Fără aşteptări

        Un cartof. Cartoful. Mă obişnuisem cu acest nume sau supranume. Eram eu, sau mai bine zis eram cel din trecut. Credeam că voi putea uita, că voi putea scăpa dar era parte din fiinţa mea şi nu aveam cum să uit, cum să scap. Departele era mereu aproape şi de multe ori avea tendinţa de a mă acoperi cu valuri de trecut. Când m-am născut, fusese un moment de panică şi de incertitudine. Trecuse mai mult de un minut până să ţip. Spaima se oglindea în ochii întregii echipe. Un copil când se naşte, este luat de picioare, ridicat şi bătut peste fund ca să ţipe; astfel el scuipă tot lichidul amniotic din plămâni şi scoate primul ţipăt, odată cu aerul care îi arde plămânii. Dar în cazul meu nu ştiau cum să facă, până când o asistentă mai bătrână m-a întors pe burtă şi mi-a tras două la fund. Prima de spaimă şi a doua de ciudă. Era pentru prima oară în toată carieră ei când trebuia să umble cu un cartof proaspăt născut. De ce cartof? Pentru că eu nu eram decât un trupşor şi un cap. Nimic altceva. De fapt, eram un cap, un trupşor şi o puţică. Nu tu mâini, nu tu picioare. Un cartof, puţin mai ciudat, puţin mai om, dar totuşi un cartof. După ce am ţipat conform standardelor am fost luat, şters, înfăşat şi apoi dus în braţele mamei. Nu ştiu şi nu voi şti niciodată ce a fost în sufletul ei când m-a văzut, dar ştiu că niciodată, dar niciodată nu am simţit răceală în braţele ei. Mereu am fost strâns la piept cu aceeaşi căldură. Din câte am înţeles, într-un acces de spaimă şi de nebunie dacă pot spune aşa, tatăl meu, după ce m-a văzut a plecat. Nimeni, nici mama şi nici altcineva nu a vrut sau nu a putut să spună unde. El, care era un credincios fervent, vedea în mine o pedeapsă a cerului aşa că a fugit cât mai departe de mine şi de mama. Ea a fost singura voce caldă din viaţă mea de copil, braţele ei au fost singurele braţe pe care le-a simţit. Nu ştiu cum s-a descurcat, dar din momentul naşterii mele, mama nu m-a mai părăsit. Nu a muncit, a stat numai cu mine. Nu ştiu nimic despre bunici, nu cunosc pe nimeni altcineva în afară de mama. Eu nu am rude. Şi nici prieteni. Doar cunoscuţi. Întâmplători. Cum au fost toate zilele copilăriei? Cu ce aş putea compara? Nu am stat niciodată în casă dar nici nu ne-am plimbat prin zone aglomerate. Mama îmi povestea despre orice: începând de la norii de pe cer, până la gâze, iarbă, copaci şi animale. Totul era inclus în poveştile ei. Îmi dădea să miros, îmi dădea să simt, îmi dădea să gust. Obrazul meu la fel ca şi fruntea sau buzele puteau simţi diferenţa dintre o frunză sau alta, o petală, sau blăniţa unui pui de pisica sau căţel. Toată viaţa mea până la optsprezece ani am dormit cu mama. Cred că devenise un tic, pentru că mă întorcea când pe o parte când pe alta. Târziu, când am învăţat să îmi controlez capul a început să mă întoarcă şi pe burtă. Din cauza asta somnul meu era fără griji. Ştiam că sunt mâini gata să mă apere, să mă ajute, să mă mângâie. Nopţile începeau cu poveşti. Mama nu îmi citea ci îmi spunea poveştile ei. Niciodată nu am văzut-o citind, dar mereu poveştile ei erau altele, mereu inventa noi poveşti. Nu pot spune că mă simţeam eliminat pentru că nu ştiu cum altfel ar fi putut fi. Ea făcea totul posibil. Şi dacă la început stăteam în pat, pe la trei sau patru ani a cumpărat un căruţ cu care putea să mă scoată la plimbare. Eu nu realizăm diferenţa iar ei nu îi pasă. Dar cu timpul am început s-o întreb de ce eu nu sunt asemeni ei sau a celorlalţi oameni. Îi era greu să îmi explice aşa că îmi spunea că nimic nu este întâmplător pe lume, iar dacă Domnul voise ca eu să arăt aşa înseamnă că aşa trebuia să arăt. Când am crescut suficient cât să înţeleg mi-a explicat rolul şi importantă sexului. Mi-a spus că momentan eu nu puteam fi că toţi ceilalţi adolescenţi, descoperindu-mă, bucurându-mă de beatitudinea dată, dar că viaţă îmi va desluşi totul la momentul potrivit. Ori de câte ori ieşeam la plimbare vedeam trecând în fugă pe lângă noi oameni care făceau jogging, sau pur şi simplu se plimbau. Privirile lor treceau de cele mai multe ori razant dar erau şi priviri care mă ţintuiau în memorie. Cu toate acestea, niciodată nu am observat vreo grimasă. Eram privit şi atât, nici compătimit, nici ignorat şi nici evitat. Lumea nu se oripila la simpla mea vedere iar mama reuşea de fiecare dată să evite discuţii referitoare la starea mea. În felul acesta, eu pluteam încă în lichidul amniotic, în deplină siguranţă. Sigur nu trebuie uitată vizita lunară a inspectoarei de la Asitenţă Socială. De fiecare dată, îşi lua notiţe referitoare la starea mea de sănătate şi apoi pleca fără o vorbă în plus. Dar niciodată nu duceam lipsă de nimic. Poate că maică-mea reuşea să baleteze printre nevoi şi venit dar lipsuri nu am simţit. De cele mai multe ori, mă întreba dacă vreau să stau la geam sau să o ajut la treabă. Îţi dai seama că ajutorul meu era mai mult moral pentru că nici măcar răsuflarea mea nu îi putea fi de vreun ajutor. Dar îmi plăcea să o urmăresc pregătind masa, călcând rufe, aspirând sau aranjând patul. Din scaunul meu îi puneam tot felul de întrebări sau ea îmi spunea o grămadă de lucruri. Cu timpul, când avea puţin timp liber lua o carte din bibliotecă şi începea să citească. Cu toate că mă învăţase să citesc încă de la şase ani şi făceam împreună lecţii ca şi ceilalţi copii, nu mă lasă niciodată să citesc. I se părea mult prea obositor să mă aştepte şi să întoarcă paginile. Dar asta nu însemna că nu citeam. Erau momente când descopeream cu plăcere bucuriile cititului. Cele mai mari bucurii le aveam când reuşeam să citesc fiction sau scient fiction. Viitorul îndepărtat îmi era mai apropiat decât prezentul imediat. Mă simţeam bine când aflam că omul nu mai depinde de gravitaţie şi de nimic altceva în afară de visele sale. Nemărginirea spaţiului era locul în care mă simţeam eu cu adevărat. Până la urmă împreună am inventat un suport de carte şi puteam da paginile singur, cu un creion, fără să mai aştept ajutor. Mama era surprinsă de viteza cu care devoram, cărţile. Odată, când am ieşit din casă am făcut un ocol şi am ajuns împreună la o bibliotecă publică. Din momentul în care m-au văzut bibliotecarele, am fost îndrăgit şi nu am mai avut nici o constrângere legată de numărul sau genul literar. Ori de câte ori avea drum în oraş mama se opera şi la bibliotecă întorcându-se cu un teanc de cărţi pe care le cerusem. Zilele erau frumoase. Mai ales că acum puteam citi şi îi lăsam şi ei o portiţă de scăpare. În aceste noi condiţii am rugat-o să iasă în oraş, poate chiar să lege iar câteva prietenii. A acceptat cu greu, dar nu a refuzat. Astfel viaţa nostră îşi avea propria normalitate. Mă bucuram că o ştiu bine, se bucura că mă ştie mulţumit.

