vedenie

adună iute maică toţi îngerii din cer
că-i timp să mă botezi şi datinile-o cer
în trunchi scobit de vânturi
şi-n apă de plânsori
m-or cufunda măicuţă
o dată şi-ncă-odată şi apoi de trei ori
din ceruri cerne-alerne o horbotă bogată
din neaua cea mai albă de şfichi de vânt brodată

Grupul mâncătorilor de litere

Degetele mele aleargă, ciute alungate de crivăţ
Dincolo de taste, dincolo de liniile caietului
Până acolo unde nici măcar literele nu mai cresc
Mulţi cred că gândesc incredibil de tumultuos şi repede
Dar ca să revin la ciutele mele
De multe ori mi se face frică de cuvintele gândite
Şi atunci muşc cu spaimă din carnea lor
Pentru că invalizii nu mai au aceeaşi greutate
Iar blestemele se topesc ca un ţurţure
Lipsit de gerul întregului
Mă uit la tine şi mă bucur că îţi este bine
Mă uit la bietele cuvinte
Şi uneori degetele mele bat uşor în tăblie
Un tam-tam ce povesteşte într-o limbă uitată
Moartea altor cuvinte
Prin excluderea de pe lista celor întregi,
Rotunde şi pline de sevă

Pe facebook am creat un grup al mâncătorilor de litere
Dar tare îmi este teamă că vom reveni, încet şi sigur la pietre şi lemn
Mimând imaginarul podium din Hyde Park

conjugare

sunt gol, sunt sterp, sunt noapte, sunt ruină
sunt sensul cu nonsens amestecat
sunt rază de lumină în arşuţă stelară
sunt neant, coşmar, sunt demonul visat
sunt imaterial, prezenţă fulgerată
sunt iarnă, sunt Olimp şi rouă-n zori de zi
sunt crunta nebunie, Pigmalyon zdrobit
sunt ţel, sunt utopie sunt punct în infinit
sunt ura ce se naşte, sunt puritatea moartă
sunt teama de lumină şi fuga-n libertate
sunt homo socialis trecutul sapiens
sunt homo mărginitus sunt gena necuprins
sunt timpul ce se-abate, taifun ucigător
sunt ţipătul de viaţă, eternul muritor

am fost? voi fi? sunt doar cădere în abis?
nu îmi rămâne decât să trăiesc în vis?

(undeva prin 1982)

mi se spunea...

ţi-am povestit de iernile mele?
înseamnă c-am uitat, oricum nu erau impresionante
doar o spoială de zăpadă, cât să iau ochii
şi să-mi dau minţile de-a dura
cu speranţa unui om de nea

jur împrejur primăvara plesnea în boboci
iar eu plesneam sec şi inutil
gogoaşă uscată
cu umbra pupei intipărită
în umbre crăpate

vara mă ocupam cu vătămarea luminii
îi puneam picături în ochi
şi o lăsam să aştepte
în beznă toată ziua
să facă economie

toamna toată natura suferea
de nebăgare în seamă
iar fructele grele de zeamă
cădeau într-o depresie putridă
soră cu indiferenţa

poveştile mele zac pe alei pustii
îngrăşând asfaltul din care vor ieşi pietrele
pentru a face loc cuvintelor mucegăite
iar parcul va muri
făcând loc neliniştilor

irumpere

m-am născut greu,
lacrimă plimbată între un ochi albastru de înalt
şi unul căprui de coajă crăpată
şi am crescut şi mai greu
strivit de atâta culoare cerească
ce-mi înfunda gura şi urechile cu furtuni răbufnind din senin
şi cu plâns zguduit şi mut

...

Departe de mine, departe de suflarea mea este coaja. Nu ştiam că se numeşte aşa, dar aşa mi-a venit să-i spun. Plutirea face parte din program, cu cât eşti mai la început cu atât eşti mai echidistant, mai imparţial mai departe de lume. Dar timpul trece şi te obligă să te răstogoleşti. Cu fiecare zi eşti tot mai aproape de o parte care se poate chema sus, jos, la stânga, la dreapta în faţă sau în spate...oriunde te mişti ea, coaja este parte din orizontul tău. Ea este cea ce apără, de ea depinde viaţa ta. Acum sunt destul de mare, aş vrea să mai plutesc, aş vrea să mă întind dar nu se mai poate. Coaja este peste tot jur – împrejur, îmi intră în carne, mă apasă, mă sufocă. Din mine creşte o altă zi, şi apoi alta, şi fiecare ştie că nu mai poate să crească dar totuşi se-ncăpăţânează să iasă. Deja coaja mă cerne prin pori. Aş vrea să o sparg, cu toată spaima şi toată durerea, dar nu pot. Poate că am fost altfel croit, să nu o pot sparge, să mă zbat ca o muscă într-o moarte uscată de vară. Oasele intră în carne, carnea intră peste mine în altă carne astupându-mi ochii ce n-au apucat să vadă, urechile ce nu ştiu să audă, nările ce n-au simţit arsura, coaja îmi intra în carne ca un cerc de fier. Cuvintele mele nu vor mai ciugulii niciodată fărâme de nor şi moartea mea nu va avea aerul că ştie ce se întâmplă. Undeva, departe, mult prea departe, am rătăcit un moment, realitatea a clivat rătăcindu-mă printre falduri...coaja asta doare, aerul ăsta s-a terminat, moartea asta întârzie...coaja asta se-ntinde, mă-nghite, mă fură...piatra asta îmi intră-n sânge...mi-l îngroaşă, coaja s-a strecurat până-n suflet...m-am pierdut printre microelemente...micro..spaţii...micro...miez...

raspuns...

sunt şubred şi mă poticnesc în vorbe
şi aberaţii zugrăvesc pe zidul meu...

eu spun ce simt şi nu voi zugrăvi
moroii ce îmi dau tarcoale
nu-s vrednic lecţii ca să dau
şi nu ştiu să mă ascund în vorbe goale

pribeag îmi plimb cuvintele de colo colo
şi-s costelive şi tânjesc şi mor
n-am ţarini iar izvoarele mi-s sterpe
şi pentru fiecare moarte aş vrea să mor

ştiu c-am plecat ca să mă izbăvesc
neundele se mişcă-n ritm cu mine
un orizont de temeri am lăsat
dar temerile muşc-adânc din mine

îmi tot doresc un pat din verdele tăcerii
şi-n braţe să mă strângi ca altădat
mănate mi-s privirile întoarse
şi lepra roade-n sufletul uscat

nu ţi-am răspuns că nu mai am cuvinte
mi-i turma rătăcită iar firul s-a uscat
s-or toarce anotimpuri iar verbul încolţi-va
din lutul ce-n uitare s-a spălat

…

mereu mai pierd câte ceva pe drum
ideile se-ntind ca să bea apă
confuz, cu turma răzleţită şi săracă
în noapte adâncă, stelele, eu, focul şi...acum...

ritual

alunecă-n noapte şi-mi ia răsuflarea
căderea din fapte mănarea de lapte
şi lepra ce urcă pe ziduri alene
cu ore şi zile de şoapte

o umbră, o alta şi altele multe
simt gheare, simt colţi înfipte-n uitare
mă trag, se aburcă şi muşcă scrâşnit
cuvântul ce-mi este în taină râvnit

Tu Doamne, mi-ai dat cuvinte-le-n pază
şi-s ani de când umblu din oază în oază
durerea mă-ncearcă de tot ce-a pierit
şi mor făr’ de vorbe de-mi este sortit

dar şti că porunca-n tăcere-am urmat
din vorbe uitate spre cer i-am urcat
strivită mi-e soarta de trupu-nscărit
ţinu-tu-le-am scara pe care-au suit

mă ceartă, mă iartă, din rele m-adună
culoarea din ochi mi-e cearcăn de lună
suflarea se-ncheagă şi-mi e promoroacă
pe vorbele mele satanic dans joacă

sinus

noaptea mea are miros de zăpadă crudă
şi ochii roşii de plâns
i-au murit stelele, una câte una
felinare cu factura neplătită

am deschis geamul şi-am chemat-o la un vin fiert
s-a strecurat sfioasă pe o margine de scaun
a strâns cana la piept până la linişte
şi aburii în mângâiau fruntea înnourată

e linişte aici la tine şi îmi place
o aud povestind cum mă priveşte pe fereastră
şi cum îmi cântă ca s-adorm
dar niciodată nu i-am spus c-o aud

cu voia dumneavoastră...

sunt arivist...sau activist…sau autist...
şi asta o spun pentru că am observat pe-nserat
am văzut că lumile noastre nu se mai intersectează
şi nici măcar nu mai basculează
suntem tangenţi la trăirile celorlalţi…
mă uit în jur şi-o văd pe Claudia menajera care se caută
în fiecare zi se caută printre lucrurile bătrânei pe care-o-ngrijeşte
pe care de fapt şi-ar dori-o moartă, elegantă, machiată cu artă
dar n-o lasă să plece cu amărâta aia de leafă
din care trimite acasă, bulgarului de sub ceafă
şi-l mai văd şi pe Roscolan ce aşteaptă uitat pe balcon
troienit de zile, rezumatul cufărului ombladon
ştiu, o să vă uitaţi pe pereţi şi numai aşa sursa o să mi-o vedeti
ce mai contează tangenţiala priveghere, dacă mai subtilizez nonşalant o idee
poate că aşa mimez eu orgasmul
pentru că şi balenele, cât de grase ar fi, tot au câte un orgasm la o sută de harpoane
checyap, checyap astăzi nu mă mai îmbrac
mă prăvăl bolovănos până mă umplu de sos
şi mă legăn tacticos
argumentativ textos, de nu chiar licenţios…

limba ta dulce povară, mă topeşte, mă sminteşte
mă omoară într-o doară
şi mă scoate sinonim cu ceasul din Kelong Rim
tic tac, tic tac,
mă preling din cant în cant
din guşă de cucurig când mă caut şi mă strig
şi mi-e platoşa uscată
şi privirea descoamată
că m-ai lăsat baltă fată

ucide-mă, nu întreba...

care este nota mea?
să mai rămân? de ce-aş pleca?

născut dintr-o sămânţă-obişnuită
cu rădăcinile strângând în braţe morţii
mi-i brazda grea pe cerul fără ploaie
căci lacrimile mi le-au luat bigoţii

să nu plângi mamă, că ţi-or lua
la nici un ban bucata
iar sufletul de ţi l-ai da
ucide-ţi-lor şi-apoi gata

aş vrea dar ştiu că n-am să plâng
mi-oi pierde-n cercuri seva
de m-oi usca şi-oi putrezii
o umbră-mi va fi vorba

înălţarea

la moarte! la moarte! dar cât mai departe
să urce, să urce cu crucea în spate
să-i azvârliţi toate cuvintele înapoi
să i le-nfigeţi în carne şi-apoi
puteţi să-l scuipaţi

din cerul acela cu ochii plânşi
cuvintele zboară şi cad peste noi
cochilii uscate cu urme striate
tot jeg şi noroi

...la ţară...

ţinând cont că m-am lăsat de fumat
stau şi mă întreb ce să fac cu rotocoalele rămase
să le anin în bradul ce vine asezonat
sau să ridic turnuleţe, podeţe, case...

undeva, cineva, pândeşte o insurecţie
l-aş lua de model dar constat că nu mai am direcţie
şi dacă îmi aduc aminte bine, parcă nici Napoleon şi nici Bourbon
nu s-au spălat de atâta istorie cu sifon

în paharul meu cuburile fac valuri
şi-aş vrea să plutesc pe unde nu-s maluri
să-mi caut o insulă rătăcită-n ocean
departe de zgomot, de un nod gordian...

cât de înalt poate creşte un copac?

nu-ţi fie frică dacă nu ştii răspunsul
copacul o să-şi vadă mai departe crengile răstignite
printre geruri şi ceruri

s-a căţărat până-n vârful muntelui
să vadă cerul, neştiind că-l sprijină în fiecare zi
cu frunzele ruginite a boală

rădăcinile strâng muntele de gât până la fărâmiţare
frica le contorsionează până la epuizare
şi aerul macină în carnea lor

durerea urcă odată cu seva
până la ultima umbră şi poate ceva mai sus
acolo unde cerul plânge a uitare

nori se abat, legându-şi parâmele
printre crengi şi-aşteaptă să-şi descarce preaplinul
fără să tune, fără să fulgere...

pagini nescrise de iubire

undeva, acolo unde apele sapă la rădăcină
ca să-şi lase culoarea
acolo foile albe se scutură
şi pleacă în căutarea literelor încartiruite
în rânduri, aliniate, pagini

dacă ar trebui să scriu despre iubire
m-aş opri la culoarea ochilor
maculată de pigmentul fericirii
ceva între miere şi înserare

sau poate că ar trebui să mă opresc
la aroma unui sărut căzut la datorie între linii
acolo unde aerul devine mai uşor cu câteva grame

iubirea, înveşmantată în tăcerile ei
aşteaptă pe peron sosirea trenului izbăvitor

iubirea ne rătăceşte printre cotloanele vieţii...

despre lecţii

în vinerea neagră nu se zboară
şi nici păsările nu-şi încearcă aripile ostenite
lumea rămâne împietrită
şi înfiptă în părerile de rău
din care îşi trage seva

eu nu pot să urăsc şi nici să pedepsesc
pot doar să tac alături de aripile-ţi pierdute
printre rătăcile mele de moment

undeva, acolo unde soarele curge în faguri
aripile nu au nevoie de încuviinţare
doar pipăie aerul
strângându-l la piept
şi lăsându-l fără suflare

visele mele zboară cu ploaia pe aripi
şi cerul se luminează la faţă
ştergându-şi sudoarea

povestea ochelarilor de cal

pe vremuri de demult
atunci când caii liberi alergau nestingheriţi de hamuri
şi neîngrădiţi de asfaltul lacom
noi, ochelarii nu aveam nici un rost
nici măcar nu fusesem inventaţi
pentru că nu trebuia să oprim cugetul
să-şi rumege liniştit impresiile

omul a trecut din greşeală în greşeală
până când a văzut că imensitatea îl sperie
deschizând apetit pentru agorafobie
cine putea rezolva această problemă fără dificultăţi?
noi, ochelarii de cal
noi limităm orizontul alungând necunoscutul
noi punem frână imaginaţiei
noi închidem oamenii
pe făgaşul dorit
noi, ochelarii de cal
heliomate frustări dau formă şi culoare
frâului şi zăbalei
fără noi,
oamenii s-ar fi bucurat de prea mult...

