omul dintr-o bulă de aer

urmează-mă!

cuvintele urcă scară la cer

despărţindu-mă de ȋnchisoarea sferică 

de fiecare dată mă trezeam ȋn celula mea cea de toată ziua

care se dilata şi se contracta ȋn jurul unei constante

nu mai mult de douăzeci şi patru de ore

cât ţine atotputernicia lui azi

carpe diem este ȋnchisoarea perfectă

ȋn care nu au loc nici ziua de mâine şi nici cea de ieri

răstignite pe suprafaţa celulei sferice

amintire a ceea ce a fost sau nu

ȋmpreună-am traversat barierele

şi te-am urmat ȋncrezător

de aici din afara oricărei zile

pot privi detaşat

ȋn toate direcţiile fără să mă doară

undeva, departe, ziua de ieri şi cea de mâine

se ascund.

iar ziua de azi numără cadenţat

orele

băiatul cu creion albastru

aşează-te lângă mine,

ȋmpreună vom dezlega cuvintele ȋncrucişate ale vieţii

şi vom parcurge rânduri de durere, angajate fără carte de muncă

dar ȋnainte de a-ntoarce pagina am să te rog să mă laşi

să desenez ceva

ca să ştie şi ea că n-a fost chiar degeaba…

creionul cu mina albastră ca cerul desează o casă cu pereţi ce nu vor să se-nchidă

o altă pagină mi se dă, plină de aşteptări

şi toate gândurile, cuvintele, temerile şi tăcerile ȋi vor acoperi goliciunea

până când, sufocată, cedează

sub greutatea ochilor goi

creionul cu mina albastră desenează o ultimă casă

peretele coboară trăgând cortina cerului peste toată povestea

uşa deschisă ascunde câteva cuvinte

pitite ȋn albastru

cred că fiecare ȋşi desenează viaţa

printre rânduri

cu condiţia să poată să ascută o mină de cer răsturnat ȋn oglindă

orasul fantoma

priviti-ma de sus,

corpul meu sectionat cu aspect de oras oras, sufera

parcurile se micsoreaza incontinuu in urma epilarilor necontrolate

iar strazile sufera de tromboza automobilistica

cred ca nici aerul nu mai este respirabil

iar casele nu-si mai vad ferestrele

nici daca se coboara pe cosurile parasite

candva, orasul meu, trepida, clocotea de viata

fara sa mai faca deosebire intre ora de noapte si viata de zi

lasand ploile sa-mi spele obrajii cand mi se punea cate un nod intr-o intersectie

iar amintirile se strangeau vraf

chiar daca erau lipicioase pe margini si patrunse de umezeala

agitate de orice-ntamplare, nepasatoare chiar si la trecerea timpului

ce vremuri dom’le, ce vremuri

industrializarea a trecut intr-o noua staza si robotizarea a fost partial uitata

acum ma lupt cu spalaturile si-ncerc din rasputeri sa mai citesc cate ceva

cat sa nu uit indexarea vorbelor si alungarea virgulelor mironosite

ca mi-au spalat ideile, stergandu-mi rimele cu pletele

pastrand mirul pentru timpul corect

mortificarea se opreste pe buza creierului privind la piedestalul inutilului dat

acolo unde nici macar egoul plecat din delta ventriculara nu mai cuibareste a moarte

prin hublou

Parisul si-a tras o zi mohorata pe cap,

si-a-nfasurat umerii colturosi in cateva zdrente de nori

si-a-nceput sa-si lipaie ploile de-a lungul vitrinelor

amortite de miscarea sacadata

cuvintele scoteau aburi usori

si riscau o febra versatila de zile mari

cine si-ar fi-nchipuit ca dupa amiaza palida si rece

va ceda atat de usor?

povestea vorbelor ce nu s-au spus

lasă-mă să-ţi ating vorbele cu tăcerile mele

până când pleoapele se vor apleca într-un moment de respiro

actualizând puctuaţia rătăcită

degetele mele pipăie aerul care păstrează forma

şi amintirea umbrei răsturnate

într-o clipă de neatenţie şi de-ndoială

ochi mei pipăie drumul coastelor

iar cochilia dorinţelor atârnă greu de-atâta aşteptare

zdrobindu-mi urmele

ca de obicei vorbele săgetează albastrul

vânturând buimace aurul tăcerilor

după care, sleite, cad apatice pe treptele renunţării

dialogul tăcerilor păstrează muzicalitatea atingerilor neterminate

rămase-n stadiu incipient al staticului

acolo unde nici măcar sângele nu are un cuvant de spus

şi a fost o vorbă mai mult bănuită decât promisă

după care a urmat o tăcere

şi dacă am văzut că ne e bine ne-am potolit foamea cu încă o lungă aşteptare

cotidian mort

Urzeala tronurilor, Sorin Rosca Stanescu, Cezar Ouatu

bucăţi suculente din ziua de mâine, din ziua de ieri, din ziua-ngropării noastre

fotbalul moare pentru că justiţia există, sau poate ca nu moare pentru că justiţia nu mai există

oraşele s-au predat cu tot cu locuitori şi-şi expun rănile cât mai convingător posibil

avem prostie, multă prostie, inutil de multă în comparaţie cu PIB-ul alocat

pe cap de cetăţean sau pe pat de spital.

dacă ar trebui să spun adevărul şi numai adevărul

aş mărturisi zecile sau poate sutele de crime înfăptuite cu premeditare sau din ignoranţă

când cele mai multe cuvinte mor pe buze sau zdrobite-ntre dinţi

încât până şi ideilor imature le piere cheful de viaţă

oare câţi dintre voi s-ar încumeta

să ridice un monument tuturor versurilor şi romanelor sugrumate-n faşă?

