vene înfundate

pădurea mea cu pleoapele căzute

își plânge dispărutele licoarne

sângele gonește-n cale purtând vise la grămadă

malurile răvășite nu mai pot s-arunce nadă

albe cozi lucind sporadic printre stropii de culoare

locurile greu accesibile sunt pline de leucocite înțepenite

viața se oprește-n loc, vasele cedează la rupere,

când culoarea semaforului se schimba

intrarea în tunel marchează moartea luminii

undeva, întunericul învâscoșat strivește

și nu se mai aud decât bătăi surde

sfărâmați blocada, deschideți porțile

visele se vor scurge drenând tot întunericul

călcat în picioare de herghelii de inorogi

curcubeul se încheagă lent pe marginea patului

pătând albul ostenit

actual Brancusi

e-atata ura si atata dezbinare

ca iar ajungem sa ne batem intre noi

adu-ne Doamne la Masa Tacerii

sa ne cercam, sa vedem de ni-s ochii goi

frate cu frate luam arma in mana

si incordati pandim taceri si somn

Poarta Sarutului ne-o dezveleste Doamne

si pacea sa domneasca intre noi

adanc sapate-n inimi priviri incrancenate

ce ura o revarsa, otrava in cuvant

 ajuta-ne sa o zidim ca treapta in Coloana

sa-aducem infinitul pe pamant

în labirint

blestemul cărților sunt eu, căci jertfa lor o cer mereu

cuvintele se-aduna-n pagini albe

și-aduc pe lume alte cărți

și cărțile dispar mereu

ducându-și doar uitarea-n spate

ritual cerut de jertfa pentru a-mi potoli nesațul

cărțile, june fecioare, mai citite, chiar uzate

din dorința de-împăcare mie îmi sunt aruncate

dar în van a lor speranță

ca vor potoli pârjolul

în taina labirintului cuvintele aleargă despletite

scăpare căutând și îmbunare

dar nu se poate.

fericite cuvintele libere

căci a lor fi-va plângerea și surparea

blestemele mi-au ferecat porțile sufletului

iar cuvintele care îmi scapă

schiloade sunt și greu de a le recunoaște

sunt goale, sunt  uscate, cochilii aruncate în desert

departe de orice cale umblata

neputința roade-n carne și-n ai mei pereții de piatra

viermuiala-i înzecită, aluat apocaliptic

și presimt ca nu-i departe

ziua când voi fi uitat

de cuvinte-intemnițate fi-voi eu eliberat

și-n a lor devălmășie pârjoli-vor totu-n jur

primenind anchilozarea punând nou în locul vechi

la-început a fost cuvântul ce tăria o desparte

și-aduna-vom iar cuvinte

sa tocmim prea sfânta carte

locul in care voi spune ca n-am fost

                                                                          

noaptea e facuta ca sa dormi, sa visezi,

sa te rostogolesti imbratisand si lasandu-te imbratisat

sau chiar sa scancesti cand ceva rau te apasa in somn

numai cel ce stie taina travesarii

nu poate sa doarma

curiozitatea nu-l lasa

il mana de la spate, calator in calea lupilor

departe de mine ispitirea           

si plangerea

dar poate ca ar fi bine sa nu intrebi

pe unde hoinaresc noapte de noapte

pentru sufletul tau

nu-i pregatit  sa-nfrunte

necunoscutul

si poate ca nici ea nu-i bine sa afle

ca i-am fost oaspete nechemat

rasfoindu-i hrisoavele, secretele

si toata nebunia

toate numele erau scrise

fiecare cu alta culoare

cu timpul sau

cu spaimele sale

timpii nostri

separati pe paleta

isi poarta cernelurile

cu mandrie justificata

asa cum cavalerii

prindeau la panas

culorile domnitelor

trebuie sa uit

trebuie sa ma prefac

si mai ales nu trebuie sa afle

ca i-am fost oaspete

neinvitat

asa ca imi imbrac timpul

si tac

lecţia de anatomie - azi epiderma

buzele condensează tăceri
descriind volute imperbe
şi-acolo unde aerul doare
nimicul întrupează visul
buzele răzvrătite
aleargă 
decupând din tenebre
forme şi-ntrebări fără răspuns
raţiunea-mi spune să revăd lucrarea
dar năvala dorinţei
scoate din neunde
unduiri, fremări, aşteptări şi-amânări
buze ostenite în buze oglindite
culcuşesc locul care încheie lucrarea
fie toată patima mea
fier ce taie brazdă
în tăcerea de-nceput
şi a fost noapte 
şi a urmat o dimineaţă
adâncind formele de relief abia născute

