joi, 8 ianuarie 2015

fara suflare


vrei sa dansezi? m-a-ntrebat
si fara sa mai astepte m-a-ncolacit
iedera ce-si trage seva din sudoare
si-ndoieli
noaptea isi are notele ei
si numai cine stie
ii poate interpreta partitura
altfel
mainile alearga oarbe
scrijelind in loc sa mangaie
ai aparut din desertul incertitunilor
fata morgana, vaduva neagra
spaima zilelor
tu legeni umbrele
si spulberi urmele vietii cu o soapta
din tarana te-ai nascut
in tarana-ai sa te-ntorci
gol ai veni
si gol vei pleca
pentru ca numai moartea-i pe gratis
restul are un prêt

cand trunchiul este putrezit
doar iedera-l mai tine in picioare


croaziera pe Styx


se stie ca fiecare dintre noi o sa plecam pana la urma in croaziera
dar sunt oameni care se joaca cu biletul calatoriei
sperand sa treaca vremea mai repede
nimeni nu a vrut sa se intoarca
sa povesteasca minunile vazute si nestiune
asa ca indiferent de ce intampla
rabdarea nu costa
chiar daca e chinuitoare

provocator intreaba cat mai este
pana ii vine randul

chiar daca va regreta momentul cand paseste pe puntea vasului

miercuri, 7 ianuarie 2015

unde s-au dus balenele?


cuvintele se zbuciuma, valuri neintelese retezate de taceri
undeva in adancuri, vocalele se preling, bule de aer
printre consoanele intunecate
si cand nimic nu pare a vesti evenimentul
o jerba de cuvinte se inalta
despartind tacerile
si uite asa, din adancuri se inalta cate un poem
insotindu-se cu altul intr-o nuntire
si roiul de cuvinte zumzaie
purtate de respiratia intretaiata
puuf, pfu, puuf, pfu
si cand nu mai vor sa iasa
raman lipite cu burta de fundul intunecat
si privesc spectacolul uman
in tacere
doar uneori
mai chicotesc in barba si-si fac semne
…
cateodata fantomele au chef de glume

iar balene esueaza pe cate o plaja la lumina lunii

marți, 6 ianuarie 2015

un camp de eoliene


intrebarile ies la suprafata incolacind firele tacerilor
de ce? cum ? cand ? unde ?
frica naste din samanta sau e perena ?
e scrisa in genomul animal ?
nu stiu daca o trestie se teme ca v-a fi franta
dar in ochi poti citi teama,
dorinta de a o rupe la fuga,
ca o izbavire din ghearele lasitatii
eliberare ce istoveste
si daca loveam eu primul ?
cuvintele de multe ori dor mai tare 
de aceea am grija si la maini si la cuvinte
sufletul meu e un camp cu eoliene
ce nu raspund la violenta
ele se invart si transforma ura
in ceva bun
dar si mortal in acelasi timp
nu as sfatui pe nimeni sa-ncerce cu mana

puterea ce zace in bateriile pline

sa le fie de bine


de undeva de departe se aude neîntreruptul oftat. Zic eu ca e oftat dar nu stiu cu ce as putea asemui sunetul facut de scuiparea acelei caramizi ce iese din gatul fiecarui om. Despre ce este vorba ? nu o sa va vina sa credeti, dar poate ca nu-i prea tarziu sa credeti fara sa vedeti. De unde stiu eu acest lucru ? nu are importanta de unde si chiard aca v-as spune nu o sa credeti asa ca va las cu aceasta necunoscuta majora si cu indoiala unei alegeri : e adevarat sau nu ? nici eu nu pot sa va dau mai multe elemente ajutatoare si nu stiu daca povestea vine din viitorul indepartat, din trecul uitat sau dijn prezentul necunoscut. Cert este ca e adevarat. Despre ce este vorba ? despre omul facator de caramizi. Da. Fiecare om la implinirea unei anumite greutati ceea ce implica o anumita masa critica este setat genetic sa adune, sa fabrice si sa scuipe o caramida cu toate microelementele stranse in corp. Deci au reusit sa creeze genetic o masina de facut caramizi incredibil de valoroase. Din toata masa aceea numita om nu mai ramane decat calciul care e pe toate drumurile, carbonul omniprezent, hidrogen si oxigen, adica un fel de noroi vascos cenusiu ce se strange si se arunca in marele canion orasenesc pentru a fi purtat de apele raului catre delta ce margineste orasul continent. Deci despre ce este vorba pana la urma ? fiecare om care atinge o masa critica, este somat printr-o scrisoare oficiala sa se prezinte la Casa Caramizilor de Aur pentru a-si depune obolul pe altarul colectivitatii inmultind bogatia materiala si spirituala a umanitatii. Fiecare noua caramida astfel obtinuta este trimisa pe santierul patriei pentru a se ridica alte si alte edificii. Numai un rauvoitor poate spune ca omul e un nimic neutilizabil. Nu. Fiecare om reprezinta o particica din marele edificiu numit umanitate creatoare. De cand functioneaza acest program? Nimeni nu ar putea sa mai spuna, dar daca ai privi in ansamblu imensitatea patriei-oras-continent cu toate edificiile sale nu poti ramane indiferent si nici nu-i poti nega maretia. La ce se rezuma procesul o sa intrebati ? pai e cat se poate de simplu. Fiecare om chemat la Cara Caramizilor de Aur isi ia la revedere de la cei cunoscuti si de la apropriati dupa care intra in transportubul destinat sa deserveasca destinatia finala si priveste cu mandrie cum totul ramane in urma ca o umbra pe peretele transportubului. Ajund in Casa Caramizilor de Aur este luat in primire de o intreaga echipa de robotei care il pipaie, il inteapa, ii fac tot felul de analize pentru a determina cu exactitate continutul, aportul de elemente ca sa spunem mai bine, dupa care este insotit catre cuva de nastere. Impropriu este denumita asa dar nimeni nu stie de ce are totusi numele asta. Omul este dezbracat de salopeta si se aseaza confortabil in cuva moale. O multime de fire leaga senzorii implantati in piele de tab;loul de comanda si singur, de bunavoie ca un act de suprem omagiu adus umanitatii apasa butonul aparatului de monitorizare a nasterii. Ce se intampla in acest timp e greu de spus pentru ca nimeni nu a considerat necesar sa inregistreze trairile si emotiile din timpul acestui act suprem. Cert e ca omul se dezumbla incet-incet ca un balon si din gat incepe sa apara forma paralelipipedica a caramizii ce inglobeaza in volumul ei toate elementele/microelementele ce alcatuiesc, trupul, sufletul, cugetul si ratiunea acelui donator. Si vezi cum incet-incet din gatlej iese caramida elementelor putin insangerata pentru ca totusi nu tot sangele reuseste sa se lepede de elementele sale si gatlejul torturat de nasterea acestei caramizi tot mai sangereaza putin. Astfel ca la sfarsit, cand caramida cade asemeni oului in cuibar, din buze nu mai ramane decat o urma noroioasa care este stearsa delicat cu un presotampon. Noroiul denatorului este adunat din cuva si aruncat in Marele Canion iar caramida nou ouata este luata cu grija si expediata acolo unde trebuie.
Vluap, vluap, vluap…
Fiecare om este dator sa-si aduca umila sa caramida-contributie la maretia rasei sale ceea ce inseamna de fapt maretia greu de atins in acest univers.

