Postări
Linia dintre dialog şi monolog este atât de fragilă încât
de multe ori turma cuvintelor trece dintr-o parte în altă fără să ţină cont de
semne sau oprelişti. Gândurile îşi fac loc săpând albii noi în cele uscate. La
umbra unei tăceri, dacă ai răbdare, poţi să auzi toate spusele şi toate
neascultatele.
- Să nu
mă întrebi ce mă defineşte, pentru că nu aş şti să-ţi spun... trecutul mă
îmbracă, prezentul mă respiră şi viitorul se inspiră... sunt deci, un om
obişnuit să treacă neobservat...
- Să
înţeleg că cenuşiul domină viaţa ta, o linie dreaptă, fără abateri, fără
reţineri, fără amintiri.
- Într-un
fel aşa e... o linie dreaptă între naştere şi moarte, dar nu cenuşiul mă
defineşte ci invizibilitatea... sunt doar unul care nu a avut curajul să adune
momente memorabile... şi nu a ştiut să caute... dar piatra filozofală chiar
există.
- O
viaţă ştearsă, anonimă şi anodină...
- Întocmai.
- Păi
atunci, cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci este să te apuci de scris.
- Şi ce
să scriu?
- Orice.
- Lumea
este prea grăbită ca să-şi mai facă timp pentru orice fleac
- ?
- Timpul
lui Balzac s-a dus... astăzi trebuie să arzi şi la dogoarea ta să se înmoaie
fierul şi piatra iar apă să fiarbă.
- Păi
atunci, la treaba!
- Uşor
de spus, dar... nu toată lumea este asemeni Şeherezadei să ţeasă poveşti seară
de seară.
- Nici
nu trebuie. Tu vei scrie altceva. Ceva ce nimeni nu a îndrăznit.
- Adică?
- Tu
vei scrie viaţă... vei scrie ce fac oamenii sau bine zis, oameni vor face ceea
ce scrii tu
- Nu se
poate.
- Ba se
poate.
- Adică
eu să devin un fel de... Doctor Faustus?
- Nu.
Tu vei fi Mefistofeles.
- Cu de
la cine putere?
- Nu
ispiti necunoscutul să-ţi ofere toate răspunsurile odată... s-ar putea să nu
rezişti...
- Şi
cum voi face asta?
- Simplu.
Scrii pe o coală de hârtie ce vrei, despre cine vrei, o citeşti şi apoi o
arunci în foc.
***
La început a fost cuvântul... şi cuvântul era de la
Dumnezeu,
Poate că ar fi trebuit să mă opresc, poate că ar fi
trebuit să mă ascund, să mă pierd în lectură. Dar nici lectura nu îmi era de
vreun ajutor, pentru că din toate părţile cuvintele trăgeau de mine cerându-mi
să le fac loc în viaţă. Şi pentru că nimeni nu a iubit atât de mult cuvintele
am hotărât să le las libere. Ce aş putea face cu acest dar ce mi-a fost oferit?
