fiecare om chemat la Cara Caramizilor de Aur isi ia la revedere de la cei cunoscuti si de la apropriati dupa care intra in transportubul destinat sa deserveasca destinatia finala si priveste cu mandrie cum totul ramane in urma ca o umbra pe peretele transportubului. Ajund in Casa Caramizilor de Aur este luat in primire de o intreaga echipa de robotei care il pipaie, il inteapa, ii fac tot felul de analize pentru a determina cu exactitate continutul, aportul de elemente ca sa spunem mai bine, dupa care este insotit catre cuva de nastere. Impropriu este denumita asa dar nimeni nu stie de ce are totusi numele asta. Omul este dezbracat de salopeta si se aseaza confortabil in cuva moale. O multime de fire leaga senzorii implantati in piele de tab;loul de comanda si singur, de bunavoie ca un act de suprem omagiu adus umanitatii apasa butonul aparatului de monitorizare a nasterii. Ce se intampla in acest timp e greu de spus pentru ca nimeni nu a considerat necesar sa inregistreze trairile si emotiile din timpul acestui act suprem. Cert e ca omul se dezumbla incet-incet ca un balon si din gat incepe sa apara forma paralelipipedica a caramizii ce inglobeaza in volumul ei toate elementele/microelementele ce alcatuiesc, trupul, sufletul, cugetul si ratiunea acelui donator. Si vezi cum incet-incet din gatlej iese caramida elementelor putin insangerata pentru ca totusi nu tot sangele reuseste sa se lepede de elementele sale si gatlejul torturat de nasterea acestei caramizi tot mai sangereaza putin. Astfel ca la sfarsit, cand caramida cade asemeni oului in cuibar, din buze nu mai ramane decat o urma noroioasa care este stearsa delicat cu un presotampon. Noroiul denatorului este adunat din cuva si aruncat in Marele Canion iar caramida nou ouata este luata cu grija si expediata acolo unde trebuie.

Vluap, vluap, vluap…

Fiecare om este dator sa-si aduca umila sa caramida-contributie la maretia rasei sale ceea ce inseamna de fapt maretia greu de atins in acest univers.

Vluap, vluap, vluap…

ce e val ca valul trece

picioarele calca apasat sa-nfunde paiele in lut

sudoarea vine ca o binecuvantare

sa-nmoaie lutul si sa curete piciorul ostenit

pamantul aluat e pus in forme la dospit si la uscat

cui nu-i place sa se ascunda-n afund de pamant in bordei

acolo unde soarele nu poate sapa la temelie

isi alege loc curat, pune piatra peste piatra

si ridica zid din lutul aspru, uscat si putin crapat

la usi si la ferestre pune capriori si buiandrugi

sa lase soarele sa intre ori de cate ori

nu-si doarme osteneala printre nori

si luna buna ce-ti arata drumul daca trebuie sa fugi

pe frunte ii aseaza cusma de sindrila

si ploaia nu ii cata sfada cat ar fi de-nfuriata

si nici zapada cat de grea s-arata

numai prin turturi se agata cateodata

prin horn ii iese prima-nchinaciune

tot cetina si smirna si tamaie

sa stie Domnul ca si-l locu’acela

e-o mana si un suflet de-omenie

tacerile le muruie in zid de aparare

si-n stalpul de cerdac descantecul isi scrie

acum doar moartea o sa dea tarcoale

sa-si ia tainul cand o fi sa fie

prin arsite si geruri si uitari

istoria isi scurge nsipul din clepsidra

din casele ce au adapostit povesti de viata

doar colbii amintirilor mai bat carari

viata ca o manusa

ai vazut tu ce viata are?

Ii vine turnata, ca o manusa

fiecare intra in viata gol

pentru ca daca ar intra imbracat

nu ar mai avea ceilalti cum sa-l ingradeasca

asa ca fiecare ii aduce ceva de imbracat

o idee, un cuvant, o apasare

o durere

da, o durere pantru ca si aceasta face parte din viata

si omul trebuie sa fie pregatit,

sa faca fata oricarei situatii

sunt oameni carora manusile nu le vin

unele sunt prea mari si te fac sa te simti stingher

uneori sunt stramte incat trebuie sa stai ghemuit cu sufletul la gura

sa nu se vada urletul

dar de cele mai multe ori

poarta urma dintilor incrancenati si dornici sa muste

pentru ca neputinta trebuie haituita

alungata

noroc ca moartea ne primeste fara manusi

altfel am fi prea grei de la atatea lacrimi

strecurate pe furis

nopti la rand

alfabetul Morse

viata pare o traducere proasta a unui mesaj morse

punct linie e primul strigat,

uimirea as putea spune

linie, linie, linie

e limita supremului

si intre aceste batai o multime de puncta

si de linii obosite sau vivace

dar de cele mai multe ori inima e cea care bate ritmul

punct- punct, apoi punct- punct- linie

pentru ca iubirea mai are nevoie si de momente de respiro

nu doar de puncte, puncte

poate ca cineva, undeva, nestiut

bate in codul morse

toate vietile

fara sa se incurce

omul sarcofag

“o furnică duce-n spate un grăunte jumătate”

