vorbe…gânduri…

singurătatea e ca o dimineaţă de duminică superbă
cu străzi leşinate, aproape moarte,
curţi pustii şi obloane trase
încât zgomotul paşilor
se sperie de claritatea ecoului
ascunzându-se ca o brânduşă toamna.

singurătatea e ca o casă nedemolată
ştergându-şi melancolia din colţul ochilor.
o vezi cum îşi poartă cu demnitate giurgiuvelele
sub straturi de vopsea şi mizerie,
cu umerii căzuţi peste poarta lăsată
de greutatea ruginii ce curge din burlane.

singurătatea e ca un lan de narcise, noaptea,
când lumina ce izvorăşte din petalele
strânse unele-n altele
uită că e lumina
şi aşteaptă ca ofranda pe altar,
scânteia.

nu pot să sufăr să depind de cineva…spuse…ea, singurătatea
şi poate tocmai de aceea nu mă prea place lumea…