Dar… ce ne-am face fără acel omniprezent dar… noul a apărut în viaţa noastră ca o furtună. Într-una din zile, m-a anunţat că iese în oraş cu una din prietenele ei din adolescenţă de care nu mai ştia nimic de sute de ani. Mi-a promis că la întoarcere va trece şi pe la bibliotecă să mai ia câteva cărţi. Eram în scaunul meu la fereastră citind din Dune – şi momentul era atât de palpitant încât nu am realizat pe moment ce se întâmplă. Abia când mi-a ajuns la nas miros de ars, ceea ce era incredibil am reuşit să ridic ochii din carte. În colţul livingului unde era priza pe care mama o folosea la călcat sau la aspirat, plasticul ardea mocnit, lăsând picuri de arsură să cadă pe mochetă. Mult nu a trebuit ca aceasta să se aprindă şi focul să căpete putere. Chiar dacă stăteam la parter era greu de crezut că puteam face ceva ca să atenţionez lumea. Ştiind că singur nu puteam face nimic am continuat să citesc  ca să fur cât mai mult cărţii. Aerul era tot mai greu de respirat şi căldura creştea de la minut la minut. Un zgomot absurd m-a făcut să privesc în jur. Uşa era sărită din balamale şi un bărbat privea din prag. Dacă nu aş fi strigat, cu siguranţă că nu ar fi bănuit că în scaunul acela era cineva. S-a apropiat ferindu-se de flăcările care aproape că lingeau roţile scaunuluicăţărându-se către mine. După un moment de derută, m-a luat în braţe şi a ieşit afară cu mine. Maşina pompierilor a ajuns tăind aerul în fâşii cu semnalul sonor. Tot ce ştiu e că după vreo jumătate de ora mama a apărut strigând disperată numele meu. Am răspuns din ambulanţa în care fusesem instalat. S-a apropiat ca o vijelie agitând o plasă cu cărţi. Când m-a văzut în afara oricărui pericol, s-a lăsat uşurel şi dacă nu era un poliţist să o prindă cred că ar fi căzut. A izbucnit într-un plâns zguduit şi gâlgâitor cum nu mai auzisem niciodată. Abia atunci cred că am realizat că dacă nu intra omul acela să mă scoată din casă ardeam citind un ultim cuvânt. Ca să îi abat atenţia am întrebat-o ce cărţi îmi luase de la bibliotecă. M-a privit cu uimire şi neîncredere. Nu-şi putea crede urechilor că puteam să întreb aşa ceva. Apoi a izbucnit într-un râs nestăpânit, trăgându-mă spre ea şi strângându-mă în braţe. Acel moment a fost imortalizat de un reporter şi astfel am ajuns pe prima pagină. Nu ştiu dacă mi-a fost mai greu sau mai uşor după acest moment. Ştiu doar că viaţa noastră a luat alt curs. Mesaje de simpatie, de încurajare, dorinţa de a ajuta financiar şi multe altele care ne-au invadat viaţa tihnită de până atunci. Cu ajutorul vecinilor, în trei zile casa noastră arată la fel ca înainte de incendiu ba chiar mai frumos aş putea spune pentru că pereţii livingului, proaspăt vopsiţi străluceau într-un galben oranj odihnitor. Dar totul a culminat cu telefonul Doctorului X care a cerut o întrevedere. Mama i-a comunicat doctorului că ne este greu să ne mişcăm prin oraş şi că raza noastră de acţiune se rezumă la câteva alei de parc, drumul până acolo şi înapoi. În acel moment doctorul a spus că poate să treacă el pe la noi dacă se poate şi nu deranjează. Astfel că a doua zi fierbeam ca un rac şi nu îmi găseam locul. Oricum nu puteam să citesc nimic pentru că gândurile îmi zburătăceau de colo-colo. La ora stabilită, soneria a prins viaţă şi mama s-a îndreptat grăbită către uşă. În cadrul uşii stătea un domn respectabil cu o claie de păr alb care îşi făcea de cap refuzând orice freză. O să mă întrebaţi cum poate fi respectabil un domn cu o claie de păr nestăpânită şi am să vă spun că nu era nici o contradicţie între termeni. Faţa lui degaja un calm imperial şi seriozitatea erupea prin pori. În mână avea o geantă mare de piele care păstra linia respectabilităţii şi seriozităţii. Mama l-a invitat în living şi el nu s-a oprit până în faţa mea.  A salutat respectuos din cap şi cu o voce profundă a spus:

-  Salut tinere

-  Bună ziua domnule doctor.

-  Cum te simţi?

-  Bine mulţumesc.

-  Te-a afectat emoţional întâmplarea de acum câteva zile?

-  Şi da şi nu. Atâta timp cât nu ai prea mult de pierdut faci faţă mai uşor, dar mi-ar fi părut rău să nu termin de citit ciclul Dunelor...

-  Şi nu te-ai gândit... la mersul fremenilor?

-  M-am gândit la tot felul de mersuri dar nu e ceva ce ţine de domeniul realităţii...

-  Cine spune asta?

-  Viaţa. Vezi ceva interesant la mine doctore?

-  Da. Văd un tânăr dornic să facă.

-  Şi eu îl văd, dar e tot mai departe de mine.

-  Şi dacă i-am oferi o ocazie să se apropie?

-  Adică cine „i-am oferi”?

-  Eu prin ceea ce îţi propun, iar tu prin ceea ce vei face...

-  Şi ce va trebui să fac?

-  Reclamă.

-  Reclamă?

-  Da. Să faci reclamă produselor noastre şi să ne însoţeşti la congrese.

-  Cât timp?

-  Cinci ani.

-  Şi după aceea?

-  După aceea eşti liberi să faci tot ceea ce crezi, dar...

-  Dar?

-  Doar rămânând în echipa noastră te vei bucura de orice noutate în domeniu?

-  Şi ce înseamnă toate astea doctore?

-  Înseamnă că noi îţi vom furniza extensiile necesare

-  Aşa le numiţi?

-  Da.

-  Şi apoi?

-  Apoi va trebui să ne ajuţi să le perfecţionăm

-  Deci un fel de cobai.

-  Un cobai care poate merge şi poate apuca sau mângâia.

-  Nu e ipocrizie?

-  Nu e dorinţă?

-  Nu ştiu doctore. Dacă aflu că ceea ce urmează doare mai tare?

-  Nimeni nu îţi poate garanta nimic. În momentul asta putem să-ţi oferim un exoschelet care va prelua funcţiile mâinilor şi picioarelor. Va trebui să invenţi să mergi, să înveţi să apuci, sunt lucruri pe care o maşină nu le poate face. Sau dacă le face, le face mecanic.

-  Şi eu? Eu cum trebuie să vă ajut?

-  Simplu. Sau pe cât de complicat pe atât de simplu. Îţi vom implanta nişte electrozi fini în creier care vor fi legaţi la unitatea centrală a exoscheletului. În felul acesta, impulsurile electrice vor ajunge la periferie comandând fiecare mişcare şi secvenţă.

-  Şi credeţi că este posibil? Fără să devin un ciborg?

-  Teoretic da. Practic, în asta va consta munca ta, munca noastră. O muncă de echipă.

-  Şi ce anume vă determină să faceţi acest gest?

-  Banii. Îmbunătăţind programele şi legăturile electrice nervoase vom putea ajuta o mulţime de oameni, iar acest ajutor va fi plătit sau va fi recompensat în alt fel.

-  Şi dacă refuz?

-  Vei avea ce regreta. Dar de ce crezi că ar trebui să refuzi?

-  Poate că la început nu, dar mai târziu? Dacă nu voi fi mulţumit de dependenţa creeată?

-  ÎN CONTRACT SE VA STIPULA ABSOLUT TOT CEEA CE DOREŞTI

-  Şi dacă acum nu ştiu ceea ce s-ar putea să îmi doresc peste zece ani?

-  Se pot stipula şi ... clauze neanticipate la contract.

-  Aveţi răspuns la toate?

-  Din clipa când ţi-am văzut fotografia în ziar, am pariat cu viaţa şi i-am spus că îţi voi oferi posibilitatea să mergi, să ţii în braţe propriul copil şi să depui orice efort îţi poţi imagina.

-  Sincer nu îmi vine să cred că toate acestea sunt atât de ieftine.

-  Nimic nu este ieftin şi cu atât mai mult nimic nu este gratuit. În limita celor cinci ani de contract vei fi monitorizat continuu.

-  Asta înseamnă să mă despart de mama?

-  Dacă nu vrei să îi laşi un moment de respiro, poate să te însoţească. La clinică vom putea pune două paturi într-o rezervă.

-  Deci...

-  Da tinere. Aştept un răspuns. Batem palma sau nu?

-  Trebuie să va dau răspunsul acum?

-  Ar fi bine. Oricum am adus cu mine un draft de contract. Îl pot lăsa aici să îl citeşti. Şi mâine...

-  Mâine?

-  Mâine te muţi la clinică şi ne apucăm de lucru după ce vom semna contractul.

-  Nu e prea repede?

-  Lumea se mişcă repede. Dacă nu vom fi noi primii, alţii vor fi. Ca şi comerţul, chiar şi medicina sau cercetarea sunt supuse aceloraşi legi ale competiţiei.

-  Atunci mama şi cu mine vom citi contractul şi îl vom semna chiar astăzi. Asta dacă vă convine să aşteptaţi.

-  Da. Pot face acest lucru.

Ce s-a întâmplat apoi? Pe cât de simplu pe atât de complicat. Viaţa mea a luat o cu totul altă turnură. Am convenit ca mama să mă poată vizita săptămânal. Astfel îi dădeam posibilitatea de a-şi recăpăta mobilitatea pierdută. O eliberam de o muncă grea. Grija ei se reducea acum doar la… da. Aproape o lună am fost supus la diverse măsurători şi după încă două săptămâni a venit momentul magic. În cameră a fost adus exoscheletul, cochilia care trebuia să-mi îmbrace infirmitatea. A fost adus lângă pat şi doi asistenţi m-au ridicat aşezându-mă pe un fel de şea care-mi îmbrăca fesele într-o poziţie lejeră dar totuşi strîmtă. Apoi câteva curele mi-au fixat trupul în interiorul acelei cochilii. Când totul a fost gata doctorul a apăsat un buton şi maşinăria s-a ridicat uşor din poziţia şezând în picioare fără nici un efort. Apoi m-am îndreptat către fereastră, de la fereastră la uşă şi apoi de la uşă iar la fereastră. Doctorul se juca cu o telecomandă ca la playstation. Am făcut câteva genoflexiuni şi apoi m-am lăsat pe braţe şi pe vârfuri şi am început să fac câteva flotări. Senzaţia gravitaţională era incredibilă. Simţeam oboseala strânsă în chingile care mă fixau de maşină. Şi pot spune că era nemaipomenit. Era incredibil. Când a venit mama, doctorul a repetat acelaşi mişcări. Iar la finalul vizitei am însoţit-o până la poartă. Şi culmea mergeam mână în mână. În faţă porţii mama s-a întors şi a început să plângă. Într-un avânt imprevizibil, s-a aplecat şi i-a sărutat mâna doctorului.

-  Vă mulţumesc doctore. Încă de la început am ştiut că se va termina cu bine.