Era un dar adevărat sau doar un măr otrăvit ale cărui îmbucături ar fi urmat
să-mi curme avântul şi viaţa? Prea multe întrebări şi prea puţină lumină în
suflet. Ce puteam face? Trebuia să-mi urmez destinul. Aşa că am început timid,
ca o tatonare. Viaţa îmi pusese la îndemână o şansă. Dar să revin la ceea ce a
fost definitoriu pentru mine: scrisul. Înainte scriam vrute şi nevrute, acum
devenisem scriitor de viaţă. Aşa că la început scriam pe o bucată de hârtie
ceea ce voiam să se întâmple, sau ceea ce mi se cerea, dar cu timpul am ajuns
la perfecţiune: era suficient să trec pe o stradă sau printr-o mare de oameni,
pentru a putea hotărâ cine şi ce trebuia să facă. Aşa am ajuns să cunosc
poveştile a sute, mii şi apoi milioane de oameni. Dacă aş fi fost lipsit de
discernământ şi de bună credinţă poate
că aş fi izbutit să mă pierd, ridicându-mi împotrivă tot cerul, dar cineva
acolo sus mă iubeşte, dacă pot spune aşa, şi m-a îndrumat pe calea cea dreapta
a devotatului servant. Am dat la o parte orice urmă de orgoliul şi orice altă
pretenţie şi m-am avântat pe această cale fără întoarcere. Nu puteam să întorc
moartea şi nici nu puteam să forţez destinul, dar îmi rămâneau atât de multe de
făcut încât de multe ori mă simţeam ca un dirijor în faţa unei orchestre
magnifice. Au fost momente de derută, au fost momente de deznădejde cruntă,
simţeam că mor odată cu oamenii şi poveştile lor şi de fiecare dată mă trăgeam
de păr afară din acele nisipuri mişcătoare. Una e să ajuţi pe cineva să fugă
din ţară şi altă e să aduci pe lume speranţa. Prima mea încercare s-a limitat
la un amănunt minor, dar cu rezutate deosebite. Am ajutat pe cineva să fugă din
ţară. Nu. Eu nu am făcut nimic. Doar am scris numele acelei persoane, am
conceput un traseu şi spre deosebire de mulţi alţii care vedeau o finalitate
meritorie în America eu am hotărât că cel mai bun destin al ei va fi Spania. Au
trecut anii şi parcursul desenat de mine a fost urmat întocmai. Spania a
devenit cămin şi bucurie pentru toate visele ei. Acolo s-a reclădit, s-a
regăsit pe sine şi s-a împlinit. Pentru o sămânţă nu este suficientă ţărâna, ea
are nevoie de apă. Fără apă, rămâne doar o mare de posibilităţi neîmplinite.
Apoi alte şi alte poveşti au intrat pe un făgaş cred eu normal. Dacă mai pot
înţelege ce este normal în această lume. Drumurile m-au purtat prin locuri şi
timpuri deosebite. Chiar dacă aş fi vrut nu puteam să stau mai mult decât era
necesar. Timpurile mă dădeau afară. Mă izgoneau pentru că nici chiar eu nu
puteam să fac totul, trebuia să-i las şi pe ceilalţi să facă. Eu nu eram decât
catalizatorul necesar reacţiei. Oraşele se trezeau la viaţă, îşi cereau dreptul
la fericire şi schimbare şi eu le povesteam cât de frumos este să înfloreşti.
Nu, viaţa nu este doar roz, nu ar fi drept. Liberul arbitru trebuie lăsat să-şi
facă lucrarea. Eu doar altoiam creanga şi plecam fără să mai aştept rodul. Dar
de multe ori, aroma fructului mă ajungea din urmă bântuindu-mi nopţile. Ştiam
că nu fac întotdeauna ceea ce este drept, dar mişcările puteau ricoşa ca bilele
de biliard, producând victime conexe. Un singur lucru nu am putut să fac, nici
la început când scriam, nici mai târziu când doar gândeam: să mă scriu, să mă
clădesc. Singurătatea devenise prietena mea. Era nelipsită de la mesele mele,
din patul meu, din visele mele. Respiram singurătate, cu toată agitaţia şi
mulţimea din jur. Singurătatea aduce cu ea un gol imens. Tânjeam după o
privire, după un cuvânt, după apreciere. Eram un rezervor de iubire şi de
vorbe, dar nimeni nu are nevoie de un asemenea şuvoi scăpat de sub control.
Baraje de tăcere se ridicau jur împrejur. În timp ce sufletul meu se stingea ca
o floare fără lumină, cenuşa trupului continua să umble prin lume purtându-şi
destinul ca pe o mantie zdrenţuită. Lasă-mă să te sărut, îmi şopteau clipele,
agăţându-se de mine. Timpul se chircea, strângându-se în urmă mea. Privind de
sus vedeam un păienjeniş de vorbe, destine şi relaţii. Cele mai multe mi se
datorau fără să se arate surprinse. Cineva trebuia să facă şi treaba asta.