fiecare om are în bagaj măcar un set de amintiri și o mână de prieteni

sau dacă nu prieteni măcar cunoscuți în preajma cărora te simți bine

și ști că poți lăsa garda jos fără să fi luat prin surprindere

ei bine, sacul meu de călătorie e gol

amintirile mele se rezuma la o nuanță, un gust, un parfum

și foarte multă liniște, obositor de multă liniște

ca și cum lumea ar fi un film mut în care ești obligat să joci

numai că filmul meu este atât de vechi încât majoritatea contururilor s-au șters

viața mea este o linie simplă, fără arabescuri, fără sinusoide

și dacă logica ar permite 

aș spune că e o linie fără puncte

fără conținut dacă vrei

sunt un container gol ce adună resturi de momente

sufletul meu așteaptă asemeni sarcofagului

povara sicriului ce va purta

o lume rătăcitoare

și pustie.

Gaura de vierme

Când a început totul, nimeni nu cred că-și mai aduce aminte, dar asta e cu totul alta poveste. Nimeni nu ar fi bănuit că orașul nostru avea să devină cunoscut în lumea-întreagă nu datorită curățeniei sau arhitecturii ci tocmai acestui insolit aspect. Statuile.

Da, cineva avusese năstrușnica idee să comande niște opere de artă – ieftine până la dumping dacă pot spune -  cu care să mascheze imobilismul arhitectonic și găurile lăsate de incultură și delăsare. Lumea se mulțumea să treacă strada pe la colț, pe zebră, fără să privească în stânga sau în dreapta, fără să comenteze, fără să apostrofeze,  fără să mai întrebe. Comunitatea se lăsase în seama consiliului și acesta lua toate deciziile legate de urbe și citadini. Așa că atunci când prin diferite colțuri sau piețe apărură statuile multă lume nici nu realiză schimbarea, pur și simplu nu le băga în seamă. Oare cum am putea sa-l numim? Orașul fără memorie, sau orașul cu memoria scurtă sau orașul cu locuitori fără amintiri sau poate că aveți dumneavoastră alte idei despre cum poate fi numit. Cert e că până nu au început să se succeadă disparițiile și să se creeze vâlva legată de aceste dispariții nimeni nu observă statuile.