-  Doamnă, va rog. Munca grea de-abia de acum începe.

-  O să fie bine. Ştiu. Simt. Am ştiut mereu lucrul asta. Va mulţumesc.

Ne-am îmbrăţişat şi ne-am luat la revedere. Am urmărit-o cum se îndreaptă către staţia de autobuz. Abia atunci m-am întors şi i-am mulţumit doctorului. O făcuse pe mama fericită. Într-adevăr acum începea greul. Prima operaţie a durat destul de mult şi două săptămâni nu am avut voie să mă mişc. Nu că aş fi putut să o fac singur, dar preventiv eram legat cu chingi de pat pentru a anula orice posibilitate. Imobilismul nu era o noutate pentru mine, numai ca acasă mama mă întorcea de fiecare dată şi tot ea mă ridica. Acum eram imobilizat într-un pat pe burtă fără putinţa de a reacţiona nici măcar la necesităţile fiziologice. Dar când totul se termină cu bine spunem că nu mai contează prin ce am trecut. Apoi a urmat o a doua operaţie în care firele au fost aduse pe sub piele şi între omoplaţi mi s-a implantat o conexiune în care se strângeau firele electrozilor implantaţi. Din câte îmi spunea doctorul implantaseră mai mulţi electrozi tocmai pentru a preîntâmpina viitoare alte operaţii – dar care nu erau total excluse. Abia după aceea mi-a fost ataşat costumul pentru a se verifica corectitudinea poziţiei prizei ca să-i spun aşa. Când s-au convins că ambele părţi ale conexiunii sunt în poziţiile corecte au verificat pentru ultima oară stabilitatea conexiunii fixată în spate. Astăzi a fost ziua cea mare. Au verificat pentru ultima oară totul, apoi au aşezat scheletul şezând pe scaun, m-au desfăcut din legăturile patului şi m-au aşezat iar în schelet. Mi-au fixat curelele şi când totul a fost gata doctorul a aruncat telecomanda şi a călcat-o spărgând-o.

-  Din momentul asta, totul e în mâinile tale. Nimeni nu v-a mai face nimic pentru tine. Te vom ajuta, vei avea în permanenţă doi asistenţi în rezervă. Dar ei nu te vor putea mişca nici un milimetru. Totul trebuie să plece din creierul tău.

-  Adică?

-  Gândeşte. Gândeşte ceea ce vrei să faci. Lasă dorinţa să se scurgă prin tine. Trebuie să vedem cum reacţionează legăturile nou create, dacă sunt bune, cât sunt de perfectibile sau ... în ultimă instanţă... dacă am dat chix.

-  Doctore, pot să rămân singur?

-  Eşti sigur că asta vrei?

-  Da.

I-am rugat şi au ieşit toţi din rezervă. Aveam nevoie să rămân singur. Să încep să mă cunosc. Atâta timp cât nu puteam să mă ridic nu aveam nici cum să cad. Aşa că eram în siguranţă. Am privit mâna dreaptă. Mi-am imaginat degetele mişcându-se. Simţeam nevoia să mă scarpin. Îmi priveam degetele inerte. Erau prea îndepărtate, nu le simţeam în nici un fel. Un cartof nu se mişcă dar îi pot da muguri. Şi da, fiecare din cele patru terminaţii erau locul ideal al înmuguririi. Deci eu însumi trebuiasă ajung la fiecare extensie. Cum? Când? Un cartof nu se grăbeşte. El rămâne în cuibul său. El nu se mişcă, dar prin muguri el se înalţă către soare. Primul lucru pe care trebuie să-l fac este să-mi împart creierul pe necesităţi. Ştiu că nu sunt asemeni vouă cei normali dar o cale tot trebuie să existe. Ştiu că voi ajunge şi eu o maşinărie care se mişcă asemeni vouă. Gândurile mele coboară dar încă se opresc la poarta închisă a pielii. Va trebui să îmi ajut legăturile nervoase să ajungă la receptorii. Indiferent cât va dura ştiu că o voi face. Degetele stau inerte. Încheieturi de plastic, oţel, fire. Mai ales fire. Prin ele ar trebui să curgă gândurile mele. De fapt nu de gânduri am nevoie ci de impulsuri. Impulsurile nervoase trebuie să curgă, trebuie să înveţe drumul. Trebuie să umble singure fără mine. Gânduri, impulsuri, muguri… un cartof ştie să aştepte. Eu aveam răbdare, dar depinde ce va face doctorul şi echipa lui. Fereastra filtra lumina. Era toată, nimic nu se pierdea, dar înserarea mânca din lumină împuţinând-o. Atunci mi-am dorit să fiu la fereastră, să privesc lumea, cerul, noaptea. Dar un cartof are răbdare. Uşa rămăsese închisă. Geamul rămăsese la aceeaşi distanţă. Eu rămăsesem pe scaun trăindu-mă în nouă realitate. Priza din spate o simţeam rece şi străină. Indecisă. Mugurii mei dădeau semne de viaţă. Ştiu că nu va fi nici imediat şi nici uşor. Dar voi ieşi la lumină. Frunzele mele vor umbri un petec de pământ. Şi umbra mea se va mişca independent de poziţia soarelui. Noaptea s-a prăvălit ca un val tsunami de catifea. Am închis ochii. Un cartof ştie să aştepte până când pământul i se lipeşte de piele şi din muguri ies fire de rădăcini. Rădăcini şi muguri crengi. Cartoful simte când frunzele se îngrămădesc la fereastră şi aşteaptă să iasă. Cuib şi pământ, căldură şi întuneric, aşteptare. În rezervă, un om înoată printre vise, gânduri şi impulsuri. El se mişcă printre spaime şi oboseli. Un om, un tânar stă pe scaun şi aşteaptă. Mâinile I se odihnesc pe picioare. Mâini de plastic şi metal stau pe picioare de plastic şi metal. Undeva, departe, luna isi peria argintul rătăcind fire prin pieţe, curţi, grădini, prin camere, rezerve, vise, şi aşteptări. Un cartof ştie să aştepte. Într-o rezervă, un tânăr stă pe scaun privindu-şi degetul de metal şi plastic care se mişca uşor zgâriind, scărpinând, un picior de metal şi plastic…

cine iubeşte ştie să aştepte

asta îmi spunea bunica de fiecare dată

şi ea ce aştepta?

niciodată nu spunea că îşi aşteaptă moartea că doar ştia rosturile vieţii

ea spunea ca-şi aşteaptă băiatul căzut la ruşi,

că nu-l credea mort. doar aştepta

şi când o cotropeau aşteptările lua un scul de lână, mi-l aşeza pe braţe şi începea să facă gheme

un scul- un ghem, un scul- un ghem şi buzele i se mişcau învolburat

până când, amorţit, dădeam bir cu fugiţii

târându-mi braţele amorţite

iar ea, fără să mă certe, se aşeza pe marginea patului sprijinind peretele

şi începea să împletească:

vorbe, amintiri, rugăciuni şi rareori blesteme

dar cel mai mult îi plăcea să vorbească cu morţii întrebându-i de una de alta

şi măinile ei împleteau de zor o aşteptare de alta zi

ca viaţa croită din bucăţi şi lacrimi

iar când ostenea sau termina lucrul

se mulţumea să spună

nu contează... am aşteptat atât, o să mai aştept o zi

şi viaţa ei s-a stins ca o lumânare

ce-a aşteptat să-şi ardă toată

aşa am învăţat eu sa preţuiesc aşteptările

copacul eu

de ce plâng copacii numai noaptea?
pentru că lacrimile de zi se ridică la ceruri să spele norii pe picioare
ori copacii ştiu că prea mult cer înnorat strecoară lumina
lăsând umbrele triste să se ascundă printre frunze
şi frunzele cad de prea greu şi prea ars

aparat de ziduri stâncoase
îmi trăiesc singurătatea visând o scară la cer
pe care lacrimile mele să urce singure fără ajutor
asatfel încât să pot plânge zi şi noapte
fără teamă de întuneric

frunzele mele au umplut tot ţinutul numănui
căci singur fiind nu am cu cine să-mi putrezesc uitările
şi până când voi încolţi sămânţă
va trebui să plâng şi frunze şi floare şi sâmbure
ca să uit cât mai am de aşteptat

ne naştem ca să ce?