Multe altele mă aşteptau să le nasc.
***
Ora de dans se terminase de mult. Noaptea se legăna în
ritmul pașilor noştri. Miruna îşi lăsase capul pe umărul meu mușcându-și buzele
în ritmul unei psalmodieri de mult uitate. Cu toate că distanţa de la studioul
de dans la cămin putea fi parcursă în minute, paşii nostru pierduseră noţiunea
timpului. Drumul ni s-a strecurat printr-o ceartă îngrozitoare, presărată cu
lacrimi, cu multe cuvinte înghiţite pe nemestecate şi cu jurăminte oarbe.
Simțeam că totul este sortit eșecului dar nu aveam tăria să pun punct. Mă lăsăm
purtat de visele clădite împreună. Îmi doream să le aduc la viaţă cu toate că
realizam cât de bolnavi vom fi. Eu îmi păstram visele, ea îşi păstra luciditatea.
Căile de reconciliere cădeau asemeni castelelor de nisip de la malul mării.
Cineva ridica parapeţi de protecţie jur împrejur izolându-ne de restul lumii.
Destinele noastre păreau împletite de alte mâini. Trupurile noastre
înfierbântate respirau noaptea de mai. Drumul ne-a purtat printre uitări şi
tăceri adânci. Aburul dansului îşi luase zborul lăsând în urmă zgura tot mai
rece a necunoscutului. Carnea tremura încercând să se dezlipească de oase.
Frisoanele se alergau asemenea mareelor. Târziu în noapte, am ajuns în faţă
căminului. Un sărut ne-a pecetluit tăcerile şi fiecare a urcat în camera lui.
M-am dezbrăcat şi am plecat la duş. Din fericire, încă era apă caldă aşa că am
lăsat căldură ei să mă pătrundă şi să mă cureţe de toate regretele şi nespusele.
Somnul m-a ocolit multă vreme. Carnea mustea de dorinţă, mintea căuta căi de
fugă cu toată împotrivirea inimii. Am
adormit, poftind, pierdut printre aşternuturi răvăşite. Ce a urmat a fost un
torent de momente, abia schiţate sau pline de tuşe groase. Şi a fost un
Gaudeamus igitur, un rest de armată, căsătoria ce a adus mulţumire şi linişte
în inimile părinţilor noştri, noua viaţă de angajat căsătorit, zbaterea în
ferestrele visului, naşterea primului copil, moartea dansului ca vocaţie şi
ocupaţie, prima casă, sosirea celui de-al doilea copil, meschinăria zilelor
ce-şi fac de lucru printre picioarele noastre, bucuriile mărunte, necazurile
inerente, trădări şi certuri, despărţiri de prieteni, încropirea de noi
relații, muncă şi casă, casă şi grădină, grădină şi cele câteva flori. Şi ca
staţie intermediară: moartea. Rude, prieteni, părinți, speranţă, flori... cam
tot ce înseamnă viaţă, curge năvalnic către moarte şi apoi... cine ştie. Oare
pot rezuma astfel o viaţă de om? Poate că nu, dar ce aş mai putea spune?
Descoperirea faptului că lacrima linişteşte? Sau poate înţelegerea adevărului
ultim: zâmbetul unui copil nu poate fi nici vândut şi nici cumpărat. Observaţia
permanenţei în interpretarea lui homo sapiens: cel mai bun medicament este
uitarea şi cele mai multe vitamine se găsesc în iubire. Chiar şi fructele
căzute la pământ mai păstrează ceva din dulceaţa frăgezimii. Aici, la azil, am
timp să mă recitesc. Amintirile se destramă. Vorbele se fărâmă. Doar tăcerea
imensă îşi face timp de noi. Singurătatea este cea mai grea pedeapsă, despre
torturi încă nu e timpul să vorbesc. Fericirea? „Nu te analiza. Nu te compara
şi nu te împărţi” după cum ar fi spus chiar marele Solomon în vechime. Am fost
fericit? Nu ştiu, dar atâta timp cât paşii făcuţi au reprezentat alegerea mea
din acel moment înseamnă că aşa trebuia să se întâmple. Am avut momente de
împlinire, am trăit satisfacţii mărunte şi am plâns. Iubirea arde, constanţa şi
consecvenţa aduc alinare. Lumea spune că sunt mai multe feluri de iubiri. Eu
cred că iubirea e una şi îmbracă totul ca o cămaşă de zale. Numai că fiecare
vede alte ochiuri şi fiecare simte altfel trecerea molcomă a răsuflării.