în ultima vreme simt mai puternic (cam din ultimele secole am început să realizez acest lucru)

durerea pricinuită de transformarea-ntr-un simplu stâlp

după ce mi-am înghiţit coroana, creangă după creangă şi ram după ram

aruncând toată această plămadă-n pământ

ca într-un ritual păgân de îngropăciune

când viu-i mort chiar dacă nu-şi acceptă moartea

oraşul meu a-nebunit subit

privind apocalipsa ce îl macină la rădăcină...

plămânii lui sunt plini de găuri putrede cu gust de piatră moartă şi de oţel

din gura-i ştirbă printre carii şi abcese curg străzi imunde, dezmăţate, cu rimelul scurs

urdori se strâng prin colţuri colcăind de umbre şi regrete

lasciv se-ntinde peste tot şi toate, miros de nepăsare, un miros putrid

Angel falls

cu atâtea pietre zidite la temelie, omul nu a-nvăţat decît căderea

ca zbatere, ca aruncare în valuri, ca neputinţă

rareori ochii lui se ridică

zgâriind cerul cu-ntrebări nepuse

tăcerile cresc aripi, umerii poartă semne

iar lumina murmură sleită-n adâncuri

îngerii, îngerii au învăţat să zboare sau doar îi chinuim cu dorinţa noastră

locul în care nu mă găsesc

celor care m-au iubit le pot spune că dincolo de cuvinte se ascund semnele

celor care m-au cunoscut pot să le spun că sub piele de obicei ascundeam munţi de silabe

iar celor cărora le-am fost indiferent pot să le spun adevarul gol goluţ:

adânc în mine, închistat ca tăcerea de-nceput

se află marele gol

locul în care emoţiile se sting, ecouri cu aripa ruptă,

hrană pentru tăinuitul minotaur

ori de câte ori mă izbesc de câte-o primăvară

pe buza golului se târăşte încă un ecou cu aripa ruptă

priveşte oarecum nelămurit

către liniştea din adânc

închide ochii să nu strige şi îşi dă drumul

plutire fără sfârşit înfiptă-n ziua mea de plâns

dacă cineva vă spune că m-a zărit căzând, să nu-l credeţi

prin ochii minotaurului caut firul rătăcit

ce mi-arată drumul

de lumină

infuzându-ne polenul

pământul se lăsa despicat cu greu

ridicându-mi în cale borduri

şi piedici greu de trecut

mie, fierul...

copacul urlă din toate crengile

împotrivindu-se desţelenirii

rădăcina lui şarpe zvârcolit, geme

rănit de lumina grea, tăioasă

mai dură ca fierul

ce-i pregăteşte groapă nouă

casa goală ţipă-n uşa

dată de perete

dintre ziduri ies cuvinte

păsările-şi ţes uitarea

adunând ţincuşe

cărăbuşul cară-n grabă

firul de lumină

iar paiangu-şi potriveşte

moartea ce-o să vină

vise socotite-n grabă

ne despică lutul

lacrimile ne arată

cum se-mparte multul

duminică

de ce te temi? lumina nu răneşte

nici floarea cu-ntristata-i scurtă viaţă

nici norii călători prin timpuri

şi nici tăcerile care-au murit odată

iertată fie neştiinţa

ce pasul ţi-a purtat tot mai departe

te-ai depărtat de mâna-ntinsă

şi neputinţa ne desparte

sâmbătă

e linişte în jur şi este soare

aş spune că mi-e viaţa nenuntită

bobocii sparg să îşi consume seva

şi-n rădăcini mai plânge-a înserare

să îmbrăcăm la jumătate drumul

parte din mine cel ce dau

şi altă parte pentru cel care primeşte

secretul împlinirii ne-ntregeşte

la noapte ne vom întâlni lumină

tremurători căci întunericu-i prea mare

călca-vom frontierele-n tăcere

sunt drumuri care urcă sau coboară

vineri

ziua de azi are culoarea morţii

mi-e sângele coroană-n crucea zilei

cuvintele se pierd printre tăceri icnite

iar soarele-a plecat spre zări cernite

joi

sărută-mă să terminăm povestea

grădinile se vaită sub al nopţii văl

bat drumuri ce ascund micimea

iar vorbele mi-s luate în răspăr

se-ntreabă pietrele din zid: acesta-i omul?