lumea spune că e suficient să te bucuri de fiecare respiraţie
ceea ce tradus s-ar spune "carpe diem"
dar sunt oameni care au pătruns până în adâncul sufletului şi ei ştiu că rostul fiecăruia
este bine stabilit şi că poţi aştepta toată viaţ că să îţi împlineşti menirea
poate că e nevoie ca zâmbetul tău să răsară la un colţ de stradă
pentru ca lumea să îşi urmeze cursul normal
sau poate că e suficient ca umbra ta să răsară în mijlocul deşertului
pentru a descoperi mirajul aducător de pace
şi odihnă vânturilor sălbatice
poate că un cuvânt de-al tău e sortit să oprească măcelul
sau poate că numai respiraţia ta e suficientă
pentru a ademeni fluturele
ce poate schimba istoria Pământului

sărutul e în esenţă un alt mod de a scrie cuvintele
în cartea sfântă a trupului

stare de normalitate

am surprins-o într-o poziţie cumva...
nefirească,
şi ca să nu se piardă momentul
am stricat un întreg clişeu,
instantaneu după instantaneu
de lemn bun, rezistent
şi când o să-i duc dorul
o să caut să mi-o aduc aminte
dar teamă-mi e că în egoismul meu
vor apare momente când nici măcar mie
nu-mi voi arăta amintirile

arome şi parfumuri

lumea spune că fiecare război are un scop bine definit
şi o importanţă majoră în dezvoltarea industriei parfumurilor
noaptea când lumea doarme,
trec maşini fantomă care aspiră aerul din tranşee,
din oraşe pustiite, din cimitire, din zbuciumul valurilor
din locurile unde musteşte moartea şi spaima în stare pură
iar ei, printr-un procedeu complicat de condensări succesive
reuşesc să strângă esenţa fricii
câteva picături în clodire mici
asta pentru că moartea îşi are distilatul ei
şi din aceste esenţe, artiştii
creează noi tipuri de parfum ce vor defila
la parade, pe covorul roşu, în intimitatea dineurilor restrânse
şi în alcovuri
şi cei care ştiu spun că odată inhalat
parfumul morţii te va urmări tot timp[ul, creând dependenţă
iar frica, esenţa ei, este pusă în apă
în mâncare, în produsele de igienă corporală
tocmai pentru a crea dependenţa necesară fiecărui suflet
de la prima până la ultima răsuflare
(ciudat, nimeni nu spune de unde se poate şi cât costă o ultima răsuflare)

despre geometria sufletului

sufletul, asemeni câmpului minat
are o geometrie variabilă şi inefabilă
dominată de tranşee, văi, vârfuri, doruri
cicatrici şi accidente
şi fiecare element caracterizează o stare
inconfundabilă.
oricât s-au chinuit cartografii, filozofii, tacticienii şi politicienii
încă nu există o hartă a sufletului general acceptată
şi poate că e mai bine aşa
să ne rămână sufletul o mare necunoscută
şi să fie acel ceva care ne caracterizează
şi ne diferenţiază

Omul care isi scria scrisori

Sheherezada a avut menirea de a pune în evidenţă o continuitate a vieţii şi o bătălie mereu câştigată în faţa morţii. Dar nu toată lumea poate să fie asemeni ei. Printre noi sunt oameni, care alungaţi fiind din rândul societăţii caută nişe, pasaje de fugă. Când tensiunea devine prea mare tot ce poţi face este să îţi creezi o supapă de presiune. Asta ar fi pe scurt povestea omului care îşi scria singur. Încă de mic copil, Micador a fost socotit ciudăţel, atât de părinţi cât şi de toţi ceilalţi. Părinţii şi familia îl priveau cu îngăduinţă acceptându-i momentele exuberante sau cele de tăcere absolută, dar copii nu puteau mima bunăvoinţa, aşa că de cele mai multe ori era aruncat în afară de forţa centrifugă. Dacă la început stătea pe margini privind joaca celorlaţi copii, cu timpul ajunsese să se strângă cu tot aerul din jur într-o tăcere grea. Şi zi după zi, distanţa dintre el şi ceilalţi copii creştea aşa cum un balon creşte încercând să se smulgă din strânsoarea mâinii şi a buzelor ce-i dau viaţă. Adolescenţa nu i-a fost mai uşoară. Rămăsese acelaşi copil dornic de joacă. Pe când ceilalţi tineri se mângâiau, se sărutau şi se amăgeau, el rămăsese acelaşi copil care refuza să crească. Decalajul era suficient de mare. Din cauza asta nu putea fi acceptat nici în cercul tinerilor, dar nici un rândul copiilor. Această dublă respingere crease o imensă frustrare. Neînţeles şi neînţelegând unde greşeşte a continuat să rămână acelaşi copil chiar şi când era destul de mare ca să mai rămână copil. Armata l-a găsit ca de obicei nepregătit să-i facă faţă, dar copilul din el a reuşit să salveze situaţia la limită. Spaimele îl sufocau dar curiozitatea copilărească reuşea să mai îndepărteze norii. Era un corp alogen în carnea moale a scoicii sociale. Strat după strat, tăcerea îl înnobila aşa cum numai perla poate pune în evidenţă banalul mineral produs de scoică. Era departe de a deveni un adult cu toate că în acte era adult în stare de muncă. Munca a făcut să se adâncească diferenţa dintre prizonierul captiv în trupul matur. Aerul său tăcut şi ochii mari, plini de curiozitate au creat în jurul său o aură de mister atrăgând tot mai multe priviri. Dar cum viaţa îşi face loc asemeni apei printre cele mai dure stânci coborând vijelioasă de la înălţimea tinereţii, Micador a fost curtat şi câştigat la sorţi de Sara. Viaţa merge înainte ar spune fiecare în sinea lui ceea ce s-a şi întâmplat. În scurt timp, Micador a devenit tată. Apoi a recidivat încă de două ori şi înainte de a-şi da seama ce se petrece cu el, era deja tatăl a trei copii. Copilul din el avea acum un câmp mai larg de experimentare căci îşi avea acum propriul grup de joacă. Creşteau împreună bucurându-se de fiecare clipă liberă. Munca îl storcea de vlagă dar acasă reuşea să îşi încarce bateriile pentru următoarea bătălie zilnică. Copii erau fericiţi, Micador era scânteietor şi imaginativ iar Sara îi privea distrată cum cresc împreună. Dar cum orice anotimp aduce cu sine şi schimbarea, copii au crescut rând pe rând, trecând pragul adolescenţei, apoi al tinereţii iar la final şi pe cel al maturităţii, iar Micador crescuse cu ei, înţelegându-i, apărându-i, iubindu-i. Acum era matur pe dinăuntru şi bătrân pe dinafară. Copii şi-au luat zborul lăsându-l singur în braţele Sarei. Zilele aveau culoare, aveau personalitate dar nu mai aveau gust. A început să tânjească după prezenţa copiilor dar în acelaşi timp realiza că nu mai era parte activă din viaţa lor. Şi atunci, într-un moment de plictiseală agonizantă i-a venit ideea salvatoare. A luat un pachet de foi de scris şi în fiecare seară, înainte de culcare, se aşeza la masă şi începea să scrie. Uneori reuşea să scrie câteva pagini alteori numai câteva rânduri, dar fiecare scrisoare avea dată, adresant, conţinut şi semnătură. Dimineaţa când se trezea găsea scrisoarea frumos impăturită la capul patului. Trezirea devenise un adevărat ritual. Deschidea ochii şi căuta pe noptieră. Da, scrisoarea era acolo. Prietenul nu uitase să-i scrie. Se ridica în capul oaselor, îşi lăsa picioarele goale pe covoraşul de lângă pat şi lua scrisoarea. O desfăcea încet, savurând fiecare minut şi fiecare rând scris. Când termina de citit, o netezea frumos şi o aşeza în cel de-al doilea sertar. Într-o zi de iarnă, a alunecat şi mâna lui cea dreaptă a căzut la datorie. A fost internat de urgenţă, i s-a pus mâna în gips şi i s-a spus că şansele de vindecare s-au redus considerabil datorită diabetului pe care îl neglijase toată viaţă. Sugestia medicului era să înveţe să se folosească de mâna stângă pentru a putea face faţă stresului şi dezamăgirii. Aşa se face că prima scrisoare a primit-o după o săptămână. Scrisul era cam stângaci şi tremurat. Prietenul său îi mărturisea că avusese un accident şi că acum trebuia să îi scrie cu mâna stângă ceea ce făcea ca scrisul să fie mai nesigul şi mai tremurat. Scrisorile primite  îi luminau zilele şi îi aduceau bucurie. Sara şi copii priveau cu îngăduinţă acest joc nevinovat. Dar când Sara şi-a luat la revedere şi a promis că o să-l aştepte dincolo, lumina zilei s-a spart în cioburi mărunte. La catafalc era un bătrân cu mâna dreaptă chircită şi uscată ca o gheară. Capul îi căzuse în piept încât credeai că numai pielea îl mai ţine să nu se desprindă de pe gâtul fragil. La cimitir odată cu primul bulgare de pământ a căzut şi el.  S-a trezit târziu pe un pat de spital. Era acelaşi dar cumva mai departe de el însuşi. Parcă toată partea stânga fusese turnată în bronz. Încercă să se mişte dar muşchii nu mai răspundeau la comenzi. Mâna stângă zăcea inertă pe undeva prin preajmă căci nu mai ştia nimic de ea. Piciorul stâng nu răspundea la chemarea lui. Încercă să vorbească dar faţa îi alunecă într-o parte ca un aşternut tras de pe pat. Ochiul drept putea să dea din aripi dar ochiul stând zăcea cu aripa frântă. Lacrima se desprinse din îmbrăţişarea trupului şi începu lungul drum către niciunde. O simţea indecisă, oprindu-se pe drum de nenumărate ori. Mâna dreaptă nefolosită de atâta vreme rămăsese înţepenită într-un continuu cârcel iar acum mâna stângă căzuse la datorie nemaivoind să răspundă la comenzi. Se simţea singur, tot mai singur şi mai abandonat. Ce va face de acum înainte? Copii erau fiecare cu familia şi problemele lui, Sara plecase să pregătească apartamentul de dincolo iar prietenul său dispăruse. Dimineţile vor fi tot mai negre şi mai înfrigurate. Mai avea vreun rost să se trezească? Surâsul Sarei când desfăcea scrisoarea nu mai era. Scrisoarea nu îl va mai aştepta la capătul patului. Singurătatea îl va îmbrăca, cămaşă rece de gips aşa cum fusese cu mult timp în urmă şi cu mâna sa cea dreaptă. Poate că timpul lui se terminase. Poate că trebuia să plece, dar nicăieri nu se vedea nici o umbră de însoţitor. Cum putea trece dincolo fără nici o mâna întinsă? Închise ochiul. Lumina îşi luă la revedere strângându-se într-un punct minuscul. Zgomotele din jur se estompară până la dispariţie. Era… da, ceva deosebit se petrecea cu el. Se simţea liber şi uşor. Se privi cumva de departe. Toată bătrâneţea trupului fusese lăsată în urmă ca o paraşută nefolositoare. Cel care era acum era acelaşi copil din timpurile de demult. Începu să alerge apropiindu-se de sinele ce-l aştepta. Acum nu mai era singur. Şi asta îi făcea bine. Nu se simţea nici exclus, nici abandonat, nici ciudat. Era parte a universului şi totul se învârtea acum în jurul său. Îşi era sieşi suficient. Singurul lucru care îi mai rămăsese era o inimă gârbovită ce făcea cu greu faţă zburdălniciei ce-l mistuia. Dar continua să bată. Şi el continua să meargă, afundându-se într-un trecut tot mai îndepărtat.
Lângă pat, cei trei copii priveau chipul supt. Medicul îi chemase să-i întrebe ce hotărâre au luat în legătură cu bătrânul lor tată. Le spuse că de când avusese loc accidentul cerebral partea stângă era pierdută iar recuperarea părea tot mai greu de imaginat. Din păcate, cu toate că inima continua să bată constant, bătrânul nu mai răspundea la nici un stimul. Aseară avusese un spasm dacă putea spune aşa când timp de o oră încercase să-şi facă simţită prezenţa, după care orice semn dispăruse. Nu putea spune că era chiar legumă dar faptul că nu mai răspundea la nici un stimul nu îi dădea şanse de reuşită. Era departe. Dispăruse din lumea asta. Voia să ştie ce trebuia să facă în continuare. Copii au hotărât că e cazul să renunţe la serviciile spitalului aşa că în transferară într-un azil de bătrâni. Asistentele care aveau grijă de Micador spuneau că perfuziile durau din ce în ce mai mult ca şi când organismul ridica baraje de neputinţă. Totul se oprea la vârful acului perfuzor. În a treia săptămână inima a oftat adânc şi s-a oprit puţin. S-a tras la marginea drumului hotărâtă să se odihnească pentru o eternitate. Din întâmplare, odată cu închirierea garsonierei am intrat în posesia teancului consistent de scrisori pentru că dorinţa moştenitorilor a fost să mai păstreze pentru ceva timp atmosfera fără să se atingă umbrele trecutului. Pe cât de copilăreşti, pe atât de adevărate şi pline de curiozitate. Zilele erau descrise cu penel de copil pus pe soţii şi joacă. Erau de fapt ca cerul clar şi fără norii dintr-o zi de vară. Sinceritea, naivitatea şi curiozitatea îşi dădeau mâna să scoată acele mici perle de nevinovăţie. Le-am citit cu sfială iar la prima mea întâlnire cu mezinul familiei i le-am dat. Nu ştiu ce vor fi făcut cu toate acele scrisori dar cred că meritau păstrate. Copilăria trebuie trăită şi recitită căci ea este singura perioada în care nu minţim din interes pentru lucruri meschine. Când ne doare sufletul, inconştient ne refugiem în trecutul ei îndepărtat.