Da. Cineva din consiliu venise într–o zi cu propunerea de a achiziționa niște lucrări ieftine dar cu impact pentru a le plasa în diverse puncte alese pe baze statistice pentru a aduce un plus de ceva în viața monotonă a orașului. A fost căutat artistul, de fapt acest lucru nici nu a fost prea greu, pentru că la prețurile propuse de Consiliu nu au fost prea multe nume care să liciteze proiectele. De fapt au fost doar două nume – cel puțin așa susțin legendele urbane și graffiti-urile pasajelor  subterane. Cine au fost cei doi artiști nu se mai știe pentru că din păcate Consiliu nu a înregistrat nimic – o coincidență stranie ați putea spune – dar chiar așa s-a întâmplat. In diverse colțuri ale orașului au fost amplasate postamentele aferente fiecărei  sculpturi și astfel la intersecția străzilor Providenței cu Întâmplării a apărut un postament ciudat în formă de limbă ce susținea două buze topite într-un O mare de tipar. O limbă care nu ofensează, nu oripilează și nici nu dezgustă dar în același timp nici nu oferă prea multe informații legate de buzele ramase într-o mirare continua. In piațeta Revoluției a apărut o ureche imensă crescută parcă din pavaj dar de al cărei postament era legat inseparabil tot canalul auditiv ca un pat și dacă intrai prin pavilion ajungeai în acest canal auditiv transparent. La coltul străzii Opalescente cu strada Furtunii apăruse un cub ca un zar numai ca însemnele punctelor erau de fapt niște găuri negre fără adâncime, consistență sau temporalitate. Urma apoi o fântână arteziană inversă, două palme care se întretăiau ca yin și yang, un obiectiv de camera foto imens care putea zoom-a apropiindu-se amenințător de cer, o gură de canal pusă vertical, un cort, o scorbură într-un postament încrustat cu inimioare, o față de masă care vălurea obsesiv și ostentativ și mai erau niște lucrări periferice nu mai puțin ciudate : o bicicletă răsturnată, o borcan de miere cu capacul căzut, o lanternă, un fluier de arbitru și o umbrelă cu dantelă. Toată această înșiruire nu a fost făcută decât să vă dea o idee despre ciudățeniile acceptate de consilieri în contul acelor sume mizere de criză. Nimeni și nimic nu ar fi avut ceva de spus dacă nu s-ar fi observat că în unele seri dinspre ureche se auzeau melodii jalnice sau de-a dreptul imunde, rar de tot câte o notă suavă și de cele mai multe ori curgea un amestec lăptos de  vulgar și incoerent. Dinspre limba aceea roșu-vineție se mai auzeau câteodată vaiete sau strigate mirate… și culmea, din oraș începură să dispară complet câinii și pisicile vagaboande, cerșetorii și au fost și hoteluri care au reclamat dispariția unor clienți… da clienți care închiriau camera, despachetau totul și apoi dispăreau. Camerele de bagaje ale hotelurilor se umpleau încet dar sigur de bagaje abandonate și tot mai multă lume venea în oraș, se caza după care dispărea. Cazul a ajuns la urechile reporterilor, ziarele au preluat știrea și uite așa bulgărele avalanșei odată pornit nu a mai putut fi oprit. Camere de control, care de televiziune, lume puhoi, interviuri,  curioși, nebunie. Viața cenușie a orașului a fost dată peste cap. Si nimic nu a mai fost ca înainte. Nimeni nu a putut spune ce se întâmpla de fapt. Nimeni nu a elucidat vreodată misterul (asta până când Firus a intrat pe fir) și statuile și-au văzut mai departe de viața lor pentru că nimeni nu s-a gândit să le dezafecteze. Din toată această afacere singurele care au avut de suferit au fost hotelurile. Fluxul de turiști a rămas constant. Oameni care se cazau, despachetau și dispăreau pur și simplu. Tot mai multă lume credea că devenisem orașul sinucigașilor, dar nimeni nu avea curajul să o declare public. La marginea orașului au început să apară una după alta clădiri cu obiecte abandonate. Si încet, încet, orașul și-a schimbat forma, partea noua cu clădirile alocate obiectelor abandonate a crescut (cerând tot mai multă forță de muncă pentru a înregistra, cataloga și stoca obiectele abandonate) și din vechiul oraș aproape că n-au mai rămas vizibile decât operele de arta sau obiectele statui care își vedeau în continuare de datoria lor…

Limba aceea rămasă între buzele deschise a continuă mirare, urechea muzicală, fântâna arteziana inversă, zarul cu găurile negre palmele dispuse în yin și yang…