zdrobită carne într-un colţ de caldarâm

îmi creşte jerfa-n cuie şi piroane

iar lemnul trage-a vâslă şi-a nămol

balconul umilinţei e-o gură împietrită

şi-alegerea-i dictată doar de spaimă

capăt de drum, uliţa prăfuită

catapetesmele se rup în mers de somnambul

când moartea trupul vine să ni-l plângă

şi-n pântece de piatră ne zidim

se surpă templul ce-l purtam pe umeri

eliberându-ne-n lumină ne clădim

miercuri

plimbatu-ne-am şi în Grădina tuturor nespuselor am poposit

cuvintele ţin loc de căpătâi şi aşternut

de strajă necuvintelor să staţi

ca să culegeţi taine din cuvânte frânte

mă rog să vă găsească-nariparea

dar toropeala urcă igrasie-n voi

marti

eu stâlpul porţilor ce nu au prag

mă-împart între ce-a fost şi ce va fi

fecioare despletite las în urmă

şi taine ne-ntrebate-n faţa mea

toarcerea tainelor

împletirea versurilor

deşertăciune

ziua de luni ...din săptămâna asta...

„iată visătorul!”

cine-ar fi crezut că visele pot ucide atunci când le destăinui cuvinte?

visele mele-aveau aripi,

cu ele spintecam tăcerile, tăriile

şi carnea versurilor

acum, după ce mi-au smuls penele

iluzia zborului planat

renaşte

printre sunete...

şi-a fost o moarte şi apoi am înverzit

 „nimeni să nu mai mănânce rod din tine în veac”

nu am fost demn de-nşiruire şi descântec

tăceri bolnave săgetau în gol

şi rădăcinile-mi trăgeau din cer nămol

toamna mă poartă colb încărunţit

nespusele se rup din rostul lor

jur împrejur numai cuvinte sparte

zbateri deşarte

moarte

Lazăre, vino afară!

mi-s rădăcinile adânc înfipte-n noapte

şi-abia mai pot mişca printre cuvinte

degeaba îmi întind crengile-n ceruri

că-mi sunt bobocii condamnaţi la înflorire

prin scorburi doar tăcerile-şi mai fac culcuş

mi-e trunchiul tot, o rană ce dospeşte

degeaba în fâşii de aer cerul

tot cancerul şi scoarţa-mi oblojeşte

e-atâta linişte şi pace-n carte

iar pagina mi-e plină de lumini şi umbre

aş vrea să gust de s-ar putea îmbătrânirea

şi moartea să o pipăi de-aş putea

luna roz

în seara asta, luna o să-şi ascundă paloarea sub un strat de sidef roz

la mine pe strada Fericirii, luna nu a aflat încă de acest lucru

şi e tot palidă, curios cum de n-a aflat

ca s-a dat pe toate canalele

dar cine ştie, poate n-a-nţeles ea cum stă treaba

cu aspectul, cu tabloidele şi cu dezamăgirea celor de la ştiri

cert e că-i rotundă şi plină ca o monedă de doi euro

nici nu trebuie mai mult pentru un expreso

pe strada Fericirii, casele plâng

unele se vaită de bătrâneţe şi zic că-s grele sacoşele primite bacşiş

altora li s-au mătuit ferestrele şi nu mai văd bine strada

sunt unele care nici până la poartă nu mai ies

s-au rupt cu totul de lume

mai au prin curte câte o floare pricăjită

şi cu ea ce-şi mai trec zilele seci

şi măcar dacă ar mai ploua

atât cât să mai audă streşinile oftând şi burlanele plângând

poate n-o să mă credeţi, dar pe timpuri, când simţeau că le-a venit timpul

casele se aşezau cu capul la stradă

îşi puneau crucea pe trotuar să le ţină de urât

şi mureau aşa pe-ndelete

bătrâneşte

fără să-şi mai bată capul

cui să lase acareturile cu limbă de moarte

mureau încet, biruite de foşnetul mereu crud al lăstarilor

plânse ninse în fiecare floare de cireş

rogvaiv

fiecare isi poarta spectrul dupa cum il tin puterile…

viate se taie la un deget picurandu-te, ziua sau noaptea dupa cum e scris

si toata curgerea galgaita se pierde ratacind meandrele

pana cand amurgul sfasie catapeteasma

violeta

ziua-n care-am adunat miere-n inaltul cerului

si-a-ntors fata dupa soare

tremurandu-si voalurile

turnate-n aur

si am fost muschi ridicandu-ma sa-ti arat nordul

zidit in lumina rece, polara

ca sa nu ratacesti

drumul catre poarta cerului

ultima culoare ce mai desparte malurile

strange toata mirarea

sub vasla luntrasului nins in neplata

sarpe alb lumina lina, rasucind spirala vietii

locul in care nu poti sa te plictisesti

daca vrei sa faci cuiva o bucurie, daruieste-i o coala de hartie

poate parea extravagant sau chiar aberant

dar e cel mai frumos cadou

ce astampara setea de libertate

intr-o coala de hartie se ascund atatea mistere incat nu-ti ajung nici zece vieti

sa descoperi radacinile aeriene ale albului

ca sa nu mai vorbim de-ntreg

sunt atat de multe ganduri si atat de multe cuvinte ce-si cauta locul intr-un azil de noapte

incat nici macar toate petalele din lume nu pot acoperi urma nespusa a zilei

fiacare ora vine cu spectacolul sau

imbracat in cuvinte, culori, miscare, sunet sau pura lumina

foaia mea de hartie e primitoare

fiindu-le gazda tuturor

incat ii pot pune chiar mottoul celebru:

