graal

aveam obiceiul de a dărui.
şi nu mă uitam cui şi cât.
oricând găseam câte o lacrimă, câte un oftat
şi o ureche pentru fiece gură zăvorâtă.
inima-mi bătea la unison
de mă şi miram că mai ştiu să trăiesc.
dar cu cât dăruiam mai mult,
cu atât mai multă drojdie se strângea, sufocându-mă.
nu ştiu cum se numeşte saţietatea asta
dar simţeam că am atins o limită.
trebuia să fac ceva.
eliberându-mă de preaplin.
am căutat la rândul meu să spun
dar până şi gropile se ascundeau când mă vedeau.
iar urechile cădeau grele
şi pline de răni
şi-atunci mi-am scos ochii
ca prin găvane să se scurgă toată mizeria
dar ea era chiar dacă n-o mai vedeam.
mi-am surpat urechile
clătinându-mă
dar toate vocile urcau din adânc
mi-am smuls limba
crezând că voi reuşi să scap de preaplinul
clocotitor, vâscos, mirositor.
şi-am plecat
clătinat,
rostogolit,
bătut,
cărând
precum clepsidra
pustiul iadului interior.