locul fără coordonate

ori de câte ori viața te doboară

te târâi cu ultimile puteri

acasă

acasă este cuibul ascuns în adâncul sufletului

și drumul către el îl ști doar tu

ori de câte ori dragostea îți dă câte un ghiont

te strecori fâstâcit printre ceilalți

și te refugiezi acasă

acasă este locul în care poți plânge în voie

pentru că și dragostea își are lacrimile ei

ori de câte ori primești o palmă sau un sărut

iți porți cu demnitate însemnele

și odată ajuns acasă

te-întrebi ce ai făcut și mai ales

de ce nu e loc pentru astfel de efigii acasă

acasă este locul ascuns

în care te așteaptă fotoliul nostalgiilor

pianul șoaptelor desferecate

șemineul amintirilor și mai ales

acasă este locul fără coordonate cunoscute

când vine clipa despărțirii

închizi ușa acelui tainic loc

încui și pui cheia sub preș

și pleci/plângi

fără a mai privi înapoi

intr-o lume fara subiecte fierbinti

avem atâtea catastrofe pe cap de locuitor

încât ne-am erodat încetul cu încetul

sub avalanșa acestor știri

născute pentru a mușca

din carnea trăirilor noastre

poate ca păreri de rău ne mai ating pleoapa

scrumind lacrima aninata aiurea

dar daca e sa privim drept

si sa judecam stramb

lumea s-a schimbat intr-atat

incat frigul este singurul lucru palpabil

coloram cuvinte si desenam flacari viguroase

pentru a desemna subiecte fierbinti

acolo unde-i numai gheata

treziti-va oameni buni

lepadati moartea

iesiti la aer

putina miscare incalzeste

despre înflorire

iarna, copacilor le vine rândul să-şi arate alba-înflorire

căci frunzele nu mai au drept la înverzire

şi rămân la stadiul de abur

tremurând uşor

în răsărit

numai florile albe

ce-i hironisesc a-întrupare

lasă urme, spulberate când şi când

de-un apus astmatic

asteptarea moarte n-are

de cate ori ii saream de gat

ma mangaia usor si-mi soptea: mai asteapta

si alte zile treceau cu cercul prin fata mea

alte nopti mi se incurcau prin par

si asteptam

cu sau fara ea

o ocazie deosebita

tot mai rar imi venea sa-i sar de gat

pentru ca aripile erau acum kilograme in plus

si noptile se terminau greu

nesuferit de pustii

pana intr-o zi cand mi-a aparut in fata

m-a-ndemnat sa ma asez si mi-a spus simplu

e timpul

ce daca nu eram pregatit,

asteptarea luase sfarsit

pragul

fiecare drum ajunge intr-un final la marele prag

nu ii e dat fiecaruia sa mai poata face un pas inapoi

sa mai astepte o gura de aer un crampei de gand

caci totul se reduce la... pana cand?

pui in ordine toate indicatoarele

inspectezi toate locurile si clipele

nimic nu pare sa iasa din tipare

curcubeul si apusul ce doare

din tine, incearca sa scape

mirosul ce ti-a fost aproape,

mirosul ce nu-l poti desparte

de viata...

jumper

ti s-a intamplat sa iesi din viata si sa asisti ca simplu spectator?

sa o poti derula inapoi si inainte ca pe o bobina de film?

sincer sa fiu, nimic din viata mea nu seaman cu alte vieti

oricat as cauta in stanga si in dreapta, in sus si-n jos

la mine totul e altfel, ca-ntr-un acvariu gol

gol dar curat, fara urme si mirosuri

daca ies din el

pot sa privesc tot ce-am lasat

se vede clar daca e luminat

ca o sala antiseptica

fara cea mai mica urma de indoiala

de cate ori privesc inapoi cu manie, lumina dispare

si-n intunericul ce umple acvariu vad toate cate nu le-am spus

si nu le-am facut

umbre tacute lipsite de putere

daca descompun viata in linii paralele

ajung sa cred in echidistanta

ca etalon al neputintei

prin locurile aglomerate vezi cate o urna acvariu

in care lumea arunca maruntisul inutil al buzunarelor

am sa-mi duc viata acvariu intr-un astfel de loc

sa vad ce pot primi de la ceilalti

ca sa simt utilitatea

acvariului 

plansul inorogului

din viata stiu ca ies ca orisicare

cararea ei alta scapare n-are

liber trec pragul care ne desparte

nuntirea ce ne poarta-n alta parte

poate ca am trecut pe langa voi

o umbra sau un vis plin de nevoi

o clipa somnul v-am inseninat

si ce-a fost rau cu mine am luat

cat mi-am dorit sa fiu si eu ca voi

sa stiu ce-nseamna pata de noroi

cu lacrimi sa ma spal de-un vis urat

buzele sa le-invat ce-i un sarut

mi-e trupul ostenit si plin de rani

caci suferinta lasa rani adanci

uitarea mortii mi-as dori s-o-mbrac

dar nu sunt liber sa ma sfarm in stanci

voi vise libertatea sa-mi redati

si jugul nedreptatii sa-l sfarmati

sa simt priviri ce-alina in tacere

un trup tanjind dupa o mangaiere

cand trupul istovit de-atata dor

in colbul fara urme viata-si lasa

o lacrima cu iz de curcubeu

deapana firul ce-n poveste-o sa se teasa

viața ca un zbor cu probleme

zborul dumneavoastră a fost anulat

anunț sec: incolor, inodor și insensibil

cine poate sa prevadă condițiile atmosferice

și mai ales, evoluția lor?

