De-a ascunsul sau de-a ascunsa

şi-ai început să numeri: unu-doi, câţi ca noi...31, 32
s-arunc cartea asta-n voi
c-am ajuns la 33
Doamne, ceartă-mă de vrei

printre file dezvelite, trei cuvinte ostenite
rătăcite
şchioape, rupte şi leproase
păguboase şi buboase
alungate şi uitate
printre literele moarte

printre florile crinului
am ascuns anii de iubire
ce se scutură
fără să rănească mândria cuiva
îşi iau hainele
şi pleacă departe
asemeni fildeşilor ofrandă
aruncaţi de-a valma la porţile cimitirului

banii luaţi cu păcat, i-am mâncat
şi-am cântat: ieşi din calea mea metaforă
şi spală-te-n apa prefăcută
în vin colo-n amforă
lasă-ţi straiele
şi culorile
şi-mbracă-te-n alb curat
nins-prelins, peste verdele bradului
la cumpăna anului

Tatăl vede şi-ncă iartă
Fiul ţintuit e-o poartă ce desparte
şi cu Sfântul Duh împarte
sufletele, case sparte
rătăcite, răzvrătite
alungate
mai departe

în spatele cuvintelor am zidit speranţa ce abia mai răsuflă a uitare de sine
mă mint că e bine
şi vreau să curăţ zaţul din mine

două palme au strivit o aripă în zbor

iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi îmi repetai de fiecare dată
şi iubirea era transpiraţia din palmă şi rana de sub pleoapă
dar cu toate că iubeam cu disperare
nu creştea nici o privire
şi nici o vorba bună pe care să-mi las capul
iar pietrele purtau urma somnului
şi tăcerea răsăritului

mângâierile mele rănesc
căci iubirea creşte coroană şi ochiul sângerează spini
iar fântânile îşi strâng apele-n tăcere
şi-aşteaptă

în palma stângă-aţi ţintuit înălţarea
căci inima are un alt diapazon iar sunetul iubirii răneşte
iar mâna dreaptă, prinsă sub avalanşa cuvintelor
se răceşte a moarte

zborul îşi pierde aripile sub greutatea întrebărilor
iubirea aproapelui, izvor ce se zbate
sub apăsare
îşi poartă malurile sterpe pe trepte de cer
iar umbrele se-mbracă în tăcere
şi pornesc colindul
singurătăţii

degeaba repet: sunteţi dumnezei!
căci pietrele neîncrederii
sunt armele lapidării
ce strivesc aripa

Impreuna cu mine si cu Dumnezeu

Tata, mi-au aruncat toate cuvintele in fata
iarta-I copile si nu le stavili calea
lasa-le sa-si vada de drum
de viata si de moarte

dar Tata,
lasa copile, dormi acum
si uita pana la urmatoarea desteptare…

m-am strecurat printre ulucile vietii
fara un tipat, fara un geamat
far’ de speranta si far’ de uitare
piatra ratacita intr-o gradina japoneza
in ziua cand lumina cade direct in tipsia soarelui
alungandu-I rasfatul
m-am cunoscut oglindindu-ma in dispretul celorlalti
si-mi numaram cicatricile
stranse in cutele zilelor
printre smocurile parjolite ale realitatii
uneori cand mi se aburesc noptile
imi vine-a ploaie
si de cele mai multe ori plouam incontinuu
pana la sufocare

lasa copile, dormi acum

Tata, mi-au luat toata moartea si-au cladit-o
deal de boala si sfarseala
fara dreapta socoteala
iarta-I copile si nu le-ngreuna ratacirea

o sa-mi fie dor de tine
mi-a soptit a despartire
si-a luat coasa si-plecat
in lume la descantat

Femeile sunt păsări Phoenix (asa o spus Intrusu-ntr-o poemă)