Pygmalion a murit de bătrâneţe
fericit că desluşeşte visul ce-l chinuie

homeless

ploaia sapă în pereţii cutiei de carton

igrasia se strecoară pe sub petice uscate

înmuind jegul ce ne ţine aproape

nimeni nu-mi acordă atenţie

nimeni nu ştie cine sunt

resturi, frânturi şi mult întuneric

iar la moartea mea

când mă vor spăla

şi m-or dezgoli, 

vor descoperi

formă fără fond

simplu vagabond

un cadru de sârmă

ce cuvinte-atârnă

plin doar cu nimic

ca un gândac mic

iarna, la început...

ca de obicei, toamna se vede dată afară din casă

îşi frânge crengile, îşi pierde frunzele printre lacrimi

şi ninge... molcom

sau vijelios

după cum îi sunt copacii

Ciuşmigiul intră în noapte, strecurându-se prin spate pe la Lazăr

speră să nu se-aprindă toate lampioanele

să-i vadă toată lumea puţina zăpadă

strânsă printre frunze alungate

cuvintele se aştern

ţesând tăceri în cercuri

ochi de piatra, ochi de jar

vorbe ce n-au mai fost spuse

cartea de pe noptiera

visele isi tes somnul lor

cuvintele se ridica

abur de tus

adunandu-se polog

peste noptile mele.

cartea de pe noptiera

a pierdut cursa

cazand prada uitarii

a fost apoi

cartea de pe marginea cazii

a fluturat lozinca

mananca tot

dupa care

a aterizat intr-un

fatal final.

cel mai bun tata

etichetele fac parte din viata noastra

caligrafie in culori mai pale sau mai  vii

mainile mele, aripi frante

au uitat caldura-mbratisarii

sforile-au putrezit, vene inutile

laturi fara prada

esti o jigodie

ori eu nu vreau sa am de-a face

cu oameni ca tine

cuvintul arde

gheizer fierbinte

ce scoate trecutul la aer

fie boala mea

eticheta lipita in frunte

cu ura

jur-imprejur

golul cerne pleava viselor

aruncandu-ma-n groapa ispitelor

latul gol, cuvinte oarbe

rani ce nu s-au vindecat

moartea  ca o ispasire

un pacat pe veci uitat

noaptea pe furiș se moare

orașul meu de asfalt și betoane

aștepți cuminte pomenile electorale

inchiziția nu a murit,

din adânc pandecte focul mocnit

al urii, al prostiei și-al micimii

copacii își așteaptă moartea și-și acceptă jertfa

de a cădea sub loviturile meschine

căci doar cu ruguri crude promisiuni poți tine

copacii dispar, noaptea de obicei

când citadinul prostit

se trage la pat, așteptându-și pomana

să-i umple de căldură

sufletul uscat ce așteaptă iarna

în containere cu rugina la vedere

azi un copac e urmă fără umbră

pe sub foi de brusture, rumegușul abundă

o vomă scuipată de drujbe în noapte

când sar la beregată, aducând moarte

haita de drujbe doboară copaci

și-n loc lasă… urme, umbre, regrete ? 

pustiu,

păcat că prea puțini înțeleg

și vorbesc 

știu

alte fericiri

ferice de cel ce pătrunde carnea vorbelor
fără a se opri la poarta neputințelor

a greși
o vorbă ce ne îmbracă
ca un pampers
o vorbă ce ne dezbracă
ca un sicriu fără capac

compasiune
înseamnă să te strecori
în sufletul celuilalt
pentru că numai privită dinăuntru
viața capătă culoare
și sevă

cine nu are timp să trăiască
trebuie să se mulțumească
cu ceea ce vor scrie alții
cu viețile lor