intri în viață ca simplu pasager

uneori ai loc la business class,

de cele mai multe ori la economic

scaunul nu te cuprinde la fel de fiecare data

el știe când ceva nu e în regula,

dar… carpe diem

centura, instrucțiunile de zbor, jocul luminilor

unele zboruri sunt line, altele pline de turbulențe

ceața ascunde locații, destine, finalități

furtuni de zăpadă anulează senzații sau regrete

și viața se scurge între plecări și sosiri

aeroporturi pline, lumini și umbre

benzi rulante, porți, întârzieri

dar cu siguranță,

niciodată nu vei pierde biletul

de la ultimă călătorie

o destinație ce nu poate fi evitată

cronologie

la inceput a fost cuvantul

inaintea lui au fost sunetele primordiale

si inaintea tuturor a fost tacerea

o sa dorm putin a spus Domnul

si s-a strecurat intr-o eternitate

tragand-o peste ochi si urechi

timpul creste de la samanta la-mplinire

si-n pudoarea-i inexplicabila

nu lasa sa i se vada inelele de crestere

un ochi doua vini, doi ochi o iertare

o sa ma indragostesc tot mai mult de singuratate

si ea e legata la ochi, la amandoi

si nu vede pe cine strange-n brate

cu un ochi la trecut si unul la viitor

nu e de mirare ca prezentul trece neobservat

dincolo de noi, dincolo…

aici ai dat gres, poate ca te-ai grabit

in ultima vreme nu stiu ce-i cu tine nu te recunosc

si doar am stat tot timpul cu ochii pe tine

cu cat ma misc mai mult cu atat mai multe greseli nasc

si ochiul judecatii inregistreaza tot, necrutator

pe rabojul vietii

un leu o lamaie, doi lei o gutuie

trei lei versuri cate vrei

asa spunea un cantecel in vremea  de demult

trupul meu, o necunoscută

acoperindu-mă cu voaluri de pudoare

m-ai ascuns, m-ai îngropat în uitare

America n-ar fi fost descoperită

dacă cineva n-ar fi aruncat busola

tablouri într-o expoziţie

cam la asta se rezumă viaţa

numai că nu toate trupurile

îşi găsesc vitrina, calea

iedera îşi înfige unghiile

încolaceşte trupul copacului

şi lasă verdele să-l legene

până la uitarea de sine

eu, un tablou neterminat

cu trupul curat, tânjind a verde

privesc coaja trecutului

ce crapă inutil a bătrâneţe

fiecare om inchide-n el o realitate

noaptea corbilor albi

adevărul meu

e cel adevărat

dreptatea mea

e cea dreaptă

s-au spus atâtea vorbe

dar am uitat să citim vremurile...
larma acoperă respiraţia pământului...
un moment de reculegere

are gustul apei în deşert...

ca o ploaie de blesteme

rănesc cerul ce adoarme

noaptea nu-şi găseşte locul

toaca cerne ascultare

răzvrătirea-n cer dospeşte

şoapta creşte tot mai tare

sunetele cern tăcerea

primul croncănit sfâşie

albul penelor străluce

lumea-ntreagă o îmbracă

feerie, vis şi taină

ceartă, sfadă, vijelie

liniştea din cer coboară

intr-o doară

e iarnă iar

o ultimă zăpadă

în ziua când voi fi lumină

mi-oi cerne umbra-n amintiri

copilăria începe şi se termină cu prima zăpadă

cu primii bulgări, cu cazemate cimentate peste noapte

cu oameni de zăpadă mărşăluind printre colinde

cu sănii, cu zăpadă călcată în picioare

cu zloată, mizerie şi inocenţă

adolescenţa începe şi se termină cu un sărut

furat printre fulgi tolăniţi pe gene

când visele aleargă desculţe

printre grade Celsius

mult prea sărace pentru o feerie

maturitatea începe şi se termină cu un surâs

desprins de pe faţa unui copil

ce îngereşte zăpada

un zâmbet mult prea curat

pentru o simplă noapte de Crăciun

gândurile urmează circuitul apei în natură

literele ning viscolit sau liniştit

cuvinte se aştern, fraze se nasc

şi zăpada scrie o nouă poveste

purtând urmele spulberate

când foile aşteaptă…

sfârşit

sfârşit de poveste

cartea pe care o citeşti

este viaţa pe care o scrii în timp ce-o citeşti

sau cum este scrisă de alţii fără a ţi se cere consimţământul

citeşti şi nu îţi vine s-o laşi din mână, amâni finalul lecturii

dar nu te poţi opri din citit şi nu doar că e fascinantă

dar e şi singurul lucru palpabil din toată utopia

pe care o citeşti...

uneori

te-ntorci să mai reciteşti câte o pagina,

să mai revezi câte un capitol

dar cartea curge în continuare târând clişee perimate

în goana ei

de ce se citeşte aşa de repede?

de ce pare ce-a mai frumoasă carte citită?

de ce literele se tânguie, paginile suspină şi carnea urlă?