Vluap, vluap, vluap…

ce e val ca valul trece


picioarele calca apasat sa-nfunde paiele in lut
sudoarea vine ca o binecuvantare
sa-nmoaie lutul si sa curete piciorul ostenit
pamantul aluat e pus in forme la dospit si la uscat

cui nu-i place sa se ascunda-n afund de pamant in bordei
acolo unde soarele nu poate sapa la temelie
isi alege loc curat, pune piatra peste piatra
si ridica zid din lutul aspru, uscat si putin crapat

la usi si la ferestre pune capriori si buiandrugi
sa lase soarele sa intre ori de cate ori
nu-si doarme osteneala printre nori
si luna buna ce-ti arata drumul daca trebuie sa fugi

pe frunte ii aseaza cusma de sindrila
si ploaia nu ii cata sfada cat ar fi de-nfuriata
si nici zapada cat de grea s-arata
numai prin turturi se agata cateodata

prin horn ii iese prima-nchinaciune
tot cetina si smirna si tamaie
sa stie Domnul ca si-l locu’acela
e-o mana si un suflet de-omenie

tacerile le muruie in zid de aparare
si-n stalpul de cerdac descantecul isi scrie
acum doar moartea o sa dea tarcoale
sa-si ia tainul cand o fi sa fie

prin arsite si geruri si uitari
istoria isi scurge nsipul din clepsidra
din casele ce au adapostit povesti de viata

doar colbii amintirilor mai bat carari

duminică, 4 ianuarie 2015

viata ca o manusa


ai vazut tu ce viata are?
Ii vine turnata, ca o manusa

fiecare intra in viata gol
pentru ca daca ar intra imbracat
nu ar mai avea ceilalti cum sa-l ingradeasca
asa ca fiecare ii aduce ceva de imbracat
o idee, un cuvant, o apasare
o durere
da, o durere pantru ca si aceasta face parte din viata
si omul trebuie sa fie pregatit,
sa faca fata oricarei situatii
sunt oameni carora manusile nu le vin
unele sunt prea mari si te fac sa te simti stingher
uneori sunt stramte incat trebuie sa stai ghemuit cu sufletul la gura
sa nu se vada urletul
dar de cele mai multe ori
poarta urma dintilor incrancenati si dornici sa muste
pentru ca neputinta trebuie haituita
alungata
noroc ca moartea ne primeste fara manusi
altfel am fi prea grei de la atatea lacrimi
strecurate pe furis

nopti la rand

alfabetul Morse


viata pare o traducere proasta a unui mesaj morse
punct linie e primul strigat,
uimirea as putea spune
linie, linie, linie
e limita supremului
si intre aceste batai o multime de puncta
si de linii obosite sau vivace
dar de cele mai multe ori inima e cea care bate ritmul
punct- punct, apoi punct- punct- linie
pentru ca iubirea mai are nevoie si de momente de respiro
nu doar de puncte, puncte
poate ca cineva, undeva, nestiut
bate in codul morse
toate vietile

fara sa se incurce

omul sarcofag


“o furnică duce-n spate un grăunte jumătate”

fiecare om are în bagaj măcar un set de amintiri și o mână de prieteni
sau dacă nu prieteni măcar cunoscuți în preajma cărora te simți bine
și ști că poți lăsa garda jos fără să fi luat prin surprindere
ei bine, sacul meu de călătorie e gol
amintirile mele se rezuma la o nuanță, un gust, un parfum
și foarte multă liniște, obositor de multă liniște
ca și cum lumea ar fi un film mut în care ești obligat să joci
numai că filmul meu este atât de vechi încât majoritatea contururilor s-au șters
viața mea este o linie simplă, fără arabescuri, fără sinusoide
și dacă logica ar permite 
aș spune că e o linie fără puncte
fără conținut dacă vrei
sunt un container gol ce adună resturi de momente
sufletul meu așteaptă asemeni sarcofagului
povara sicriului ce va purta
o lume rătăcitoare