“voi cei care intrati aici, lasati-va toate spaimele si durerile…s-astepte”

o ȋntrebare care macină

să nu-mi cauţi urmele

lasă-le să-şi doarmă uitarea

ȋngropate alături de toate neputinţele

unui simplu trecător

printre cuvinte, m-am semănat

qui prodest? mărăcinii au dreptul la viaţă

chiar daca nu ajută nimănui

am auzit că spinii plâng ȋnainte de a muri

şi nu pentru că-i doare uscăciunea

nu, nu de uscăciune se tem

ci de inutilul din viaţă

dacă cineva ȋţi spune că are nevoie de linişte

ȋnseamnă că ȋi este frică

de toate tăcerile

oare noii spinii, suntem buni numai ca să rănim?

şi a fost…iarnă

de obicei sunt convins că perfecţiunea ȋmi aparţine

dar ȋn ultimul timp m-au părăsit ȋncet, una după alta, toate convingerile

şi nimic nu mai e ce pare, răstălmăcindu-mă

bătăile inimii sunt poveşti

pe care nu le auzi ȋntr-o viaţă-ntreagă

dar pe care le poţi vedea

ȋn ultima secundă

cei care ştiu, cei care pot, cei care tac

apar şi dispar,

muguri pe crengile vieţii

ȋncât iarnă de iarnă nu faci altceva decât să numeri

ochiurile din care nu vor mai izbucni bobocii

murmure...

hai la baba sa-ti ghiceasca…

tainele din asta lume,

clipa ce-o sa-ti schimbe viata

si tacerile-ti nebune

vorbeam de dragoste copila,

nimic nu e mai frumos decat nebunia de-o clipa

atunci cand nici cuvintele nu mai rasufla

iar stelele se retrag sfioase

parca rusinate

dar ce conteaza… viata

e o continua incercare de a-ti tine respiratia

si doar cei ce ce pot s-o faca

reusesc sa moara

nu-i asa ca e frumos?

dar pentru ca esti tanara, nu trebuie sa-ti tii respiratia

respira normal, bucura-te si mai ales

iesi din tine

lasa-ti temerile,

adulmeca viata, sfasie spaimele

ce te-nchid ca-ntr-un cocon

uita-te-n oglinda

si zambeste

Dileme/ nelinişte

ce te tot uiţi ȋn urmă? e vreo problemă?

eu culegând ciuperci, eu bălăcindu-mă-n pârâu, eu ciucit lângă foc, eu căutând ȋntr-o carte

mereu mă urmăreşte câte un eu, sau poate că nu-i decât spaima mea

că i-am pierdut pe toţi cei ce mă urmăreau

ȋn fiecare zi mai moare câte un eu, ȋn fiecare zi renaşte altul

şi parcă tot acest du-te vino ȋmi dă puterea de a merge mai departe

un orb conducându-i pe alţii

evitând pe cât posibil gropile imaginare ale uitării

***

ceea ce vă spun acum e din altă poveste

şi nu are nici o legătură cu ceea ce se-ntâmplă-n jur

pentru că, nu-i aşa, ne lăsăm uşor manipulaţi şi ne expunem cu nonşalanţă rănile

devenind modele, să inveţe lumea cum poţi evita situaţii diverse

dar viruşii, viruşii nu se văd

şi Doamne cât rău fac ei ȋn micimea lor

care pănă la urmă este parte din noi

fărâmă inseparabilă

şi asta pentru că noi ȋi lăsăm să ne cotropească

umilindu-ne integritatea

şi discernământul

săptămâna ȋn care ceasurile au murit

peisaj dezolant, luni dimineaţa, peste tot ceasuri cu limbile atârnând

şi dacă nu aş fi treaz aş crede că-n visele mele s-a strecurat o epidemie temporală

ce afecteaza toate limbile-n mişcare.

din păcate nu visez

iar ceasurile zac anemice, neputând să-şi manifeste poftele

nesăţioase cronofage mereu gata să-şi termine porţia

zilnică…

***

m-am săturat să mi se tot sugereze cât, cum şi de ce “m-am săturat”

e unul din puţinele lucruri pe care le ştiu că suferă de o carenţă cronică

lipsa stării de normalitate duce la ȋmbolnăviri grave ce pot merge

de la refuzul incipient până la cel total, din care nu mai are nimeni de câştigat

m-am săturat de cai verzi pe pereţi şi de toate stelele inutile

ȋn jurul cărora nu gravitează nici măcar o idee

speranţele se-ndreaptă cu viteza luminii către Paştele Cailor

şi parcă nici păpădiile nu-şi mai lasă mijitul puf

să se ia la-ntrecere cu buburuzele

câteodata mă şi mir

că semaforul mai funcţionează-n toate culorile

şi nu se aruncă-n intersecţie strigând “m-am săturat”