sfârşitul inexorabil se apropie

cartea ta se va adauga miilor de alte cărţi de pe raft

cine mai are timp de lectura ei

când fiecare e ocupat cu propria lectură?

fiecare carte ar fi putut fi scrisă altfel

povestea ar fi avut altă finalitate

altă limpezime, alte personaje

dar asta e, a fost scrisă

şi-acum,

o ultimă pagină, un ultim paragraf

o ultimă suflare

un ultimul punct

şi totuşi,

a meritat citită

si te voi numi

iubire

ca sa-mi amintesc ritualul de a ma pleca tie fara teama

stiind ca la sanul tau nu-i zbucium

sau zbatere desarta

si pentru ca lumea sa nu banuie puterea ce ti-e data

te voi numi uitare

caci numai in uitare poate fi unire deplina

inimi batand la unison ca doi carcei inlantuiti

si pentru ca toate astea sa nu piara

te voi numi renastere

pentru ca iubirea nu dispare

ea strapunge uitarea si inmugureste-n boboci

multumind gerului si cerului

pentru izbanda viului

si pentru ca cineva

trebuie sa duca mai departe povestea

ma voi numi glas ce deapana

puterea numelor

asupra celor numite

banuite

sau povestite

si de viata-acoperite

la vreme de seara

inainte s-apara

uitarea

un om şi-o umbră

buze ce-aţi simţit sărutul şi suava lui arsură

împietrite ca de ceară purtaţi bobul de otravă

ochi ce-aţi descântat iubirea şi-n lumini o înveleaţi

cu sticliri de piatră seacă astăzi o întâmpinaţi

neagră fâlfâie tăcerea rotocoale pe cer dând

vorbelor secat izvorul pe vecie-i amuţind

omul cade în ţărână umbra-i în văzduh se-nalţă

iar uitarea-I ţese voaluri şi-n mătăsuri o îmbracă

calea de dincolo de cale

cine a asemuit viata omului cu un punct pe calea timpului

nu a gresit prea mult numai ca punctul acela

inchide-n el suma tuturor cailor

posibile si imposibile

ce-au fost

sau ce ar fi putut sa fie

rasuceste-ma si lipește-ma parte peste parte

sa-ti umbresc cararea sa-ti potolesc jalea

dinspre nefiinta catre nestiinta

calea timpului ma-mbraca

eu luntraș

ea stransa-n barca

zidim maluri fara valuri

albe hauri negre gauri

punct ce deapana cararea

cale ce umbreste zarea

drum de apa drum de piatra

drum de foc si drum de aer

drum ce bantuie uitarea

dor ce împletește calea

punct și drum

transfer

opacitatea zilelor ce se scurg printre blocuri de gheaţă

mi-a afectat vederea, dizolvând contururi şi culori

într-un continuu inestetic

cu ochii în mână am coborât în stradă

să-i dau la schimb

din palmă lumea se vede altfel

grăbită se ştie,

ignorantă se vede

şi mai ales surdă la ofertele vieţii

dar poate că ochii mei nu sunt bolnavi

sunt doar obosiţi

şi inutil de goi

fără puncte de sprijin

fără amintiri

fără viitor

un trecut estompat

un prezent inexistent

şi un viitor care încă nu ştie ce vrea

dezolant tablou pentru ochii în cădere ce mimează zborul

cel care nu ştie

în fiecare oglindă se ascunde chipul celui care nu ştie
şi îl zăresc cu coada ochiului când trec
mă urmăreşte, eu mă fac că nu ştiu nimic
de fiecare dată acelaşi chip crispat
puţin mirat şi mai ales pierdut
el e cel care nu ştie
el nu ştie să răspundă la întrebări simple
sau la efuziuni de simpatie
nu a învăţat încă să mulţumească
şi se pierde în explicatii inutil de lungi şi plictisitoare
şi m-aş opri să-l întreb ce se întâmplă
dar mă tem că dacă vom aştepta
ţeserea pânzelor
nu va mai rămane cine să afle răspunsul
în numele lui
vă mulţumesc pentru tot