întrebare…

ţi-ai dorit vreodată să fi casă?
să vezi cum toate drumurile ostenite ţi se opresc în prag
şi se culcă pe-acel etern roşietic
de inimă ostenită?
ai dorit să-ţi strângi palmele ziduri
dospind ceea ce ai mai de preţ
la adăpostul timpilor lupi
în nepreţuită iubire?
în fiecare toamnă când oftatul se strecoară pe coşuri
împungând întunericul
îmi ascult liniştea din spatele obloanelor
ce susură a uitare
lumina din spatele perdelelor
nu-i lumina ochilor mei
căci suflete dragi mie
se reflectă în oglinda întrebărilor de seară
a câta oară?

jocul unei ploi de toamnă

în seara asta îmi iau rolu-n serios
îmi trăznesc oasele
îmi zvârlu toate hainele nori de pe mine
şi voi ploua liniştit, toată noaptea ca să-mi fie bine
din rana albastră ce-mi ţine loc de ochi
voi plânge agale
şă-mi rămână urma
pe toate aleile
şi astfel, străzilor, rigolelor, să le aduc prinos

toate lacrimile se sparg în umbra paşilor tăi
din negrul de noapte, din negrul de timp
mă plâng, mă preling
pe trotuar
joc bizar şi avar

o zi din viaţa unui miriapod gri

ziua miriapodului începe atunci când încep să-mi frec picioruşele
pentru mine ele sunt picioare în toată regula
şi în toată gravitaţia
chiar dacă par mici de la înalţimea crepusculară a zeilor
ce mă privesc nedumeriţi dintre lentile fumurii.
şi pentru că umblam hotărât să trec toate câmpiile albastre
o nouă zi curgea din depărtarea înaltelor becuri incandescente şi proeminente
prin locurile astea nu mai trecusem, totul era nou şi incredibil
încât până şi foamea se lăsa aşteptată
răscolind amăgirea strecurată printre şanţurile acelea
mai lată şi mai obscenă ca o linie curbă
de femelă
pe care mă lăsam şi prin care puteam circula în voie
numai că de undeva din spate
un munte cobora ca o avalanşă tăcută de aer
zdrobindu-mi trupul cu geometria lui variabila şi gri
(asta ca o ironie a sorţii)
iar o ultimă imagine agăţată în vârful antenei mele tremurătoare
imi arată trupul strivit şi rulat a moarte
sub greutatea incalculabilă
a muntelui picior de zeu
căruia nu i-a placut mersul sau poate ceea ce eu numesc dansul meu

