PRINCIPESA

Sau feţe ale femeii eterne

(penumbră punctată de albastru; voce din off):

-   cine eşti? cum vezi lucrurile? de ce parte eşti? ce declari? cum te cheamă şi ce vrei?

-   pui prea multe întrebări şi toate deodată. cine, cui îi pasă? EU sunt cine sunt, asemenii vremii sau vremurilor. Sub mine bărbatul geme şi se zbate între viaţă şi moarte. Eu sunt! Prin tot ce-am fost m-am dat pe mine.

Şi am fost Cleopatra

(mişcarea de step se poate împleti dacă se găseşte o bucată care să facă trecerea de la flamenco la belly dance în timpul monologului)

Învăluită de căldura lui, primeam ca bună mamă omagiul fiului iubit. Deşertul înverzea când mă revărsam peste pieptul luiînfrigurat de spaimele mărunţite. Cerul cu tot albastrul ochilor mei se înfige spintecându-i măruntaiele. Eu am fost însăşi istoria măririi şi decăderii aşa cum numai măritul Ra mai ştie a muri şi a renaşte din braţele mele. Nilul se unduie căutându-mă, deltă a splendorilor şi revărsării. Sânul meu sparge întunecimea istoriei cu lumina pârguirii. Unduirea trupului meu ascunde muşcătura tulburătoarelor încolăciri. Veninul sărutului meu dezlănţuie agonica rătăcire. Dorinţa mea cutreieră întinderile interioare. Dogoarea mea răsuceşte şi usucă aburul privirilor. O istorie pătimaşă îşi pierde capul printre perdelele baldachinului. Laurii se aruncă la picioarele mele sărutându-mi brăţările încheieturilor iar mâinile mele se joacă visătoare cu soarta. Şi am fost istorie, şi am fost femeie, şi am fost iubită...

Cântarea cântărilor

2.	De dormit dormeam, dar inima-mi veghea. Auzi glasul celui drag! El la uşă bătând zice: Deschide-mi, surioară, deschide-mi, iubita mea, porumbiţa mea, curata mea, capul îmi este plin de rouă şi părul ud de vlaga nopţii.
3.	Haina eu mi-am dezbrăcat, cum s-o-mbrac eu iar? Picioarele mi le-am spălat, cum să le murdăresc eu iar?
4.	Iubitul mâna pe fereastră a întins şi inima mi-a tresărit.
5.	Iute să-i deschid m-am ridicat, din mână mir mi-a picurat, mir din degete mi-a curs pe închizătoarea uşii.
6.	Celui drag eu i-am deschis, dar iubitul meu plecase; sufletu-mi încremenise, când cel drag mie-mi vorbise; iată eu l-am căutat, dar de-aflat nu l-am aflat; pe nume l-am tot strigat, dar răspuns nu mi s-a dat.

(penumbră punctată de roşu intens; monolog):

Viaţa mea este şi a fost o culme a altruismului, a jertfei de sine. Eu femeia, dispar în lumea creată de mine. Trupul, cugetul, sângele meu sunt cărămidă şi mortar împlinind zidirea. Eu nu am dat ci m-am dat.

Şi am fost Maria Antoaneta

Multe femeiuşti s-au bătut ca să ajungă sus în vârf, să fie primele „în ceva”, dar prea puţine şi-au dorit să fie ultimele, să fie încheietoare de pluton, ghilotină ce separă vremurile. Ei bine, eu m-am născut ca să fiu ultima. Au mai fost regine care au murit răpuse de dragostea lor sau de nefireşti porniri dar niciuna nu a fost Regina Ghilotinată. „Prima crimă a Revoluţiei a executarea Regelui. Dar cea mai îngrozitoare a fost uciderea Reginei”. Da, eu am făcut tot posibilul, am pus cap la cap toate iţele pentru a avea această frumoasă împletitură de sumbru şi luminos. „Nu au pâine? Să mănânce cozonac atunci!”.

Care altă Regină a mai intrat în conflict deschis cu ţara? Defăimarea ironică, subtilă a înaltei societăţi, a omului de rând m-au ajutat la împlinirea planurilor mele. Scepticismul pictat în zâmbetul dispreţuitor vis a vis de capacitatea „neştiutorilor” de a-şi orândui viaţa a iritat, a aţâţat, a adus la paroxism  tulburarea şi turbarea. Eram lesbiana lor, mâncătoarea de bărbaţi ce nu-şi putea potoli foamea animalică, incestuoasa lor demonică. Ghilotina, această catapeteasmă a sfinţeniei mele m-a ridicat în rang pictând cu sângele meu sfârşitul unor lumi, a unor destine, a multor vise. Am luat trena morţii şi mi-am făcut voal. Iar ei priveau şi nu înţelegeau. Sângele meu coboară în stradă răscolind oroarea. Zâmbetul meu, rătăcit printre nori se oglindeşte în toate apusurile mizere. Viaţa schilodită de roata istoriei se cuibăreşte sub amintirea mângâierilor mele. Am condus şi am fost condusă. Am primit şi m-am oferit. Ochiul stăpânului îngraşă vita iar istoria a crescut sub privirile mele. Numai că odată scăpată la aer şi loc liber a luat la arat toată viaţa sfărâmând totul cu nepriceperea şi nestatornicia ei.