și pustie.

Gaura de vierme


Când a început totul, nimeni nu cred că-și mai aduce aminte, dar asta e cu totul alta poveste. Nimeni nu ar fi bănuit că orașul nostru avea să devină cunoscut în lumea-întreagă nu datorită curățeniei sau arhitecturii ci tocmai acestui insolit aspect. Statuile.
Da, cineva avusese năstrușnica idee să comande niște opere de artă – ieftine până la dumping dacă pot spune -  cu care să mascheze imobilismul arhitectonic și găurile lăsate de incultură și delăsare. Lumea se mulțumea să treacă strada pe la colț, pe zebră, fără să privească în stânga sau în dreapta, fără să comenteze, fără să apostrofeze,  fără să mai întrebe. Comunitatea se lăsase în seama consiliului și acesta lua toate deciziile legate de urbe și citadini. Așa că atunci când prin diferite colțuri sau piețe apărură statuile multă lume nici nu realiză schimbarea, pur și simplu nu le băga în seamă. Oare cum am putea sa-l numim? Orașul fără memorie, sau orașul cu memoria scurtă sau orașul cu locuitori fără amintiri sau poate că aveți dumneavoastră alte idei despre cum poate fi numit. Cert e că până nu au început să se succeadă disparițiile și să se creeze vâlva legată de aceste dispariții nimeni nu observă statuile.
Da. Cineva din consiliu venise într–o zi cu propunerea de a achiziționa niște lucrări ieftine dar cu impact pentru a le plasa în diverse puncte alese pe baze statistice pentru a aduce un plus de ceva în viața monotonă a orașului. A fost căutat artistul, de fapt acest lucru nici nu a fost prea greu, pentru că la prețurile propuse de Consiliu nu au fost prea multe nume care să liciteze proiectele. De fapt au fost doar două nume – cel puțin așa susțin legendele urbane și graffiti-urile pasajelor  subterane. Cine au fost cei doi artiști nu se mai știe pentru că din păcate Consiliu nu a înregistrat nimic – o coincidență stranie ați putea spune – dar chiar așa s-a întâmplat. In diverse colțuri ale orașului au fost amplasate postamentele aferente fiecărei  sculpturi și astfel la intersecția străzilor Providenței cu Întâmplării a apărut un postament ciudat în formă de limbă ce susținea două buze topite într-un O mare de tipar. O limbă care nu ofensează, nu oripilează și nici nu dezgustă dar în același timp nici nu oferă prea multe informații legate de buzele ramase într-o mirare continua. In piațeta Revoluției a apărut o ureche imensă crescută parcă din pavaj dar de al cărei postament era legat inseparabil tot canalul auditiv ca un pat și dacă intrai prin pavilion ajungeai în acest canal auditiv transparent. La coltul străzii Opalescente cu strada Furtunii apăruse un cub ca un zar numai ca însemnele punctelor erau de fapt niște găuri negre fără adâncime, consistență sau temporalitate. Urma apoi o fântână arteziană inversă, două palme care se întretăiau ca yin și yang, un obiectiv de camera foto imens care putea zoom-a apropiindu-se amenințător de cer, o gură de canal pusă vertical, un cort, o scorbură într-un postament încrustat cu inimioare, o față de masă care vălurea obsesiv și ostentativ și mai erau niște lucrări periferice nu mai puțin ciudate : o bicicletă răsturnată, o borcan de miere cu capacul căzut, o lanternă, un fluier de arbitru și o umbrelă cu dantelă. Toată această înșiruire nu a fost făcută decât să vă dea o idee despre ciudățeniile acceptate de consilieri în contul acelor sume mizere de criză. Nimeni și nimic nu ar fi avut ceva de spus dacă nu s-ar fi observat că în unele seri dinspre ureche se auzeau melodii jalnice sau de-a dreptul imunde, rar de tot câte o notă suavă și de cele mai multe ori curgea un amestec lăptos de  vulgar și incoerent. Dinspre limba aceea roșu-vineție se mai auzeau câteodată vaiete sau strigate mirate… și culmea, din oraș începură să dispară complet câinii și pisicile vagaboande, cerșetorii și au fost și hoteluri care au reclamat dispariția unor clienți… da clienți care închiriau camera, despachetau totul și apoi dispăreau. Camerele de bagaje ale hotelurilor se umpleau încet dar sigur de bagaje abandonate și tot mai multă lume venea în oraș, se caza după care dispărea. Cazul a ajuns la urechile reporterilor, ziarele au preluat știrea și uite așa bulgărele avalanșei odată pornit nu a mai putut fi oprit. Camere de control, care de televiziune, lume puhoi, interviuri,  curioși, nebunie. Viața cenușie a orașului a fost dată peste cap. Si nimic nu a mai fost ca înainte. Nimeni nu a putut spune ce se întâmpla de fapt. Nimeni nu a elucidat vreodată misterul (asta până când Firus a intrat pe fir) și statuile și-au văzut mai departe de viața lor pentru că nimeni nu s-a gândit să le dezafecteze. Din toată această afacere singurele care au avut de suferit au fost hotelurile. Fluxul de turiști a rămas constant. Oameni care se cazau, despachetau și dispăreau pur și simplu. Tot mai multă lume credea că devenisem orașul sinucigașilor, dar nimeni nu avea curajul să o declare public. La marginea orașului au început să apară una după alta clădiri cu obiecte abandonate. Si încet, încet, orașul și-a schimbat forma, partea noua cu clădirile alocate obiectelor abandonate a crescut (cerând tot mai multă forță de muncă pentru a înregistra, cataloga și stoca obiectele abandonate) și din vechiul oraș aproape că n-au mai rămas vizibile decât operele de arta sau obiectele statui care își vedeau în continuare de datoria lor…
Limba aceea rămasă între buzele deschise a continuă mirare, urechea muzicală, fântâna arteziana inversă, zarul cu găurile negre palmele dispuse în yin și yang…