Povestea lui Xun Zi

Se spune ca demult, tare demult, pe cand hartia nu era hartie ca cea de azi ci doar bucati mari de matase vopsita in cele mai felurite culori: de la rosul sangelui la albul translucid al zapezilor din varf de munte sau negrul noptilor de vara, traia un mare mester, vestit in toata lumea pentru scrisul lui maiastru si pentru pastelurile care ii ieseau de sub penelul fermecat.
Si nu era imparat care sa nu-i plateasca cu aur pentru un petec de matase cu un rasarit de soare dintre crestele inzapezite ale muntilor sau pentru o cascada ce se strecura printre stancile pizmase. iar maiestria lui era neantrecuta, incat daca nu ar fi fost atat de mici pastelurile ai fi putut crede ca totul respira si era viu.
Dar cu toate ca era bogat peste masura si era stimat si respectat de toti, el ramasese sa traiasca in batrana casa in care se nascuse alaturi de sotia sa iubitoare. Si totul nu ar fi fost decat bucurie dar nu putea fi asa caci ii lipsea totusi ceva: un fiu, un urmas. Si cate nu incercasera ei pentru a dobandi un urmas. Vraci, doctori, fermecatoare si cate leacuri aflasera pe toate le incercasera dar degeaba. Impartira mult din preaplinul lor caci de unde este poti sa dai si sa ajuti pe cei aflati le stramtorare. Si durerea era si mai mare de cand sotia lui il parasise, plecand spre locul vesnicelor bucurii, lasandu-l singur cu durerea lui. Caci toata viata lui reusise sa gaseasca buna intelegere, dragoste si sustinere din partea celei care jurase sa-i fie sprijin pana la sfarsitul zilelor. Si mahnirea ii parjolea sufletul asemeni soarelui desertului si pe zi ce trecea devenea tot mai retras si mai inchis, incat cu greu mai reusea cineva sa-i vada fata. Vecinii nu mai stiau ce sa faca pentru a-i aduce o usoara alinare si daca ar fi fost numai atat, dar pana si imparatul incepuse sa-si faca griji caci tare mult iubea toate lucrurile maiastre iesite din mana lui.
Si treceau zilele si Xun Zi, caci asa se chema maestrul nostru, devenea tot mai posomorat. Dar iata ca intr-o noapte intunecata, se porni o furtuna, strabatuta de cele mai nerusinate vantoase aducatoare de ploi si de traznete care luminau intunecimea ca o mana de sori. Batranul nostru se ridica din pat si cu inima tremurand se intinse la podea rugandu-se maritului sa-i curme zilele mohorate cu arsura trasnetului, si ruga era atat de fierbinte incat lacrimile ii curgeau siroaie si i se innodau in barba vlaguita.
Nu stiu daca ruga i-a fost ascultata sau nu, dar odata cu un huruit asurzitor care sfarama temeliile lumii, o lumina stralucitoare ca insasi lumina a o mie de sori se pravali din inaltul cerului spintecand pentru multa vreme intunecimea zdrentuita, incat batranul nostru crezu ca i s-a sfarsit viata si ca deja se indreapta catre tinuturile fericite pentru a-si regasi sotia. Si ramase batranul nostru intins si fara de simtire pana cand lumina stralucitoare a soarelui strapunse intunericul camerei mangaindu-i ochii osteniti. Se ridica Xun Zi si cu picioarele tremurande se indrepta si deschise usa. Pe treptele arse se afla un cos de aur iar din el isi ridica manutele o mandrete de fecioras cu pielea alba ca laptele si perisorul balai ca aurul topit. Batranul nostru nu mai stia ce sa creada dar cazu in genunchi multumind cerului. Se ridica sprinten de data asta si se apleca, ridicand cosul.
Copilul prinse a ganguri, incercand sa prinda fata aceea in manutele mici. Xun Zi, incepu sa sara intr-un picior de bucurie de parca Maritul si Milostivul ii luase mintile. Duse cosul in casa si iesi in fuga alergand prin vecini. Batu cu putere in porti, dar nimeni nu venea sa-i deschida. Isi aduse aminte ca poate vecini erau plecati la munca, asa ca se intoarse catre casa unde statea vecinul Chyang-Fui. Chiar in curte, rezemata de peretele casei era batrana-i mama care peticea cativa saci.
- Vecina Chyang, te rog ajuta-ma!
- Dar ce s-a intamplat marite Xun Zi?
- Hai cu mine sa ne sfatuim. Am nevoie de sfatul si ajutorul tau. Sigur ca o sa te rasplatesc pentru asta. Oh, unde esti tu buna mea Liu-ti sa te bucuri?
- Marite Xun Zi, da ce mare minune s-a intamplat?
- Hai cu mine si nu mai pierde vremea.
Se ridica batrana, urmandu-l pe mesterul penelului ale carui minti parca o luasera din loc. Xun Zi salta vesel si cand ajunse acasa, sari treptele ca un pusti pus pe sotii. Deschise usa si-i facu loc babutei sa intre. Inchise usa si in linistea casei se auzi un gangurit. Batrana ramase ca lovita vazand cosul aurit si mandretea de baietan care se afla inauntru. Trase de cateva ori aer in piept si dupa un timp reusi sa lege cateva vorbe.
- Ce minune mai este si asta marite Xun Zi?
Batranul incepu sa-i povesteasca ruga lui fierbinte de noaptea trecuta si minunea ce se intamplase. Stia ca ruga ii fusese ascultata si ca in sfarsit avea un urmas. Dar isi aduse aminte pentru ce o chemase pe batrana si ii spuse:
- Buna mea Chyang, nu pentru asta te-am chemat. Rogu-te spune-mi ce trebuie sa fac ca banuiesc ca baiatul ii este foame. Te rog ajuta-ma!
- Apai sa ma duc sa iau niste lapte de capra si ma intorc imediat.
Pleca batrana si se intoarse cu o ulcica de lapte cald si niste scutece. Hrani copilul, il schimba in scutecele curate si dupa ce ii aranja un patuiag intr-o albie il lasa sa doarma linistit, dupa care se aseza la taifas cu Xun Zi, spunandu-i de una si de alta de cate ii trebuiau copilului.
- Spune-mi te rog marite Xun Zi, da ce nume ii vei pune flacaului, ca nu se poate om fara de nume?
- Nume? La asta chiar ca nu m-am gandit. Ca bine spui. Nume? Nume? Sa-i spunem……
- Ei, cum o sa-l cheme?
- Sa-i spunem…….Yao, Yao Xun. Ce spui?
- Eu spun ca-i bine, daca dumitale iti place.
Xun Zi ii dadu bani ca sa ia toate cele de trebuinta si din acea zi batrana ramase sa aiba grija de copil mai ales ca si acestuia ii placea de doica sa. Si daca pana atunci Xun Zi era tot retras si ursuz, din acea zi toata lumea era a lui, iar la petrecerea data la botezul copilui invita pe toata lumea si in bucuria lui l-ar fi invitat chiar si pe maritul imparat.
Si crestea baiatul nostru intr-o zi cat altii intr-un an si nu era lucru de care sa nu intrebe si pe care sa nu-l stie. Si pe toate le invata cu usurinta si placere dar cel mai mult ii placea sa stea in preajma tatalui sau cand acesta lucra sau cu buna sa doica la gura sobei ascultand basmele stramosilor, lucruri petrecute si intamplate pe cand lumea se bucura de mangaierea nemijlocita a zeilor si zanelor iar taramul Yudu inca nu se nascuse din lacomia si greselile oamenilor. Si crestea Yao Xun spre bucuria tatalui sau si toata lumea il lauda pentru buna sa crestere, si pentru infatisarea sa desavarsita, incat batranul sau tata nu mai putea de bucurie si in fiecare seara se retragea in odaia lui si se ruga multumind cerului pentru desavarsirea si implinirea fiului sau, stiind ca buna lui sotie vegheaza asupra lor.
Cand ajunse Yao Xun la cinsprezece ani era o frumusete de flacaul care nu se temea de nimeni si de nimic, stiind sa manuie la fel de bine bambusul si sabia cat si penelul, luandu-se la tranta cu bucurie cu toate jivinele padurii sau cu cele mai migaloase caligrafii. Intr-o seara, batranul Xun Zi il chema in odaia sa si ii spuse:
- Dragul meu Yao Xun, esti destul de mare incat sa poti hotara singur. Chiar daca mi se frange inima, sfatul meu este sa iti iei cele de trebuinta si sa pleci in lume, in tinutul Tibetului. Acolo vei gasi mari maestri care te pot invata tot ceea ce-i trebuie unui om pentru desavarsirea sa. Vei putea invata marea arta a penelului si vei putea stapani toate poftele si relele care pot uzurpa viata unui om. Ce spui?
- Bunul meu tata, stiu ca nu doresti decat buna mea educatie si implinire dar te rog lasa-ma sa mai stau langa tine macar un an.
- Fiul meu, stiu ce simti caci si eu simt la fel, dar gandeste-te ca ceea ce poti face azi nu vei mai putea face maine. Nimic nu este mai de folos unui om decat incercarea de a atinge pacea si linistea deplina. Gandeste-te ca eu nu am ce sa te mai invat, dar acolo sigur vei gasi intelepti care vor putea completa tot ceea ce eu m-am straduit sa sadesc in inima si-n mintea ta. Pleaca cu inima deschisa si gandeste-te ca imi va fi mult mai usor sa astept acum decat peste un an. Du-te fiul meu.
- Bine tata, voi face precum ti-e voia.
- Atunci maine in zori o sa pleci la drum. Uite aici doua pungi cu galbeni ca sa ai de primeneala si sa poti depasi toate greutatile drumului. Poate ca este mult, poate ca este putin, asta vom vedea cand o sa te intorci. Un singur lucru te rog: incearca sa nu traiesti numai pentru tine, caci nici un om nu a fost lasat sa-si petreaca viata in silnicie. Fi bun si ori de cate ori poti, ajuta-i pe cei mai nevoiasi decat tine. Fie ca cerurile sa se deschida pe unde mergi si Prea Luminatul sa te aiba in grija.
Se imbratisara si ochii batranului sau tata pluteau in lacrimi grele. Baiatul se retrase si incepu sa-si pregateasca cele de drum. Isi lega bocceluta, puse pungile cu galbeni in san si se intinse pe rogojina chinuit de tot soiul de intrebari, incercand sa afle miezul hotararii tatalui sau. Somnul se furisa, alindu-i suspinele si intarindu-i inima si cugetul. La primul cantat al cocosului, sari in picioare, isi lua bocceluta in spinare si pasi usor afara. Cand se ridicase soarele de o sulita era deja departe de cetatea lor si mergea cautand prilej de minunare in toate cele ce le intalnea.
Batranul sau tata, ramase la fereastra odaii sale urmarindu-l cu privirile pierdute printre lacrimi pana cand nu-l mai zari. Stia ca zilele si noptile vor fi iar lungi si aspre dar se bucura pentru fiul sau. Din acea zi incepu sa faca tot ceea ce trebuia pentru ca din banii agonisiti sa-i ridice fiului sau o casa mandra cum alta nu mai era, desenand fiecare detaliu, pe care chiar el isi dori s-o aranjeze, pictand tot ceea ce era mai frumos.
Dar sa-l lasam pe batranul maestru Xun Zi cu treburile lui la casa baiatului si sa vedem de frumosul Yao Xun. Mergea voinicul nostru drum intins, fara sa se abata, intreband din om in om despre tinutul Tibetului. Toate lumea il indruma spre apus caci nimeni nu ajunsese pana acolo, dar din ce stiau ei, acest tinut se afla undeva spre apus. Mergea voinicul nostru si ori de cate ori putea ajuta pe cei nevoiasi, inlesnindu-le fie cate o scrisoare cu slove maiastre catre guvernator, fie cate o masa imbelsugata acolo unde se vedea ca foamea se cuibarise adanc si toate le facea fara a se gandi sa ceara ceva. Un singur lucru il necajea peste masura: faptul ca era tot singur la drum si ca nu gasise si el pe cineva sa se intovaraseasca. Dar nici nu suferea prea tare caci tot drumul era inconjurat de cate o pasariuca ce-l insenina cu cantul ei. Intr-o seara, la marginea unui crang, gasi un catelandru ce plangea dupa mama lui. Il lua in brate si incerca sa-l aline, vorbind cu el. Se pregati de mas, aprinse focul si aranja un pat din ramuri de bambus pe care il inveli cu frunze si muschi. Parpali bucata de carne pe care o avea in desaga, scoase si lipiile de orez si aduse intr-o ulcica apa dulce si rece de izvor. Se aseza si incepu sa se ospateze impartind totul cu noul sau prieten. Rascoli focul si puse alte vreascuri ca sa tina pana spre ziua si se culca strangand puiul la piept ca sa-l incalzeasca. Dimineata la trezire vazu catelandrul rascolind frunzele din jur si rostogolind un ghem de tepi. Lua ariciul speriat, cu grija, si-l duse pana intr-un desis dandu-i drumul. Se intoarse la foc, scoase din traista lipiile ramase si o bucata de branza si dupa ce mancara pe saturate, rascoli cenusa si stinse carbunii dupa care pleca mai departe. Spre marea lui bucurie catelandrul il urma asa ca de acum incolo nu avea sa mai fie singur. Si merse voinicul nostru, zi de vara pana-n seara, si din seara-n ziua iara si mergea si nu se incurca. De la un timp iata ca asezarile se rarira si pamantul prinse a se ghebosa adunand deal langa deal, iar undeva in zare deja se vedea prin ceata tremurata o inlantuire de munti. Printre ceturile diminetilor se zareau trecatori adanci ce se strecurau pana catre varf. Pomii se opreau pe drum lasand iarba deasa sa alerge catre varfurile inzapezite ale muntilor.
Intr-o zi, la umbra unui chiparos gasi un batran cu pletele albite sezand in pozitie de ruga, asemeni pietrei nemiscate. Se aseza alaturi, iar catelandrul dupa ce ii dadu ocol de cateva ori adulmecand aerul se retrase la cativa pasi si ramase asteptand cu ochii intrebatori. Spre seara, baiatul nostru se ridica si porni mai departe, lasandu-l pe batran in acelasi loc si in aceeasi stare caci il simtea rasturnat inauntru, petrecand timpul, stanca nemiscata si fara putinta de ajuns. Acum ca li se terminasera proviziile se hraneau cu ceea ce puteau. Catelandrul mai prindea mici vietati iar voinicul nostru se hranea cu fructe si muguri si cateodata chiar cu ciuperci gustoase. Incepu urcusul catre acele creste inzapezite si pe zi ce trecea era tot mai rece si in aer plutea mirosul zapezii.
Dupa un timp pe un mic platou cu iarba marunta, zari un batran ce statea in picioare cu bratele ridicate a implorare si care parea o trestie usoara asteptand suflarea molcoma a vantului. Ramase langa batran asteptand o zi intreaga dar cand vazu ca si acesta era calator ca seva verde, petrecand timpul in cautarea interioara, se ridica si pleca mai departe. Si mergea voinicul nostru si frigul devenea tot mai patrunzator iar dimineata gasea bruma deasa pe frunzele micilor plante, incat atunci cand pornea la drum parea ca iarba striga infundat cand calca pe ea. Urca voinicul nostru Yao Xun pe poteci sterse, prin vai uitate de apele lor si iata ca intr-o buna zi ajunse pe acoperisul lumii, caci toti acei munti se strangeau intr-un imens platou si doar ici colo se mai zarea cate o culme semeata invesmantata in zapada. Si mergea acum strangand catelandrul la piept caci frigul era patrunzator si doar asa se mai puteau incalzi. Vreascurile de foc se terminasera, mancarea era tot mai greu de gasit dar cei doi mergeau mai departe.
Intr-o dimineata, zari prin ceata stravezie un punct. Grabi pasi si cand ajunse aproape vazu un batran care plutea asemeni florii de lotus. Statea in aer la cateva palme deasupra pamantului. Vazu straiul saracacios al acestuia, si mai vazu ca sub el zapada se topise lasand la iveala cateva fire de iarba. Batranul tinea in mana dreapta un penel pregatit parca sa picteze iar in cea stanga facut sul un pergament. Se asaza Yao Xun langa batran, ostenit de drum si cu catelandrul la piept cazu intr-un somn adanc cu toate ca avea ochii deschisi, iar gandurile sale prinsera a calatori, facand drumul inapoi spre casa copilariei si catre tatal sau.
Si ramase Yao Xun al nostru langa batran o zi, fara sa se petreaca nimic, doua, dar batranul era nemiscat si abia in a treia zi batranul nostru se intoarse catre el. Baiatul se simtea bine si parca nici foamea sau frigul nu-l mai chinuiau ca inainte.
- Care ti-i voia voinicule? Intreba batranul cu glas stins dar patrunzator.
- Vreau sa stiu…….vreau sa stiu…….totul, zise Yao Xun.
- Prea bine. Vei stii totul, dar mai intai trebuie sa gasesti raspuns la o singura intrebare.
- Care?
- De ce?
- Cum?
- Cand vei avea raspunsul vom mai vorbi.
- Daca nu va e cu suparare…..
- Cand ai raspunsul! Mai zise batranul si ii intinse o turtita, indemnandu-l sa o puna sub limba.
Batranul se adanci in meditatia lui, lasandu-l pe Yao Xun sa-si gaseasca raspunsurile. Si trecu o zi, trecura trei, trecu o saptamana si Yao Xun se adancea tot mai mult in interior cautand raspunsuri la intrebarile nepuse. Se lasa purtat pe marea intrebarilor si se trezea luat de curentul puternic al cate unei intrebari si dus hat departe pana unde nici cu gandul nu gandise ca va ajunge. Calatorea rascolind necuprinsul ce se ascundea inauntrul lui si care era aidoma celui din tariile necuprinse ale intregului. Valuri spaimoase se napustea asupra lui tarandu-l catre adancurile tenebroase ale indoielilor. Dar de fiecare data gasea limanul raspunsului si dupa o scurta odihna pleca mai departe. Un clinchet de clopotel se strecura rasolind tariile. Baiatul nostru abandona marea zbuciumata a intrebarilor si cand ajunse la liman il vazu pe batran plutind linistit in fata lui.
- Acum stiu ca putem pleca, zise batranul si incepu sa pluteasca lin. Baiatul nostru se ridica si pleca dupa batran. Abia atunci vazu ca nu mai este catelandrul. Ar fi vrut sa intrebe ce s-a intamplat, dar isi aduse aminte ca putea pluti o vesnicie pe marea intrebarilor fara a gasi raspunsul dorit.
- Avem mult de mers?
- Ce inseamna mult?
- Mult……
- Mult pentru un om? Pentru Pamant? Pentru necuprins? Pentru Creator?
Baiatul tacu incurcat, nemaistiind ce sa spuna.
- Tine te rog capatul acesta al sforii, inchide ochii si mergi. In felul acesta distantele nu te vor mai insela, lasand impresii false. Cand vom ajunge imi vei spune daca am mers mult sau putin. Totul e sa simti.
Plecara, batranul plutind iar Yao Xun mergand cu acel capat de funie in mana. Avand ochii inchisi nu mai stia daca este noapte sau zi si tot ce putea spune era daca este cald sau rece. Mergea fara sa doarma sau dormea mergand dar de fapt el nu mai stia ce este somnul, caci nu simtea oboseala si deci nu simtea nici nevoia sa doarma. Constiinta lui se adancea in starea fara limite a spatiului, trecand barierele pamantesti si luand la cercetat barierile cerurilor, asa cum se intampla in vremile de demult cand ingerii si oamenii se preumblau in sus si in jos pe scarile cerului. Timpul se incolacea cautandu-si inceputurile incat parea un sarpe ce-si inghite coada, parea sau era o roata ce se invartea tot mai tare si mai tare, pana cand nu era altceva decat o roata de lumina ce pulsa tot mai iute si mai tare, landu-l, rotindu-l, macinandu-l, rasucindu-l. Timpul si distantele se aflau atat in intertiorul cat si in afara lui, mangaindu-l, alinandu-l, alintandu-l. Din preaplinul gasit se simti sorbit si se trezi in fata batranului.
- Fatul meu suntem aproape. Tine si turtita asta. Este ultima pe care o primesti. Vom ramane pe loc, fata in fata, pana cand boabele de orez vor incolti si vor lega rod.
- Care boabe marite invatat?
- Toate la timpul lor. Aseaza-te asa cum vei crede de cuviinta si cauta sa vezi.
Yao Xun se aseza pe zapada fara sa simta raceala si dupa ce puse turtita sub limba incepu sa priveasca. “voi ramane pe loc pana cand vor incolti boabele de orez”. Incerca sa vada, dar zapada ii oprea privirile. Incet, incet, privirea se deprinse a vedea si ceea ce nu se vedea de la inceput. Zapada se topea sai disparea pur si simplu si sub ea se vedea pamantul negru ce mustea de seva. Privi cu luare aminte si oricat a privit nu a vazut nici o boaba de orez. Incepu sa-si plimbe privirile miscandu-le putin cate putin si in tot locul descoperea pamantul de sub zapada. Apoi isi dadu seama ca fara a-si misca ochii putea sa vada sub el si in spatele lui dar privirile se opreau la suprafata pamantului. Incet incet cu staruinta, incepu sa scurme si vazu ca isi poate afunda privirile intai un deget apoi o palma in pamant si apoi din ce in ce mai mult. Dar orisicat ar fi privit nu zarea nici un graunte de orez. Lasa pamantul sa se odihneasca si incepu sa priveasca atent intr-un punct. Nu-si dadea seama daca era singur sau in mintea si-n sufletului lui se alatura ca un butas invatatura batranului dar se simtea tot mai puternic si mai stapan pe sine ca inainte. Privea fara sa bage de seama daca in jur este noapte sau zi, daca este cald sau rece, caci nu mai avea nevoie de ceea ce era in afara lui. Ii era de ajuns ceea ce gasea inauntrul lui. Si inauntrul sau gasea un foc ce ardea cu valvatai incat ii era destul de cald. Si tot inauntru zarea un bol de lut smaltuit in albastru in care se zarea la inceput ca o parere, apoi ca un contur iar mai apoi se zareau pe deplin o suta de boabe de orez. O suta de boabe. Nici mai mult nici mai putin. Putea intinde mana sa le mangaie dar si fara a fi mangaite boabele prinsera viata si se insufleteau pe masura ce le cresteau mustacioarele fragede ale radacinilor si din preaplinul cerului pe acele radacini firave se strangeau boabe de roua proaspata. Intai o frunzulita, apoi cea de-a doua si fiecare bob lega frunze ce cresteau tot mai viguroase si mai inalte. La un moment dat albastrul smaltului nu se mai zarea din infratirea radacinilor boabelor de orez iar acesta crescuse ca la doua palme inaltime. Din starea de liniste si impacare a fost intors de glasul batranului. Acesta repeta mantrele privind fix in ochii baiatului.
- Calatoria ta a luat sfarsit. Ceea ce cautai s-a implinit.
- Bine dar…..
- Inca nu crezi? Zise batranul aratandu-i boabele de orez ce se inverzeau in causul albastrui al zapezii.
- Marite….
- Bine. O ultima incercare. Te voi lega la ochi, iti voi pune in mana dreapta un penel iar cea stanga un petec de hartie. In fata va sta calimara cu cerneluri. Te vei gandi si ceea ce se va implini in inchipuirea ta vei incerca sa asterni pe hartie. Gandeste-te ca tu stapanesti penelul si nu el pe tine. Vom vedea la sfarsit daca mai ai nevoie de invatatura sau nu.
Batranul il lega la ochi cu o naframa de matase neagra si in mana dreapta simti coada unui penel iar in cea stanga atingerea fina a unui petec de hartie nu mai mare de doua palme. Inchise ochi si lasa gandurile sa-i zburde in voie. Ce ar fi putut desena? Niciodata nu mai incercase sa lucreze cu ochii inchisi. Asa cum statea incepu sa-si zareasca bratele si incet, incet deslusi toate cutele petecului de hartie. Prin fata ochilor se perinda casa batraneasca, cetatea in care crescuse, poienile pline cu flori de la marginea padurilor pe unde umblase si in zarea invesmantata in adierea perlata a lacrimilor ceresti se zarea o cascada ce-si azvarlea supararea peste pietrele din hau. Daca un om este mare in fata unui bob de nisip la fel de mic era in fata acelei cascade. Incepu sa picteze maretia naturii si a Creatorului Prea Luminat. Si parca deslusea fiecare crapatura pe care o sapase apa de-a lungul timpului si fiecare frunza din pinii ce se impotriveau sa moara pe crestele stancilor golase. Pana si perdeaua fina ce se ridica la poalele cascadei reusise sa o prinde pe panza. Urma buza cerului ce saruta fruntea muntilor si umbrele norilor fugari pe steiurile lucioase. Cand totul fu gata ramase privind ceea ce se implinise sub mainile lui. Atunci lasa penelul si petecul de hartie si-si desfacu naframa de la ochi. Dupa prima senzatie de orbire, de la lumina puternica a soarelui, vazu ca este singur. Batranul nu mai era langa el si la cativa pasi mai in fata se odihnea un lup ce privea la el.
