vis 57

obosesc,
m-apasă toate secretele
uitate. închise în câte-un cuvânt
aripi seduse, aripi tăiate
ce-mbătrânesc cu ochi-n pământ

un perete cu calcio vechio verde
şi bobul mărunt,
o doză spartă cu fire putrezite
şi capete negre-atârnând...
lumina istovită, prinsă-n fererastră
şi-aşteaptă sfârşitul cariat

îl simt în ceafă,
jelanie mută, gură zidită-n feşe
mă-ntorc dar ochii lui goliţi se-ascund
în părul cefei ori sub guler
tremurând.
c-o frică îl dezmierd tăcut
şi mângâi aerul convins fiind că cercul
şi zăbrelele uitării ard

cu un ban lipit în geam
am ademenit lumina
şi din carnea ei, săpând
scot încet, firavă, vina...