gândaci de bucătărie

sunt momente când nu aştepţi decât o clipă de neatenţie
pentru a sonda adâncurile atât de primejdioase
ale singurătăţii.

cine are urechi de auzit se afundă în crângul mut al cuvintelor
pentru a culege umbrele tăcerii
despuiate şi repudiate.

frica poate eroda orizontul aducându-l la nivelul tumulilor
dar sămânţa curiozităţii naşte fire noi
atât în locuri umbrite cât şi pe pustie.

zilele se strecoară în adâncul inimii depunându-şi orele
tot ceea ce părea curat se umple de secunde mişunând
înnegrind aşteptările cu resturile speranţelor.

gândurile se caţără în căutarea cuvintelor pentru a le aduce la suprafaţă
multe mor înainte de a vedea măcar o litera
iertată fie-le lor neputinţa

dar

sunt şi gânduri care mă poleiesc
înzăuându-mă cu armura îndoielilor
alungând visele dincolo de marginea nopţii.

strânge-mă în braţe Doamnă
alungă norii singurătăţii
şi lasă soarele să ne lămurească drumul ...

cruciada copacilor

primăvara, copacii îşi ridică braţele uscate şi-mbrăţişează soarele

pielea crăpată se desface lăsând mugurii să le răscumpere tăcerea de-o iarnă

ne-a fost frică, ce puteam face? ne-a fost frig se vaită crengile bolnave

ne dor monturile îmbătrânite oftează rădăcinile

dar mugurii îşi scot zâmbetele verzi

sărutând crengile

şi rădăcinile

cu strădania înfrunzirii

dacă n-ar fi ele, rădăcinile,

mugurii ar rămâne doar o amintire

pictată pe cerul gol şi trist

şi care e misterul acestei cruciade?

nu există nici un mister

e doar încăpăţânarea copacilor

de-a ne reaminti mereu şi mereu

când să cădem în genunchi şi să ne închinăm

seminţei ce va da naştere unui fir crud

dar care va duce viaţa mai departe 

... să mă alinţi

de ce  m-ai strigat? că încă nu eşti pe lista mea
voiam să te cunosc, căci mulţi îţi laudă frumuseţea
ce don juan pot să fii... spune ce vrei?
aş vrea să plecăm... undeva unde nu am mai fost
cât de copil poţi să fii, tu chiar crezi că le-ai văzut pe toate?
în mare parte da
vezi? asta e nenorocirea cu voi oamenii
nu ştiţi să va bucuraţi de ce primiţi
consideraţi că totul e prea puţin pentru voi
deci nu vrei să mă iei?
ţi-am spus că nu figurezi pe lista de azi
poţi să mă săruţi?
să te sărut? eu?
da... măcar atât să am de la tine
un sărut? îţi e de ajuns?
până pleci... da
bine
te rog să închizi ochii, mi-ar place puţin romantism... sărută-mă
ai buzele umede... şi sărate
aşa e gustul despărţirii
dar unde pleci?
acolo unde tu nu mă vei găsi
ce-ai făcut? inima? de ce-a tăcut?

plâng streşinile a uitare

plâng streşinile a uitare

ce-ai vrea să fii m-a întrebat?

dacă-aş putea alege, aş vrea să fiu stâncă

şi secoli întregi m-aş oferi vânturilor turbate

ca să-şi înfigă colţii-n mine

iertându-li-se oamenilor

şi ploilor m-aş oferi

să muşte fărâmă şi să-mi spele rănile

ducându-le la-ntâlnirea cea mare

iar soarelui

m-aş oferi ca să mă coacă

pită la marginea gliei

ca să despart lumile şi lacrimile

eşti sigur că asta vrei?

mai bine piatră decât om

sau dacă se poate

mai bine apă

să plâng din cer a ploaie

să spăl toate rănile pământului

şi să mă odihnesc pe o plajă

răsuflând nopţile pe îndelete

la lumina lunii

iar dacă lumea nu m-a mai vrea omăt

m-aş întoarce primăvară

să-mi sărut zorile

şi florile

obol

noaptea în cimitir e linişte
ori a ostenit lumea ori s-a lăsat păgubaşă
căci totul nu-i decât deşertăciune
şi pe poartă aceea treci doar cu ce ai ascuns înăuntru
în adâncul sufletului
nici măcar amintirile nu sunt permise
numai setea lacrimilor
transfigurată
în pecete de aur
te ajută să treci nevătămat
vămile cerului şi ale pământului

scrie-mi numele

nicăieri nu vei putea merge nevăzut, necunoscut

oriunde ai ajunge cineva trebuie să-ţi scrie numele să nu se uite

mi-a brăzdat faţă cu tăieturi fine şi rânduri de sânge au răsărit, era o adevărată pagină dictando

şi fiecare om întâlnit mă întreba (uneori nici nu-mi mai cerea persimisiunea) dacă are voie să-mi scrie numele

şi fiecare scrijelea numele găsit de cuviinţă până când faţă mea a devenit o lista a aşteptărilor

coborând pe gât, umplându-mi pieptul cu rânduri bogate pline de bucuria descoperirii

ceea ce nu mi-a spus la început, era că rănile nu se vor închide

şi fiecare nume va sângera în felul său

scutindu-mă de o moarte anostă şi plictisitoare

partea frumoasă e că şi după ce am căzut la pământ

lumea tot se mai oprea ca să-mi scrie numele

astfel încât rămăsese foarte puţin loc

când moartea m-a găsit

şi s-a aplecat să-mi scrie numele

şi să mă sărute

magia clipei dintre ani

te uiţi la ceas, timpul se târâie ca melcul şi spui afurisind...

parcă numai nopţile de insomnie erau lungi

acum şi seara asta se târâie ca o tigaie goală către frigider

fie şi anul acesta nou ca toţi ceilalţi, cu toate că nimic nou nu se mai întâmplă

da ... noroc că s-a stricat televizorul, am scăpat de... da şi mulţi au murit

şi apoi cine mai stă să facă lămpi PL500

acum în ziua de azi când tabletele sunt ca tocătoarele

o să mă uit la fereastră... pe timpuri puteam să urc în pod să mă uit pe ferestruică

să văd şi eu artificiile, să simt pulsul... acum dacă ies în curte până la poartă simt că mor