Cauta in jur sa vada penelul dar in locul acestuia era un varf de bambus iar calimara nu era altceva decat cupa unei lalele rosii ca sangele. Privi plin de mirare la petecul de hartie si vazu hartia era goala fara nici o urma de cerneala. Plin de intristare crezu ca batranul si-a batut joc de el purtandu-l prin somnul greu al minciunilor. In fata, la un picior departare se zarea o tufa groasa de orez ce legase rod, un lucru nemaivazut pana atunci de el, caci stia ca orezul are nevoie de multa apa. Cand isi ridica ochi pentru a multumii cerului ca era in viata ramase plin de uimire si groaza. In fata lui, in zare nu era altceva decat ceea ce el insusi pictase pe acel petec de hartie. Totul era aidoma, si Yao Xun nu stia daca sa se bucure sau sa se inspaimante. Cobora privirile si ochii ii ramasera lipiti de lupanul ce se afla inaintea lui. In ochi ii citea bucuria dar abia intr-un tarziu recunoscu puiandrul care-l insotise la inceput de drum. Se ridica aducand multumire Inteleptului si cerului si se apropie de ceea ce fusese acu timp catelandru, mangaindu-l. Acesta incepu sa scheaune si sa dea din coada fericit. Baietanul il lua in brate si dupa ce-l stranse la piept cum facea la inceput ii dete drumul.
Lua de jos varful de bambus, cupa de lalea, petecul de hartie si naframa cu care fusese legat la ochi, le puse in san si pleca la drum. Acum ii era greu sa recunoasca fiecare colt caci primavara isi intrase in drepturi impestritand locul cu felurite flori. Incet incet, ajunse iar la locuri cu asezari si oameni si totul era la fel dar parca altfel. Mergea Yao Xun, si de ce mergea, mai tare dorul se strangea pe inima si trupul sau. Trecu prin satele si cetatile pe unde calatorise la dus si cu greu mai recunostea oameni si locuri. Intr-o buna zi, urmat de lupanul sau intra in cetatea unde traia tatal sau. Merse el si iata ca intr-o piata laterala se ridica o casa desavarsita cu picturi si gradina migalita prin mijlocul careia susura un izvoras ce se pierdea intr-un halesteu micut. Pasi mai departe si iata ca printre casele ce se zareau la poarta de rasarit a cetatii era si casa lui, casa in care crescuse, casa din care se urnise pe drumul cunoasterii. Pe prispa casei era batranul sau tata care picotea la soare. Incepu sa alerge si dand poarta in laturi se arunca in bratele tatalui sau. Il imbratisa si lacrimi de fericire se prelingeau innodandu-se si amestecandu-se. Batranul se dezmetici primul si indepartandu-l lasa privile-i ostenite sa se plimbe pe acea mandrete de flacau.
- Stiu ca nu ti-a fost usor fiule dar nici pe mine nu m-au lasat lacrimile sa vad limpede toti anii astia. Esti multumit?
- Nu stiu daca poti fi multumit vreodata pe deplin. Dar ce a fost a fost. Spune-mi te rog de cat timp ne-am despartit ca eu am pierdut sirul zilelor prin cele pustietati. si din ceea ce am vazut lumea parea schimbata.
- Trei ani de cand avem un imparat nou si doi ani de cand ai parasit casa aceasta. Bine ca te-ai intors sanatos. Dar ce-i de capul meu, hai sa te primenesti si apoi sa ne asezam la masa caci maine am sa-ti fac o surpriza.
Yao Xun intra in casa, lepada hainele de drum, se spala si se primeni dupa care se intoarse in camera mare unde tatal sau impreuna cu batrana doica Chyang aranjau masa cu toate cele de trebuinta. Baiatul isi imbratisa doica si cu noduri in gat sterse lacrimile acesteia. Dupa ce se ostoira cat de cat, se asezara cu toti in jurul mesei. Mancara in tacere caci prea multe intrebari ar fi fost de pus si multe raspunsuri ar fi trebuit date. Dupa ce mancara, doica se ridica si pregati ceaiul, turnandu-l in cesti. Cand sa bea se auzira batai in usa si aceasta se deschise dandu-se de perete. In odaie navalira zece ostasi cu sabiile trase. In urma lor intra si capetenia care se apropie de baiat si spuse:
- Imparatul a auzit de intoarcerea fiului tau Xun Zi si a hotarat sa va invite la palat pentru a vedea care este deosebirea dintre tata si fiu in privinta indemanarii.
- Marite ostean ii multumim imparatului pentru gandurile bune si pentru invitatia facuta. Ne vom imbraca cu straiele de curte si vom veni si noi imediat, zise batranul Xun.
- Imi pare rau batrane. Porunca imparateasca este sa veniti imediat. Luati-va sculele ce le aveti de trebuinta si sa plecam. Stiti ca imparatului nu-i place sa astepte, lesne se manie.
Batranul Xun isi lua trusa cu peneluri si calimarile si se pregati sa iasa pe usa.
- Fiule, ia-ti cele de trebuinta si hai sa mergem ca cine stie cand ne vom intoarce.
- Sunt sigur ca ne vom intoarce repede tata, zise Yao Xun, luand cu el varful de bambus, cupa de lalea, petecul de hartie si naframa neagra.
Pornira la drum si batranul ii povesti despre moartea imparatului batran si de alegerea in scaunul de domnie a fratelui sau, caci imparatul nu avea decat o fata rupta din soare. Ii povesti despre schimbarile facute de noul imparat in cei doi ani de domnie, despre viata de desfrau si necumpatare pe care o ducea, despre chinul fetei Heng Wo, nepoata sa care traia acum ca slujnica si despre birurile tot mai grele pe care le pusese. Ii povesti si despre casa pe care o ridicase pentru el in piata dar pe care nu apucase sa i-o arate.
- De ce vorbesti asa tatuca, doar nu mergem la taiere.
- Cine stie ce se poate intampla, fiule. Viata omului depinde de toanele imparatului. Daca ai noroc te poti intoarce acasa chiar si cu bani, multi. Dar la fel de bine se poate intampla sa-ti stea capul in varful parului pana cand apare un alt cap.
- Fii linistit tatuca. Ne vom intoarce acasa vii si nevatamati.
Mersera in liniste si ajunsi la palat fura opriti intr-una din numeroasele camere de primire. Dupa un timp destul de lung un curtean veni pentru a-i conduce in incaperile imparatului. Acesta statea pe tronul de aur si servitoarele ii aduceau bauturi racoritoare si felurite platouri cu bucate nemaiantalnite. Intr-un colt al incaperii chiar langa usa, fata batranului imparat curata un vas de arama cu cenusa fina de eucalipt. Yao Xun ii intalni privirea si pe loc fata ii cazu draga furandu-i inima. Cei doi se oprira si cazura cu fata la pamant asteptand incuvintarea samberlanului pentru a putea privi fata imparatului si asculta vorbele sale nepretuite. Un clinchet le vesti ca imparatul isi facea timp sa le vorbeasca. Se apropiara tarandu-se, impinsi la podea de batele slugilor. Ajunsi langa tron ramase cu fetele lipite.
- Ridicati-va slugi netrebnice ca sa puteti primi vorbele intelepte ale imparatului, zise samberlanul atingandu-i cu varful bastonului.
- Pe vremuri te bucurai de multa apreciere si cinste, Xun Zi. Acele vremuri au apus insa, dar nu si talentul tau. Am auzit ca fiul tau s-a intors dupa ce a capatat desavarsirea in desert. Acum voiesc sa vad daca talentul tau poate birui desavarsirea fiului.
- Cine a spus aceste lucruri nu le-a spus ca sa ne creasca marite imparate, zise Yao Xun plin de mahnire.
- Nu ma intereseaza ce crezi. Porunca noastra este sa desenati fiecare ceea ce credeti ca ne lipseste noua. Daca nu veti reusi sa ne incantati privirile capetele voastre vor privi rasaritul urmator din capatul parului.
- Cat timp aveti bunavointa sa ne oferiti marite imparate, intreba batranul Xun Zi temandu-se pentru viata fiului sau care nu stia ce este umilinta.
- Maritul imparat considera ca pana la apusul soarelui aveti timp destul. Fiecare va avea culori, peneluri si hartie ca sa poata face ceea ce crede.
La un semn al samberlanului in colturile incaperilor fura pregatite cele de trebuinta pentru cei doi, tatal si fiul. Fiecare se indrepta catre un colt iar in coltul lui Yao Xun se nimeri sa fie frumoasa Heng Wo fica imparatul mort. Ca sa se distreze putin imparatul hotara ca fiecare sa fie legat la ochi si sa picteze fara sa vada, Batranul dori sa spuna ceva dar teama ii inchise ochii si lacrimi grele prinsera a-i picura in barba. Servitorii legara ochii si le pusera in mana penelurile, potrivindu-le calimarile cu culori cat mai aproape.
Batranul Xun Zi pipai calimarile si asezand matasea pe un suport de gresie incepu sa picteze trasaturile unei feïe ingetesti. Chiar daca nu folosea decat negrul pentru a fi sigur ca nu incurca culorile desenul era desavarsit.
Yao Xun dupa ce se lasa legat de mainile fine ale frumoasei Heng Wo isi scoase din san varful de bambus, cupa de lalea, petecul de hartie si naframa neagra. Imparatul vazu ce anume a facut baiatul si la un semn, o sluga se furisa si inlocui cele scoase din san cu lucruri fara valoare, fara ca baiatul sa banuiasca ceva. Acesta lua ramura uscata despre care credea ca este batul de bambus, o inmuie in gaoacea sparta a unui ou despre credea ca este cupa de lalea fermecata si incepu sa picteze pe vesmantul unei slugi. Cu chipul frumoasei fete in minte incepu sa picteze o gradina fermecata cu totul si cu totul nemaintalnita, plina de flori inmiresmate si de copacei plini de roade coapte, ce se ascundeau printre aleile asternute cu nisip de aur din cel mai fin. In mijlocul gradinii se afla un havuz cu ape de clestar in care innotau pesti de aur si pe malul caruia se plimbau gravi cativa ibisi. Gradina toata era luminata de o lampa fermecata ce poleia locul in argintul a sute de luni. Poate ca ar fi ramas sa desavarseasca desenul tremurand fiecare frunza in adierea calda a vantului de seara si rascolind aerul cu trilul pasarilor ce sagetau cerul in zbor scurt dar vocea samberlanului rascoli linistea. Fata cu maini de matase se apropie si ii desfacu legatura, privind cu groaza caci nu vedea nici o urma. Abia atunci baiatul vazu ca imparatul isi batuse joc schimbandu-i instrumentele si un sambure de teama se chemui adancul sufletului sau.
Slugile luara desenele tatalui si fiului si pornira cu ele spre imparat. Acesta le facu semn plictisit si cei doi se apropiara la cinci pasi de tron pentru a putea asculta vorbele imparatului. Prima sluga ii intinse samberlanului desenul batranului si acesta il arata imparatului. Acesta privi desenul si chipul sau lasa sa-i scape un zambet fericit.
- Frumos chip ai mesterit. Pentru aceasta bucurie iti voi darui viata si trei pungi cu galbeni.
Samberlanul ii arata imparatului si vesmantul slugii pe care pictase flacaul. Imparatul privi, lua vesmantul si-l apropie de ochi dupa care il indeparta si aruncandu-l incepu sa rada cu putere. Facu un semn si o sluga ridica vesmantul, intorcandu-l catre intreaga asistenta. Pe acest vesmant nu se vedea decat urmele de sudoare si nimic altceva.
- Trebuie sa recunosc ca este cea mai nastrusnica gluma pe care am putut sa o vad. Numai pentru atat si tot meriti sa-ti crut viata, dar n-o voi face. Trebuia sa desenezi ceva si n-ai facut-o. Astfel cu toata stima de care se bucura batranul tau tata, viata ta se va sfarsi maine dimineata.
- Marite imparate, chiar daca ai ras de mine ai facut-o in nestinta. Fii bun si porunceste sa desfaca peretele de la dreapta mariei tale. Acolo vei vedea ceea ce am desenat eu.
Imparatul era mirat si suparat de curajul flacaului, prea mandru pentru o sluga. Cu toate acestea dadu porunca sa desfaca peretele ce strajuia sala tronului. Cand slugile dadura peretele la o parte, toata lumea scapa un strigat de uimire caci incaperea alaturata disparuse si in locul ei se afla acea gradina nemaintalnita. Insusi imparatul, se ridica si pasi in acea gradina, afundandu-si picioarele in nisipul de aur. Se apleca mirosind cateva flori si apoi, ascunzandu-si cu grija teama, se intoarse graind:
- Intr-adevar trebuie sa recunosc ca ai atins desavarsirea in mestesugul tau. De azi inainte vei fi pictorul curtii si toata lumea iti va acorda onorurile care ti se cuvin. Vei locui in Palatul imperial si cea mai mica dorinta iti va fi indeplinita. Ce dorinta pot sa-ti indeplinesc?
- Marite imparate, fara sa ma incred, trebuie sa recunosc ca ceea ce am desenat astazi nu este decat o mica farama a cunostintelor dobandite. Poate sa ramana si batranul meu tata alaturi de mine la palat?
- Daca asta este rugamintea iti este indeplinita. Amandoi veti ramane la palat intr-un apartament la ordinele mele. Acum puteti pleca.
Cei doi se retrasera si iesira din sala tronului. Samberlanul trimise un om de incredere sa le arate camera unde aveau sa stea caci apartamentul promis putea fi folosit chiar de el. Fata imparatului veni de le aduse masa ordonata de samberlan: doua lipii uscate si un ulcior cu apa. Yao Xun incerca sa o opreasca sa schimbe o vorba dar fata se retrase rusinata si speriata, cu toate ca si ei ii placea baiatul pictorului. Cei doi mancare si apoi se culcara fiecare cu gandurile lui. Xun Zi se trezi peste noapte, scrise un ravas cu cateva deslusiri si sfaturi pentru buna sa vecina Chyang si dadu ravasul unul ostean de incredere pe care il ajutase candva. Se culca mai linistit stiind ca buna sa Liu-ti vegheaza asupra lor si asupra baiatului indeosebi.
Dimineata cand se trezira, baiatul voi sa iasa in curte la plimbare dar doi strajeri pazeau usa din ordinul samberlanului si nu le dadu voie sa iasa niciunuia. In acest timp samberlanul se infatisa imparatului si cu vorba mieroasa, povesti despre ravasul trimis de batranul pictor doicii baiatului. Imparatul ceru sa vada ravasul, iar samberlanul ii arata un ravas masluit, in care batranul o indemna pe doica sa ridice poporul cetatii la rascoala pentru a-l da jos pe imparat si a o pune pe tron pe nepoata lui, Heng Wo fata imparatului mort, in speranta ca aceasta se va marita cu fiul sau si astfel vor ajunge sa domneasca. Samberlanul facuse toate astea pentru ca se temea ca Yao Xun va castiga increderea imparatului si ii va lua locul la curte. Cu aceasta intriga, samberlanul scapa de baiat, de batranul pictor ale carui opere vor fi nepretuite si scapa si de nepoata imparatului care il refuzase, preferand sa ramana sluga decat sa se marite cu el.
Imparatul se inneca de furie cand citi ravasul masluit si dadu porunca sa fie adusi impricinatii in sala tonului imediat. Cand cei trei ajunsera in sala tronului imparatul era negru de suparare. Acesta dadu porunca sa-l puna imediat in lanturi pe Yao Xun si apoi dadu porunca sa-i fie retezat capul batranului pictor si apoi al nepoatei sale Heng Wo. Aceasta, plina de mandrie si cu inima zvagnind de indignare striga:
- Marite imparate si tu samberlane, stiti ca osanditi oameni nevinovati. Fie ca sangele nevinovat sa cada pe voi si pe urmasii urmasilor vostri.
Nici nu-si termina bine vorba si cele doua capete zaceau langa trupurile osandite.
- Asa patesc toti cei care indraznesc sa se ridice impotriva imparatului, zise samberlanul privind la chipurile ingrozite ale curtenilor.
Baiatul fu luat si aruncat in temnita urmand ca a doua zi sa fie scurtat si el cu un cap. Imparatul dadu porunca apoi ca cele doua lesuri sa fie luate si faramate in bucati mici pe care sa le arunce in mare si nici urma sa nu ramana din ele. Un curtean batran care slujise pe batranul imparat, tatal fetei, lua cele doua trupuri si capetele si le ascunse, urmand sa le ingroape noaptea, iar in locul lor sfarama trupurile a doi porci si astfel arunca sfaramaturile in mare in vazul curtenilor.
Ajuns in celula, Yao Xun se adanci in sine cautand pacea sufletului zdruncinat si zbuciumat. Chipul tatalui si al fetei iubite se agatau de el cerand drept de viata si judecata. Bucuria si tristetea se amestecau alungandu-se si cautandu-se. Bucurie caci in scurt timp va muri ajungand langa cei dragi lui si tristete caci viata era frumoasa si merita traita pana la capat. Val dupa val, amintirile se loveau de tarm, raspandind parfumul clipelor fericite. Dupa un timp se regasi in timpurile trecute cand ostenea alaturi de batranul calugar in pustiul chinurilor si incercarilor. Abia acum i se ridica valul de pe ochi si stiu ca batranul nu era nimeni altcineva decat Maritul Sangdi Supremul, iar lupanul care-l insotise nu era altul decat Yò, dragonul cel bun. Yao Xun ar fi dorit sa poata plange, dar sufletul se impietrise la vederea rautatii si ticalosiei care dusese la moartea celor dragi lui. Cu toata ca stia ca timpul ii este socotit se lasa dus de valul frumoaselor aduceri aminte.
Cu un tremur peste masura peretii temnitei cazura la pamant si in celula isi facu aparitia insusi Maritul care plutea pe o frunza de lotus. Yao Xun se arunca la pamant caci se stia nevrednic sa priveasca desavarsirea Supremului. Acesta se apropie si cu mila netarmurita se apleca si-l ridica de la pamant. Impreuna pornira spre camarile imparatului si cand ajunsera acolo toata curtea era stransa, caci toti simtisera cutremurul palatului si daramarea temnitei. Langa patul imparatului era samberlanul ingrozit si amandoi erau paziti de Dragonul Yò care-si luase infatisarea sa. La un semn al Stapanului Lumilor aparu si curteanul batran cu cele doua trupuri ale osanditilor de peste zi.
- Iata ca ziua judecatii a sosit imparate. Fie ca dreptatea sa se arate si sa-ti primesti plata pentru faptele tale.
- Iertare si indurare Iubite Stapane al Lumilor zisera imparatul si samberlanul intr-un glas.
- Ar trebui sa va judec pe fiecare in parte dar cum impreuna ati pus la cale relele va voi judeca impreuna.
La un semn al Batranului, in aer se intrupa o balanta. Pe un taler se aflau doua petale ofilite iar pe celalalt erau ciulini si scaieti din care se prelingeau suvite de sange. Si cu toate ca sangele curgea incontinuu, tot acel taler era mai greu.
- Dupa cum vezi imparate in talerul din dreapta nu prea au apucat sa se adune fapte bune care sa dea greutate pe cand cel din stanga, cu tot sangele care curge neancetat tot greu si plin de fapte rele ramane. Ce pedeapsa meritati?
- Iertare Slavite si Adevarate. Iarta bietele noastre suflete pline de greseli.
- De iertat eu le iert dar trebuie sa se ierte si ele insele. Pentru aceasta trupurile voastre vor pribegi prin tinutul Yudu, cainindu-se si cerandu-si iertare pentru faradelegile savarsite. Iar Yò va avea grija de aducerea la indeplinire a judecatii.
Ca un tunet, invaluit in cercuri de lumina, dragonul se ridica disparand vederii curtenilor, tarand trupurile celor doi: imparatul si samberlanul.
- Pentru dreapta ta purtare, batrane curtean, din aceasta clipa vei avea mereu in grija balanta cu care vom cantari faptele celor ce se pregatesc sa treaca pragul.
Batranul curtean se arunca la pamant, primind cu bucurie netarmurita dreapta judecate si rasplata. La un semn al Supremului trupurile se intregira cu capatele lor si din suflarea sa se raspandi duh de viata si traire in cele doua trupuri. Xun Zi si frumoasa Heng Wo se ridicara de la pamant frecandu-si gatul si ochii orbiti de lumina si stralucirea Slavitului.
- Tu Yao Xun va trebui sa te lupti cu vitregia si necunoasterea oemenilor si va trebui sa-ti gasesti o sotie iubitoare, pentru ca tatal tau sa-si bucure batranetile cu nepoti. Fie ca tot ceea ce ai invatat sa stii sa folosesti pentru tot omul.
- Marite si Slavite, iarta indrazneala, dar eu deja mi-am gasit aleasa si jur ca toata viata i-as inchina-o, ramane doar sa ma gaseasca si ea caci nu am curaj sa ridic privirea pana la inaltimea tronului imparatesc.
- Vorbele ce le-ai rosti ma fac sa rosesc si sa-mi pierd cumpatul, dar trebuie sa-ti marturisesc ca sunt la fel ca si tine si inca de acum trei ani mi-am pierdut rangul si tronul, zise frumoasa Heng Wo.
- Amindoi vorbiti vorbe in loc sa cautati susurul molcom al soaptelor de iubire. Din aceasta zi tronul iti apartine dupa merit copila, iar daca in trei luni te aflu fara de sot inseamna ca degeaba m-am increzut in tine zise Maritul Sangdi disparand intr-un abur usor ca o adiere de primavara.
Lumea statea si nu indraznea sa miste sau sa rasufle caci inca nu credea in sfanta judecata. Abia cand Batranul disparu vraja se rupse si toti cazura secerati caci bietele lor suflete nu puteau suferi atata bucurie. Incet, incet, lumea incepu sa-si revina, plecand care incotro. Slugile se apropiara de noua imparateasa pentru a intreba ce nevoi are la acel ceas de noapte, dar ea nu putea spune nimic.
Voinicul nostru isi lua tatal pe brate caci acesta era slabit dupa cate trecuse si cu smerenie se retrase din sala imparateasca. Afara din palat lumea toata era pe strazi si povestea fiecare ceea ce a vazut sau a auzit, inflorind povestea cu fel si fel minuni. Cei doi ajunsera acasa si batrana doica se arunca la pamant de bucurie la vederea lor, caci deja ii stia morti. Pana la urma se culcara caci vorbele se impotmoleau in soapte si lacrimi. Dimineata cerul stralucea intr-o lumina noua si toata lumea statea in fata palatului asteptand vesti despre tanara imparateasa ce-si capatase tronul dupa sfanta si cereasca judecata. Nimeni nu suspina dupa imparat si samberlan caci tuturor inca le era teama de uneltirile celor doi.
Trecura o zi, doua, o saptamana si iata ca tanarul nostru primi carte de la curte. Tanara imparateasa il invita pentru a-i cerceta indemanarea si desavarsirea. Yao Xun se imbraca cu straie de curte si se infatisa la palat smerit si cu mandrie totodata. La palat fu primit imediat si adus in sala tronului unde era adunata toata curtea iar noua imparateasa statea pe tron ca pe jar. La intrarea flacaului toata lumea amutii si o carare se deschise de la usa pana la tron astfel ca flacaul putu inainta pana la tron si acolo ingenunche plecandu-si capul.
- Ridica-te voinice, zise frumoasa Heng Wo. Trebuie sa stii ca sfatul tarii a hotarat ca trebuie sa-mi impletesc viata cu a unui ales pentru a putea conduce treburile tari si a intari vointa cerului. Vreau sa stiu daca vorbele tale mai sunt in putere sau nu, caci am decis sa va osandesc: fie la surghiunul dureros al cautarii, fie alaturi de noi pentru a nu mai fi nevoit sa ridici privirea pana la inaltimea tronului imparatesc in cautarea alesei inimii. Hotaraste!
- Decat sa pribegesc in surghiun mai bine ma lupt cu necunoasterea oemenilor si imi caut o sotie iubitoare, pentru ca tatal meu sa-si bucure batranetile cu nepoti zise Yao Xun a saga. Frumoasa Heng Wo, iarta-mi indrazneala si primeste marturia mea de dragoste caci din clipa in care te-am vazut am stiut ca ma voi lupta chiar si cu moartea pentru a-ti castiga inima.
- Fie ca vointa cerului sa se implineasca si Slavitul sa aiba in grija toata suflarea imparatiei strigara curtenii, bucurosi.
Trei saptamani tinura serbarile si mesele erau pline cu bucate si serveau toti fara osebire. Se mai spune ca 100 de ani de domnie dreapta au adus alinare in suflet incat vremuri asa de drepte si cu buna judecata nu au mai cunoscut oamenii nici inainte si nici dupa si daca ar fi sa dam crezare vorbelor, cand li s-a gatat fuiorul de tors pe Pamant, Yao Xun si frumoasa lui sotie Heng Wo au urcat la cer pentru a-i lumina si inveseli pe locuitorii cerurilor cu indemanarea lui desavarsita si cu frumusetea fara de seaman a dulcei lui sotii. Iar daca in cate o zi de vara, cerul se coloreaza in culorile desavarsite ale curcubeului se poate ca varful de bambus al lui Yao Xun sa fi alunecat cautand ochii si inimile oamenilor.