locul fără coordonate


ori de câte ori viața te doboară
te târâi cu ultimile puteri
acasă
acasă este cuibul ascuns în adâncul sufletului
și drumul către el îl ști doar tu

ori de câte ori dragostea îți dă câte un ghiont
te strecori fâstâcit printre ceilalți
și te refugiezi acasă
acasă este locul în care poți plânge în voie
pentru că și dragostea își are lacrimile ei

ori de câte ori primești o palmă sau un sărut
iți porți cu demnitate însemnele
și odată ajuns acasă
te-întrebi ce ai făcut și mai ales
de ce nu e loc pentru astfel de efigii acasă

acasă este locul ascuns
în care te așteaptă fotoliul nostalgiilor
pianul șoaptelor desferecate
șemineul amintirilor și mai ales
acasă este locul fără coordonate cunoscute

când vine clipa despărțirii
închizi ușa acelui tainic loc
încui și pui cheia sub preș
și pleci/plângi
fără a mai privi înapoi


sâmbătă, 3 ianuarie 2015

intr-o lume fara subiecte fierbinti

avem atâtea catastrofe pe cap de locuitor
încât ne-am erodat încetul cu încetul
sub avalanșa acestor știri
născute pentru a mușca
din carnea trăirilor noastre
poate ca păreri de rău ne mai ating pleoapa
scrumind lacrima aninata aiurea
dar daca e sa privim drept
si sa judecam stramb
lumea s-a schimbat intr-atat
incat frigul este singurul lucru palpabil
coloram cuvinte si desenam flacari viguroase
pentru a desemna subiecte fierbinti
acolo unde-i numai gheata
treziti-va oameni buni
lepadati moartea
iesiti la aer
putina miscare incalzeste


despre înflorire


iarna, copacilor le vine rândul să-şi arate alba-înflorire
căci frunzele nu mai au drept la înverzire
şi rămân la stadiul de abur
tremurând uşor
în răsărit
numai florile albe
ce-i hironisesc a-întrupare
lasă urme, spulberate când şi când

de-un apus astmatic

vineri, 2 ianuarie 2015

asteptarea moarte n-are



de cate ori ii saream de gat
ma mangaia usor si-mi soptea: mai asteapta
si alte zile treceau cu cercul prin fata mea
alte nopti mi se incurcau prin par
si asteptam
cu sau fara ea
o ocazie deosebita
tot mai rar imi venea sa-i sar de gat
pentru ca aripile erau acum kilograme in plus
si noptile se terminau greu
nesuferit de pustii
pana intr-o zi cand mi-a aparut in fata
m-a-ndemnat sa ma asez si mi-a spus simplu
e timpul
ce daca nu eram pregatit,

asteptarea luase sfarsit

pragul


fiecare drum ajunge intr-un final la marele prag
nu ii e dat fiecaruia sa mai poata face un pas inapoi
sa mai astepte o gura de aer un crampei de gand
caci totul se reduce la... pana cand?

pui in ordine toate indicatoarele
inspectezi toate locurile si clipele
nimic nu pare sa iasa din tipare
curcubeul si apusul ce doare

din tine, incearca sa scape
mirosul ce ti-a fost aproape,
mirosul ce nu-l poti desparte

de viata...