- Te-ai
întors Miruna? ai venit să-mi faci ziua frumoasă...
- Nu
nicidecum... am venit să-ţi spun că în sfârşit putem pleca fiecare pe drumul
lui.
- Dar
am jurat împreună „la bine şi la rău,
până când moartea ne va despărţi”
- Păi
da. Chiar asta s-a şi întâmplat. Până aici a fost contractul, acum fiecare îşi
duce crucea.
- Atunci...
ce să spun? la revedere?
- Mai
bine adio. Ştii doar că se pot întâmpla multe într-o eternitate.
***
- (Cristinica):
Ai auzit Jenico, s-a spânzurat băiatul al mare al Mărioarei.
- (Jenica):
Cum tu? Când?
- (Cristinica):
Azi noapte. L-au găsit atârnat de singurul copac de pe malul marii. A lăsat şi
un bilet. Cică nimeni nu are nici o vină, da Mărioara bănuie că din cauza
Angelicăi ar fi făcut-o. Fata îşi găsise pe altul. Cică viaţă ei e dansul şi că
fără dans ea nu poate trăi, iar Muşat nu era bun nici la dans şi nici la pat.
- (Jenica):
Deh tu Cristina, viaţă stricată pe degeaba. Păi pe vremea noastră avea fruna
curaj să sufle ceva? Dacă ai tăi hotărau că X-ulescu e bun pentru ţine, aşa
rămânea. Puteai să şi mori, că nu se schimba o literă din hotărâre. Puteai să
oftezi până la ofilire, X-ulescu era şi tată şi mama şi Dumnezeu pentru tine.
- (Cristinica):
Lasă soro, că io singură mi l-am ales pe Mircică al meu, fie-i ţărâna uşoară.
- (Jenica):
Tu, că ai avut tată îngăduitor, că altfel te călca în picioare şi apoi te ducea
la cununie cu voal alb să nu se vadă vânătăile.
- (Cristinica):
Nu degeaba a fost tătuca cel mai bun geambaş de pe malul gârlei. Ştia că marfa
bună aduce mult dacă ştii s-o preţăluieşti. Şi tot el spunea că mânzului dacă
nu-i pui căpăstrul să se înveţe, greu îl mai aduci la trap mărunt de paradă
când îi cal bătrân. Si uite că-n douăj'de ani Mircică al meu nici nu mi-a ieşit
din cuvant şi nici nici prin faţă nu mi-a trecut lăsandu-şi umbrele să mă
mănânce de vie.
- (Jenica):
Oare ce-o să facă Angelica acum? Cum o să mai dea ochii cu Mărioara şi cu Tase?
- (Cristinica):
Stai liniştită Jenico, nu face ea purici mulţi pe aici. Ori se-mbarcă pe un
vapor şi fuge din ţară, ori îşi pierde urma prin Bucureşti la cât e de mare
oraşul ăla.
- (Jenica):
Oare chiar aşa de stricată să fie?
- (Cristinica):
Păi dacă mănâncă dans pe pâine şi băieţi pe noapte asta înseamnă doar că ei îi
trebuie cal de cursă lungă, nu te miri ce gloabă de tras la căruţă.
- (Jenica):
Aşa o fi Cristinico, dar parcă păcat de băiatul ăla. Să piară de tânăr fără
vină. Se strică lumea soro. Nu mai e nimic din ce-a fost.