„non nobis, Domine, non nobis. „

şi au fost ţări de pribegie ce nu m-au vrut

ale căror deşerturi le-am străbătut cu lacrimile mele

aducând seminţele la viaţă

dar urâciunea le-a ars feţele

iar ura le-a schimonosit sufletele

şi alungat am fost fără de vină

ducând cu mine

liniştea pierdută

şi au fost ţări cărora le-am fost indiferent

mă priveau de la înălţimea balcoanelor

şi murmurau din colţul buzelor reci

uscate de indiferenţă

iar clopotele băteau fiecare oră

ce le despărţea de taina iertării

şi-n urma mea creşteau munţii nemulţumirilor

măsuraţi de limbile mărilor furioase

până când oasele trosneau sub povara

nepurtatelor

dar au ţări care nu m-au iubit dar nici nu m-au alungat şi nici indiferent nu am fost

ţări al căror rege eram, purtat în litiera muţeniei

ţări în care mi se făcea loc să-mi plâng toate visele moarte

locuri în care rădăcinile mele vorbeau cu tine Doamne

ţări cu aerul cărora mă-nveleam

dovedind muşcăturile tăioaselor geruri

şi-n acele ţări, pe-acele plaiuri

îmi purtam crucea

prin deşerturi de indiferenţă

dar totuşi fericit că-s acceptat cu bunele

şi cu toate uitările.

şi toate acestea le-am trăit

nu pentru a-mi desăvârşi trăirea

Sed nomini Tuo da Gloriam”

amăgiri

pentru toate trăirile mi-am zidit o casă în miniatură

la ferestre am renunţat pentru că lumina nu ajută la nimic

am renunţat şi la uşă pentru că intrările şi ieşirile nu-şi mai au rostul

hornul nu poartă nici o umbră aşa că am renunţat şi la el

iar acoperişul fără horn nu ajută nimănui

casa trăirilor mele e doar un colţ prăfuit dintr-o idee moartă

ce trebuie să treacă testul tăcerii

răspuns către niciunde

spre deosebire de tine, eu împart totul în trecut şi prezent

trecutul trece în cutii de pantofi îmbătrânite sub o etichetă inutil de clară

1989.08.23 – ultima defilare la care nu am mai participat

iar prezentul  îmi intră pe geam, gârbovit de neploaia moartă

cărarea pleacă fără să ştie către unde

vorbele ostenite se culcă pe margini pentru o eternitate

mă-ntreb: cine mai are timp de poveşti?

Când lumea umblă cu globalizarea conectată la aparate

(am aflat că ultima revoluţie a sucombat la coadă

îşi uitase cardul de sănătate...)

ca donator îmi caut locul ce mă aşteaptă

cuvintele curg prin tuburi de plastic

către alte versuri ce nu s-au scris pe nici un perete

plata? un tichet de masă şi un bilet de călătorie către mâine

pustiirea mă ajunge din urmă

ploaia a murit, soarele îşi cere tainul

alungat, cerul se scurge printre cuvinte inerte

caută-mă,

la marginea lacrimilor

unde oglindesc capacul unei cutii vechi de pantofi

despre viitor vom vorbi data viitoare

pentru o viata sanatoasa

indicat e sa nu consumati nimic fara avizul nostru

pentru disfunctii sexuale s-au inventat: viagra, filmele si site-urile specializate

pentru cei obezi sau grasi s-au inventat programe de lucru  si benzi de alergare

pentru autisti s-au inventat psihoterapeuti si programatori de timp

pentru sangvini s-au inventat drogurile si alcoolul

pentru flegmatici s-au inventat armele si otravurile aromate

pentru melancolici s-ai inventat depresiile cu alaiul lor depastile  zoloft

iar pentru colerici s-au inventat salile de sedinte

in care lumea trebuie sa-si ia angajamente

descurajante

si inutile

din pacate,

o singura stare,

moartea,

a ramas fara insotitori si fara sustinere morala

fiind trimisa la marginea vietii

acolo unde agonizeaza visele

al treilea...

toamna trece prag de aur

prin inel de funigei

telegrame pleaca-n graba

dinspre mine catre ei

voi cadea sa-mi trec dormirea

intr-o brazda nenuntita

radacini in viata moarta

si pieiri in rod deplin...

multumesc

sunt zile, sunt momente, sunt stari
cand un simplu multumesc
arata cat de mult ai nevoie
de mana care iti intoarce paginile
descifrandu-te asa cum esti
om de zi si om de noapte
cu luna pe un umar cu soarele pe celalalt
si ci cei doi luceferi plini de intrebari
boltind viata si petrecand moartea
multumesc ochi ce ma strangi sub pleoapa
multumesc gand ce ma cuprinzi
asa cum ma traiesc
printre aceste cuvinte

gaura de vierme

Dumnezeu si-a trimis primul mesager: Viata

si mi-a spus ca ma iubeste, caci daruit ii sunt dintr-u-nceput

si viata m-a luat, m-a alintat, m-a-mbaiat si m-a alaptat la sanul ei

cu  numai ele, mamele stiu s-o faca.

pe cand ma credeam uitat si parasit

Dumnezeu mi-a trimis cel de-al doilea mesager: Moartea

si-mpreuna am descoperit alte frumuseti, alte spaime si alte uitari

iar viata ramasa pe partea cealalta se uita disperata

cautand drumul catre mine

dar pentru ca totul incepe cu alfa si se termina cu omega

mi-a fost trimis si cel de-al treilea mesager

al carui nume nu se poate rosti si nu se poate scrie

si-mpreuna ne-am strecurat afara, am tras linia orizontului dupa

si am inceput marea aventura.

zile...

ziua de ieri s-a scurs

ascultându-mi bătăile inimii
ziua de azi mă surprinde
răsărindu-mi dintre vise
zilele ce vor urma
se culcuşesc în visul rodirii
cum numai grăunţele mai ştiu murii.