Doamnă, prin mâna asta au trecut toate revărsările Nilului
şi fiecare an îşi avea culoarea sânilor diferită
după cât de lacomă era lumina ochilor
merele, pârguite de-atâta aşteptare
parcă înadins se lăsau sărutate,
muşcate până la istovire
rătăcind amintiri printre frunzele edenului

jinduire…
la vară mă voi cerne palmier
cu rădăcinile înfipte bine-n cer
în frunze pleoape am să te-nvelesc
dogoarea ce te mistuie s-o potolesc

jargon…
într-o noapte dintre buci
ţi-am furat trei şoapte-adânci
simţurile-n cerul gurii
parcă-s o hoardă de furii

lasă-mă să te încerc
prin buze să te petrec
de buric să mă lipesc
noaptea-ntreagă să dospesc

ţine-te-aş cu coapsa-n sus
rezemată de-un apus
pulpa ta să mă îngroape
mai adânc şi mai departe

şi-aş cădea fată pe coate
prova-mi apele-ar desparte
şi din toată unduirea
inventa-vom omenirea

şăgalnic…
femeile sunt păsări Phoenix
şi ne scrumesc sub feciorelnic sân
ni-i patul locul de ofrandă
şi rug şi ardere în joc păgân
iertarea vine ca o izbăvire
căci tot deşertu-n rugi l-am semănat
dervişi rătăcitori pe crucea nopţii
când izbăvirea creşte în păcat

(de-a joaca cu gândul la spusa lui Emil Brumaru)

cand subiectul este inutil, predicatul cel mai bun este a murii

si asta este tema de viata nu de casa
pentru ca zilele iau ce le dai si pleaca mai departe
sa-si cearna inventarul printre lespezile trecutului
departe de gurile flamande ale viitorului
ce-si musca buzele
si tac
dar pentru ca subiectul merita dezvoltat
am sa va dau posibilitatea sa introduceti randuri-randuri
toate spaimele si confirmarile voastre
strangeti randurile si pregatiti-va
sa alungam din cetate
toate subiectele si predicatele
inutile
cum numai a muri
mai poate fi

locul in care…

jur imprejur creste o democratica si matriarhala republica
in care femeile au acelasi drept ca barbatii iar uneori chiar mai mare
si pentru ca orice privire - libera de prejudecati - inseamna condamnarea
mi-am construit si m-am retras intr-o lume numai a mea
zidindu-ma din cap pana-n picioare
impietrind clipele de ragaz

locul in care cu ochi-n pamant trec strada si visez mere zemoase
pline de viata din care as tot musca pana la lacrima,
pana la sange si chiar dincolo
pline de amortire buze
sarate

locul in care dealuri unduie in fata ascunzand livezile promiselor
din ambrozia carora as gusta vesnicia
si unde crupa-ndeamna la dulcea reverie
a calaririi din zori

in cetatea voluptoaselor trairi
am cladit altarul vesnicei femei la care ma inchin
si-a carei fata o privesc cutremurat dar fara spaima alungarii

sangele meu cladeste templul amintirilor
printre suspine tremurate-n pleoapa

departe de trista, monotona viata

de cand n-am mai auzit…

diminetile batand toaca cu raze de lumina
acolo unde cerul isi strange pleoapele ca sa ma poata vedea
cum ma-ntind alene printre asternuturile pufoase

ziua ara, noaptea ara
dintr-o tara-n alta tara

ploaia oftand printre tiglele roase
ce-ncercearca sa scape din stransoarea jgheaburilor
dar de cele mai multe ori se pierde intr-o bolboroseala la gura burlanului

ziua are, noaptea are
luminand intreaga zare

vantul haulind prin iluzia cosurilor moarte
fara lumanarea dreapta a fumului
departe de ultima ninsoare

in urechi mi s-au ascuns toti greierii noptii
departe de ochii si-asteptarile lumii
ascunsi de bura lacrimilor
si soaptele vantului
de toaca cerului
de rasaritul soarelui