chinuitor

bariere peste bariere

sociale, mintale, sexuale, dogmatice

ridicate pe temelia spaimelor noastre

și înălțate cu toate neputințele

găsite la îndemână

între mine și tine

este o distanță

atât de mare

încât

pasul

se întreabă

ce rost mai are

ne aruncam cuvintele

punți sonore peste tăceri adânci

pline de ochi voraci

uite drumul Raiului netezit și far’de spini

o dulce făgăduință sufletul să ți-l alini

drumul vieții-i plin de cioburi

de la vise năruite

și dorințele născânde

cad dorindu-se-împlinite

bariere

din strafundul memoriei s-a ridicat spaima noptilor fara luna

fara caldura, fara cuvinte si fara curajul de a cere

focul nascut si pastrat a adus lumina

sfaramand o prima bariera

si omul a putut vedea umbrele trasand conturul lor

cuvintele au venit sa umple contururile aparute

si lumea s-a umplut de cuvinte ce intrupau idei si concepte

din care nasteau alte cuvinte

si astfel omul se inconjura de noi arme

care ucideau fara a lasa urme

pentru a se elibera de spaime cuvintele s-au sfatuit

si s-au strans in legi pentru a stavili sangele ce se strangea in jurul lor

si alte bariere s-au ridicat, si altele au cazut

tacerile pluteau stinghere

ridicandu-se ca fumul altarelor

pana cand din taina lor s-a nascut ritualul

si bariere noi s-au ridicat

spulberand indoieli

si ridicand ruguri in noapte

si a fost lunga noapte fierbinte si a venit iar dimineata

plina de culoare, plina de seva, plina de nou

ridicand barierele bunului simt

si al bigotismului

deşertificare

încălzirea globală a căzut ca o ghilotină

despărţind posibilul de probabil
într-o continuă mirare reală

atunci când esti centrul lumii şi zidurile ridicate

te împiedică să zăreşti orizontul
ori dărâmi zidurile din temelie
ori dacă nu singurul lucru pe care îl mai poţi face
e să te retragi către interior
abandonând tot ceea ce ţi-ar putea îngreuna mersul
numai că smogul exterior te urmareşte
estompând contururi
şi diluând până la limita suportabilităţii
legăturile cu viul
fericit ce-l ce străbate pustiurile
însoţindu-se pe sine
întru regăsire
căci spectrul inutilităţii
va abandona urmărirea sinelui
prin pustiul de cenuşă

dar vine o vreme, ostenită de atâta amar de umblet
când te aşezi la umbra zidurilor, le tragi peste tine ca o pătură
lăsând pustiurile să răsufle

ziua in care

cerul satul de atata asteptare

a-nceput sa-si franga mainile

cum numai batranii in spatele usilor

departe de curiozitatea celorlalti mai fac

caci asteptarea atarna greu si doare

 

cerul, dupa cum spuneam

a-nceput sa planga

incet, mai intai o bura

apoi suvoi de cuvinte

in alte limbi rostite

si lumea ridica iar ochii

intrebandu-se mirata

oare ce sa-ntampla ?

 

toamna cerul plange mai tot timpul

degeaba se sterge cu frunze la ochi

pana nu se termina si ultimul suspin

nu se opreste din plans poezii

 

 

de unde vin ploile?