180 de grade

distanta dintre mit si realitate

este exact distanta dintre cele doua fete ale lui Ianus

acceptand si diferenta perspectivelor
 

mitul isi are radacinile infipte-n fiintare

si-si trage seva din trairi incomode si nedeclarate
fara sa ma intrebe ce vad dincolo de iluzoriu

realitatea da navala palmuindu-ma

si-aruncandu-ma ca pe-un pui nedorit afara din cuib

acolo unde este zbaterea si irosirea

mitul se naste sub pleoapa dornica de-ascultare

si-mi susura melopeea noptilor pornite in cautarea stelelor
stele pe care inca nu le-am rasarit

realitatea imi biciuie retina

legandu-ma la stalpul luminii
sfasiindu-ma intre spaima si extaz

fara cuvinte

cuvintele-au pierdut libertatea de a alege

si-acum alearga despletite cautandu-mi umbra

noaptea se limpezeste pierzand gustul mortii

viata, o scara Moebius ce se cauta alterneaza realitati
urci si rochia grea de brocart rosu ghideaza toate ezitarile
te urmez desfrunzindu-ma pana la seva
inconjurat de armata lampioanelor
animate de chipuri decupate
din sirul amintilor ce-si poarta asteptarile
moartea intra-n viata tulburand clipe indecise
isi lasa bagajele langa usa, se lasa-ncet pe scaunul ispitirii
si isi maseaza absenta picioarele umflate
o mare de asteptare in care doar ceasul mai ticaie
pana cand limbile se vor suprapune
desavarsind clipa.

e ziua-n care moartea va veni-mbracata-n noapte

 

mi-am impletit viata cu destinul tau

buzele crapate au pierdut pana si ultima litera
cuvintele macinate ratacesc
cautandu-si locul
sentimentele se destrama la colturi
povernindu-se-n cenusa emotiilor
tencuiala fara suport
lepra cuprinde fiecare zi in parte
iar noptile miros a rigola

 

vorbele n-au mai plouat a iarba
aburul mortii linge-n adanc radacina
culori scheletice sprijina negrul
dominat de iluzia somnului

eu nu ma regasec

 

departe sunt de hoarda cu mainile manjite

ce-a sfasiat perdeaua si a surpat zidirea
departe-mi umbla pasii ca sa-mi gasesc iertarea
dar zorile sunt triste cu pleoapele-nrosite

doar frica mai incearca in brate sa ma tie

dar spaima ploua-n ceruri gonind din ele sfintii
cararea serpuita alearga in pustie
pornesc in sir morminte carandu-ne parintii

turbarea inroseste lopata ce loveste

si tipetele-alearga fecioare despletite
povestea cade-n tarna cu noaptea se-nveleste
si molima se-ntinde din trupuri putrezite

eu nu ma regasesc in haita ce sfasie

din trupul unui maine ce nu se vrea nascut
prezentul se scufunda, tacerea voastr-aproba
din spaime si uitare un alt timp am facut

fuga de realitate

sa aruncam prezentul in adanca vagauna

sa bem din cupa cu otravuri fine
Seneca soarbe fara teama de uitare
noi sa uitam ca-n ochi acundem doar ardoare

timpul se culca intre noi partas

strivit de-atata zbucium si-asteptare
rastoarna-ma in azi si da-mi iar forma
pe care o pastrezi zidita-n amintiri

carnea se infioara in cruda asteptare

cum numai marea se mai zbate asteptand mareea
fii luna mea si-adu-ma in pragul razvratirii
clocot sa fiu cand timpul il desparti

inalta-ma sa ating nemurirea

si-n sange clocotit sa ma calesti
si-n axis mundi sa ma torni, sa fiu taisul
ce-mparte bolta intre-un rasarit si-un asfintit

azi nu ma mai regasesc

mai spune-mi ca nu e realitatea mea

ciupeste-ma sa redevin iar simt
otrava-n valuri cucereste bastioane
deconectandu-ma de azi si aruncandu-ma-n abis

iubirea umbla-n zdrente si cerseste

o raza de speranta, dar uitarea
a ferecat ferestrelele si cerul
isi poarta mai departe-nstrainarea

un verde vegetal se scurge-n boabe

si fura sfera absolutului din noi
mi-e strada un pustiu in care vantul
ma spulbera ca pe o gramajoara de gunoi

soarele despuiat de-a sa lumina

strabate cerul obosit in van
pecinginea se-ntinde, roade-n ziduri
pamantul striga si se surpa-adanc in noi

tobele bat si-acopera stupoarea

cu care ochii se ascund in amintiri
nici moartea nu mai are suflu si putere
sa cearna-n suflete schiloade amagiri

frumosul cade secerat in santuri

parfumurile-s scrijelite in taceri
cu rogvaivul sters din amintire
sunt doar o umbra revopsita-n gri

in ziua cand...

cum sa le vorbesti zorilor de dragostea ce le-o porti?

pleoapa noptii ascunde sub obroc suferinta iubirii si tacerea nemestecata
mi-am tras valul norilor peste taina jinduirii
si am lasat soarele sa imparta dragostea si lumina fara partinire

vantule da-mi haina ta sa strabat toata lumea

florile sa le mangai sa le sorb roua dintai
de pamant sa ma lovesc moartea sa o ispitesc
spaimele sa zavorasc in tinutul nelumesc

fa-ma Doamne nor pe cer sa ma topesc, sa ma cern

razlete

Mai lasa-ma sa zbor, sa-mi port iubirea

Catre inaltul ce purifica si arde zgura
Cu moartea sa ma-ntrec nepasator
In lacrima, izvor de apa vie si de dor