dorul din mine

e altul decât dorul de tine

şi nici măcar nu ştiu dacă pot să-l pun pe tarabă
aşa cum aş pune pepenii galbeni cu miros de afurisenie dulce
sau primele brânduşe legate discret cu aţă neagră
dar până una alta el stă bine acolo, înăuntru,
nici vântul nu-l bate, nici soare nu-l arde
poate doar bruma să-l ajungă atunci când se aburesc ochii
dar în rest îi e bine
mai sughite el când şi când şi-şi mai muşca limba
dar toate trec peste, nu-i aşa?
uneori simte ca o apăsare, arcadă rătăcită pe sub pod de piatră rece
dar crivăţul spulberă toate visele şi-ţi muşcă ochii osteniţi ce caută zarea

saturaţia bătătuceşte pământul de jur împrejur
astupându-i porii cu sarea fină a neundelui ce rătăceşte
departe de toată ura şi de tot răul
fanioanele caută cerul cu ochi însetaţi de cunoaştere (sau poate recunoaştere)
şi se sting încet-încet murindu-se-n aşchii lemnoase
departe de trunchiul viu al vorbelor aninate-n limburi şi culori
ala-bala-portocala, ce-ai mâncat de ai vărsat
vorbe prinse-n vârf de stuf năclăite de năduf?

lasă oistea cerului şi ţine a veghe geana răsăritului
dropiile îţi vor arăta calea ciulinilor
iar stelele ţi-or împleti suviţe gândurile sparte
cunună desfrunzită a rătăcirii

toate astea s-au bulucit a nelinişte într-o lacrimă
şi-au îngheţat pe-o rană uitată deschisă
departe de cernerea frivolă a amintirilor
am-tam-tiri-mogodina, dorul umbra beat pe stradă
a lăsat doi colţi a sfadă şi-a vândut maşina
dor călător pe cer schimbător şi fără motor
dorul din mine a altul decât dorul ce vine...

vine lin şi umblă-ncet
fără rimă şi un sfert
la jumate cerne-n sus
toate câte-s prin apus

incognito

ca si Harun al Rasid
imi iau un trup, un nume si ies in lume
de fiecare data alta strada si alta ora niciodata aceleasi
mi-am facut totusi un obicei
de cele mai multe ori, indiferent unde as merge
ajung la o masa in Cafenea
rasfoiesc ziarele uitate
si notitele prinse cu pioneze
mai adulmec cate o urma veche
mai o urma proaspata
trece vremea
ma uit pe geam sa vad de ploua
e senin asa ca pot sa plec
ma fâţâi pe strazi de colo-colo
mai fac vaporase din caietul de curat
timpul le-nghite pe toate
si zilele si orelele
uneori ma bucur de o lene crunta
ca nici de ingaimat ceva nu poate fi vorba
alrteori ma dau in stamba
arunc toate cuvintele vechi pe geam
dupa ce-mi trece ies si adun ce a mai ramas neluat
norocul meu e ca nimeni nu baga de seama
fâţâiala asta a timpului
cand crezi ca totul merge struna
atunci observi ca s-a gripat
si sta, si sta, de se face ora zi si ziua luna
si parca nici nu-mi mai arde de iesit din casa
totusi…Harun al Rasid tanjeste…Cafeneaua asteapta…deci?

mai Valentine,

cateodata buzele se-mpiedica in pielea cuvintelor
isi pierd echilibrul surasului si cad pe ganduri putin tematoare
din spate se precipita ochii
ascunsi la adapostul pleoapelor lasate
isi pregatesc sagetile dar arcurile cad slabite
au mai ramas doar sunetele
sa ma chinuie lent
si sufar la fiecare incercare a aerului
de a se alcatui in cuvinte
multa lume stie ce dureros apasa
un simplu “te iubesc” nerostit
dar prea putini vor sa recunoasca