Dumnezeu știa că vor fi oameni care nu vor avea prea multe

și atunci a plămădit cuvintele și le-a oferit primei perechi

mai aproape de buzele femeii și de urechea bărbatului

stabilind prima punte de legătură dintre cele două creații

viața a demonstrat că atunci când tăcerea se întinde acoperind lumea

aburul cuvintelor se ridică la ceruri condensând lacrimi 

dulci ca iubirea, fericirea și bunătatea

dar pentru că cerurile sunt pline de răni 

lacrimile strânse mănunchiuri de nori

se preling spălând aerul pană la fibră

și toată mizeria curge la pământ

formând cuvinte, fraze și chiar blesteme fără descântec

ce se lipesc de haine, intră-n căptușeală și inundă porii deschiși

ajungând la sufletului omului, la mintea piezișă ce tresare speriată

șoptind… parcă am simțit amintirile zbătându-se printre lacune

sau poate doar mi s-a părut…

cuvintele în fluiditatea lor, trec de la stadiul de punte la cel de armă

săgeți împrăștiate în lume ce rănesc fără să urmărească o țintă precisă

pietre ce vor lapida imaginea Ziditorului turnată în carne

noaptea la poli

tu, lumină venită de neunde

eu, gheață făcându-mi loc prin viață

și între noi doar marea răvășită

tu lumină lină, vino de-mi alină

spaima de înec, zilele ce trec

marea agitată și uitarea toată

și-apoi îți mai cer să mă sui la cer

să mă întregesc să mă regăsesc

nimic nu pare a prevesti schimbarea

numai că nimicul acesta se ridică hulpav

trăgându-te în adâncurile uitării

zăpăcind cerurile cu tuș vâscos

târând lumea într-un a fost

clipa în care te-ai topit

se numește noapte, sau moarte

sau cum vrei să-i spui plutirii, uitării, căderii

când punctele de reper îmi intră-n carne

dăltuind altă formă, stârnind a mea foame

marea îmi răvășește cărările

gheața spintecă aerul cerându-și dreptul la viată

iar neundele pleznește într-o revărsare de lumină lină 

indiferența cea perfidă și posacă

dacă n-ar fi lumina cu decalogul ei

curcubeiele ar fi gri

și viața s-ar freca de noi

lustruindu-ne cu încăpățânare

adusă de spate, strivită de propria-i greutate

indiferența se strecoară printre noi

lovindu-ne cu bagajele-i voluminoase

cutii goale, rame vechi, pungi inutile

și resturi putrezite de ură

nu știu dacă e mirosul ei sau al sarsanalelor

dar aerul se trage lăsând un gol în jur

și ea își vede de drum

cărându-și inocența ca pe-o copilă

adunată de pe străzi

căzut în viață ca-într-o-încăpere circulară

aștepți să vezi care ușă ți se deschide

apoi le încerci pe rând nerăbdător

și descumpănit te rezemi de zid

moartea are întotdeauna buzele dulci

noaptea

când întunericul se întinde lângă tine-n pat

semilună caldă atingându-ți coapsa

te foiești puțin cautându-ți locul

lași pleoapele să alunece

și urmărești

dâra de lumină ce se topește

abia atunci

răsuflarea ta ostenită

se sprijină de umărul unei clipe

și se prelinge ușor în fotoliul rece

în timp ce amintirile

se strâng cuminți jur împrejur

…

sărută-mi fruntea

sărută-mi buzele

sărută-mi pieptul

sărută-mi restul

miruiește-mă te rog

cu umbra buzelor tale

…

uitarea

sunt centrul acestei lumi, sunt gălbenușul lumii mele

și cresc hrănindu-mă din visele ce mă-înconjoară

ochii nu văd clar și nici măcar nu bănui ce ar putea fi dincolo

urechile captează totul prin filtru recluziunii

gura sărută zidul ce-mi răspunde cu buze umede

visele par a se termina

căci din străfunduri se ridică-încet amenințarea

mi-e foame și o lume-întreagă-aș devora

cuvintele nu țin de foame

și nici de sete

bat cu furie și tot mai amețit

urăsc această coajă, perete ce nu se desface

vreau aer și lumină

vreau viață, sunet vreau

și-n sfera de tăcere putere nu mai am

cine nu-și sparge găoacea nu contează la numărătoare

viața nu-și verifică niciodată rateurile

ea știe rostul pietrelor, a firelor de iarba și a cojilor

aplauzele s-au născut din dorința de a celebra

viața și pe câștigători

who cares

take a pencil and draw a line, this is your life
a simple line, without many intersection point, without curves
without infinite ends
or, if you want
you are a segment, between birth and death

the warm place where we rarely change messages
is not the friendship, it holds the daily life
with ours convenience and cowardice
shut up and swallow
stay in line and follow the one in front of you

on the conveyor called life
each segment has its own way
without intersections or friendship
condemned to solitude
without cross

mica publicitate - anunț

în ultima viață am pierdut foarte mulți prieteni

sau poate că m-au pierdut ei pe mine

din fundal de aude Kate Bush cu Sail away

eram tânăr, credeam în frumos, în prietenie

dar viața e cel mai dur profesor

care nu te trece fără să repeți lecțiile

în gând, în suflet, la tabla în fața lumii

și cuvintele se reped ca nebunele

sfărâmând porți de cetate, ziduri, prietenii

crenelurile își pictează urmele pe cer

iar negrul are nuanțe mai tăioase, mai clare

după cum cade vopseaua la capăt de rând

și urma la penel la rădăcina cuvântului

adio a murit și a fost scos din dicționar

pentru că tăcerea a plătit să se uite evenimentul

din fundal se aude Kate Bush cu Sensual world

probabil că nici cuvintele nu mai cred în prietenie

din moment ce tot mai multe caută singurătatea

când pleacă sufletul fără a spune unde

cu degetele răschirate

stârnește-n mine ultima suflare

voia să îmi privească moartea-n ochi

și i-am dat toată moartea mea s-o vadă

și-ar fi dorit o zbatere, un zbucium

să îi confirme zvâcnetul  din mușchi

i-am dat un leș pe care să-l atârne

în cuiul zilei care a trecut

departe, zarea unei alte lumi

m-așteaptă să-i trec pragul

înfipt în ochii lui albiți

îl las cu totul spaimei