jumper



ti s-a intamplat sa iesi din viata si sa asisti ca simplu spectator?
sa o poti derula inapoi si inainte ca pe o bobina de film?
sincer sa fiu, nimic din viata mea nu seaman cu alte vieti
oricat as cauta in stanga si in dreapta, in sus si-n jos
la mine totul e altfel, ca-ntr-un acvariu gol
gol dar curat, fara urme si mirosuri
daca ies din el
pot sa privesc tot ce-am lasat
se vede clar daca e luminat
ca o sala antiseptica
fara cea mai mica urma de indoiala
de cate ori privesc inapoi cu manie, lumina dispare
si-n intunericul ce umple acvariu vad toate cate nu le-am spus
si nu le-am facut
umbre tacute lipsite de putere
daca descompun viata in linii paralele
ajung sa cred in echidistanta
ca etalon al neputintei
prin locurile aglomerate vezi cate o urna acvariu
in care lumea arunca maruntisul inutil al buzunarelor
am sa-mi duc viata acvariu intr-un astfel de loc
sa vad ce pot primi de la ceilalti
ca sa simt utilitatea

acvariului 

joi, 1 ianuarie 2015

plansul inorogului



din viata stiu ca ies ca orisicare
cararea ei alta scapare n-are
liber trec pragul care ne desparte
nuntirea ce ne poarta-n alta parte

poate ca am trecut pe langa voi
o umbra sau un vis plin de nevoi
o clipa somnul v-am inseninat
si ce-a fost rau cu mine am luat

cat mi-am dorit sa fiu si eu ca voi
sa stiu ce-nseamna pata de noroi
cu lacrimi sa ma spal de-un vis urat
buzele sa le-invat ce-i un sarut

mi-e trupul ostenit si plin de rani
caci suferinta lasa rani adanci
uitarea mortii mi-as dori s-o-mbrac
dar nu sunt liber sa ma sfarm in stanci

voi vise libertatea sa-mi redati
si jugul nedreptatii sa-l sfarmati
sa simt priviri ce-alina in tacere
un trup tanjind dupa o mangaiere

cand trupul istovit de-atata dor
in colbul fara urme viata-si lasa
o lacrima cu iz de curcubeu
deapana firul ce-n poveste-o sa se teasa

marți, 30 decembrie 2014

viața ca un zbor cu probleme


zborul dumneavoastră a fost anulat
anunț sec: incolor, inodor și insensibil
cine poate sa prevadă condițiile atmosferice
și mai ales, evoluția lor?
intri în viață ca simplu pasager
uneori ai loc la business class,
de cele mai multe ori la economic
scaunul nu te cuprinde la fel de fiecare data
el știe când ceva nu e în regula,
dar… carpe diem
centura, instrucțiunile de zbor, jocul luminilor
unele zboruri sunt line, altele pline de turbulențe
ceața ascunde locații, destine, finalități
furtuni de zăpadă anulează senzații sau regrete
și viața se scurge între plecări și sosiri
aeroporturi pline, lumini și umbre
benzi rulante, porți, întârzieri
dar cu siguranță,
niciodată nu vei pierde biletul
de la ultimă călătorie
o destinație ce nu poate fi evitată


cronologie



la inceput a fost cuvantul
inaintea lui au fost sunetele primordiale
si inaintea tuturor a fost tacerea

o sa dorm putin a spus Domnul
si s-a strecurat intr-o eternitate
tragand-o peste ochi si urechi

timpul creste de la samanta la-mplinire
si-n pudoarea-i inexplicabila

nu lasa sa i se vada inelele de crestere

sâmbătă, 20 decembrie 2014

un ochi doua vini, doi ochi o iertare


o sa ma indragostesc tot mai mult de singuratate
si ea e legata la ochi, la amandoi
si nu vede pe cine strange-n brate

cu un ochi la trecut si unul la viitor
nu e de mirare ca prezentul trece neobservat
dincolo de noi, dincolo…

aici ai dat gres, poate ca te-ai grabit
in ultima vreme nu stiu ce-i cu tine nu te recunosc
si doar am stat tot timpul cu ochii pe tine

cu cat ma misc mai mult cu atat mai multe greseli nasc
si ochiul judecatii inregistreaza tot, necrutator
pe rabojul vietii

un leu o lamaie, doi lei o gutuie
trei lei versuri cate vrei

asa spunea un cantecel in vremea  de demult

vineri, 19 decembrie 2014

trupul meu, o necunoscută



acoperindu-mă cu voaluri de pudoare
m-ai ascuns, m-ai îngropat în uitare
America n-ar fi fost descoperită
dacă cineva n-ar fi aruncat busola

tablouri într-o expoziţie
cam la asta se rezumă viaţa
numai că nu toate trupurile
îşi găsesc vitrina, calea

iedera îşi înfige unghiile
încolaceşte trupul copacului
şi lasă verdele să-l legene
până la uitarea de sine

eu, un tablou neterminat
cu trupul curat, tânjind a verde
privesc coaja trecutului
ce crapă inutil a bătrâneţe


fiecare om inchide-n el o realitate

miercuri, 17 decembrie 2014

noaptea corbilor albi


adevărul meu
e cel adevărat
dreptatea mea
e cea dreaptă

s-au spus atâtea vorbe
dar am uitat să citim vremurile...
larma acoperă respiraţia pământului...
un moment de reculegere
are gustul apei în deşert...