nevermore...

viaţa asta este o poveste fabuloasă
puţin tristă, puţin evazivă, cu siguranţă pare că e de păr trasă
viaţa mea este o înlănţuire de cercuri în cerc
ca o vorbă uitată şi un verb puţin berc
zilele toate sunt incolore
inodore
trasparente şi de cele mai multe ori indiferente.
cui îi pasă că viaţa mea este în viaţa din jur o adâncă crevasă
locul în care intri fără lumină
o sală imensă, o scenă în beznă şi o strapontină
molii ce zboară-ntr-un nor de cortină
şi praf întărit, durere continuă

antipovestea de duminică

astăzi după o adevărată noapte cu lună albastră
ce înflorise ca o tipsie la mine-n fereastră
cred că nu am a vă spune nimic
deci povestea se încheie înainte de vreme şi fătă tipic

astăzi toată ziua am să mă răscolesc
şi despre toate semnele am să tac sau poate c-am să vorbesc
dumineca am lăsat-o la urmă că nu prea are poveste
şi nici nu ştiu dacă printre zile mai este

limba clopotului atârnă vlăguită de sete
nu i-ar ajunge toate duminicile ca să se-mbete
mâine va fi cred cea mai tristă zi
o luni ce se pierde prin frunzele veştede, după cum bine şti.