Poveste

ia spune mai, ce-o sa te faci cand o sa fii mare?
cand o sa fiu mare o sa ma fac vrajitor
hai ma Duduţă, poate vorbitor
nu mai Buni, vrajitor am zis
si cam ce fel de vrajitor?
pai inca nu stiu
am iesit din vorbele alea si am uitat drumul inapoi
toate zilele aveau chef de joaca
iar noptile cadeau rupte de oboseala pe prag si asteptau zorii
ca doar ce altceva stiu ele sa faca?
dintre toti si toate, doar oglinda prinsa-n rama facuta de Mosu Mare
ma privea zambitoare si spargea toata ziua lumina
scuipand cojile prin toate colturile
(oare stia ea mai bine ce-o sa fie?)
am lasat anii sa alerge de colo colo alungandu-se ca berbecii
si-am plecat prin viata dupa una-alta
mai o ocheada,
mai cateva fragi strivite printre buze
ori cate si mai cate şolticării
iar cand s-or dus ai batrani pana dincolo sa vada ce si cum
singurul lucru pe care l-am luat din casa a fost oglinda cea batrana
ea ma stie de cand ma stiu si nu m-a mintit niciodata
numai ca, bag seama,
nu-i placea locul in care am pus-o
si parca nici nu se mai uita dupa mine
ma lasa sa plutesc pe apele ei
fara nici un rost
de crescut am crescut ca oricare
de vorbit, mai putin dar nu sufera nimeni
numai cu vrajile nu le aveam
uitasem ca voiam sa fiu vrajitor (deh, vorbe de copil)
si-ntr-o zi, numai ce-o vad ca ma priveste asa mai intr-o doara
se stramba la mine, face ape-ape si ma-ntreaba cum numai ea stie din luciul sticlei:
da tu vrajitor cand te faci?
prima data m-am gandit sa-I spun c-am uitat
sau ca nu trebuie sa pui baza in vorbele unui copil
dar s-a uitat la mine ca la o umbra
si mai ca nu m-a facut mincinos
si ori de cate ori incercam sa-i prind o raza de soare
se-intorcea nu stiu cum, de nu mai vedeam nimic
si o tinea tot asa imbufnata
pana intr-o zi cand mi-am zis: fie ce-o fi, o fac.
am luat calimara cea mare si uscata a mosului
din trei creioane am tocmit pirostriile chiar acolo in fata ei pe covor
si-am azvarlit inauntru niste ierni (stransesem cateva asa ca aveam de unde)
am luat legatura de busuioc uscat si uitat
si-am inceput sa mestec
povestind cate in luna si-n stele
primii care-au aparut dintre vorbele mele au fost ghioceii
se umpluse lumea de albul crud si camera de mirosul lor proaspat
apoi a-nceput sa ninga cu stele logostele
scrise-n carnea vorbelor mele
si-nvartejeau visele de se umpleau zorile,
din adancurile calimarii se plamadeau nori grei
se ridicau pana deasupra noastra
si plouau primenind apele oglinzii dupa care, osteniti,
isi lasau rasuflarile pe sticla ferestrei
aburind-o putin intr-o parte
oglinda ma privea minunandu-se
si eram altul in privirile ei
printre stele, ghiocei, ploi si nori ce se aburesc usor
pana dincolo de ultima rasuflare.

oda licuriciului

oda licuriciului

dupa fiecare ploaie nebuna
iese soarele pe strada mea, se-apropie de casa si-mi bate-n fereastra
atunci ies si las ultima ploaie sa treaca prin mine
pana cand osteneste si-adoarme
pitita dupa un colt de nor
cerul se spala pe dinti
se-aranjeaza-n oglinda lacului
si se-aseaza la masa sa-si ia micul dejun
doua stele mici ochiuri, o felie de ceata unsa cu raze galbene
o coada de ploaie lenesa si trei ciripituri nervoase
stoarce intr-o cana niste nor de cel alb
si cand totul e gata
se mangaie pe bolta plina
si-ncepe sa depene amintiri frivole cu ocheade
ce a fost mai greu a trecut…