***

 

aduna-ti moartea , ridica-te si pleaca

da lumii veste ca nu-s timpuri de murit

Biblia USLie

Biblia uslie sau cartea vietilor sfintilor parinti au Revolutiei Romane

Poate ca nu lipsita de indrazneala aceasta binemeritata aducere aminte si plina de invataminte tocmeala de cuvinte. Caci daca noi ne-om uita trecutele cine oare va mai sti sa povesteasca neamurilor si urmasilor toate cate cele petrecuta de la Big Bangul mamaligii noastre care n-a mai rabdat spolierii si nemarginitei pohte de marire a nechematului si bineuitatului ce-a fost numele lui fie nepomenit decat alaturi de ghiaorii cei facatori de rele…

si-a-ncalecat pe-o coada de brad Mos Ilici Gerila care nici una nici alta, urmand steaua cea rosie de la Rasarit a ajuns in balconul CC-ului si de acolo cu sfiosenie si sfatosenie a cerut sa fie ultimul pe liste…facand prostimea sa uite ca cei din urma se vor catara cei dintai pe gaura din steag strigand cu manie proletara toate fericirile socialiste intinate de nevolnicul si nevolnica lui consoarta…

dar iata ca Mos Ilici Gerila…
mare se tocmira si se sfatuira cu Gelu Voican al mai ortoman,
cu Petrica zece ce-n pulover trece si cu-un Magurean ca e mai viclean
si cu Victoras, mare domn ostas, ca l-apus de soare sa mi-i impresoare cu puscoace-o suta
lumea s-o asmuta, sa le faca turta, turta si colaci sa ii bage-n draci cu spaima-nfundati si gloane dati

sfatul ei nu terminau, ca-n tanc potere soseau si pe sus ei mi-l luat
pe cel raulean cu consoarta lui, spaima visului si a sexului

(o mai urma daca nu m-oi gata)

până nu e prea târziu

din ură, din minciună, din fiere, din blestem

se iscă-n viaţa noastră năpârca nenumite-i spaime

ce se-nveşmântă în culori de curcubeu

năimiţii cu arginţi pentru o nouă ţar'nă

ce nu au nici părinţi nici Dumnezeu

şi-a căror rădăcină e pieirea

să nu le-ajute Domnul să ne facă rău

deschideti-vă sufletul şi cugetul şi spaima

iar inima să bată-n cele patru zări

să ştie nerostitul ca în pace, noi vrem să ne petrecem

şi-n suliţi să-l uităm

Doamne bate la hotare, pietre ce-or ceşte mereu

să îţi poarte-n braţe crucea şi în carne dorul tău

final convulsiv

eu plec şi alţii vor veni în loc, o moarte nu-i un capăt ci un început

durerile sunt scrise-n adn, iar morţii nu poţi să-i spui că n-ai vrut

ea e plutaşu care cară strârvuirea şi mă ajută în culise să cedez

în urma mea rămâne neputinţa  şi-n faldurile ei eu mă drapez

astăzi nici moartea nu pare dispusă să mai transporte inutile firmituri

suntem doar resturi greu de digerat, iar viaţa

imperios ne cere să regurgităm tot ce avem ca zestre să lăsăm

o vomă-i chiar ejacularea când totul e la limita de sus

ne naştem morţi şi toată viaţa nu mai avem nimic, nimic de spus

finalul tuturor rostitelor şi a nerostitelor sunt eu

să lăsăm zilele să fulguiască

Da, sângele meu curge blând

ca osteneala râului ce vede-n zare marea

ca seva ce îşi duce-n zori menirea, hranind a frunzei fragilă nervură

ca norul ce-şi desfată destrămarea-n lacrimi

ca binecuvântarea ce încet pogoară

sămânţă sunt şi îmi aştept menirea

de a cădea să mă-nfrăţesc cu brazda crudă

din putred trup să mă înalţ spre ceruri

cu-n suflet pur în verde-nvăluit

mlădiţa care-am fost sortit

vorbele mele scutură din păpădie puful

şi roua o răstoarnă în cupe de-nchinat

tăcerile mă poartă şi spaimele-mi-alină

în crucea nopţii mă ridică şi mă-nchină

iertaţi-mă dacă v-am întristat

cu îndurare

Tată, Eu nu sunt din lume?

"nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul..."

şi Doamne, ca un avar le strângeam de prin noroaie cu mâinile mele păcătoase

le luam acasă, le-ngrijeam după cum mă pricepeam şi eu

le ogoiam şi le-aşezam unul lângă altul,

vorbindu-ne toate nespusele

cu iubire, cu zbucium

cu toată spaima a câte se vor întâmpla,

nerostite şi nebăgate-n seamă

"acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă..."