povestea de sâmbătă

ciudat, ziua de astăzi e ultima zi normală de muncă
ce lasă prin viaţă o urmă de carenă, adâncă
ziua de astăzi este o zi uitată
azvârlită prin pod ca o minciună nefondată

moartea într-o astfel de zi e aproape perfectă
şi nici nu are alură de moarte suspectă
e ca o ultimă şi tandră înbrăţişare
când frunza uscată se-ntinde spre soare

despre ea am vorbit aproape întreaga săptămână
căci îmi era iubită, amantă, stăpână
fără ea nu-s decât apă-ntr-un şanţ infinit
inutil de uscată dacă nu m-ating de nimic

mâine va urma o altă poveste
ce poate să cadă în lume ca „a fost” sau poate mai este
ziua de mâine se va coace în forma ei
doar de voi fi s-o ofer: ea ofrandă, voi zei

povestea de vineri

astăzi nu cred că voi scrie o poveste
am răsturnat călimara lăsând ziua să se verse
toate orele pline de soare s-au dus
şi ce a rămas nu-i de ajuns

astăzi am decis să trăiesc fără perfuzie
mi le-am smuls ca să creez confuzie
voi sta aninat de-o vagă secundă
răscolindu-mi degetele prin unda prelungă

mă-mbrac în minciună, te-mbrac în lumină
dau lumii de ştire, că n-ai nici o vină
mă-mbrac în tăcere şi-n pleoape mă strâng
copil fără jocuri, matur fără viaţă, bătrân. şi nătâng

chem trenul să vină pe linia mea
cu şuieru-i rece tăcerea mi-o ia
vagon fără geam cu uşi îngheţate
în cerc de mistere pierd uşa din spate

povestea de joi

povestea de astăzi, povestea de joi
e o poveste născută moartă, aruncată la lada de gunoi
mi-aş fi dorit să pot să-i car sacul de sport
şi crosa şi rasa cea neagră pe care acuma le port
povestea ei e povestea din mijloc
cu unghiile date cu ojă ca într-un valpurgic joc
cu cearcăne-adânci şi rimel cam prăfos
cu tăceri gureşe şi-arţăgoase foc
poveste uitată cu iz de tenebre
când noaptea se surpă, coloană făr’ de vertebre
povestea de azi mi-o dedic numai ei
scutier asvârlit în groapa cu lei
cavaler făr’ de lance
şi om de nimic
care pentru arginţi
chiar de ea mă dezic
facă ce-o vrea
nu mă vait şi nu cred
că-s mai mult de-un etern şi pribeag menestrel

povestea de miercuri

povestea aceasta întârzie să vină
cu toate că nu-s decât eu în grădină
vara-i plecată, toamna-i la poartă
pe-alei tot iarbă şi frunză moartă, uscată

se poate să fiu doar eu vină
nerăbdarea din mine creşte ca pătrarul de lună
şi mai am şi-o curiozitate spartă
rătăcită între o cazma, o greblă şi o lopată

mă gândeam să-i povestesc de iubire
cu toate că vorba lungă nu prea îmi stă în fire
de iubire şi alte băuturi asemenea ei
ce te ameţesc şi te fac lumea în cap să ţi-o iei

un câine îmi latră tăcerea uitată
povestea prin colţuri e roasă, crăpată
mi-s vorbele ceţuri, fuioare de fum
c-o iarnă ma-ntâmpin şi pornesc la drum

povestea de marţi

povestea de marţi se dedică celui care
tânjea să iasă seară de seară cu ea la plimbare
să-i povestească toate cele pe care le-a trecut
emoţii crescute sub vârfuri de knut

el era acrobat, frică ascunsă în trup de bărbat
făcea salturi mortale de azi către ieri
nimerind peste vise, uitări şi căderi
fără plasă de păr, briantină şi rid
era ochiul de laser, etern curios şi lucid

ea era doar o rimă involtă, suavă
crescută din joacă de-un vârf de creion
tăceri ce se-alungă pe-o foaie bolonavă
grafit încleiat cu lacrimi sudori

nu ştiu cum s-acund nimicul dospit
şi ies dintre frunze de toamnă
un nor plumburiu pe-un cer rătăcit
ce plouă pe urmele-ţi doamnă

poveste de luni...

e o poveste puţin tristă sau poate doar pesimistă
care nu începe ci se termină cu a fost odată
după ce ea s-a vazut măritată
şi în rândul lumii intrată

ea era puţin curvă
răsărită în viaţă ca ciuperca după o lună tristă şi udă
şi se trezea răscolind frunzele moarte din parc
năruită-n plăcere ca o căpiţă în prepeleac

el era puţin zănatic ca să nu spun de-a dreptul lunatic
cu ochii zidiţi în ceruri cu stele
pe când tăia frunzele viţe şuviţe
la câini şi căţele.

ea se făcea mai mereu că e tristă
zicând tuturor că-i o stea, născută să fie artistă
dar din iubire prea multă, încet s-a ratat
când de suflet, pe el ameţitul de viaţă, l-a luat

el zâmbea tâmp, fericit şi sătul
căci vedea cum plictisul îşi sapă tunel
şi-o lasă uscată şi goală şi ştearsă
ca pe o haină cu faţa întoarsă

copii n-au avut căci pământul e plin
de prostie vopsită, de ură, venin
nici cerul nu poate toţi norii să-şi ţie
şi-i plânge, şi-i ninge şi-i pierde-n pustie

vecini n-au avut, nici casă, nici viaţă
au fost nişte clipe-nşirate pe-o aţă
ei umbră n-aveau ştiind doar că luni
nici iarba nu creşte-mpletită-n cununi

de plâns nu mai plâng de-o sută de ani
în ziua de luni copaci-mi cern bani
mi-e ţinta ieşită din toc în călcâi
rugina-i in sânge o spăl şi o-ncui

am pus apometre la ziua în curs
povestea de mâine?
o ceaţă, lăsată pe jantă
într-o săptămână cu roata spartă

sfaramaturi…

vis de langusta ce-si ofera bratele ofranda pe masa tacerii
luati si mancati, acestea-s cimitirul nespuselor
si toate cuvintele incremenite
asteapta o noua scriere

vis de lacusta ce-ntuneca orizontul literelor
pustiind foile de toate cuvintele
si sufletul de toate trairile
cu foamea curiozitatilor stranse stol

vis de furnica ce se-nghesuie in carnea literelor
cernand ganduri si straluciri irizante
pe-ntinderea alba
cu tusul sangelui sau

vise destramate, vise-mprastiate

…spartura

impartim acelasi pat ca generalii campul de lupta
dar nu in orice ranita creste un baston de maresal
care sa traseze directia razvratirii carnii
impotriva masinii de tocat vise

intamplator sau nu, umbra mea se adanceste-n asternut
si face ingeri cu mainile prefirand cuvintele
tot mai reci, tot mai albe

trupul ingropat de regrete
se zbate pe marginea patului
despicand nisipuri miscatoare
ce ma sorb cu o ultima rasuflare

despre chimia salivara si legatura covalenta a indiferentei

mi-am luat tarnacopul, harletul si lopata
si-am plecat sa-mi ingrop toate clipele traite
fara sa realizez curgerea catre inutil

primul cuvant ce-a valurit lacul privilor
purta in el germenele povestilor cu a fost odata
si mai ales prevestirea calmului

am ales sa scriem povestea furnicilor
ce se zidesc in bolta si in peretii furnicarului
ascultand cresterea si descresterea larvelor cuvinte
la fel de rostite si de uitate de sute de generatii

privirile noastre purtau lumea in spate
iar cuvintele arcuite peste puzderia tacerilor
sa legau ingropandu-si picioarele in cristalul slefuit

lumea se consuma si ne consuma
slabind temelia si ordinea fireasca a tacerilor
pana cand tot universul nostru a disparut intr-o asurzitoare pravalie

eu descopar o lume ce nu a fost a noastra
tu descoperi cuvinte punti ce niciodata nu a fost ridicate
intre buzele parjolite de atata asteptare
si ziua redescoperirilor s-a strans covrig pe presul din fata vietii

surasul a inflorit in coltul ochilor
avalanse dezlantuite de cuvinte matura totul in cale
zdrobind tacerile ce ne-au podit buzele

inutilul isi intinde aripile la soare batand alene aerul
se ridica abandonandu-ne la marginea desertului
dervisi cautand adevarul in ceata tremurata a asfintitului

suferinţelor...

ma priveai si-mi spuneai ca-s mai rece decat oglinda
vorbele mele alunecau golite pe cerul gurii
si de cele mai multe ori plouam

imi umplusem buzunarele cu nisip si cenusa
si poteca se largea desert in urma
sufocand orice incercare

aerul incerca sa ma respire
si-l vedeam cum se chirceste livid
strangandu-se pana la stadiul embrionar si-si da sufletul

ma impleteam cu propria umbra
coarda sugrumand orizontul asteptarilor
intr-o continua nemiscare

luam pumni de cuvinte
si-ncercam sa ma spal de taceri
dar scrumul se prefira printre degetele coxate

visele mele, zmeie zbarnaitoare
isi strang trena la piept
si trec dincolo de albastru

cine va-ncerca sa ma descifreze
se va-mpotmoli in colbul sterpelor si nerostitelor
cautand cu spaima capatul ragasirii din coltul ochilor

starea de plutire

emoţiile mă aduc în stadiu de balon stratosferic
plin până la saturaţie de tăceri
zbătându-se
alături, zace inutilă
nacela uitatelor trări

zborul, despărţirea, ruperea de carne
incendiază preaplinul

lava, ardere şi frământare
îşi caută drumul
spre lumină
chiar dacă nu ştie ce-nseamnă libertatea nemişcării
mă strecor pe o falie inversă
curgând către suflet
şi apropierea luminii mă face să gâfâi
cu o ultimă sforţare izbucnesc
sfărâmându-mă-n jerbe
în aerul rece
apa mă spală trăgând tot fiorul
şi clocotul ce m-a împins către mine însumi
undeva, purtând toate ridurile curgerii
trec timpul prin ochiul închis
şi uscat al zilelor

şi-am fost ardere
pârjolind totul în cale
până când am realizat că indiferenţa
crează crusta ideală
sub care doarme somn greu
Pompeiul tuturor aşteptărilor

vise…

vorbele mele de taina
se opreau la poarta sarutului
asteptand

cand va veni ora
te vei ridica infasurata-n lumina
povestind toate tacerile

umbra noptii se toarce
legand firul vietii dintr-o eternitate
intr-o alta dimensiune…

asteapta-ma ai spus
si mi-ai luat rasuflarile mocnite
ratacindu-le pe poteca

te speli in privirile mele
racorindu-ti arsita sufletului
de la buzisoare pan-la tatisoare

voaluri...de-ntuneric

uneori, când noaptea mă caută,
mă ascund printre visele rătăcite în spatele pleoapelor
şi întunericul mă învăluie protector
ascunzându-mă de frigul ce-o-nsoţeşte

taci!
şoaptele se răsfiră pe umeri de stele
cuprinzându-i toată liniştea
şi nemişcarea
ţintuită

săgeţile străpung învelişul
ochiul rănit suspină ultima lacrimă
iar lumina îmbracă pupila ce se contractă
punctiform

urmele nu mai au miros
trecerea a dat în pârg răsucindu-se a uitare
cerurile urcă şi coboară funii de ploaie
legănând întunericul somnoros

„nani, nani...dormi uşor
cu stele ţintate-n pleoape
să ne poarte
pe cărarea ielelor...”

viitorologie

încă de pe când se afla în pântece aflase despre ea
ştia că o să-l urmărească toată viaţa
şi mai ştia că nu va scăpa de ea
umbră zidită adânc
la baza cărnii şi a oaselor
acolo unde numai cancerul se mai încumetă

tainic,
vălurind printre faldurile luminii
s-a strecurat în viaţă
strângând un ţipăt în pumnii mici
fără să se mai uite
unde-i ascunsă

la primul scâncet răcnit
ea s-a ascuns
strecurată pe sub corzile vocale
şi n-a ieşit imediat
ghinion
carnea s-a strâns
jur împrejur, celulă după celulă
ridicând zid gros până la sufocare
şi apoi a uitat de ea
de mirosul ei
de tăcerea cu care rodea
la baza zidirii

din adâncuri
la intervale neregulate
mofete cu iz de moarte se ridicau
aburindu-i ochii
tăcerile se surpau în jur
izolând suspinele
şi intunericul

„hai la groapa cu furnici
ba-i aici, ba nu-i aici...” cu tăcere te ridici
dintre frici...

povestea unei însemnări

m-am aşezat să scriu câteva rânduri
după cum îmi este obiceiul
dar în faţa colii albe ochii orbecăiau
fără nici un sprijin
tocul...

un ciot de creion, prietenul meu din nopţi fulguite
rătăcise drumul printre foile răsfirate
din locul acela voia să-mi facă semne


creionul, creionul nu mai avea mirosul lemnului şi al grafitului
era doar o forma peticita a feromonilor de demult
pe cand stapane erau rimele saltarete
si versurile albe
goale
lipsite de ascunzisuri

undeva, candva
naruiam zidurile si scapam vorbele de la taceri indelungi
acum tacerile se surpa astupandu-ne
golurile
poate ca
fie ca toate celelalte
sa reziste sub moloz si sub daramaturi
pana cand...