ca o ploaie de blesteme
rănesc cerul ce adoarme
noaptea nu-şi găseşte locul
toaca cerne ascultare
răzvrătirea-n cer dospeşte
şoapta creşte tot mai tare

sunetele cern tăcerea
primul croncănit sfâşie
albul penelor străluce
lumea-ntreagă o îmbracă

feerie, vis şi taină
ceartă, sfadă, vijelie
liniştea din cer coboară
intr-o doară

e iarnă iar

luni, 15 decembrie 2014

o ultimă zăpadă


în ziua când voi fi lumină
mi-oi cerne umbra-n amintiri

copilăria începe şi se termină cu prima zăpadă
cu primii bulgări, cu cazemate cimentate peste noapte
cu oameni de zăpadă mărşăluind printre colinde
cu sănii, cu zăpadă călcată în picioare
cu zloată, mizerie şi inocenţă

adolescenţa începe şi se termină cu un sărut
furat printre fulgi tolăniţi pe gene
când visele aleargă desculţe
printre grade Celsius
mult prea sărace pentru o feerie

maturitatea începe şi se termină cu un surâs
desprins de pe faţa unui copil
ce îngereşte zăpada
un zâmbet mult prea curat
pentru o simplă noapte de Crăciun

gândurile urmează circuitul apei în natură
literele ning viscolit sau liniştit
cuvinte se aştern, fraze se nasc
şi zăpada scrie o nouă poveste
purtând urmele spulberate

când foile aşteaptă…

sfârşit

miercuri, 3 decembrie 2014

sfârşit de poveste



cartea pe care o citeşti
este viaţa pe care o scrii în timp ce-o citeşti
sau cum este scrisă de alţii fără a ţi se cere consimţământul
citeşti şi nu îţi vine s-o laşi din mână, amâni finalul lecturii
dar nu te poţi opri din citit şi nu doar că e fascinantă
dar e şi singurul lucru palpabil din toată utopia
pe care o citeşti...
uneori
te-ntorci să mai reciteşti câte o pagina,
să mai revezi câte un capitol
dar cartea curge în continuare târând clişee perimate
în goana ei
de ce se citeşte aşa de repede?
de ce pare ce-a mai frumoasă carte citită?
de ce literele se tânguie, paginile suspină şi carnea urlă?
sfârşitul inexorabil se apropie
cartea ta se va adauga miilor de alte cărţi de pe raft
cine mai are timp de lectura ei
când fiecare e ocupat cu propria lectură?
fiecare carte ar fi putut fi scrisă altfel
povestea ar fi avut altă finalitate
altă limpezime, alte personaje
dar asta e, a fost scrisă
şi-acum,
o ultimă pagină, un ultim paragraf
o ultimă suflare
un ultimul punct
şi totuşi,

a meritat citită

sâmbătă, 29 noiembrie 2014

si te voi numi



iubire
ca sa-mi amintesc ritualul de a ma pleca tie fara teama
stiind ca la sanul tau nu-i zbucium
sau zbatere desarta
si pentru ca lumea sa nu banuie puterea ce ti-e data
te voi numi uitare
caci numai in uitare poate fi unire deplina
inimi batand la unison ca doi carcei inlantuiti
si pentru ca toate astea sa nu piara
te voi numi renastere
pentru ca iubirea nu dispare
ea strapunge uitarea si inmugureste-n boboci
multumind gerului si cerului
pentru izbanda viului
si pentru ca cineva
trebuie sa duca mai departe povestea
ma voi numi glas ce deapana
puterea numelor
asupra celor numite
banuite
sau povestite
si de viata-acoperite
la vreme de seara
inainte s-apara

uitarea

vineri, 28 noiembrie 2014

un om şi-o umbră


buze ce-aţi simţit sărutul şi suava lui arsură
împietrite ca de ceară purtaţi bobul de otravă
ochi ce-aţi descântat iubirea şi-n lumini o înveleaţi
cu sticliri de piatră seacă astăzi o întâmpinaţi
neagră fâlfâie tăcerea rotocoale pe cer dând
vorbelor secat izvorul pe vecie-i amuţind
omul cade în ţărână umbra-i în văzduh se-nalţă

iar uitarea-I ţese voaluri şi-n mătăsuri o îmbracă

calea de dincolo de cale


cine a asemuit viata omului cu un punct pe calea timpului
nu a gresit prea mult numai ca punctul acela
inchide-n el suma tuturor cailor
posibile si imposibile
ce-au fost
sau ce ar fi putut sa fie
rasuceste-ma si lipește-ma parte peste parte
sa-ti umbresc cararea sa-ti potolesc jalea
dinspre nefiinta catre nestiinta
calea timpului ma-mbraca
eu luntraș
ea stransa-n barca
zidim maluri fara valuri
albe hauri negre gauri
punct ce deapana cararea
cale ce umbreste zarea
drum de apa drum de piatra
drum de foc si drum de aer
drum ce bantuie uitarea
dor ce împletește calea

punct și drum

transfer

opacitatea zilelor ce se scurg printre blocuri de gheaţă
mi-a afectat vederea, dizolvând contururi şi culori
într-un continuu inestetic
cu ochii în mână am coborât în stradă
să-i dau la schimb
din palmă lumea se vede altfel
grăbită se ştie,
ignorantă se vede
şi mai ales surdă la ofertele vieţii
dar poate că ochii mei nu sunt bolnavi
sunt doar obosiţi
şi inutil de goi
fără puncte de sprijin
fără amintiri
fără viitor
un trecut estompat
un prezent inexistent
şi un viitor care încă nu ştie ce vrea