şi am luat toiagul pribegiei ca să-ţi văd nemărginirea

am străbătut uitarea să-nvăţ ce e singurătatea

m-am sângerat ca să descopăr sfinţenia

am plâns ca să limpezesc cerurile

şi m-am dat plecat să-nţeleg necuprinsul

fiecăruia după câte poate duce

şi mie toate necuprinsele

"dacă Tu eşti cu-adevărat, aruncă-Te dar, că scris este"

şi m-ai aruncat în viaţă cu toate că nu ţi-am cerut-o

dar pentru că vremurile trebuiau vremuite

mi-am luat crucea literelor

şi-am scris iubirea-n urma lăsată

iar oamenii pentru că nu înţelegeau

m-au ţintuit între doi tâlhari, Spaima şi Uitarea

sfâşiind bolta cuvintelor

"nu auzi câte mărturisesc împotriva Ta? "

oare de n-ar fi fost cuvintele mele n-ar fi inventat ei altele

dacă n-ar fi fost pribegirile mele lumea n-ar fi aflat toate câte le are

dacă n-ar fi fost lacrimile mele cine mai spunea oare că amarul e parte din viaţă

dacă n-ar fi fost urmele mele cine mai dădea curaj omului

fie şi numai pentru toate câte s-au spus

şi tot meritau o astfel de jertfă

"la început era Cuvântul... " 

şi-am fost cuvânt scris în pulberea drumului

"nu te osândesc nici Eu"

dar vorbele lor muşcau adânc

şi uitarea se-mplinea în putrezire

zemuind toate spusele

poate că urmele nu se vor ridica să strige

poate că pulberea nu se va împotrivi spulberărilor

poate că lumea nu va uita să iubească

şi pentru toate cîte s-au spus

îndrăznesc şi zic

"Părinte, în mâinile Tale încredinţez... "  

îţi mulţumesc

O Captain! my Captain!

de fiecare dată mergeam la culcare împăcat

vedeam urma paşilor tăi şi-n taină

ştiam că nu m-ai uitat

şi că nu mă deteşti

cât de măruntă este bucuria

creşte chiar şi cu un fir de lumină împletit c-o uitare

iar o lacrimă ţine cât un potop zemuind de preaplinul vieţii

încruzind frunza uscată de măslin

mă iartă, căci de fiecare dată am uitat să-ţi mulţumesc

ţie călător ostenit ce-ţi lepezi moartea de-o clipă

pe pragul ce ne desparte

pe carnea vorbelor de jertfă

ţie, uitătorul pedepselor mele, ţie iertătorule

acum mă plec smerit şi-ţi mulţumesc

pentru resuscitarea de-o clipă

fie dar ţie toate câte mi le oferi

(oare ce-o spune marele Walt Whitman?)

alegeri

în deşert, linia nemărginirii caută să se închidă

şi orizontul tot răsuflă uşurat

ca un vulcan liniştit după chinurile facerii

cine are urechi de auzit să audă şi să priceapă de va voi

drumurile m-au dus la malul cu florile

şi-am pornit lumea, mergând pe ape

uneori mai tulburi şi mai zbuciumate

alteori mai liniştite ca nefirescul început

cine vrea să-ncerce pescuirea minunată să-mi urmeze

templul mi se umple de spaime

şi toate ţipetele caută alinare şi molcomire

degeaba se pogoară îngerul tulburând apele scăldătoarei

căci nimeni nu mai alege,

limpezindu-şi iubirea de-aproapele

Duhul, el Duhul ce mai face?

în ultima vreme, tot mai des, îl văd numărând

iar numărătoarea nu mai bate ori poate că cineva umblă printre cercuri

şi stinge lumina ce le desparte

întunericul, cade smerit în genunchi

şi plânge

Doamne,  de ce această alegere?

fie dar voia Ta, căci nu eu şi nu voia mea zideşte temelia lumii

şi-adâncimile omului

şi-ntunericul ...

o gură de aer

viaţa, m-a aruncat din braţe şi mi-a spus: descurcă-te

mâinile lucrează ritmic, fără să ȋntrebe de ce şi cum
privesc ȋn jur:
oamenii respiră, râd, fac sex, mănâncă, dorm
mă adaptez şi-ncep să-i copiez
mănânc şi eu, respir cât de mult pot,
am ȋnvăţat să merg
să mint, să rănesc, să urăsc
şi poate că dacă aş fi avut mai mult timp
aş fi ȋnvăţat şi mai multe
reproducând conştiincios tot ce-am văzut
dar aşa, ţinând cont că-i deja noapte
ochii,
ȋţi caut braţele ţintuite
şi la adăpostul lor
mă strădui să-nvăţ ce-I iubirea

între drumuri

gol am venit pe lume

gură fără aer
doar un strigăt prelung
cât o întreagă viaţă

am trecut prin lume

fulger frânt şi fără umbră
şi-n disperarea mea am ars
până şi amintirea luminii

la capătul unui nerv întins

nu-i decât golul unui strigăt
captiv în propria crusta
şi ochiul împietrit

mă dezbrac de toate ezitările

îmi împart toate amintirile
şi la fel de gol ca la-nceput
mă retrag şi-aştept furtuna

cânticel

cât de albastru-i cerul gurii

şi ce bine-i când săruţi
stele cu gust de fragă
se ascund printre mici dinţi

cândva doar lapte şi miere

sânul tău aromitor
azi se-ascunde ȋn uitare
că doar totu-i trecător

ȋntr-o carte de demult

unde Ana mere are
nu scria c-o să mă chinui
al meu nume să-l ȋnghit

un leu o guriţă, doi lei o fetiţă

trei lei mere câte vrei
Ana? Adam?