în loc de bună seara

zilele trecuseră impertinente strada
lăsându-mă s-aştept verdele
pe bordura crăpată
cu umbre de noapte pe la unghii
visele s-au lăsat pe vine, ostenite, cu ochii plânşi
cerându-se luate-n braţe

m-am aplecat să-mi caut norocul
dar cine ştie de când am eu gaura asta-n buzunar
oricum nu se zăreşte nimic în jur
dar îmi fac datoria de muritor
garderobă de actor.

culoarea a sărit sprintenă
ţăcănind cu tocurile pe caldarâm
privirile se zbat să iasă dintre amintiri
trăgându-mă de ciuf pe carosabilul
pătat şi pătrat

aerul ţiuie a moarte
şi umbra ei se măreşte cotropindu-mă
impact inerent, stop cadru – un petec de cer galben
uitarea a intrat din plin zvârlindu-mă cât colo
printre flori ofilite
şi pete spălăcite

un bob de grâu
o poartă prea mare
lumea se trece, luna în cer moare
21 de grame, uitate pe taler
mai cerne-mă ploaie
acolo-n odaie

părere

astăzi am coborât în stradă
după ce m-am luptat două zile să-mi smulg rădăcinile
din apele covorului de vorbe ofilite
cerul tremura scuturat de o tuse convulsivă
şi nici pământul nu se simte prea întărit
strecurându-se printre ochiuri mâloase
oamenii alunecă printre minciuni şoptite
ferindu-şi buzunarele doldora
de singurătate
primei umbre grăbite i-am întins mâinile
pline de iubire
s-a întors mirată,
şi-a afundat mâinile în buzunare
şi a plecat grăbită mai departe
iubirea se scurgea printre degetele chircite
inutilă ca orice produs lucitor
îndelung expus
ochii alergau fără astâmpăr
oprindu-se în pieptul fiecăruia
povestindu-i disponibilitatea de-a asculta
şi de a îndrepta cutele durerii
dar umbrele îşi astupau urechile şi treceau mai departe ferindu-se
timpul meu se tânguia pe bucata de suflet rămasă
umbrele treceau fără să se uite unde-şi aruncau bănuţul uitării
ferecându-şi pleoapele să nu mai audă toaca uitării

mi-am luat puţinele vorbe rămase
adulmecând povestea nicicând spusă
şi-mpreună ne-am povârnit până la vadul trecerii
pescuind rătăcitoare sclipiri

reflexie

anul trecut povestea mea încă se întindea la soare
sorbindu-şi cocktailul de vise aburinde
îşi trecea degetele printre vorbe şi pauze
şi privea cu regret spre zilele în care
alerga pe zeci de pagini
cu picioarele mustind a cerneală
si a bogăţiei nealterate

cerul se strânge în fulgarinul pătat
şi dă să se întoarcă
iarna-l aşteaptă la colţul străzii
privind nerăbdătoare ceasul cu limbile îngheţate
e prea zdrenţuit ca să se mai ascundă înghesuit printre nori
şi parcă nici respiraţia nu-l mai ajută

poveştile şi-au tras codiţele din teci
şi s-au împrăştiat la prima suflarea astmatică
copacul meu fără vorbe
face semne disperate în podul palmei
tocul, dezrădăcinat cade printre pauzele tot mai mari

povestea mea nu mai e poveste
e doar amintirea unor vorbe încolonate
mărşăluid printre rime rănite, raniţe fără bastoane
şi tărgi impregnate cu durere

a fost odată
să nu-mi cereţi să vă spun anul
închis în inelele cu ochi de rumeguă

undeva, cândva
povestea

mai trăia

rătăcitoare

candva, alergam cu vorbele la un loc
si torceam povesti insirand cuvantul suveica
printre ore si zile ratacite
si toate erau bune si frumoase
pentru ca nimic nu razbatea afara din cercul nostru
dar intr-o zi am luat lucratura si-am povestit-o
si apoi alta, si alta
si cerul se golea de nori
lasandu-ma singur sub arsura nespuselor
si blestemele vorbelor tradate
povestile mele cadeau, scuturate de nepasare
si nimeni nu mai voia sa asculte nimic
temandu-se de tradarea mea
si de pedeapsa lor
as fi vrut sa dau inapoi
sa rastorn timpul
dar toate incercarile
se pierdeau printre traverse macinate
si regrete ruginite
am ridicat pumnul sa amenint
dar pana sa termin cerul s-a potopit
negru de furie
iar vantoasele imi dau roata
smulgandu-mi toate povestile si insailarile
si limba si degetele raschirate
iar vorbele
mi-au scos toate lacrimile
uscandu-mi lumina si caldura ochilor
visele se zbat sub borurile palariei
si-asteapta sa zboare
spre alte tinuturi
pregatite,
in asteptare

nehotarare

Am avut de ales intre a-mi trage capul in carapace
Sau a mi-l baga in nisip
Prostii, nimicul iti intra-n ochi orice ai face
limax ce se lipeste de retina
Si ramane oricat de mult ai lacrima sau te-ai freca la ochi
Am pandit pana cand noaptea a inceput sa-si pasca linistita stelele
Si m-am pitit in marsupiu tragandu-mi pleoapa deasupra
Aici nici macar satelitii nu ma mai depisteaza
Pot spune ca sunt invizibil
Ca o supernova
Revarsata in coada ochiului

în pribegie

astăzi o să mă calc:
mai întâi gulerul amplu cu balene
că tot sunt specie condamnată
la uitare
o să-mi iau mâneca dreaptă
suflecată între cele două razboaie
şi o s-o calc cu şenila groasă
să iasă toate cutele
sufletului
apoi trec la mâneca stângă
ce a ţintuit toate visele pe braţele stelei
înroşită de lacrimile ciutelor
şi care a scris certificatul de naştere lui moş gerilă
dar Dumnezeu nu uită şi nu se grăbeşte
El încă mai aşteaptă să-mi calc piepţii
mai ales partea stângăa sub umăr
şi partea dreaptă sub coastă
apoi spatele
dar aici am déjà o problemă
dată de înghesuială
nu prea mai ai unde să pui fierul
şi nici talpa
nici biciul nu mai suportă
să se-nghesuie la altoi

reise, raise
răsai soare din păstaie
şi te zvârle-n altă zare
să-mi găseşti uitatele
şi necercetatele
dunga să coboare lin
ca seva ce cat-a vin
ca bobu-nrădăcinat
în lipie măcinat
că ţi-oi da mare ţi-oi da
toată veşnicia mea
să petreci
să nu te treci
prin gâturi de grote reci
pe sub ploaie de sudori
ca roţile de la mori
să te verde
să te-albastru
în metanii de sihastru
de iubire aninatu
pe o pleoapă-ncondeiatu
ca uitatu

spori de uitare

spori de uitare

în noaptea asta cred c-am să mă rătăcesc
într-un ochi de geam abandonat
într-o intersecţie pustie
am să-mi pun telefonul pe modul silenţios
iar dacă mă caută cineva
mesageria vocală o să şoptească:
reise, reise
urmele coboară poteca prăfuită
desţelenind lumina
cu fierul tăcerii
iar literele culcuşite-n brazdă
se-agaţă de pauzele prea lungi
raise, raise
degetele rătăcesc
dervişi rotitori pe cerul uitarii
ridicând nori de-ntrebări
şi semne
dispreţuitoare
reise, reise
clopotele au gura plină de hohote
iar limbile topite
se scurg
printre buzele arse
raise, raise
undeva, daca ar fi să privesc în urmă
aş putea regăsi punctul în care m-am desprins de nacelă
dând piept cu liniştea îngheţată
şi neagră
raise, reise
tot mai sus, mai departe
găurile negre nu au companioni
şi nici duşmani
işi mănâncă în linişte
ce le-a mai rămas...
nonexistenţa
şi libertatea de a aştepta
lumina
reise, raise

Nu pariaţi pe mine

Cap 1. Noaptea când cerurile cântă

Ţi-am povestit cum sapă frigul la rădăcina lacrimilor? Iarna, noaptea are răsuflare de moarte nu de viaţă. Mai ales dacă trebuie să te urci în tren şi să pleci. Peronul binecunoscut flutură lumina felinarelor trăgându-se la o parte din partea necunoscutului. Tot furnicarul de oameni coboară-urcă s-a-mprăştiat fiecare pe la locul lui de noapte şi-aşteaptă să-ncolţească la capătul drumului. Trenul numără gâfâit traversele, stelele recită sacadat din psalmi şi lumina alearga o bună perioadă alături dând veselă bună seara după cuviinţă. Vagonul tău numit viaţă are încălzirea defectă. Cine să-şi bată capul la Revizia de vagoane de toate metehnele şi bubele? Frigul doare. Se foieşte pe lângă tine, te miroase, îţi adulmecă toată marea întrebărilor nepuse şi se bucură când cade ca o şubă învăluindu-ţi picioarele. Îţi mişti degetele dar pielea bocancilor se trage cu teamă parcă să nu se molipsească şi ea de boala lui. Sângele îşi pierde supleţea şi se târâie de colo-colo frecându-se zgomotos de pereţii cărnii îngheţate. Frigul asemeni unui muşuroi răzvrătit urcă luând totul în stăpânire. Degetele cad răpuse, pulpele îşi leapăda carnea rebegită iar oasele dezgolite se trag mai adând înspre măduvă. Genunchii îşi freacă rotulele dar gerul muşcă lacom din viaţa lor. Cu pocnet surd acestea se crapă dându-şi sufletul împăcate. Au rezistat cât s-a putut. Mai mult de atât nici măcar tranşeele nu-şi permit. Răsuflarea se sleieşte pe degetele ofilite. Lacrimile înţepenesc ca un mecanism neuns iar urechile desluşesc clinchete nepământene. Te ridici încercând să te mişti dar trupul înaintează cu greu prin frigul învâscoşat. Aburul pluteşte pe întinderea mioapă a nopţii. Frigul înfloreşte ferigi încredibile în carnea sticlei. Te cuprinzi în braţe cu deznădejdea celui ce şi-a primit sentinţa. Nici braţele nu mai ştiu ce simt, ce strâng; totul este cernere, pulberea uitării acoperă totul aşa cum numai lutul strânge în răcirea lui modelul. Ochii se-nfig în noaptea rece. Nici ei nu mai pot să se agaţe de o umbră de căldură. Totul dispare, se topeşte în frigul ce rumegă liniştit cu botul pe genunchii tăi. Numai inima, ea singura mai bate ca să se-ncălzească. Nu ştie de ce dar o face. Mecanic. Fără să întrebe. Fără să se întrebe de ce. Este menirea ei. Coşul pieptului se contractă ascunzând bulgării de aer îngheţat. Gâtul se surpă iar capul cade într-o dulce şi ucigaşă picoteală. Ici colo noaptea tresare la şuierul trenului. Lumina s-a diluat pândind trăirea licărului stins. Gândurile se ghemuiesc unele în altele trăgându-şi urzeala nerostirii peste ochi. Noapte şi frig. Uitare şi frică. Abandon şi-ncrâncenare. Disperarea se tolăneşte lascivă admirându-şi rotunjimile. Ultimul fir, cordonul Ariadnei tresare în mâinile tale hămesite de foame. Căldura este singurul lucru pe care ţi-l mai doreşti la mic dejun, prânz şi cină. Căldura ce te-mvăluie ca un vin bun mângându-ţi fiecare celulă în parte. O tresărire, o chemare şi cuţite de lumină spintecă vălul negru al frigului. Dimineaţa se arată ca să-ţi redea încrederea. Te ridici ca s-o saluţi cu mâna la inimă. O creangă-ngheţată lângă un foc ce-şi trage sufletul. Chiar dacă soarele are numele golit de conţinut, frigul mârâie şi se trage înapoi. O lumină anemică încearcă să pătrundă prin desişul ferigilor. Ochii tăi, balene hăituite, să lasă străpunşi de harponul luminii. Frigul doare. Are gust de moarte. Şi de-nţepenire. Vălurile uitării fâlfâie duse de mişcarea înceată a zorilor. Gara, punctul final, locul în care cobori scările pe peronul vieţii este-n aşteptare. Te-aşteaptă, aici îţi primeşti primele palme. Bătaia aia te-ncălzeşte şi-ţi aruncă sângele de colo-colo. Ridici mâinile să te aperi. Mişcarea îţi face bine. Te scoate din amorţire. Aceasta este povestea mea. O aşchie, o fărâmă. Acum îmi e bine. Pot să plâng. Pot să-mi mişc degetele. Pot să mă simt atunci când mă strâng în braţe. Toată viaţa mea încape pe o etichetă de conserve. Tot sufletul meu, înghesuit, aşteaptă împrimăvărarea. Nu sunt o conservă obişnuită, dar nici străină de tot ceea ce vă aparţine aşa că, nu pariaţi pe mine.


http://www.youtube.com/watch?v=DSrLDHDQ2eo&p=3C9B4A94A2CE62F8&playnext=1&index=59

sfoara

închis între cei patru pereţi ai inimii
îmi schimbam costumul pregătit pentru o nouă reprezentaţie
numai că nimeni nu venea să ridice cortina roşie
şi zilele treceau năruindu-mă.

interceptare

mai pot oare să fiu singur în ziua de astăzi
întrebarea se ridică dintre sutele de ştiri
ce cad buluc peste tăceri...
peste aşteptări
peste degetele cu care îmi pipăi trupul
peste limba ce se strecoară umezindu-mi buzele
peste pleoapele ce-ncearcă inutil să mă ascundă
şi peste cele patru-ncăperi
din care inima
îmi alungă
până şi ultima dorinţă