sau poate că suntem prea orbi

ȋn ireala noastră lume

interconectată

dar fără contacte marcante

politically correct

ziua fara parasuta

Sari! tipa toate frustrarile stranse in spatele meu

cuvintele vor intinde plasa de protectie si nu vor lasa sa ti se intample nimic

vor avea grija de fiecare oscior, de orice fir de par

hai, curaj…n-are rost sa te-ndoiesti

eu imi cunosc cuvintele si aleasa lor lucratura

dar in acelasi timp nu pot sa trec cu vederea multimea tacerilor

si golul istovit ce ramane-n urma 

pleaca-te-n fata inevitabilului si te vei scalda-n curgerea versurilor

vei fi printul cuvintelor iar seva lor te va spala de toate nelinistile redandu-te tie-ti

in toata stralucirea si slava

cuvintele nu sunt si nu vor fi doar ale mele

ele rasar din aceleasi seminte ori de cate ori lumea le seamana

fara a se supune, fara a abdica de la principii. ele sunt.

vorbe goale. litere moarte

ce-ar fi cuvintele fara seva pe care le-o dam?

ele sunt slugile noastre si noi le spunem cui sa-i lumineze trairile

si cui sa-i intunece privirile, poticnindu-i vorba

plecati va rog!

uitat vei fi de-a pururi si fara de-ndurare noi vom fi. adio

ziua in care am uitat sa ma nasc

poate parea ciudat, dar uneori simt ceea  ce inca nu pot sa va spun

acum sunt la treia incercare… primele doua dati am ratat la mustata cum se spune

si nu pentru ca as fi fost prins cu nu stiu ce treburi personale sau cu firitiseli diplomatice

Nu. pur si simplu am uitat sa pun ceasul sa sune: si pana ajung ecourile sus

cate nu-s de facut: ba un traznet rezonabil, ba o ploaie mitocaneasca

sincer nu stiu daca e corect sau nu, dar imi asum responsabilitatea

asta e, se mai intampla. si daca tot m-am vanturat de colo colo asteptandu-mi randul

nu am putut sa nu vad roiurile de cuvinte ce-si cautau locul de roire

sa-si faca o casa, un rost si-un loc pentru dulceata zicerilor

dar ca orice stup intors de la țâță, multe roiuri se agatau de cate o frunte

cautand sa-si faca loc pe dedesupt,

sau de cate un suflet in adancul caruia sa praseasca

rime si otravuri fine, trantori, musterii, regine

fara success. inutil process de aderare

dupa care plecau in cautare

…

acum ca tot sunt in lume, astept, fara sa ma cred mai bun (cu toate ca stiu ca-s destept)

mi-am lasat urdinis sub pleoapa cea stramba

sufletul atarnat, cauş şui, pe o rima-ntr-o dunga

inima cu toate patru gurile deschise

asteapta cu-nfrigurare

roirile promise

alungat...

toate-au putrezit sub tine, urla vantul suparat

si-mi fulger tacerile, revarsandu-mi ploile

spune-mi s-a intamplat sa ramana nemiscat, tintuit pe cer senin, norul?

cine oare te-a-nvatat si de ce l-ai ascultat?

nimeni nu mi-a povestit, nimeni nu a apucat sa-mi spuna ca-i un pacat

sa stai tintuit in cer…prins in ac ca un mister

ce te-a-ndemnat sa ramai, plecare sa ti-o amai? 

ce a fost in mintea ta de nu te-ai dus undeva?

n-am putere sa vaslesc, eu pot doar sa potopesc

in ploi sa ma potolesc si viata sa mi-o jelesc?

fara vant sa ma goneasca si soare sa ma slabeasca cin’sa-mi ia durerile 

sa-mi aline dorurile...

asa plangea un nor pe cer, uitat in lumea lui, stingher

ploaia-l spala de-ndoiala

ia cu sine bolile si toate durerile, apa vietii i-o aduna

si o cerne pe-nserat pe pamantul insetat ce-i asteapta sangele

sa-nmoaie semintele, sa zgarie crengile, durerea sa-mboboceasca si viata sa infloreasca

de-ar sti cata suparare strans-am cat am stat in lume

n-ar mai spune cate spune…

ca o boare

undeva departe de mine

asteptarea

ratacind printre cutele sufletului

teama

intre cele doua carari

prapastia adanca si nelegiuita

a viselor

dincolo de mine se-asterne taramul intrebarilor

si daca ai viata inainte te poti astepta se-l strabati in totalitate

cu toate ca pana si-n ultima clipa

piciorul ti se va afunda in carnea unei intrebari

de ce tocmai mie?