şi nici nu mai văd aşa de bine. aşa că mă duc să aşez masa

mai am un copanel fiert, două ouă ochiuri să simt şi eu ceva cald

şi doi cremwursti. un adevărat regal. azi o să beau ultimul pahar de bere

şi las iaurtul pentru mâine seară că cine ştie cum o să fie vremea

ia să mă strâng în halat că parcă e mai rece în seara asta

nici caloriferele nu mai duc

au şi ele o vârstă deh

degeaba am lăsat poartă descuiată

până şi copii mă ocolesc, parcă ştiu şi ei că aici e sărăcie lucie

asta e, o să mănânc eu mărul şi cei trei biscuiţi mâine la micul dejun

bine că am şoşonii ăştia şi-mi încălzesc picioarele

că de la picioare te ia frigul. ca şi moartea

ea nu sare la beregată

se strecoară pâş-pâş de la picioare

şi te cuprinde în braţele ei reci şi pline de uitare

se pare că şi moartea m-a uitat. asta e

hei... ia uite ce hărmălaie e pe stradă, au ieşit cu petarde şi artificii

în alte vremuri trăgeau cu armele

şi cădea tot ce mişca

acum poate să fie şi o invazie, nimeni nu realizează

mulţi ar crede că e carnaval

la mulţi ani bătrâneţe!

să vedem ce-o mai fi şi anul asta

armonia culorilor

putreziseră toate speranţele când te-am întâlnit Doamnă,

mi-ai spus simplu: ai două variante, ori trăieşti ori vii cu mine

alege cu ce culoare vrei să împodobim restul ce ţi-a mai rămas

din câte ştiam, negrul nu este culoare ci doar o sumă de umbre

de aceea cred că foarte multă lume o asociază cu moartea

aşa că am decis să aleg totuşi o culoare

şi pentru moment, griul cerului mi s-a părut cea mai potrivită

de fapt nu era doar o culoare, era o gamă întreagă

aşa cum numai cerul şi viaţa pot etala cu nonşalanţă

roşul aprins l-am scos dintr-o arteră fumegândă

verdele a ţâşnit icnit din rărunchi

iar galbenul decodat curge monoton ca o urare

albastru... unde găsesc puţin albastru ţinând cont că sângele meu

nu se ridică până la rangul de rădăcini aristocrate

de pe linia orizontului mărginit

reflexe stridente îmi şoptesc la vie en rose

acestea fiind spuse încerc să încropesc un rogvaiv decent

cerşetori de elită

chiar de nu sunt asemeni vouă

din mine parte sunteţi

anul trecut nu s-a întâmplat nimic şi nici acum doi ani

şi niciodată de când mă ştiu nu s-a întâmplat nimic deosebit

excepţie face naşterea mea, dar de asta chiar că nu-mi aduc aminte

a fost un moment magic aşteptat după care totul a recăzut în uitare

aţi putea crede că acum le am pe toate dar nu e deloc aşa

numai că am şi uitat să mai plâng

ori poate că am secat

mama spunea că nu e frumos să ceri nimic de la viaţă

şi nici să te plângi,

aşa că nici nu cer şi nici nu plâng

doar întreb şi eu pe ici pe colo, pe unde ajung

aveţi vreo amintire în plus,

ceva ce nu va mai trebuie

şi care m-ar putea ajută să mă încălzesc?

am pierdut totul în timpul potopului

şi cred că nici focul nu m-a prea ocolit

poate că totuşi...

dar nu, nu e bine să cer

aşa că o să aştept aici în colţ

dacă nu deranjez...

toată viaţa am fost "acum şi aici"

dar cred că şi timpul s-a plictisit de nazurile mele

când kitsch-ul din mine rânjeşte

m-am uitat pe geam în sufragerie şi ţi-am văzut vitrina plină cu bibelouri

toată copilăria mea a fost marcată de aceste podoabe ieftine pe care le uram

un motiv era că nu aveam voie să le ating nesupravegheat

iar al doilea motiv consta în obligativitatea ştergerii vitrinelor în fiecare săptămână

ştii mama nu ne ducea la biserică aşa că ştersul bibelourilor

era ritualul nostru de fiecare duminică

mult mai târziu, după ce s-au prăpădit ai mei

am aruncat toate bibelourile din casă

puteam să le dau dar m-am gândit că nu-i frumos

să chinui pe altcineva

astăzi uitându-mă într-o vitrină

am văzut un elf mic

cred că era o fetiţă dar elful nu are formă feminină

aşa că rămâne un băieţel cu privire ghiduşă

urechile ascutile şi nasul cârn

îmi râdea în faţă bălăbănindu-şi picioarele

şi dacă nu ar fi avut mâinile ocupate

cred că mi-ar fi dat cu tifla

primul impuls a fost să întru la el

să-l iau acasă şi să-mi cer iertare dar n-am cedat

am plecat fără să mai privesc în urmă

să văd dacă mă urmăreşte cu privirea sau a înţepenit pe raftul lui de sticlă

nici becurile nu mai sunt ce-au fost

cine se uita la bec stia ca lumina galbena da si caldura

numai ca cei mai multi ignora faptul ca lumina alunga intunericul si taina

lasandu-ne descoperiti, goi si tematori de fizionomia care ne tradeaza

si ca sa fie lumina, iti trebuie si intrerupator

gainile traitoare in incubatoare si hranite cu povesti

cresc grase si voioase ouandu-se dupa cum se aprinde lumina

unele de doua ori, alte de patru ori, cele mai multe doar o data

pentru ca alchimia genelor inca functioneaza cu tot stresul

in iad toate becurile sunt arse spunea un mare scriitor

partea proasta e ca asa voiau sefii cei mari

pentru ca pe lumina poti numara bustenii, cazanele si smoala intarita

dar pe intuneric ciordeala pune ban pe ban si osanza pe ciolan

daca toate parcurile ar avea iluminat stradal

unde oare s-ar mai piti noaptea sa-si traga sufletul

ca doar nu poate sa umble tot timpul imbracata in valuri de ceata

sparte cu greu de becuri chioare si incomode

liber la plans

plangi maica, nu te rusina

bine dar barbatii nu plang niciodata

poti s-o crezi sau nu, dar numai tainitele gandurilor stiu

cate potopuri le-au ravasit sufletele

mai toata lumea plange la moartea cuiva

putini sunt cei ce plang nasterea

dar oare ce e mai greu de trecut in lume

viata cu-ale ei fantasme sau moartea cu lumina lina

cand viata-ti inchide scocul

nu te-ntreba ce trebuie sa faci

fa-ti o pluta, arca, barca

si lasa suvoil lacrimilor sa te inunde

bine dar eu nu am de ce sa plang

viata m-a luat in tarbaca

molesindu-ma ori intarindu-ma

daca nu de necaz, plangi de bucurie

de bucurie? da ce-i aia?

păpuşa dezmembrată

ce vrei să te faci când creşti mare?

când o să fiu mare vreau să mă fac înger

şi or să-mi crească aripi mari pe spate,

şi altele mici la mâini şi la picioare

şi o să zbor din suflet în suflet

ca să-i aflu liniştea şi pacea

acum că ai crescut ce vrei să te faci?

tot un drac, pentru că nimic din ce-mi doresc

nu mi se împlineşte

era o vreme când mai aveam putere să îmi doresc

astăzi nu mai am nici putere şi nici voinţă

răstignit între timpul meu şi timpul lor

îmi doresc moartea cred

dar nu ştiu dacă o să aflu vreodată

cum e să mori împăcat

uitat, pe un pat de spital

un trup tot o rană

aşteaptă primele muşte să viermuiască

când ai un vis, o dorinţă ai trei variante:

o sugrumi încă de la naştere fără nici o remuşcare

o oferi tuturor să-şi facă mendrele şi s-o arunce

o ascunzi departe de ochiul vânat şi o ajuţi să înflorească

cea ce-a patra cale nu există

decât ca ipoteză de lucru ascunsă într-o minciună

talmacind

poti sa te duci sa-ti faci felul, ca io nu-ti mai tin partea

mi-a spus anul de la anu itindu-si falca rumena si bucalata

ce-ai avut cu mine viata de ma vinzi ca pe verdeata

adunata buchetel cat is io de mititel?

Ia-ti arborele si vino mai aproape  

vreau sa te vad a soptit Mosul ridicandu-si genele sprincenele

cu toiagul degerat ce-l mai ajuta cu-un sfat

arborele l-am pierdut cand padurea s-o rarit sau poate ca n-am avut

cand o fost la imparteala lumea toata-a dat navala

io c-am venit tarzior am luat praf de pe ulcior

si mi-am presarat pe viata

ca sa nu prinza verdeata

nu te lupta sa iubesti ca tot ce-atingi otravesti

nu te grabi cu iubitul ca nu mostenesti pamantul

cata iubire-o sa dai atata necaz sa ai

ce? vise? ingroapa-le ca altfel de belele dai

hai omule sa mergem

m-am intalnit cu moartea la un colt de viata mai pustiu

isi ungea ochii sa nu lacrimeze si-si facea cate un benghi pe fiecare obraz

ca se tot luau de fiecare data dupa scuipatura

as fi vrut s-o intreb daca are dezlegare

dar cine putea s-o verifice si sa-i ceara lista

atata timp cat ea era stapana pe foarfece

lasa-ma ca sa ma gat si cu lumea sa ma-mpac

mai copile tu om rau nu trage de timpul tau ca te las in lumea rea

ti-oi sterge cararile si ti-oi uita zilele

ti-as mai lua vreo doua zile sa-mi fie bine si mie

eu ti-as da si doua sute ca-ti sunt nopti grele si slute

dar te scap de chin si jale care creste-n a ta cale

Doamna cu ce ti-am gresit de mi-i drumul la sfarsit

zau ca nu imi esti gresit dar de soarta urgisit

si-oi umbla din viata-n viata cautandu-te la fata

de tine nimeni n-a plange, milele nu te-or ajunge

moartea-ti e de ajutor, sa te stergi din amintiri si-alte crunte amagiri

sa-ti stergi urme, sa stergi nume, ca n-ai fost iubit pe lume

pana lumea s-o sfarsi, impreuna tot om fi

eu iertarea tu iubirea

sa ne tinem pomenirea

time is just a concept

dupa

dupa mine potopul ar zice clopotarul rupand funia limbii

si clopotul se pravale intr-o tacere de moarte

cu paianjeni prinsi intre doua mute rostiri

acum

acum stiu cat de gol am venit pe lume

pentru ca nici pana azi nu mi s-au incalzit extremele

si cad cand intr-o sistola cand intr-o diastola

candva

candva, dupa ce ma voi naste

voi uita toate facutele si nefacutele, doritele si nedoritele

predandu-ma vietii cu acte in regula

atunci

atunci te uitai si nu-ti venea a crede

ai fi vrut sa ma judeci, sa ma alungi sau sa ma biciuiesti

dar cuvintele imi erau deja date si ma slujeau cu credinta

tarziu

da, cred ca e prea tarziu ca sa mai alerg dupa tine

zilele tale viata au fost scrise si arhivate

asa ca orice pledoarie este inutila

când?