- (Cristinica):
Nu ştiu dacă se strică sau nu, dar nu uita că nici noi nu mai suntem ca pe
vremea bunicii. Lumea se schimbă şi noi ne schimbăm odată cu ea. Indiferent
dacă ne place au ba.
- (Jenica):
Ai şi tu dreptatea ta. Dar parcă totuşi, e prea...
- (Cristinica):
Este, nu este, tăvălugul ne duce şi pe noi odată cu toată lumea. Cineva,
undeva, ştie ce face şi de ce. Doar ne este dat fiecăruia atât cât putem duce.
Undeva, cineva, ştie ce trebuie să se întâmple. Şi nimic nu iese din vorbele
lui. Parcele au firul şi foarfecile, dar Meşterul Casei scrie ce trebuie scris
pe fruntea fiecăruia.
***
Dacă ar fi să creionez o realitate doar dintr-un scurt
dialog, rătăcit pe o terasă fierbinte la vreme de ploaie, în faţa unor halbe de
bere aş putea începe cam aşa:
- (Tache)
Salut Gelu. Ce mai faci?
- (Gelu)
Uite mă antrenez cu o gulerată ca să-mi fac curaj să mă duc acasă.
- (Tache)
Da ce te reţine? De ce ţi-e teamă?
- (Gelu)
Păi am de terminat un articol pentru ediţia de mâine şi mă apucă groaza.
- (Tache)
Chiar aşa de rău e? Ţi-a murit condeiu?
- (Gelu)
Măi, de murit nu mi-a murit, da mai repede scapă cu o pornografie în vers alb
sau cu o tânguială în metru antic decât cu nenorocirile astea de găini care
nasc pui vii, babe violate de puştani strepeziți la dinţi sau de revolte
sterile vis-a vis de nemernicia celor din fruntea bucatelor. În fine, da tu ce
faci? Că numai eu am vorbit până acum. Ia spune? Tu ce bei?
- (Tache)
Măi eu aş bea un şpriţ. Măcar nu face spume că bezmetica aia de aşteptare.
La un semn, chelnerul se apropie, ia comanda şi se
întoarce cu un pahar, o sticlă de vin alb şi un sifon. Toarnă vinul în pahar,
umple paharul cu sifon după care se face nevăzut. Tache soarbe o gură de şpriţ
si continuă...
-
(Tache) Păi ce să fac, mă uit cum trec toate cărţile frumoase pe lângă
mine şi nici una nu mă nimereşte.
- (Gelu)
Adică?
- (Tache)
Păi, mă uit în jur şi văd numai tipăritură. Un ditamai fluviul de romane, de
cărţi publicate. Şi din păcate, nici una nu e a mea. De unde le-or scoate nu
înţeleg. Eu mă stârcesc să scot câte o povestioară pe lună şi alţii scot câte
două romane pe an.
- (Gelu)
Ei lasă, încă nu ţi-ai dat mâna sau poate că nu ţi-a venit timpul.
- (Tache)
Păi dacă nici acu la cincizeci de ani nu mi-am dat-o când oare o să mi-o dau?
- (Gelu)
Stai liniştit măi Tache, unii la cincizeci de ani, abia îşi puneau tinereţea în
cui şi le venea mintea la cap. Nu-ţi bate capul.
- (Tache)
Păi, eu nu mi-l bat, dar nici el nu mă bate pe mine. Că mă uitam ca prostul
zilele trecute: scriitorul ăla elvețian a scris exact ce voiam eu să scriu:
Oscar şi Tanti Roz. Deja schiţasem, personajele, acţiunea, locul de
desfăşurare, totul, mai trebuia doar să-ncep să brodez pe marginea schiţelor,
când hop apare cartea cu mare tam-tam, ba o mai şi pun în scenă.
- (Gelu)
De parcă ai fi tu primul... sau singurul...