dezolant tablou pentru ochii în cădere ce mimează zborul

miercuri, 26 noiembrie 2014

cel care nu ştie

în fiecare oglindă se ascunde chipul celui care nu ştie
şi îl zăresc cu coada ochiului când trec
mă urmăreşte, eu mă fac că nu ştiu nimic
de fiecare dată acelaşi chip crispat
puţin mirat şi mai ales pierdut
el e cel care nu ştie
el nu ştie să răspundă la întrebări simple
sau la efuziuni de simpatie
nu a învăţat încă să mulţumească
şi se pierde în explicatii inutil de lungi şi plictisitoare
şi m-aş opri să-l întreb ce se întâmplă
dar mă tem că dacă vom aştepta
ţeserea pânzelor
nu va mai rămane cine să afle răspunsul
în numele lui
vă mulţumesc pentru tot

chinuitor



bariere peste bariere
sociale, mintale, sexuale, dogmatice
ridicate pe temelia spaimelor noastre
și înălțate cu toate neputințele
găsite la îndemână
între mine și tine
este o distanță
atât de mare
încât
pasul
se întreabă
ce rost mai are
ne aruncam cuvintele
punți sonore peste tăceri adânci
pline de ochi voraci

uite drumul Raiului netezit și far’de spini
o dulce făgăduință sufletul să ți-l alini
drumul vieții-i plin de cioburi
de la vise năruite
și dorințele născânde

cad dorindu-se-împlinite

bariere



din strafundul memoriei s-a ridicat spaima noptilor fara luna
fara caldura, fara cuvinte si fara curajul de a cere
focul nascut si pastrat a adus lumina
sfaramand o prima bariera
si omul a putut vedea umbrele trasand conturul lor
cuvintele au venit sa umple contururile aparute
si lumea s-a umplut de cuvinte ce intrupau idei si concepte
din care nasteau alte cuvinte
si astfel omul se inconjura de noi arme
care ucideau fara a lasa urme
pentru a se elibera de spaime cuvintele s-au sfatuit
si s-au strans in legi pentru a stavili sangele ce se strangea in jurul lor
si alte bariere s-au ridicat, si altele au cazut
tacerile pluteau stinghere
ridicandu-se ca fumul altarelor
pana cand din taina lor s-a nascut ritualul
si bariere noi s-au ridicat
spulberand indoieli
si ridicand ruguri in noapte
si a fost lunga noapte fierbinte si a venit iar dimineata
plina de culoare, plina de seva, plina de nou
ridicand barierele bunului simt

si al bigotismului

luni, 24 noiembrie 2014

deşertificare


încălzirea globală a căzut ca o ghilotină
despărţind posibilul de probabil
într-o continuă mirare reală

atunci când esti centrul lumii şi zidurile ridicate
te împiedică să zăreşti orizontul
ori dărâmi zidurile din temelie
ori dacă nu singurul lucru pe care îl mai poţi face
e să te retragi către interior
abandonând tot ceea ce ţi-ar putea îngreuna mersul
numai că smogul exterior te urmareşte
estompând contururi
şi diluând până la limita suportabilităţii
legăturile cu viul
fericit ce-l ce străbate pustiurile
însoţindu-se pe sine
întru regăsire
căci spectrul inutilităţii
va abandona urmărirea sinelui
prin pustiul de cenuşă

dar vine o vreme, ostenită de atâta amar de umblet
când te aşezi la umbra zidurilor, le tragi peste tine ca o pătură
lăsând pustiurile să răsufle

duminică, 23 noiembrie 2014

ziua in care


cerul satul de atata asteptare
a-nceput sa-si franga mainile
cum numai batranii in spatele usilor
departe de curiozitatea celorlalti mai fac
caci asteptarea atarna greu si doare
 
cerul, dupa cum spuneam
a-nceput sa planga
incet, mai intai o bura
apoi suvoi de cuvinte
in alte limbi rostite
si lumea ridica iar ochii
intrebandu-se mirata
oare ce sa-ntampla ?
 
toamna cerul plange mai tot timpul
degeaba se sterge cu frunze la ochi
pana nu se termina si ultimul suspin
nu se opreste din plans poezii
 
 

sâmbătă, 22 noiembrie 2014

de unde vin ploile?


Dumnezeu știa că vor fi oameni care nu vor avea prea multe
și atunci a plămădit cuvintele și le-a oferit primei perechi
mai aproape de buzele femeii și de urechea bărbatului
stabilind prima punte de legătură dintre cele două creații

viața a demonstrat că atunci când tăcerea se întinde acoperind lumea
aburul cuvintelor se ridică la ceruri condensând lacrimi 
dulci ca iubirea, fericirea și bunătatea
dar pentru că cerurile sunt pline de răni 
lacrimile strânse mănunchiuri de nori
se preling spălând aerul pană la fibră
și toată mizeria curge la pământ
formând cuvinte, fraze și chiar blesteme fără descântec
ce se lipesc de haine, intră-n căptușeală și inundă porii deschiși
ajungând la sufletului omului, la mintea piezișă ce tresare speriată
șoptind… parcă am simțit amintirile zbătându-se printre lacune
sau poate doar mi s-a părut…

cuvintele în fluiditatea lor, trec de la stadiul de punte la cel de armă
săgeți împrăștiate în lume ce rănesc fără să urmărească o țintă precisă
pietre ce vor lapida imaginea Ziditorului turnată în carne


joi, 20 noiembrie 2014

noaptea la poli

tu, lumină venită de neunde
eu, gheață făcându-mi loc prin viață
și între noi doar marea răvășită