se cununa robul Sufletul Mortii cu roaba Moartea Sufletului

si impreuna vor dainui pana cand pribegia ratiunii

prin tinutul intrebarilor se va sfarsi

istovitorul chin

punand capat ultimei rasuflari

necontrolat

Salbaticia unui suflet meloman

Bunul simt spune ca nu e bine sa-ncepi cu daca

Dar in acelasi timp bunul simt omoara bucuria navalnicei salbaticii

Intre o sonata de Chopin si muzica lunii interpretata la valuri

Distanta se pierde printre voaluri si dantele

Niciodata Wagner nu va putea concura

Cu muzicalitatea tunetelor unei furtuni dezlantuite

Tonurile fiind asemeni

Doar vibratoul facand diferenta

ȋn cerc

dacă viaţa nu este un cerc, atunci drumul către casă trebuie să fie lung

mai lung decât ultima zi a unui condamnat

ce-şi pune toate spaimele pe scaunul de domnie al morţii

creşterea şi descreşterea unui drum nu depind de maree sau de forţe telurice

care nici nu au timp şi nici nu vor să bage de seamă temerile drumului

ele ȋşi văd de luna lor iar restul, ducă-se

dacă toate drumurile sunt marcate de vorbe azvârlite, ȋnfipte ȋn carnea unei zile

poate că nu-ţi va fi prea greu să mă găseşti şi să mă aduni dintre amintiri

spărturi şlefuite pe o plajă pustie

eu ştiu că noaptea toate pisicile sunt negre

dar dacă asculţi liniştea nu se poate să nu desluşeşti

furişarea fantomatică a spaimelor printre mormintele uitatelor cuvinte…

doar timpul

eram la mii de ani lumină

compunând puzzle-ul ultimei frontiere

fără nici cea mai mică tresărire

privirile trasează linii de forţă

mâinile ȋntârzie a mângâiere pe marginea secolelor

şi lasă arhitectura viitorului să mă cuprindă

arheologia cuvintelor ȋşi extinde perimetrul

şi scoate la iveală noi şi noi urme monosilabice

erodate de curgerea tăcerilor

fie că trăiesc, fie că mor, eu sunt!

am pătruns ordinea şi-am devenit parte ȋn ȋntregul ei

răsar din trupul ordinii,

cu toate cuvintele mele

intr-o dulce sagetare

daca fruntea mi se-nclina sub a somnului povara

pacea, tihna si lumina ma imbraca-n giulgiu scump

cine ar fi crezut in maretia creatiei

in bucuria ei de a se darui ochiului

si-n tainica ei asteptare…

drumul izvorand din adancul ochilor

curge suvoi purtandu-ma pe-ntinsul miriadelor

departe de fiintarea trecutului omenesc

marea de lumina palpita

tresarindu-si sanul feciorelnic

infiorat de asteptare

poate ca au mai fost si alti ochi

poate ca si alte maini au descantat lumina

dar cui I s-a mai oferit cu atata placere?

dragostea depaseste limitele infinitului

lumina mi se cuibareste la san ostenita

abandonare plina de farmec si candoare

si mi s-au dat trei...

diferenta dintre o viata reala si cea imaginara este de circa doua ore

un interval in care sunt adunate evenimente de-a valma

nerespectand aliniamentul careurilor de fuga

in adancul vietii mele magii-mi inchinara daruri,

fiecare cate unul, fiecare din ce are:

cupa plina cu durere, picatura de placere si o grea eternitate

acuzat de lacomie

luat-am darurile toate, ferind lumea de alegeri

de caderi si de pacate

cu durere bea-voi cupa zilelor ce ma urmeaza

bucuria o las lumii roua inpodobind lumina

presarand eternitate peste viata ce-nceteaza

deci alunga-voi frica ce-si face loc in mine

ghetar ce lasa-n urma carcase de minciuna

si-oi rasari in urma-i purtandu-ma in brate

ziua in care balenele plang

este o zi banala, poate putin apasatoare din cauza umiditatii

dar cine mai are timp sa masoare vaporii de apa intr-o mare de lacrimi

poate la fel de adanca ca si oceanul potopului biblic

unde se spune ca s-a ascunde ultima thule

din cate am aflat, ele nu au prioritati in viata

si numai faptul ca ara hectarele de krill cu barba lor alba

denota cat de importante sunt in sistem

dar totusi, lipsa bailor termale amplifica durerile reumatice

poate ca dimineata nu era inca decisa daca sa rada sau sa planga

dar pufoseniile albe au alunecat pe artezienele impredictibile

incalcindu-se printre fanoanele periate cu grija

de spaima cariilor si a petelor inestetice

cine ar crede ca soarele ultraviolet

afecteaza retina balenelor

determinand o abundenta lacrimare

de sange?

despre ce vorbeam?

ce importanta mai are atata timp cat volumul bachizei nordice

scade pe zi ce trece starnind nivelul marilor la cresteri precipitate, iresponsabile?

linişte

quid prodest

poate că nu am mai vorbit de mult

cam de pe vremea când cocorii plecau să-şi caute de sănătate

departe, mai departe decât puteam arunca noi cuvintele

pe când se mai aruncau cuvinte-n lume

Luna, o monedă calpă nici de ort nu mai e bună

ne plătim somnul cu cardul şi sfidăm noaptea nebună

moartea, ultimă matroană, se oferă orişicui

un amestec de otrăvuri, un cocktail, un scaun şui

ce-ţi doreşti când vei fi mare?