- (Tache)
Nu măi Gelule, dar am ajuns să cred că toate cărţile astea plutesc aşa prin aer
şi primului care cască îi cade-n gură şi-l face om. Ce mare scofală să scrii
despre unu ca Zorba? Păi câţi de-alde Zorba au trăit în sat la bunică-miu să
tot scrii despre fiecare în parte şi ar fi fost mai ceva ca Morometele ăla a
lui Preda.
- (Gelu)
Măi Tache, tu ştii ce spune vorba veche „băieţii buni nu are noroc”.
- (Tache)
Da măi la tine e uşor, că se găinăţează
un porumbel pe tine şi tu imediat scoţi un poem în vers alb cu
nestatornicia detinului, cu soarta ce atârnă ca sabia lui Damocles deasupra ta
şi apoi te arunci ca un Hercule în grajdurile lui Augias şi încerci să schimbi
destinul întregii omeniri...
- (Gelu)
Ei, lasă că nici la tine nu-i cine ştie ce mare scofală. Iei o poză de pe
internet şi începi să spui povestea lui Romeo şi Julieta în varianta modernă:
undeva pe cheiurile Senei, sub privirile mototolite de nostalgie ale bătrânului
ce-i pândeşte pofticios pe cei doi îndrăgostiţi... poveste tristă
- (Tache)
Păi dacă e aşa uşor de ce Doamne iartă-mă nu te schimbi? Să te apuci de scris
romane şi nu poezii... că acum tot omul scrie poezie, ca-n romanța aia
interbelică.
- (Gelu)
Păi dacă tot omul poate scrie poezie de nu scrii şi tu?
- (Tache)
Ba scriu măi, dar nu se cunoaşte...
- (Gelu)
Serios?
- (Tache)
Da măi. Sunt membru activ pe un site d-ăsta de poezie, dar mai mult de douăzeci
– treizeci de cititori nu am avut niciodată.
- (Gelu)
Băi Tache, dar ești mare măi. Şi pe ce site activezi?
- (Tache)
Păi la început eram pe Atelierul literar, dar dacă am văzut că scârţâie, m-am
înscris pe ala cu Poezia.
- (Gelu)
Zău măi? Şi cum te semnezi?
- (Tache)
Cu Panacostea.
- (Gelu)
Băi, bată-te să te bată norocul. Şi eu care mă tot întrebam cine poate să fie
tipul ăsta aşa de mişto. Da nu prea ai scris cine ştie ce... parcă ai numai
vreo cincisprezece poezii.
- (Tache)
Hai lasă-te de bancuri. Serios mă? Tu chiar le-ai citit?
- (Gelu)
Păi ce dracu. Tu crezi că vorbesc în dodii?
- (Tache)
Nu măi, dar chiar nu-mi vine să cred de norocul ce a dat peste mine. Să am cu
cine să discut.
- (Gelu)
Păi dacă niciodată nu ai vorbit. De unde să te ştiu.
- (Tache)
Şi tu cum te semnezi?
- (Gelu)
Păi eu sunt AGA
- (Tache)
AGA?
- (Gelu)
Da mai. Andronache Gelu Augustin.
- (Tache)
N-aş fi crezut. Nici în ruptul capului nu m-aş fi gândit că tu eşti ăla.
- (Gelu)
Ei uite că acum ai aflat.
- (Tache)
Abia aştept să ajung acasă să te citesc. Şi apoi să ne mai întâlnim ca să
povestim.
- (Gelu)
Eu mai iau o bere.
- (Tache)
Bine. Te-am pupat. Eu trebuie să trec pe la maică-mea şi apoi mă duc acasă. La
bună vedere. Şi la bună citire.
- (Gelu)
La revedere voinicule şi ai grijă de tine. Cât despre scris, lasă-l să te
pătrundă. Şi o să vazi cum deveniţi cei mai buni prieteni.
- (Tache)
Mulţumesc. Spor la scris şi pe data viitoare.
- (Gelu)
Tăchiţă tată, să mă chemi la lansare.