indată!

totdeauna...

dar deocamdată...

judecă-mă dar nu mă compara

vai ce seamănă cu...

ce cuminte şi ascultător e, exact ca şi...

să faci exact ce face şi...

din clipa în care m-am născut am fost un termen de comparaţie

pentru bune,pentru rele dar şi pentru inertele-aşteptări

nimic din ce făceam nu mă definea,

totul trecea printr-o comparaţie

mai mult sau mai puţin răuvoitoare,

şi de foarte puţine ori benefică

de cele mai multe ori omul te judecă

dar nu rezistă tentatiei de a te pune în balanţă

plecând de la patul lui Procust

şi sfârşind în tainiţele labirintului

omul din mine,

unic şi irepetabil,

trebuie să poarte cătuşele

stabilite de un termen de comparaţie

et în Arcadia ego

cât de frumoasă este viaţa

o spun în cunoştinţă de cauză

pentru că am trăit-o

dar nu ca turist

ci ca trăitor deplin

cu toate constrângerile

Deoamne,

să-ţi fie dat să gusti o melancolalie de toamnă

sau o depresie aurie

aşa cum numai cerul mai poate arde

când am fost eu

era la modă iubirea

şi-ţi dai seama că fiecare se lăuda

sau căuta să se agaţe de o realitate iluzorie

numai că iubirea nu-i o aromă uitată pe cerul gurii

ea nici măcar nu doare, ea ustură

este ca o trecere

ca o uitare

e amânarea execuţiei cu încă o oră

până la singurătatea finală

distanţa dintre libertate şi sclavie e dată de un cuvînt

un simplu eu, greu cât toată materia întunecată din univers

pacea de pe palier

poate ca nu e pace, poate ca e doar o liniste

care te invaluie ca un halat septic de spital

pe care-l imbraci ca sa nu intinezi aerul calm al casei tale

sau, la fel de bine

poate fi armura pe care o pui cand pleci

pentru ca lumea asteapta sa te infulece, sa te inhate

imediat ce treci de zidurile castelului

si te afunzi in ziua care te prinde in mrejele ei

pacea de pe palier

este momentul de respiro

pe care ti-l ingadui

la inceputul sau la sfarsitul

bataliei numita simplu “zi”

vorbind cu candoare despre frica

nu moartea in sine este spaimoasa, ci frica de ea

frica este marea necunoscuta ce ne domina de la inaltimea turnului

pe care tot noi l-am ridicat, el fiind primul Babel al omenirii

frica nu este umana. ea este universala numai ca

ori i-am pierdut cheia de decodare

ori aceasta cheie nu am avut-o niciodata

tendinta universala a materiei este aceea a urmei

existenta fizica simte nevoia sa lase o urma a trecerii

de la banala samanta pana la albia unui rau

energia exista fara a cunoaste frica

de aceea prezenta ei e un continuum de nestavilit

dominand totul cu volutele sale

cuvantul nu cunoaste frica si nici alienarea

el se naste, traieste si moare

fara sa piarda sau sa castige nimic din continut

cine stapaneste cuvantul are universul la picioare

dominand energiile latentente, dezlantuindu-le si potolindu-le

caci cuvantul e cheia ce inchide universal in propriile spaime

la castel, in turn… uitarea

trecusem prin viata cautandu-ma gara sa ma gasesc

si tot ratacind am ajuns la portile cunoasterii

si-asa am aflat ca fuga mea prin lume

era teama de a nu cadea victima

mediocritatii de a accepta

fara rezistenta

viata

daca as fi stiut

ca si imobila contemplare

te scoate la aceeasi poarta a cunoasterii

nu as mai fi ridicat acel castel

zidindu-ma in turnul

care cere mereu

cap de om

                                                               

ca o aripă în zbor am tăiat cerul în două

să te naşti încărcat de magie, asta da vrajă
încât, asemeni norului, să te întrebi
cui ajută voluptatea formelor mele

să pluteşti lepadandu-ţi tristeţile
să te tăi în urma unui cârd de cocori
şi să plângi inverzindu-ţi trecerea

soarele nepăsător se ascunde după-un nor

cine poate suporta atâta fericire?
să ştii că nu ai limite şi constrângeri
şi nici ceruri care să te alunge

magia se ridică din suflete contemplative
e aburul credinţei că poţi vedea dincolo
şi chiar mai departe de al nouălea cer

visele în devenire cerului cer găzduire

Hai, morţilor, a sosit moartea!

cand Dumnezeu a imbracat moartea in haina de noapte

a facut-o pentru ca omul sa nu poata scruta timpurile cautand-o

ci sa traiasca cu uitarea cea fara de durere

si veneau mortii la mine sa le dau cu imprumut

ochiul sa priveasca-n lume catre tot ce au pierdut

buzele ca sa jeleasca si urechi ca sa auda

soapta vantului 

“cazul M”

cand Dumnezeu e de vanzare si sunt tarabe pline

atata timp cat orice om poate fi inlocuit de un altul

si unicitatea nu e pretuita

viata poate fi catalogata pe philum, regn, familie, specie

uitand si anuland minunea si miracolul

sa discutam ca de la dragoste la dragoste

dar cum poti sa povestesti despre ceva ce nu cunosti

iubirea nu trebuie cunoscuta, ea trebuie traita

cu teama, cu indarjire cu bucurie

si tot ce trebuie sa faci este sa uiti trecutul

de ce ai pus numele acestor insiruiri  “cazul M”

pentru ca fiecare poate purta un nume ca asta

iar adevarul poate veni si de la moarte dar si de la mantuire

era oare mai bine daca ii spuneam cazul N

in care N vine de la nimeni sau de la netrebnicie?

sa ne imbracam in da-ul iubiri

de s-a abate pustiirea pe pamant

si cerul se va strange cocoloase

e semn ca omul inca nu e Dumnezeu

iar cerul si pamantul inca nu-I al sau

ploua peste lume, ploua cu-impacare

caci iubirea-I mare nu are catare

ploua peste lume lacrima curata

sa curete locul, de noroi sau pata

moartea ca iertare o primesti supus

mana care scrie stie ce-ai fi spus            

Doamne miluieste, cuminecatura

ce opreste chinul potoleste ura

sa lepadam negarea ca pe o haina grea

“eu sunt cel mai mare duşman al meu”

cand m-am nascut, mi s-a pus eul in brate si mi s-a soptit

“sa ai grija de el ca de ochii din cap, caci fara el nu vei putea trai”

si asa precum “Voinicul cel cu cartea in mana nascut”

eu imi purtam eul prin tot locul

pana cand s-a topit cu totul in carnea, in sufletul si-n cugetul meu

amestecandu-ne sangele

fa-mi statuie mi-a soptit, eu voi de acum dumnezeul tau

si zilele mele erau caramizi la temelia soclului

trairile mele deveneau mortar

si aurul iubitrii se transforma in plumb

adunandu-se in trupul cel nou al statuii ce ma secatuia

lumea trece si scuipa

lumina se izbeste de ea zdrobindu-se

pana si timpul cade la invoiala ocolind locul

umbra ingrijorata ma cara-n spinare

lacrima arde ca un rau de lava

si doar pustiirea mai urla alungand lumina miloasa

cine a spus ca moartea te alunga din lume a gresit

samanta uscata degeaba tanjeste

ca nici macar lumina, iubirea si apa

nu pot intoarce ce e dus din lume

gresit

inutilul din mine

sa iubesti inutil

trebuie sa iubesti frumosul si curatul

Isus este iubirea intruchipata

viata este iubire

daruind vei dobandi

iubeste si lasa-te iubit

iubirea te cauta si vrea sa te invete

dar cand totul pare a avea un scop si o determinare

gandeste-te si la cel aruncat in apele nebuniei

pentru el inutilul are cu totul alte intelesuri

am crezut intotdeauna…

si cand m-am nascut, măre au venit

noua ursitoare, noua dregatoare

si m-au descantat cu glas leganat

si m-au juruit si-apoi mi-au ursit

sa le stapanesc, sa le infloresc

cat am sa traiesc sa le randuiesc

dar pe cine-anume au uitat a spune

glasul noptilor senine imi sopteste taine grele

cat din mine cat din tine aveam nevoie de ele?