tu lumină lină, vino de-mi alină
spaima de înec, zilele ce trec
marea agitată și uitarea toată
și-apoi îți mai cer să mă sui la cer
să mă întregesc să mă regăsesc

nimic nu pare a prevesti schimbarea
numai că nimicul acesta se ridică hulpav
trăgându-te în adâncurile uitării
zăpăcind cerurile cu tuș vâscos
târând lumea într-un a fost

clipa în care te-ai topit
se numește noapte, sau moarte
sau cum vrei să-i spui plutirii, uitării, căderii
când punctele de reper îmi intră-n carne
dăltuind altă formă, stârnind a mea foame

marea îmi răvășește cărările
gheața spintecă aerul cerându-și dreptul la viată
iar neundele pleznește într-o revărsare de lumină lină 



marți, 18 noiembrie 2014

indiferența cea perfidă și posacă


dacă n-ar fi lumina cu decalogul ei
curcubeiele ar fi gri
și viața s-ar freca de noi
lustruindu-ne cu încăpățânare

adusă de spate, strivită de propria-i greutate
indiferența se strecoară printre noi
lovindu-ne cu bagajele-i voluminoase
cutii goale, rame vechi, pungi inutile
și resturi putrezite de ură
nu știu dacă e mirosul ei sau al sarsanalelor
dar aerul se trage lăsând un gol în jur
și ea își vede de drum
cărându-și inocența ca pe-o copilă
adunată de pe străzi

căzut în viață ca-într-o-încăpere circulară
aștepți să vezi care ușă ți se deschide
apoi le încerci pe rând nerăbdător

și descumpănit te rezemi de zid

luni, 17 noiembrie 2014

moartea are întotdeauna buzele dulci


noaptea
când întunericul se întinde lângă tine-n pat
semilună caldă atingându-ți coapsa
te foiești puțin cautându-ți locul
lași pleoapele să alunece
și urmărești
dâra de lumină ce se topește
abia atunci
răsuflarea ta ostenită
se sprijină de umărul unei clipe
și se prelinge ușor în fotoliul rece
în timp ce amintirile
se strâng cuminți jur împrejur
…
sărută-mi fruntea
sărută-mi buzele
sărută-mi pieptul
sărută-mi restul
miruiește-mă te rog
cu umbra buzelor tale

…

sâmbătă, 15 noiembrie 2014

uitarea


sunt centrul acestei lumi, sunt gălbenușul lumii mele
și cresc hrănindu-mă din visele ce mă-înconjoară
ochii nu văd clar și nici măcar nu bănui ce ar putea fi dincolo
urechile captează totul prin filtru recluziunii
gura sărută zidul ce-mi răspunde cu buze umede

visele par a se termina
căci din străfunduri se ridică-încet amenințarea
mi-e foame și o lume-întreagă-aș devora
cuvintele nu țin de foame
și nici de sete

bat cu furie și tot mai amețit
urăsc această coajă, perete ce nu se desface
vreau aer și lumină
vreau viață, sunet vreau
și-n sfera de tăcere putere nu mai am

cine nu-și sparge găoacea nu contează la numărătoare
viața nu-și verifică niciodată rateurile
ea știe rostul pietrelor, a firelor de iarba și a cojilor
aplauzele s-au născut din dorința de a celebra

viața și pe câștigători


vineri, 14 noiembrie 2014

who cares

take a pencil and draw a line, this is your life
a simple line, without many intersection point, without curves
without infinite ends
or, if you want
you are a segment, between birth and death

the warm place where we rarely change messages
is not the friendship, it holds the daily life
with ours convenience and cowardice
shut up and swallow
stay in line and follow the one in front of you

on the conveyor called life
each segment has its own way
without intersections or friendship
condemned to solitude
without cross

joi, 13 noiembrie 2014

mica publicitate - anunț

în ultima viață am pierdut foarte mulți prieteni
sau poate că m-au pierdut ei pe mine
din fundal de aude Kate Bush cu Sail away

eram tânăr, credeam în frumos, în prietenie
dar viața e cel mai dur profesor
care nu te trece fără să repeți lecțiile
în gând, în suflet, la tabla în fața lumii
și cuvintele se reped ca nebunele
sfărâmând porți de cetate, ziduri, prietenii

crenelurile își pictează urmele pe cer
iar negrul are nuanțe mai tăioase, mai clare
după cum cade vopseaua la capăt de rând
și urma la penel la rădăcina cuvântului
adio a murit și a fost scos din dicționar
pentru că tăcerea a plătit să se uite evenimentul

din fundal se aude Kate Bush cu Sensual world
probabil că nici cuvintele nu mai cred în prietenie
din moment ce tot mai multe caută singurătatea


miercuri, 12 noiembrie 2014

când pleacă sufletul fără a spune unde


cu degetele răschirate
stârnește-n mine ultima suflare
voia să îmi privească moartea-n ochi
și i-am dat toată moartea mea s-o vadă

și-ar fi dorit o zbatere, un zbucium
să îi confirme zvâcnetul  din mușchi
i-am dat un leș pe care să-l atârne
în cuiul zilei care a trecut

departe, zarea unei alte lumi
m-așteaptă să-i trec pragul
înfipt în ochii lui albiți

îl las cu totul spaimei