cuvinte umflate, cuvinte abandonate

eu mananc drojdie

si drojdia creste, da pe afara

se umfla, ma umfla, ma scoate pe gura

cuvant fara cuvant, elan fara avant

rana ce o sa doara

tu mananci drojdie

stransa in coaja de rodie

buzele tale pline de drojdie

lasa zeama stransa in coaja de rodie

sa te creasca, sa te-inaspreasca

el mananca drojdie

ea mananca drojdie

toate pronumele personale

consuma cuvinte lasate prin oale

cuvinte identice, crescute cu drojdie

noi am mancat drojdie

voi ati mancat drojdie

lumea toata e in primejdie

drojdia creste si da pe afara

toate cuvintele or sa moara

fii veselă tristă țară

Ceaușescu e trecut

un Craciun cu-n glont in gat

bonus o suta de  lei

si ne-am crezut Dumnezei

Ceausescu e prezent

la Senat, in Parlament

eu sap, tu sapi, noi sapam

ei isi vad de contul lor

Ceausescu-i viitor

ceas cu limbile-n cuptor

voturi, urne si sicrie

vai de cel ce stie-a scrie

Ceausescu n-a murit

el din conturi a inflorit

sporii lui sunt peste tot

aer cu gust idiot

două felii de pepene galben și un pahar de vin roșu

bătrânii calcă strugurii-n picioare

și vinul strânge toate drumurile în buchet…

în vârful cuțitului sclipește un bob de rouă

e mustul ce s-a zămislit din trupul fructului îmbujorat

buzele se apleacă și sărută

ofranda ce-o primesc din carnea tare

alături vinul aspru aburește

lăsând aromele să se ofere a descântare

un prânz ușor, o amăgire și-o ispită

o piață ce trăiește, se agită

il triangolo

în mine s-au ascuns toți trei

Romeo cel visător și credul, Casanova repetitivul

și Sade cel inventiv și invectiv

cerându-și fiecare câte-o sorbitura

la masa de alături, aruncată pe-un spătar

o damă consumată,

o haină de blană pe care n-o mai vrea nimeni

în mijlocul verii

și pentru că exteriorul era complet distrus

m-am hotărât să-l refac pornind din interior

așa cum floarea își pregătește petalele

în adâncul mugurelui

zi după zi, o văd cum se strânge în jurul pistilului

distilând arome uitate în viitoarele petale

degetele mele descoperă armonii

ce niciodată nu au sunat adevărat, în carne

maree de noapte

arpegii colorând crescendouri

căutări febrile, ploi amețitoare, repaos

dimineți paraplegice, rugătoare

eu mă reinventez, ea se descoperă

eu pregătesc ieșirea ea îmbobocește prefigurând înflorirea

eu redevin rădăcina, ea explodează, 

feerie de petale, nectar, arome, așteptare... 

il mio nome c'è nessuno

maslinul batran

sobru, rabdator si putin intepenit

ma priveste absent

fara sa auda, sau sa vada

indiferent ce l-as intreba

rozmarinul din dreapta

isi freaca frunzele disperat

ca-si pierde vigoarea

in lumina tragicomica

a zilei de toamna

ziarul imi arunca-n fata

articole, recenzii, intrebari fata raspuns

dornic si el sa se faca auzit si vazut

dar cine mai are astazi timp

de povesti

mucuri de tigara

pline de cenusa si regrete

asteapta Dumnezeu stie ce

caci Judecata de Apoi nu le in seama

lasandu-le sa-si uite neputrezirea

in stanga, peluza suspina

plangandu-si firele cazute la datorie

si alungate-n uscaciune

dar egalitatea si fraternitatea

ascunde toate regretele

paharul plin de aer

priveste indolent

curgerea zilei

prin vasele comunicante

catre sfarsitul de luna

septembrie e pe moarte

nici macar soarele nu se simte mai bine

zilele se grabesc sa intre-n iarna

lasand noptile sa gafaie

intre doua focuri

la bambola morbida

Veneția toată iese-n strada

inundând podurile, piețele și fundăturile

mii de glasuri drese, guturale

care mai neliniștit care mai somnoros

se-împletesc într-o zumzăitoare întrebare:

ce s-a-ntâmplat?