... unul

băteam la poarta cerului, inutil
norii se plimbau prin faţa ferestrelor adulmecând
şi se retrăgeau, puţin contrariaţi de îndrăzneala mea
tunând şi fulgerând acolo, departe...
am obosit să tot aştept
şi ziua mi-a căzut a ploaie
avortându-mă
după ruperea apei

cerul se surpă
caută scăpare isteriei generate
şi plânge, se plânge, iar lacrimile plouă anapoda
dinspre mine înspre el
când apele se-nchid deasupra
cerurile se deschid
privind nedumerite tăcerea

umbra

Era cu mine. O simţeam în spate. Nici nu mai trebuia să mă întorc. Nici măcar coada ochiului nu mai trebuia să zvâcnească a neputinţă. Şiam că e. Şia că ştiu. Poate că de aceea nici nu se mai ferea. Era stăpâna. Iar eu simplu chiriaş în casa oaselor mele. Nici măcar trupul acesta nu-mi mai aparţinea, eram un chiriaş. Ori de câte ori plecam jurându-mă uitării, făcea ce făcea şi mă abătea din drum până în faţa buzelor îndemnându-mă să intru. Şi fiecare nouă zi era o zi a desfătărilor pentru că până şi uitarea şi ura şi nimicnicia ating pragul desfătării. Să poţi să-ţi numeri coastele coliviei în fiecare zi. Şi cu toate că şti că nimic nu se va schimba să nu ai puterea să tai nodul răsuflărilor să poţi spune şi tu: zarurile au fost aruncate!
Când o să-mi mai treacă supărarea poate că o să mă-nvrednicesc să-i fac şi portretul, de parcă nu ar cunoaşte-o lumea. Toată lumea o ştie dar tuturor le e frică să vorbească. O să vorbesc eu. Oricum prezenţa mea deranjează aşa că atâta lucru pot să fac, să o enervez. Nu ştiu dacă ea cedează la aceleaşi traume omeneşti dar mai mult oricum nu pot face.
Până acum ceva vreme aveam un coşmar îngrozitor: se făcea că eram copac. Şi mă dureau rădăcinile de atâta scrâşnet. Mă vedeam alergând ca un copac nebun cu toate crengile vâlvoi...dar de fiecare dată rădăcinile mă dureau îngrozitor. În fiecare an îmi aruncam alte şi alte crengi în aer în speranţa că voi da de toartele cerului de care să mă apuc şi să trag până mi s-or albi toate frunzele. Dar cu cât mă aruncam mai sus cu atât mai dureroasă era căderea. În fiecare dimineaţă ştergeam pleoapele norilor şi lumea trecea pe deasupra şi pe dedesuptul nostru până la epuizare. Până într-o dimineaţă, când un căpşor plin de zulufi s-a oprit trăgându-şi bunica de mână şi strigând: Buni, uite un pom cu frunze albe!
Într-o groapă din asfalt luna se oglindeşte. A găsit şi ea un luciu de apă şi tot trage cu ochiul. Degeaba îmi dau crengile la o parte, ea este acolo. Colivia dintre coastele mele luceşte straniu. A sânge uitat sub o unghie.

singur...

băteam la poarta cerului inutil,
norii se plimbau prin faţa ferestrelor adulmecând
şi se retrăgeau, puţin contrariaţi de îndrăzneala mea
tunând şi fulgerând acolo, departe...
am obosit să tot aştept
şi mâna mi-a căzut a ploaie
avortându-mă
după ruperea apei

cerul se surpă
caută scăpare isteriei generate
şi plânge, se plânge iar lacrimile plouă anapoda
dinspre mine înspre el
când apele se-nchid deasupra
cerurile se deschid
privind nedumerite tăcerea

şoaptă

mă duc să mă culc sub o frunză
şi-aştept să mă cern a zăpadă
mi-e dor de-o tăcere cât moartea
ce vine în braţe să-mi şadă

las poarta deschisă
şi mătura-n drum
şi cerul şi vântul şi dorul
îmi iau traista-n spate
şi-n traistă m-ascund
trag pleoapa
şi apoi zăvorul

...

ţi-oi spune cândva
că-n joc am trişat
şi-am luat culoarea cu mine
surâsul, cenuşa
şi pragul uitat
himere ce bântuie...

nor autentic

trebuie să vă spun ceva: am avut o perioadă incertă
când îmi pierdusem uzul raţiunii şi pluteam
mă perindam pe cerul pustiu
gondolă greoaie şi plină de ceaţă
după cum bătea vântul
şi mă simţeam destul de aiurea să mozolesc cu buze de ceaţă
toate vârfurile copacilor ce făceau sluj în faţa mea
şi poalele dealurilor ce fremătau pline de iarbă
secându-mă de rouă, de orice-mpotrivire.
pe undeva, cred, îmi luaseră teama
şi se fereau să mă necăjească
pentru că-mi scăpărau imediat ochii
şi-ardeau pustiit până să-mi aduc aminte să plâng.
cel mai ciudat a fost când am deschis ochii
(din înaltul cerului până-n sufletul pământului)
mă rog, era ciudat că puteam să mă văd şi pe dinafară
şi pe dinăuntru
prin milioanele de ochi faţetaţi de ger
ori lăcrimoşi
cu toate spaimele.
şi uite-mă, am rezistat.
numai eu ştiu de câte ori năvăleau nervii până-n margine
ferfeniţindu-mi buzele cu scrâşnetele lor
fulgerate.
uitarea! bun lucru ce-a fost lăsat pe lume
să ne ostoiască temerile şi alunecările.
de multe ori mă întindeam pe spate lăsându-mă în voia valurilor
trecându-mi umbra peste toate văzutele şi nevăzutele
şi când rolul o cerea, plângeam
alteori râdeam
sau goneam nebuneşte
îndrăgostit până-n măduva boabelor de grindină
de câte o codană sânziană, zână nebună de aer şi spumă
uneori melancolic, pândind luna dintre feliile de ceaţă
bombănind ca un moşneag mereu nemulţumit
ce se vrea ploaie în pământ.
câteodată puneam de-o joacă
şi lăsam soarele să se ascundă, prefăcându-mă că mă topesc
şi plouam ca-n ziua când crucile urcau dealul căutându-şi loc de popas
dar oricât de mult am plouat, şi oricât de mult am alunecat
petrecându-mi umbra
n-am reuşit să mă lepăd de toate cuvintele
şi de toate dorurile
şi-atunci, văzându-mi încăpăţânarea
m-au lăsat la vatră
printre oameni, aşa cum mai fusesem atunci
pe când ridicam coastele corăbiei
între care mi-am înghesuit
perechi-perechi
toate simţămintele, şi cuvintele
(spune sau nespuse) şi tăcerile şi adăstările
cu pauze şi aduceri aminte
şi-am aşteptat
până când toată zicerea lumii
s-a revărsat acoperind totul, sufocând, inundând
astupând tot sufletul şi toată suflarea
sub apăsarea spuselor
şi vorbele au pierit, şi oamenii sufereau
şi fugeau din carte în carte
căutând cuvintele
ce reuşiseră
să scape.

vis împietrit

într-una din zile m-am trezit insulă.
n-aş putea să descriu spaima şi nebunia ce m-a cuprins în primul moment
când am realizat că ceva este diferit, cu totul diferit.
cuvintele şi simbolurile mele zburau de colo-acolo, puf de păpădie,
abandonându-mă, lipsit de orice apărare şi împotrivire.
eram al nimănui.
eram al mării, al pustiului, al valurilor şi al cerului
mâinile mele (himeră ideatică fără bază reală)
erau nişte prelungiri,
erau marginile golfului ce se strecurau în mare
tremurate cărări de nisip la limita valurilor
zăcând inerte, fără nervi, fără muşchi
şi fără unghii.
da, nici măcar unghii nu mai aveau
erau carne de nisip auriu, cernut, îndesat,
răscolit doar de valuri
(măcar dacă aş mai putea să pipăi nisipul, să-l simt)
picioarele mele
(ciudat lucru să înveţi să mergi şi deodată să nu mai poţi s-o faci, să nu mai ai cum s-o faci)
nu, nu mai aveam picioare. din inimă se scurgea până hăt departe, o rădăcină
o ţâţână ce mă ţinea pe loc, înfipt în carnea tare a Pământului
şi de sus până jos era o continuă fierbere
semnale urcau şi coborau
cam cum cred că o fi fost pe lângă scara lui Iacov
că doar acolo se mai lipesc lumile
schimbând impresii.
şi aş putea să mai spun de ceea ce vedeam de jur împrejur
de la linia unde apele mă ling pe faţă
aşa cum numai căţelandrul
mai linge aerul să simtă gustul şi aburul mamei
sau al fratelui de ţâţă
în rest, cu cât mi se întărâtă carnea şi se înalţă către soare
văd valurile, văd marea până dincolo de locul unde se curbează linia
rostogolindu-se cercuri-cercuri, printre zdrenţele de spumă
şi dacă mă urc pe umerii de piatră
îmi văd mâinile, miile de ochi verzi (de frunze),
cerul ce-şi piaptănă norii pe plajele mele
şi nimicul.
jur-împrejur, apele se spală unele pe altele
cum mâinile Pilatului s-au spălat de apăsarea vinii în cerdacul judecăţii
şi-şi văd mai departe de cleveteală
timpul amorţeşte cu capul în poala mea
stelele se caută după constelaţii,
ca să nu se rătăcească tot privind pe fereastră
iar eu mă întreb, cu detaşate,
ce mai faceţi voi,
rătăcitori printre vitezele uitate aprinse
cu filamentul zvâcnind a neputinţă?

legitimitate

moartea are nevoie de linişte
şi liniştea adevărată nu o găseşti decât în adâncul inimii
după o scufundare în marea lacrimilor interioare
dar ca să poţi face marele pas
trebuie să asculţi liniştea
să cobori în adâncurile ei, singur
căutându-te, întâlnindu-te, regăsindu-te
mi-am agăţat viaţa
în cuiul dintre două bătăi
şi-am început să cobor
printre suspine şi bolovănişuri
cu susurul temerilor înfipt adânc în carnea timpanelor
colţuri, steiuri, remuşcări, crăpături şi teşituri, căderi şi uitări
totul făcut să-ţi uşureze până la sângerare călătoria,
până dincolo de capătul lumii
departe de lumea dezlănţuită
uitarea se cucereşte greu
lacrima şi sângele sunt urmele tale
cercul îşi caută toate punctele cardinale
prin care se strecoară dincolo
împlinindu-se sferă
fiecare justificare doare
rupe fărâme, polizând, şlefuind
drumul coboară
zgomotele zburătăcesc speriate
întunericul se lipeşte de visele tale
ca un copil de poalele mamei noapte
eu cobor în timp ce acolo sus,
viaţa continuă să respire
agăţată-n cuiul dintre două bătăi
muşchii încordaţi ţipă
degetele crispate urlă
unghiile înrădăcinate scrâşnesc
lumina se ridică văitându-se,
ceaţă obosită
lăsând în urmă valuri împietrite
de linişte şi-ntuneric
picioarele s-au rătăcit pe drum
nu mai cred nici ele în ceea ce simt
într-un ultim sărut
am ajuns!
acum văd că josul există
mai jos de atât nici nu se poate
aici,
liniştea,
nemişcarea,
uitarea, iertarea
toate acestea există
de-abia aici jos pot spune
că am muşcat cu sete din carnea lor
ascultând măselele
ce macină, fărâmă, sfărâmă,
reducând totul
la gustul de neimaginat
al liniştii

nimic nu s-a schimbat

nimic nu s-a schimbat

undeva, cineva, spune o poveste
mi-a luat toate tăcerile torcându-le fir fără virgule
printre cuvinte pustiite şi limbi de clopote
topite în carne.
să nu ştie stânga ce scrie dreapta
şi împreună să netezească nisipul lins de vise
peniţe căzute pe-o plajă literară


viaţa este oglinda în care mă pierd
asemeni literei dintr-un text ros de îndoială
mi-s degetele roase şi tocite
şi-n jur nu s-a schimbat nimic

senin...

cerurile s-au despicat moale
pântece preaplin de zile
şi mi s-au arătat
toate tăcerile lui:
ecce tempus,
carpe diem
am cules prima castană de pe jos mirându-mă
dar toate frunzele mi-au şoptit:
da, a venit...

lin...

fusul...

mi-am luat firul de aţă din fusul Parcelor
şi-am început să-l răsucesc pe degetul arătător
al mâinii drepte
iar inima cobora încet
pe partea stângă lăsându-se uşurel să curgă
odată cu firul, zbătându-se a întrebare: de ce oare?
şi degetul atârna tot mai greu nemaiputând să arate nimic
nemaiştiind ce să întrebe
şi am terminat.
am desfăşurat firul lăsând urmă prin lume
şi când mi-a venit timpul am început să-l înfăşor în jurul degetului
în care se spijinea inima
răsuflând pierită de atâta zbatere
reverberând ecouri în seva lăstarilor
plini de frunze şi zâmbete
dar firul se termină
şi atunci trebuie desfăşurat
cuvând cu cuvânt
foile flutură purtându-şi silabele şi temerile
cu toate spaimele înghesuite pe cant
neînţelegând că totuşi lestul
îşi are rolul său
pe parcursul călătoriei
apoi timpul, sâsâind
a-nceput să-mi înfăşoare firul în jurul gâtului
zilele devin tot mai grele
nopţile se scrumesc de arşiţă
iar peretele vieţii se surpă
mâncat la rădăcină
de-atâta secetă
...
târâişul timpului
greutatea firului
uitarea uitatului
tăişul cuţiului
...
cine firu l-o mai toarce
să ia fusul de la Parce
să tragă scamă de lună
pentru pustia nebună

când balanţa...

toţi cei care te-au iubit au rămas de mult în urmă
toţi cei pe care i-ai iubit au uitat pulberea căzută
drumul tău e plin de cadavrele cuvintelor
dorinţele şi poveştile
şi poemele
şi dramele
fug care încotro
fragmentându-se încontinuu
infinitate de semne
inutile

palmele mele se lasă pe umerii drumului
şi-amurgul picură
arzându-mi colţurile
pline de ceaţă

undeva, cândva
pasărea paradisului
cu pliscul plin de semne
s-a apropiat şi mi-a umezit buzele
m-am înălţat până la stele şi poate chiar mai sus
dar când am ridicat cuvântul să-l rostesc
braţele mi-au căzut a neputinţă
iar viaţa s-a ridicat
mi-a râs trufaş în faţă
şi a plecat
sigură că am s-o urmez...