să fiu prost. să fiu minţit, viaţa s-o primesc ȋn raţii

mareţie oferită

ca s-o port

…firul ierbii leagănă, gărgăriţa seamănă

floarea moare fără vise, ȋn boboc teme proscrise

o furnică-ţi scrie-n palmă

o sintagmă

pisici negre pe cerul nopţii...

de-ar fi să pictez noaptea castele

ferestrele s-ar naşte departe de ochiul lunii

ascunzând urma dragonilor

ce dispar ȋn pustiu

grădinarii vor ȋndrepta crengile rupte

dând vina pe năluci din trecut

şi vor ascunde sub smocuri de iarbă

urmele tuturor pisicilor negre

promenada zidită-n carnea crenelurilor

urcă, abandonând cornişele şi turlele palide

ȋn braţele străzilor adormite,

pipăind treptele oarbe

poate că niciodată catedralele

nu se vor abandona total şi inconstient

cerului nopţii, păstrându-şi cererile zvelte

pentru lumina nenăscutei zi

şopârle-aleargând pe recile ziduri

scriu taine de nimeni ştiute

uitate-n alcovuri scheletice mâini

ȋn joacă reiau numărarea

in nomine

lăsaţi cerul să-şi poarte norii

lacrimile lor nu pot aduce decât bucurie

dacă am apărut ȋnseamnă că am fost cerut

căci şi lumina trebuie să aibă un sâmbure de adevăr

zidit ȋntr-o noapte de-nceput

trupul meu este puntea dintre un trecut irosit

şi un viitor ce nu mai poate să aştepte marea de cuvinte

ţesută ca ultim legământ

carmea mea creşte cuvinte ascunse

ce se cheamă, se atrag, ȋmpingând ȋntunericul

la picioarele tronului

cine are răbdare poate să caute

dar taina tipărită la vedere

e greu de desluşit

dincolo de mine se zămisleşte viitorul

şi din carnea lui se-nfruptă ziua

care va umbri trecutul

pământul se tânguie-n colbul drumului

lepădându-şi sufletul istovit

intre mine si restul lumii

lumea de la capatul mainii e lumea mea

mana de la capatul lumii e singurul lucru care ne mai uneste

legatura dintre mine si lume e o mana

nici mai lunga si nici mai scurta decat altele

dar care stie sa limpezeasca cerul stergandu-l de nori

sa se-nfiga-n coama vanturilor turbate potolindu-le

si sa ma legene, adormindu-mi spaimele

eu sunt gerunziul noptilor tale

si oricat te-ai stradui de mine nu scapi

asa mi-au spus toate verbele, unul cate unul

ridicandu-se din colbul drumului

ca o lipsa la cantar

copii toti au nume fabuloase

si literele stiu sa-nvarta cu folos

cuvintele alearga-n jur si-nlantuie frenetic

trairi pe care n-am stiut ca le-am avut

sunt prea batran, prea prost si prea gresit gramatical

sa-ncerc sa mai indrept pistolul catre tampla

lasa-voi mostenire o rima cam natanga

si lipsa-ntr-un cuvant spectacular

solstitii, echinoctii si-o lipsa prea acuta

in care doar cu-n ego ridicol si sumar

refugiatu-m-am sperand necautarea

da-n cautare inca mai speram

cand salba de cuvinte tacerea mi-o tradeaza

si falsul imi apare spuzeala-n albul foii

asurzitor sigiliu, pecete grea pe buze

venin ce nu omoara dar nici de viata lunga

La belle époque

daca ma intrebi ce floare are multe petale

poate ca am sa spun o minciuna

cu visele ce-nfloresc pe luna

sau poate ca am sa tac

cu toate ca viata-mi cere un tac

sa loveasca bilele multicolore

cele mai multe minore

ocrotite de lege

viata este o forma goala

pierduta-n priviri cu mainile-n poala

asteptand sa se-ntample

minunea care muta un munte

cerul a sorbit toate culorile

scuipand a boala nuantele, griurile

si parca nici contururile

nu-si mai gasesc cuvintele

uita-te-n urma, o mana te cere

si viata ta scapa-n tacere

ca o durere

inutil de persistenta

pe undeva, chiar contondenta

cine oare se va strecura

seara, in asternuturi cu ea?

poate doar, recea si morganatica…

joc de cuvinte

între degete, o limbă moartă pipăie un iamb

gustul nu e o noutate pentru cunoscători

poate doar ardoarea lipsei de salivă

stafidire impusă de bivalenţa

unui haiku accentuat

daltă, pensulă, peniţă

Yo no quiero morir, por favor no me dejen morir

cineva a dat de veste ca Rocinante a cazut

iar cerul si-a pierdut zambetul

Dulcineea a plecat in piata de vechituri

sa vanda ultimele vise

si sparanta

cu gandul ca poate mai scoate-un banut

cat sa-ncalzeasca o inima uscata

nici macar toata ploaia nu mai ajunge

s-o inmoaie

s-o lase sa bata in legea ei

langa scut, sub scut

pe maner, la capatul abrupt al lancei

moartea ma strange de mana incurajandu-ma

Don Miguel, te rog sa nu uiti sa-l platesti pe bravul meu scutier

ce-a pazit cu sfintenie ultimele cuvinte

scapate din ghearele bestiilor

hraparete

poate ca totusi odata, ma voi intoarce

calare pe-un nor, naravas ca si draga mea Rocinante

s-alungam tristetea

si curcubeele inselatoare

violul...