dar ce masca goala, fără suflet

poate descifra răspunsul

pe care nici o gura nu l-a rostit încă

pe canale și canale grande

alaiul EI trece

întunecând zarea cu

spaimele ei

pe vremea când canalele musteau de cadavre

vocea mea avea greutate si cuvintele zburau care încotro

lepădându-se de carnea tare

mult prea sălbatica

si necizelata

încet, încet,

limba mea a-nvatat sa mestece 

si raspunsurile suculente se-amestecau cu saliva

lasandu-se absorbite

digerate in taceri

rareori mai salivam cate o replica

fara putere de convingere

mustul raspunsurilor

transformat

o alchimie limfatica

se depunea in tesut adipos

rasturnandu-ma

mereu si mereu in alta forma

gretos de moale

modul meu de a descrie

una storia morbosa

a esuat

despre linii

împreună fiind suntem linii paralele

fiecare ducând către un infinit sau altul

aşteptând evenimentele ce ne împart ăn segmente

eu am mult mai puţine segmente decât tine

iar punctul de intersecţie

ce ne transformă din paralele

în linii ce îşi împart segmentele între

început şi sfârşit

cade aleatoriu, fără raţionament

suntem linii parelele

ce ne intersectăm sinusoidal

în funcţie de evenimentele sociale

ce coordonează segmentarea

mută şi anostă

locul în care

sufletul meu era pregatit

pentru toata aceasta lunga iarna

in care viscolirile imi plang pe umarul drept

iar amintirile pe cel stang

primaverile sunt clipe oarbe

ce bajbaie intre doua dimineti somnambule

fara sa lase verdele

sa musteasca-n boboci

imaginarium

locul in care nici moartea nu ajunge

sa-mi dea cu tifla

sau sa stea o eternitate pe prispa

impietrirea nu are radacini

nu are trecut

si nici macar viitor

e recele inchis intr-un prezent continuu

despre nebunie

toată lumea vorbește despre nebunie

fiecare în felul sau

pentru că-n fiecare se-ascunde un mic diavol

și un Dumnezeu

atunci când lumina nu mai țese ore

zilele-s fade, cenușii

iar oamenii se pierd în nebunii

depresii, angoase, furii

sunt tot atâtea mici nerozii

ne ascundem după degetul cel mic

dar ne e teama, nu recunoaștem nimic

nebunie înseamnă să nu-ți placă

nici răsăritul, nici apusul, nici floarea

nici ura nici iubirea

e doar moartea vie, amorțirea

și chiar dacă nimeni nu vrea să recunoască

adevărata nebunie ne scoate din casă

ea iți spune să iubești norii

să lași ura să-și toarcă fiorii

să iubești, să trăiești

să guști, să muști

să arăți că ești viu

și zilei să-i strigi în față

de ieri te știu

trăiește! viața-i adevărata nebunie

ce te alege-culege

cel mai bun dintr-o mie

misterul unei case nu sta în tencuială

ea doar ascunde înăuntrul de afară

casa cu obloane trase

fiecare suflet isi zideste de la-nceput o casa

dupa firea si priceperea fiecaruia

in drumurile tale treci pe langa tot felul de case

care cu fata la soare, care trase la fata

imprejmuite de garduri inalte

ferecate in turnuri inutile

sau ascunse-n pamant

casa mea se goleste pe zi ce trece

sunt flori ce vor sa-si recapete libertatea

si pleaca pe furis sau refuza apa

putrezindu-se la radacina

sunt ferestre

ce-si trag voalul draperiilor

acoperindu-se sfioase

si colturi luate-n stapanire

de umbre aninate-n panze de paianjen

balamalele anchilozate

se vaita ori de cate ori se umbla la ele

usile sprijina tocurile depanand amintiri

cu maini strecurate susurand a noapte

diminetile trec pe trotuarul de vis-à-vis

umbra se intinde pe fatada mancata de lepra

regretele rod sforile obloanelor

pregatind caderea

in uitare

dimineti cu lumanarea la cap

statistica spune ca tot mai multe dimineti sunt déjà in agonie

si multe nici nu mai răspund la tratamente

dar relativitatea ne obliga sa pastram

un minim de decenta : 24 de ore

rezervele sunt pline, aparatele gafaie

iar salvarile nu contenesc

cara, resusciteaza,

predau coletele

astazi, undeva la malul marii