***

cât de albastru-i cerul gurii

pentru că ori de câte ori te sărut

simt că mă tai într-un colţ de stea

de obicei, locul din care curge lapte şi miere

pe timpuri a fost un sân aromitor

care ascundea uitarea şi ştia să potolească arşiţa

în prima mea carte scria că Ana are mere

dar eu nu ştiam decât de-un măr, mărul lui Adam
şi nimeni nu voia să-mi spună pe nume

un leu o guriţă, doi lei o fetiţă

trei lei mere câte vrei
Ana?

de ce mai fug oare?

caile de comunicare s-au inchis,
se pare ca tromboza afecteaza toate strazile cu sens unic
iar usile si ferestrele au fugit din calea dezastrului
cine oare mai poate opri noaptea?

stelele au pornit in bejenie
urmand calea laptelui pana la origini
acolo unde sfarcul imboboceste infiorat de atingerea
acestei presupuse infometari lexicale

apele, ce-or mai face apele?
incotro mai curg ele? mai tin minte de unde au plecat?
se pare ca noaptea iese pe hornuri pustii
si incepe sa-si semene stele noi

pamanturile toate isi ridica poalele
si fug din calea globalizarii, li se pare cumva ridicol
sa spuna ca nu mai sunt cum au fost
si sa se lase calcate de imagini fara frontiere

undeva, intr-un cires inflorit
pasarea maiastra canta de sfarsit si de-nceput
de parca toata lumea asteapta sa noapte
ca sa poata deschide gura dupa o ultima licarire

mirare...

stau şi mă întreb cum ar arăta o nouă zi fără mine

cred că soarele s-ar căţăra sus pe acoperiş

şi-ar întreba aşa într-o doară:

e toată lumea prezentă?

norii şi-ar ridica neştiutori umerii pufoşi,

păsările şi-au scutura cuiburile de ultimele zdrenţe de noapte

iar plopii şi-ar tremura frunzele murmurând:

sigur că da, suntem toţi

vântul s-ar opinti puţin răvăşind perdeaua 

poarta s-ar legăna, văitându-se c-o dor balamalele

iar florile din grădină s-or juca de-a prinselea cu albinele

ştiu că nimeni şi nimic nu poate opri cursul firesc al unei zile

cu toate că…umbre există…

la urmă...,

atunci când va fi, să-mi acoperi ochii

să laşi lucrurile să curgă căci răsuflarea ta

va şti că gheaţa are culori nebănuite

cine va despărţi culorile curcubeului

şi va descâlci toate tăcerile

va fi răsplătit cu toate minunatele oglindiri

poate că nu vei putea s-o faci privindu-mi ochii

dar o să aştept răbdător din spatele legământului

pentru că tu ai ultima lovitura, nu-i aşa?

cu coada ochiului

 

ultima dată când te-am zărit

aveai privirile  captive în laţul unor cearcăne de fum

agăţai un rictus de linia buzelor şi ningeai viscolit

despărţind toate urmele

treptele caută rotundul întregului

iar scara nici măcar nu mai ştie ce vrea

răsuflă tot mai greu sub aripile despărţite

de amintirea zborului căzut

ştiam că n-o să ne mai întâlnim

dar măcar pot să sper că insula mai vâsleşte

împărţind apele şi culoarea înserării

între două zile nicicând trăite…

no name

cartea de pe noptieră are ochelari frumoşi

ochii nu se văd

dar cred că acoperământul cenuşiu

îi vine bine

cartea mea nu se plictiseşte niciodată

cum are câte un moment liber

începe să se răsfoiască

căutându-mă printre file

pe spate, un cod de bare îi zgârie carnea

şi lasă să-i picure contravaloarea timbrului literar

într-un cont

sleita de puteri, se strânge mai bine între coperţi şi-aşteaptă

surprins că…

sunt momente când viaţa se leapădă de mine

mă aruncă pur şi simplu în apă

apoi îşi strânge malurile şi pleacă

fără să mai privească în urmă

braţele inutile se duc altundeva

doar pleacă şi-atât

apa mă-ncearcă

năvăleşte ştergând toate mirosurile

sfărâmă buze, sparge dinţi

cară cu ea resturile

iar timpanele cedează

lăsând sunetele de capul lor

dar partea mai rea

e că nici moartea nu mă vrea

mă scuipă,

sâmbure spart, amărui,

şi continuă să mestece netulburată

mai trist ca o prietenie moartă...

au fost şi vremuri când…

de piatră-am fost şi am iubit lumina

orbit de taina-i şi de-a ei căldură

izbeam în orice întrebare surdă

şi-n adâncimi de suflet mă cutremuram

în lemn, închis, treceam din cerc în cerc

şi carii decodau tăcerile rotunde

puteam să ard dar cu cenuşa-n suflet

printre cuvinte rataceam

de fier, ars în cuptorul vieţii

îmi scânteiau…

ca doi nebuni...

tu erai o idee frumoasa iar eu un cuvant onest

ne-am vazut, ne-am placut si-am decis ca impreuna

putem da nastere celor mai frumoase odrasle...

din pacate, realitatea a fost alta:

idei din ce in ce mai rahitice si mai slab dezvoltate

cat si cuvinte din ce in ce mai obraznice si mai urate

nimic din visele noastre nu s-a-mplinit

iar tu nu mai esti aceea ce mi-ai rapit continutul

si nici eu nu mai pot sa te sustin in totalitate…

ritual

 

lumânarea e făcută să ardă

şi astfel îşi oferă verticalitatea trupului

pentru a da lumină

dar dacă întorci o lumânare

ea are de ales

între a se stinge cu demnitate

sau a-şi oferi trupul

luminând întunericul cărnii

şi-arzând pe dinăuntru

asemeni multor idei

ca o ultimă tresărire

puteam să-mi scriu lumina lină

dar sunt o lumânare-ntoarsă

într-un ocult şi aspru ritual

fulguiri

ca un fluture pe lampă îmi visam chemările //

şi din aripa scrumită certam depărtările

geografie uitata

dincolo de mine începe Marea Moartă

sau poate că acolo se află Marea Poartă

uitarea ca o mamă, tăcerile  îmi poartă

în luntrea-i, pasăre cu-aripa moartă.