- (Tache)
S-a făcut.
Poate că noaptea nu e făcută ca să mori, dar imprevizibilul
aşteaptă întotdeauna după colţ. Uneori oamenii se grăbesc inutil ca să ajungă
niciunde. De cele mai multe ori, roţile maşinilor se-nvârt fără să vadă şi sunt
cu gândurile aiurea. După ploaie, pe la rigole apar bălţi ce se cer sărite,
ocolite sau ignorate. Iar dacă locul de traversare ancorează într-o astfel de
baltă, parcă e mai uşor să treci pe unde vezi cu urechile şi nu cu ochii. Cert
e că în buza nopţii, un scrâşnet de frână nu poate opri imediat torsul rapace
al roţilor. Trupul izbit saltă, tras de sfori imaginare până la limita de
rupere, după care gravitaţia îşi reintră în drepturi şi trupul arcuit cade
într-o baltă fără nume şi fără semne distincte. Un ultim zâmbet smuls de un
gând răzleţ se rostogoleşte până-n poarta morţii „uită că m-am lansat,
fir-aş...”
***
Pământul se zgribuleşte şi-şi strânge meridianele şi
paralele, făcându-se mic. Cuvintele vin şi se duc căutându-şi adăpost peste
ani. Peste tot în lume sunt oameni, pescari de cuvinte, cu plasele pregătite.
Sunt pescari fericiţi, sunt oameni norocoşi şi sunt pescari care ştiu să
aştepte. Aşa au apărut cele mai incitante, dar şi cele mai nevinovate cărţi.
Scrise de necunoscuţi care sar în lumina reflectoarelor sau de consacraţi plini
de spiritul sacru al aşteptării. Multe au fost ale mele pentru că, cele mai
multe se rugau să le scriu, se rugau să le dau adăpost. Nemurirea se cuibărise la picioarele mele
dacă pot spune aşa. Devenisem omniprezent, omnipotent şi atotcunoscător. Toate
cărţile ajung să ia chipul creatorului. Multe sunt cenuşii, trase la indigo,
asemeni măştilor de carnaval ieşite din presă, fără personalitate. Dar la fel
de bine, multe sunt sclipitoare, stele căzătoare peste amorţirea unui cer în
aşteptare, înfiorătoare ca valul imens al unui tzunami sau ca o trezire din
moarte a unui vulcan. Sunt cărţi care sfâşie, sunt cărţi care vindecă, sunt
cărţi uragan şi cărţi rouă uşoară pe o frunză-n deşert. Cărţile mele sunt toate
presărate prin lume ca o turmă răzletiţă de tăceri.
***
La început am fost cuvânt. Şi numele meu era uitare. Iar
faţa mea era tăcere. Vocea mea era ca tunetul la ţărm de mare, risipindu-se în
nisipul uscat. Şi am fost poveste, am fost lacrimă, am fost poem, am fost
tăcere şi apoi nu am mai fost...
Doamne, rogu-te, îndepărtează de la buzele mele pocalul
arzătorului cuvânt, dar până la urmă, vie voia ta
***
Aici se termină însemnările descoperite pe filele
carbonizate. Până şi moartă, hârtia se străduie să păstreze urma trecerii
noastre prin lume. Acolo, printre rânduri, suntem noi cuvintele. Noi care nu
avem linişte şi pace, noi care căutăm să răstălmăcim totul, astfel încât cele
ce trebuiesc să se arate, rămân ascunse pentru cei mai mulţi, iar cele ce
trebuiesc ascunse se arată pe nepusă masă celui ce caută cu-nverşunare şi vrea
să audă. Aşa că, dragă cititorule, să nu te miri când simţi năvala cuvintelor
din spatele buzelor. Păstrează-ţi calmul, priveşte hârtia şi lasă neprevăzutul
să se întâmple... poveştile ne caută şi ne găsesc întotdeauna... iar cărţile
simt în braţele cui trebuie să cadă...