cand lucrurile incep sa se miste

plictiseala e ca sirocco
muta tacerile dintr-o parte in alta
muscand din carnea tuturor cuvintelor

ca sa scap de ea am zis sa-ncerc sa ma dau
si toate cuvintele mele, frumos aliniate
au umplut randuri, pagini, tomuri, rafturi,
si-asteapta cuminti ofilindu-se in lumina blanda a indiferentei
lumea e satula de ale ei, nu are timp de mine
si oricum eram prea mult
inutil de mult
m-am strans vorba cu vorba
pana am cladit in curtea din spate un ziggurat din toate inutilele
le-am stropit si-am cernut o scanteie
Fahrenheit 451 functioneaza dar de plictiseala tot n-am scapat

si-atunci am zis sa-ncerc sa ma vand
ca intreg, subansamble si componente, cash sau in rate
oricum numai sa fac ceva, sa scap
numai ca din pacate am cazut victima unei grupari mafiote
care inventasera ceva diabolic in materie de sex
te legau la ochi lipindu-ti toata bezna
si-apoi iti dadeau drumul intr-o poveste care era la rand
de obicei personajele platesc gras pentru a avea un autor in carne si oase
Alba ca Zapada, Desdemona, Julieta, Lady Macbeth, contesa Esterhazi, Pompadour,
Maria Antoaneta si Maria Tereza, George Sand,
toate m-au gustat, pe la toate am fost trimis
mi se dusese vestea si uneori asteptau la rand chiar si povesti nescrise
eram prostituatul de lux ce treceam dintr-o poveste in alta
starnindu-l pana si pe batranul Casanova
evitand cu greu un duel.
cum se termina povestea asta?
pai inca nu s-a tiparit ultimul Forbes billionaires
dar daca e sa fiu political correctness
dar mai bine nu,
pentru ca daca arunc o privire inauntru
nu vad decat golul plin de praf al unui zgarie nori parasit

in asteptare

cel putin sunt in viata
asa spusese mult timp dupa ce trenul se pierduse cu suieratul sau cu tot
s-a ridicat dintre sine adunandu-se bucata cu bucata
fara sa se poata apara de haita spaimelor
ce-l incoltisera
s-a dat la ele, s-a facut ca arunca in ele dar fara success
istovit, s-a lasat moale in santul malos
si ochii ii pluteau pe cer
printre de meduze fosforescente
luna se rostogolea ca un geam de lanterna
iar lumina zanganea la-nnadituri, drezina dezafectata
ca sa uite a-nceput sa numere toti fulgii ce se-ascundeau in gura
razand de ceilalti ce se odihneau prin cutele fetei
o sa fie o iarna lunga si trista
asa ca mai bine ma-ntorc brazda
si-astept sa-nverzesc

poveste cu sampanie, caviar si moarte

era o seara excelenta
muzica se strecura printre noi putin tematoare
bauturile se rasfatau in stransoarea cristalurilor printre stridii
si tartine micute cu caviar
tartina de-am luat-o asemeni cerului spuzit de stele
gemea sub greutatea punctelor moarte
boabe negre puncte moarte
puncte negre boabe moarte
universuri le desparte
frigul cangrenos ma-nvaluie, cotropindu-mi
toate punctele nodale
toate punctele nevralgice
punctele moarte se-aduna, se strang, se contopesc
rezultand marele punct de referinta
locul in care radacinile se-ntorc in ramurile desfrunzite
si totul se strange aruncandu-ma
dincolo de curcubeie, de nori, de stele cazatoare
in locul acela infloresc pentru inca o eternitate,
vortex cu aerul putin ratacit
prin gauri de vierme labirintice