şi eu...

prima oară am învăţat să vorbesc // şi lumea se-mpiedica în tăcerile mele // scoţând rădăcinile-ntrebărilor // apoi am învăţat să merg // şi mă agăţam de privirile celor din jur // ocolind cu grijă indiferenţa // cu timpul am învăţat să tac // iar ceaţa se prelinge pe umeri săpând tranşee // în care se ascund toate mirările // acum, mai nou, exersez uitarea // cuvintele cad printre degete anchilozate // şi undeva, în cimitirul vorbelor…m-aşteaptă… //

fulguiri...

ultima realitate, un sir de cuvinte sparte// literele-s moarte, gura-i un pustiu// degetele-s vreascuri, nu mai stiu sa scriu// esti realitate, am realitati// moartea e o suma de identitati// masca pentru iadul pe care il porti// *** sun-a doaga si-a caverna, degetele s-au uscat// inghitit-am pruncii-n fasa, nenascutii m-au uitat// sub a lacului oglinda cruci ce-mi vesnicesc cuvinte// o padure nesfarsita de trairi si de morminte//

Exerciţiu

Reinventând roata...
Mi-am înconjurat lumea viselor Cu cadavre, Să nu mi le fure careva. Şi le-am spus să nu se teamă Cât voi fi plecat. Şi-am fost, şi le-am găsit Tot mai sleite, Mai ostenite, Mai moarte. Treceam pe la fiecare Şi-i dădeam cu roşu-n obraji. Îi creionam buzele, Şi-i arcuiam cu negru Ochii goi. Zâmbeste! Dar strigătul Murea în gâtul plin de vată. Miră-te! Şi le-ntindeam buzele În cercul mirării, al smintelilor. Ochii nu se mai rostogoleau Reinventând cercul, Buzele nu mai stiau Să se toarne în rotundu-ntrebării În lumea mea Visele erau aidoma Mumiilor paznic.

aprilie

cândva, literele îmi creșteau în carne, rănindu-mă; și-atunci
rupeam din ele oferindu-mă: luați și citiți, acestea sunt cuvintele mele
cu sentimente, trăiri, temeri și spaime
iar lumea trecea, fără să bage de seamă sfâșierea

apoi, cuvintele s-au uscat, frunze-buze murind ghemuite-n rigolă
zemuind a tăcere și a putred
și venea iarna-n suflet și gerul se cățăra până la bolta lacrimilor
viforând și-aruncând în jur așchii însângerate

acum, taina mugurilor nu mai sparge în ferestre
storurile tăcerii filtrează lumina iar sufletul se sbate despărțit de mierea trăirilor
timpul mușcă-n carne, cariind esențele
iar eu, scorbura inutilă îmbrac lumea în amintiri

daca

Doamne, cred că mai bine mă lăsai să fiu cuvânt
aş fi purtat scrijelite-n carne, taine rătăcite
de la începuturile lumii şi până la sfârşiturile ei
m-aş fi preumblat printre oameni
desluşindu-le umbrele vocalelor
şi tăria muchiei unei consoane răstignite
poate că aş fi nimerit şi eu fericita pescuire
tăcută în spargerea uimirii
sau poate că în Grădina Ghetsimani
I-aş fi purtat îndoiala
uitând că pe vârful Căpăţânii
piroanele scriu pe pleoape Oda premergătoare

Doamne, dacă m-ai fi lăsat în lume Cuvânt
Te-aş fi ajutat de la începutul începuturilor să mă cladeşti
fără nici o umbră de durere
şi fără regrete
pentru că toate fericirile de pe Munte
le-aş fi dăruit oamenilor
după voia
şi fără de potopurile Tale

solo

mi-am scos sufletul din cutie
şi mi-am întins toate simţurile pe cordar.
acum iubirea-şi trece arcuşul peste,
acordându-mă.
cortina tremură, încet se-nalţă
şi viaţa se aşează mai bine în scaun, aşteptând...
de ce închizi întotdeauna ochii?
ca să citesc sunetele.
cuvintele se-nlănţuie căutându-mă
iar literele mă ciupesc, pizzicato.
sunt partitura ce am descifrat-o,
de-a lungul singurătăţii

la început am fost cuvânt!

despre succes şi învingători

Moartea m-a provocat la un skanderberg
Arătându-şi gingiile ce încă muşcă.
Avem nevoie de tine în campionatul ăsta
Îmi strigau toţi trecuţii şi toţi nenăscuţii,
Trebuie să ne ai! Câştigă!
I love this game,
Dar dacă nu sunt pregătit să o înfrunt?
Nu contează ce crezi, important e să vrei.
Oameni buni, voi nu înţelegeţi?
Eu nu vreau să-mi doresc ceva ce pot pierde.
Nu fi prost, câştigă! Şi viaţa te va adula,
Oferindu-ţi-se lascivă la picioare.
Pe când cei ce ratează uitaţi sunt şi de vreme.
Dar cine oare până-acum a reuşit să-nvingă
Moartea învingătorilor de ieri?