am cautat dulceata cuvintelor

dar cele mai multe mureau uscate pe varful buzelor

si cu silnicie ma apropiam de toti acei care-mi zambeau

numindu-ma “prietene” fara sa-mi stie numele

si fara sa banuie ca numele meu

era straja inimii mele

ce ma apara de toate relele greu de imaginat

am luat cuvintele asa cum veneau

neranduite si nepotrivite bulucindu-se la strunga buzelor

iar degetele mele au cautat sa le potoleasca spaimele

mangaindu-le, descantandu-le si-ajutandu-le sa-si afle rostul

si cuvintele m-au ascultat, s-au linistit

si-au inflorit, inseninandu-ma

cu pacea si iubirea lor

ce s-ar face iarna, daca n-ar sti ca-n taina gerurilor

poarta germenele primaverii?

urme, umbre si regrete

cand ai o manusa murdara

ori o speli ori o arunci

dar daca o arunci la intamplare

pregateste-te sa faci fata oricarei provocari

lacrimile nu au nevoie de canale sau alibi

ele isi fac drum fara sa te intrebe

spalandu-ti spaimele si temerile

asa ca nu le pune stavila impiedicandu-le menirea

oare de ce imi pare mai rau?

de cele facute sau de cele nefacute

cele facute ma insotesc

cele nefacute ma asupresc

cand nici un singur lucru bun

iubeste! mi-ai spus si ai plecat

dar din carti invatam cuvinte nu iubire

si nu am gasit pe nimeni care sa ma lamureasca

asa ca m-am aplecat catre buburuza, catre firul de iarba

si catre cel ce astepta in oglinda apei

daruieste! am auzit ca o soapta

ce as putea darui? caci nu aveam nimic

mangaiam iarba sau ma lasam mangaiat?

plangeam sau ma ofeream esenta

sufletul nu stia ca-I ofranda

primeste! si lumea condensa in jur

ochii mei isi aratau goliciunea

buzele mele susurau uscaciune

iar mainile prinsesera radacini in tacere

astupandu-mi urechile cu larma uitarilor

traieste! dar vremea semanase-n urma regrete

lumina nu se mai invesmanta in bucuria zorilor

cerul isi lepadase pana si ultima rasuflare dospita

pamantul se stransese de pe drumuri

si contempla ridurile unor trecute ploi

langa mine, in carnea stancilor odihnea

magia celor doua cuvinte stranse in carnea literelor

carpe diem.

Si cat de simplu ar fi fost

daca intelegeam rostul

aeroportul zilelor mele

daca ma trezesc destul de devreme

pot sa astept la sosiri sa-mi salut ziua ce a sosit

recunosc, sunt veacuri de cand nu o mai astept cu flori

dar nici ea nu mai lacrimeaza ca la-nceput

daca am curajul sis tau mai mult

vad ce inseamna cu adevarat viata

chipurile se preling dintr-o umbra in alta

si pana si mirosurile se gudura

printre picioarele calatorilor

lumina se plimba de colo colo printre ore

putin mai devreme abia vedea pe unde merge

iar acum e mandra, stralucitoare, ametitoare

dar stim amandoi

ca se va scufunda iar in uitare

astazi voi ramane aici pe aeroport

imi voi lua la revedere de la ziua asta, ne vom imbratisa

si o voi urmari cum pleaca,

cam sleampata si neingrijita

si obosita, extrem de obosita si trista

dar orice s-ar zice, a fost si ziua mea

despre un prezent fabulous

eu, bărbatul iubirii, am plecat în lume să-mi găsesc perechea

tu, femeia iubire, ai rămas în viaţă ta, ştiind că vei fi căutată, găsită

eu, căutând iubirea am rătăcit cărările căsătoriei

tu, cu toată iubirea, ai făcut un copil

eu căutam printre cuvinte şi gesture, iubirea

tu, ai mai făcut un copil

şi împreună ne bucuram de căldura

şi de prezentul numit cămin

tu, femeia iubire, iubind

eu, bărbatul iubire, căutând

timpul, ca un mai mare bancher

dă pe datorie fără să mărească dobânda

şi cred că din cauza asta

nu am realizat niciodată cât de îndatoraţi suntem

tu, femeia iubire, iubeai

eu, deja bătrân, predasem ştafeta

şi dădusem altora puterea să caute

melancolia  şi nostalgia îmi dau târcoale

dar pentru a nu cădea în plasa lor

mă uita tine femeie iubire

şi cumva, în adânc, ştiu că îmi aparţii

cu toate libertatea

şi toată iubirea 

nu există femei atrăgătoare

ştiu. o să-mi spuneţi că e titlu de roman siropos

sau măcar de telenovelă

eu cred că este doar o erodată filozofie de viaţă

viaţă e o înşiruire de femei numite zile

ce-ţi ies din aşternut şi apoi se pierd în lume

după care, epuizate, se întorc şi-ţi cuibăresc noaptea în braţe

primul lucru pe care îl vezi când deschizi ochii

e un sân de femeie, cald, plin de preaplin

şi gata să ţi se ofere necondiţionat

în viaţă trebuie să alegi, eşti învăţat să alegi

şi odată ce ai ales mărul de aur

realizezi că în viaţă trebuie să ai o mâna liberă mereu

poate că de fapt acesta e motivul pentru care nu există femei atrăgătoare

pentru că fiecare îşi culege mărul ce I se cuvine şi realizează

că cealaltă mâna trebuie ţinută pe volan

este lângă noi şi voi nu vreţi să-L vedeţi

m-am făcut om dar pustiirea se oglindea în ochi mei

şi nici stelele nu-mi căutau umbra

aşa că m-am lepădat şi mi-am luat zborul

cerule măritule de ce-mi speli cărările şi îmi cerni temerile?

mi-am luat trup de patimă răstignit între două zboruri

dar sufletul meu tânjea după căldura brazdei

să-mi aflu liniştea într-o nouă vieţuire

bunule pământule ascunde-mi lacrimile

şi atunci m-am dezbrăcat de tot trecutul şi m-am îngropat sămânţă

dar vaietele urcau din adânc ca aburul de tămâie

alungându-mi pacea şi aşteptarea

codrule bătrânule ascunde-mi potecile, urmele, suspinele

am îmbrăcat trup de vieţuitoare

dar picioarele mă purtau tot în jurul neliniştii

şi nu mai vedeam decât un continuum fără început sau sfârşit

râule molcomule mi-ai luat aşteptările împletind visările

lepădat-am trup de apă şi în duh m-am întrupat

căutând să-mi stâmpăr setea dar tot de otravă-am dat

între static şi dinamic nu-i decât o lacrimă şi drumul ei

mânăstirea dintr-un lemn

ia-ţi visul şi vezi-ţi de drum!

mi-am adunat crengile, mi-am tras rădăcinile şi am plecat

pământul răscolit privea cu nelinişte în urmă

şi nu înţelegea nici mersul, nici zborul

fie mie toate nerostitele

şi cuvintele curgeau ca apa-n scoc

învârtind trecerea timpului

şi roata spaimelor

tăiaţi toată pădurea

dar fiecare rădăcină va lepăda o sămânţă

şi viaţa va continua fără a cere voie

până când ultimul copac va cădea

luaţi trunchiul acesta şi dezlegaţi-l de toate legăturile

visele lui vor creşte ziduri ascunzându-vă temerile

dorurile lui vor acoperi înlăuntrul inimilor cu iubire

iar cuvintele lui vor fi trepte întru mărire

zidit întru cuvânt, mă cioplesc cruce bătută de ploi şi de vânt

în cadenţă marş

nici nu te-ai născut şi coroana te aştepta

sângeraseră spinii când le-au fost smulse braţele

se jeluiau şi blestemau

fără să ştie cărui cap i se pregătea coronarea

aur şi argint să fi preschimbat tina

şi tot nu ar fi fost de ajuns

să astupe lăcomia şi gropile din asfalt

aşa că lacrimile tale au înmuiat sufletul pământului

ia-ţi cuvintele şi pleacă măi omule

lasă fericirile munţilor încărunţiţi

nu vezi că şi sagele îţi usucă urma

urma-te-ar rele şi aduna-te-ar cerurile

înainte-mi naşte drumul sterp al uitării

în spate îmi creşte părăsirea

şi toate nespusele plâng pe de lături

răsleţindu-mi tăcerile

stâng, drept, stâng, drept

nu rupe cadenţa soldat, capul sus

moartea e în tribună să-i dăm onorul

uite-o. acum se spală pe mâini…

dezlegare la bici

pentru fiecare rasuflare irosita am pus deoparte cate doua lacrimi

sa pot spala picioarele si mainile celor care ma vor urma

Pamantul nu se opreste la incrancenarea mea

si nici supararile mele nu-I spun mare lucru

daca tot am catadicsit sa vin in lume

trebuie sa-i seman intru totul, din cap pana-n picioare

cine seaman vant culege furtuna mi-ai spus

pe cand aruncam vorbele de prisos in brazda noua

si nu credeam ca rodul va fi atat de greu

incat ma va culca la pamant

daca ai un vis nimic nu-ti poate sta in cale

numai ca trupul meu rascolit zace la pamant

ingreunandu-mi pasii, poticnindu-ma

ca o ghiulea tacuta in plina descompunere 

in marea carte a vietii toate sunt scrise de o singura mana

si nu poti spune ca nu stie stanga ce face dreapta sau invers

pentru ca mana aceea nu poate fi nici mituita si nici adormita

asa ca fereste-te de judecata ei fara cusur

de ce-ai ingaduit sa-ti fie zdrobita fiinta?

daca nu-i lasam de unde as mai fi strans lacrimile?