vestile bune se spun in soapta

stateam la o cafea pe malul Styxului povestind vrute si nevrute
nu ca as fi fost nebun dupa ea dar nici nu ma temeam
suntem prieteni si ne respectam
iar uneori imi place s-o stiu pe-aproape
s-o simt cum se apropie usor, nevazuta, ca sa ma sperie
de cele mai multe ori cand ma plictisesc
cobor in strada si privesc oamenii
minute in sir, ore, zile
si fara nimic premeditat ridic mana deodata si opresc un trecator
hai cu mine ii spun (si il privesc atenta)
se opreste buimac, trage aer in piept, adanc, adanc
si ne pierdem prin labirintice stradute
undeva in spate
mai suna cate o sirena de salvare
si-apoi nimic, jur-imprejur liniste de mormant
si faci des lucrul acesta?
ori de cate ori mi se nazare
uite, acum de exemplu, ma ridic si cu toata seriozitatea te-ntreb:
mergi cu mine?
Eu? Acum?

omul cu un ochi albastru ca marea

omul cu un ochi albastru ca marea

mi-ai luat palmele, le-ai pus la ochi şi-ai şoptit:
citeşte-mi toate mirările
degetele mele răsfoiau pârguirile
oprindu-se din loc în loc
să-şi tragă sufletul
deasupra, cerul se spăla în ochiul stâng
până când, derutat,
s-a acoperit cu un nor
şi-a strigat arătând un V încondeiat de umbre
se-ntorc întrebările! revin la locurile lor
atunci ai deschis ochii
iar palmele mele s-au topit
rătăcind mici fuioare

cat de frumos stii sa povestesti

noaptea cand cercurile se strang laolalta
tu-ncepi povestea ce izvoraste de sub bratul drept
si pe-ale carei maluri ne strecuram printer ferigile rosii
tin minte cum te-ai ascuns
si cum treceai dintr-o poveste in alta
dar lumina ce-ti saruta urma
te trada de fiecare data
cand m-ai parasit am murit putin
intai jumatatea stanga apoi cea dreapta
pana cand, plictista, inima s-a gandit sa lege cele doua jumatati
iar rezultatul a fost cam rece si inestetic din perspectiva unui apus perfect
te-ai intors si m-ai acoperit cu candoarea sanului tau
m-ai adunat parte peste parte
si m-ai strecurat sub bratul stang
acolo unde povestea se-aduna in unda lacului
hai sa mergem ai spus
si Pamantul scancea ametit pe umarul meu
l-ai oprit si ai ales o insula plutitoare
un loc viu in plina miscare
ce se-ntoarce cand pe-o parte cand pe alta
ne-am luar zborul, doua stele cazatoare
ce se-ntalnesc intr-o supernova
si asa intrepatrunsi
cum numai aliajele se mai impletesc
despicam carnea trairilor
cu prova amagirilor

tu nu ma mai iubesti

mi-ai spus
si ai lasat sa cada apa cuvintelor printre randurile insetate
aiurand in plina febra
lasasem harletul pe buza fantanii si ma gandeam la izvoarele ce-asteapta
sa le decojesc de-ntuneric

iubeste-ma incet
atat de incet incat sa nu te aud cum cresti
si ma ridicam viscol din pustie tarand toate ingenuncherile si caderile
printre musuroaiele ce se dau
reavene

imi pipai ochii de-ntuneric si palmele intunecate...

ultimul gand,
gaura neagra curband spatiul
ma-nchide bob de nisip
intr-o ranire de sidef

printre aurolaci cresc capace de canal
rupte in aburi ca painea scoasa din cuptor
si acolo jos visele sapa fantani orizontale
aruncand toate clipele inutile pe fereastra

magie

ca urma pasarii pe cer
ma scriu curcubeu peste lumea ta
inventandu-ma din alte cuvinte

cu palmele ma aduni
gradina suspendata peste buze-nsetate
iar aripile bat a inserare

avalansa privirilor ma mistuie
meteor cazand intr-o mare de asteptari
fulguind a mirare