***

scriam pe file impregnate cu-ntuneric
şi literele desenau semne de foc...

dar toate vorbele acestea au fost spuse
şi totuşi toate se înghesuie să mă-mpresoare

cândva, când toate vorbele vor fi murit
din traista cu tăceri voi scoate şiruri aiurite

impresii pe o placa de vinil
cetite-n taina nopţii de-azurit

în spatele meu, cineva

pisica albă de lumină, mi se strecoară dimineaţa-n pat ca o fecioară
pisica neagră cât o noapte pe ziduri se prelinge într-o doară

întrebarea picură a rouă cutremurându-mă: cine oare îmi pândeşte tăcerea?
flacăra ce-mi arde-n suflet? trecerea ce-ar vrea s-o stingă?
toate spaimele se strâng în spatele meu,
armată tăcută de nopţi fără număr
ce-aşteaptă semnalul cu ochiul deştept
o taină e-n suflet şi-o spaimă în gură

un soi de abandon trufaş
ciopleşte-n carnea şi-n sufletul meu

am stat şi te-am privit tăcut
văzând cum întrebări plutesc în umbra pleoapelor lăsate

cadavrul solului tuberculos, ce moare acoperit de-asfalt fierbinte

un sâmbure de adevăr în marea-nvolburată de minciună

doar o respiratie

moartea ca un diavol dulce
ma imbie si se-arata invelita-n ciocolata
te indeaamna si te-asteapta
sa-i strangi carnea tare-n palme
ce-n caldura ta suspina
...

***
in fiecare seara scriu poeme pe ale sanilor cupole aurite
si literele-s vii, sunt calde si palpita, si pana-n zori, ca orbii le-as citi
***

fulguiri...

de cele mai multe ori, ies din mine
şi-ncerc să surprind viaţa în ipostaze nude
şi asta nu pentru că aş fi cel mai mare pervers
dar chiar merită căte un bobârnac din când în când...

***

copacul căruia îi susură a moarte
îşi lasă frunzele să îşi găsească adăpost
îşi pleacă fruntea-n colb a resemnare
şi lasă gerul să-l reteze, din vise pân-la rădăcină

***

povestea rugului ce-n taină piere
şi lasă-n urmă doar cenuşă şi regrete
căci de-ar fi luminat tăcut în noapte
şi-ar fi ţesut trăirea în poveste

eu si El

una dintre plăcerile dimineţii
e să-mi plimb vesta
zăvorâtă sub lanţul cel gros
şi de fiecare dată, acelaşi copil cârlionţat
mă opreşte şi mă întreabă :
- cum e ziua domnule ?
iar eu, plin de importanţă şi fără de sfială
îmi scot soarele din buzunărelul vestei
îl privesc o secundă
şi-i răspund ceremonios:
- e o zi senină fără doi nori, micule Prinţ

ura ca principiu general valabil

în lipsa luminii, întunericul e coconul în care mă ţes
şi adâncit în somnul greu îmi consum toate vorbele nespuse
zidite-n disperarea de a nu răni

verbul toarce o tăcere
sufletul cu-n geamăt cere
să răsară, să-nflorească
în iubire să sporească

iubirea e doar coaja unui fruct uscat
uitată vorba ce ajută doar dervisului ce rătăceşte
în cercuri, să găsească umbra-i prinsă-n cleşte

ziua toarce a durere
sufletul iertarea-şi cere
seceta mi-l pârjoleşte
şi uitarea îl doreşte

mi-am zidit trăirile şi-ngropat tăcerile
nimeni nu mă mai aude şi nu m-adună din unde
duce-m-aş pe-un verb în sus spre tăceri ce n-au apus

cu verde pre verde calcand

sunt toxic, inutil si nu-s nici bun, de dimineata urc pe tronul de nebun
ma lepad de greselile ce zamislesc, adorm plangand si ma hlizesc cand ma trezesc

iubirea e otrava ce ochiul mi-l inchide, si-mi soarbe rasuflarea cu buze aburinde

sunt toxic oameni buni, va rog sa m-alungati…caci pangaresc si aerul ce-l respirati
orice puteti sa-mi luati, va sta-n putere, dar libertatea de-a visa voi mi-o veti cere
puteti orice, dar n-o sa-mi luati tot drumul ce l-am strabatut
si amintirile in care m-am pierdut...

veneai ca un inger de verde lumina, si verde-i culoarea din sufletul meu
un ochi imi plezneste si verdea genune ma soarbe din negrul in care sunt eu
doi ochi ma-nconjoara si visu-mi transeaza
din noapte ma scoate cu-n forceps de foc
o gura cusuta inghite-ntrebarea
ce-ar tine si moartea pe loc

dincolo

da, am uitat sa iti spun ca noaptea de obicei
numar toate rasuflarile cuvintelor
si dupa ce vad ca toate au somnul linistit ma retrag intr-o tacere
si-i beau toate nespusele pana la ultima picatura

degetele mele scapara unul dupa altul
si la flacara lor reusesc sa aprind fitilele stelelor
la lumina lor vad pamantul ce se ghemuieste
si-si trage lumina lunii pana sub barbie

ziua de care ma tem oarecum
este o noapte mai adanca decat Groapa Marianelor
de unde nu mai razbate nici o rasuflare,
iar totul in jur miroase a formol

lasa-ma sa te sarut

aceasta este povestea nescrisa ce rataceste printre buzele noastre
si daca zilele au gust de rugina, sentimentele si-au pierdut toate asperitatile
tocite-n asteptare

cineva spunea ca ploaia isi sterge ochii cu poala norilor
dar nu am cum sa cred acest lucru atata timp cat ploaia este viscolita
la vreme de iarna

oglinzile si-au pierdut treptat argintul
si gropile dintre imagini nu mai reflecta nici macar umbra indoielilor noastre
lasand inserarea sa imbrace realitatea cu tacerile ei