strecurate-n trupul saptamanii

cuvintele ies la ferestre, planturoase,

sau incolacesc pragurile umezindu-le cu roua esentelor

dar de cele mai multe ori

tiptil, unul cate unul

se reped, imi prinde mainile la spate

si ma lasa prada poftelor…

cine poate descrie orgia cuvintelor

ce dau navala, incolacindu-ma, serpuindu-mi limba

ratacindu-ma pana la lacrimi

si frustrari

eu pot cadea dar ele nu,

ele-si pastreaza virilitatea

pentru noaptea nuntii cu maretia

pot doar sa-mi strecor cate un gand sau cate o idee

dar nu mai mult decat o simpla atingere

pentru ca la orice agresiune

inumana

se strang mimoze

tremurand spasmodic

pana cand capitulez

stors si gol

de orice urma de vocala.

ca o ceata bezmetica

se pare ca Diogene a ars toata ceara lumanarilor

cautandu-ma, ratacita neghina-n nisip

toate vorbele au mai fost spuse, toate ideile au mai fost gandite

dar mereu ne e frica sa recunoastem ca suntem legati si dati

frumosului Narcis ce-si cauta un lac sa se-oglindeasca

cine mai are timp sa strige-n noapte:

“cred Doamne, ajuta necredintei mele?”

dar nici desertul nu mai pare a auzi strigatul in pustie

si totul se reseteaza: ctr-alt-del

libertatea este doar a celui ce tace si-n taina le face

toate neganditele, toate nedoritele

toate istovitele

cuvintele cauta omul potrivit caruia sa i se ofere

vestale fecioare cu ochi arsi de soare

si asteptare

-lasa-ma sa te cuprind, gandurile sa-ti desprind

sa le torc pe fus de vis, sa le tes in fir ales

sa croim din panza deasa

vorbe bune pentru casa,

sufletul si cugetul

sa-nconjoare stiutul

citind necunoscutul

plimbare dupa ploaie

luna si-a acordat noaptea si interpreteaza cateva note fugare

iarba-si face de joaca printre picioarele cainilor

caci pana dimineata va trebui sa-si puna cununa de roua

iar crengile alergice s-au umplut de muguri

parcul impleteste zile din povesti inutile

trei pe fata, trei pe dos cu noduri instelate

si taceri dureros de actuale

cum numai noaptea mai stie sa spuna

luminile felinarelor se catara pe zidurile adormite

aerul miroase a ploaie uitata si-a curat

pietrele de caldaram se-ntrec in ocheade umede

iar bordurile, demne, isi vad de treaba ignorand lumina

acum ceva timp simteam nevoia unei stari de normalitate

o traire izolata, alungata dincolo de maretia zilei ratacind printre himere si-nchipuiri

ce doar se preface indiferenta. Inutil sa spun ca ea totusi nu ne paraseste

numai ca nu intotdeauna avem timp pentru noi.

luni

daca saptamana incepe intotdeauna cu-o luni

strecurata prin ferestre inexistente

te intrebi ce rost mai au toate cuvintele

care ar trebui sa descrie inutilul

sertarul cu poeme, versuri, rime si catrene

coboara tacticos catre nivelul nonverbal

acolo unde spatiile goale te ajuta sa vizualizezi

toate gandurile care nu pot fi rostite

1

2

3

4

cine ar crede ca poezia se formeaza ca o coada

pe baza de numere de ordine crescatoare

atatea cate pot avea loc printre rime-ncrucisate

pana cand vine binecuvantarea unui.

răspunsuri nerostite

ce vrei să te faci când o să creşti mare?

dacă voi spune piatră s-ar putea ca lumea să-şi piardă răbdarea

şi să nu m-aştepte până când viaţa mă va eroda făcându-mă asemeni ei

şi-atunci ce rost ar mai avea întrebarea

sau mai ales, răspunsul?

cui îi pasă oare dacă spun că mă văd sămânţă

aşteptând prima ploaie, jerfindu-mi viaţa pe altarul schimbărilor profunde

pe care numai moartea le poate aduce în tiparul fiecăruia

pentru a reveni în lume, altfel?

prea puţină lume îşi poate imagina bucuria de a fi nor

despărţind lumini şi umbre cu sufletul plin de preaplinul lacrimilor

plângând alături de toţi cei însetaţi

redând verdelui sublimul bobului de ploaie

nimeni şi nimic nu pot schimba

drumul de carne şi os zidit în jurul sufletului

la fel cum nimeni nu poate opri năvala ploilor ce vindecă

şi a verdelui ce-şi uită coaja seacă a precedentului