soarele nu se trezise bine

lumina lesioasa se scurgea pângărind cerul

prea multa pentru a putea fi ascunsa si prea grea

din pacate lumea nu realizeaza ce se-ntampla

dar peste tot cafeaua are gust de moarte

si singurele care mai stau la coada

sunt zilele golite de orice continut

toate creioanele merg în Paradis

nu e vina lor ca sunt ascuțite sau boante                   

și nici măcar pentru ca istoria s-a scris prin denunțuri meschine

nu spune nimeni ca cele negre trec în fruntea celor colorate

sau ca cele chimice nu ar fi primite

cioturile roase cu smerenie jur împrejurul  minei

au adus lumina în bezna celulelor

și speranțe în sufletele strivite sub povara istoriei

asa cum numai ultima împărtășanie mai poate

multe cuvinte nescrise pot depune mărturie

ca anchiloza sufletelor și nu înțepenirea degetelor

le-a trimis în arderea de tot a uitării

alături de toate poeziile moarte în coltul buzelor

ghenele și tomberoanele ar fi mult mai sărace

fără miile de schițe și suferințe creionate

iar aticurile demolate de furia buldozerelor

vor avorta și ultimele caiete de maculator

creioanele nu s-au grăbit sa scrie primele cuvinte

"sa fie lumina"

și nici n-au stat la piciorul crucii

dar cu toate acestea și-au căpătat iertarea

exhibiționism

te iubesc ca o ardoare

c-un leșin io te ador

pentru a ta fericire

gata sunt io ca sa mor

iubirea nu e tabloul pe care-l expui

în camera mare, deasupra servantei

și nici o arie de opera neterminata

la care sa lucrezi exasperând vecinii

iubirea este un strop de roua

aninat de geana dimineții

prea somnoroasa ca sa se întindă

printre așternuturi cu stele

iubirea este un gest mic

floare strecurata fără cuvinte

printre sfâșierile orelor

pata de culoare spărgând cenușiul

cred ca iubirea poate însemna

și agonie dar și extaz

atât dulce cât și amar

dar pentru ca nu știi vei fi exonerat

poate ca iubire nu-i cel mai frumos cuvânt

dar cu siguranță nu e preșul sub care se ascund gunoaiele

și mai ales, nu e una din măștile urii

pentru ca ea, iubirea, e un trandafir fără spini…

epava unei dimineti gestante

în ultima lună tot mai multe dimineți eșuează pe plaja pustie

nu mi-a venit ciclul

șoptește o dimineață zgribulită

strângându-și  sveterul peticit cu vocale

te duci și te cureți

doar n-o să aștepți să ți se vadă orele

trăgându-ți burta-n deșert

cu cât e plaja mai goală și mai mizeră

cu atât nopțile sunt mai lungi

mușcând din trupul dimineților, 

până când hoiturile 

vor cerne viscolit

răscolind vocale 

toamna se numără poeziile

abandonate, eșuate…

nescrise

fuga de singuratate

microbuzul a venit cu intarziere

gol

fara pic de aer

doar transpiratia sutelor se suflete

purtate prin pantecul zilei

asfaltul decrepit

se taraie

cautand sanul alb al iernii

afara puhoi

in mine gunoi

ore putrede mancate de lepra

si o mare bolnava

si pustie

microbuzul sunt eu

asfaltul sunt eu

marea

si toata singuratatea

sunt tot eu

mereu

silabe...

”Furu ike ya                         balta cea veche

kawazu tobikomu                 sunetul unei broaşte

mizu no oto                          sarind în apă“.

 Matsuo Basho 

fulguiri...

lumină clară

ciocul păsării albe

înroşind frunza

întunericul

o pensulă uitată

picături de tuş

lumină tristă

parfumul zâmbetelor 

strânse în album

hotul de cuvinte

numai cel ce nu-si vorbeste limba cade-n pacatul avaritiei

dulce ca mierea e trupul cuvantului

si plin de arome e cerul gurii

atunci cand gandurile se preling in vorbe

insiruite molcom in lungul serii

sunt multe cuvinte violate

si aruncate-n strada fara pic de aparare

iar mai nou, unora li se scot vocalele

pentru a le-nghesui in corsete stambe

si eu mai am caderi

ma trezesc cateodata in fata unui cuvant

ratacit de el si de lume

caruia nu-i mai stiu radacina si sensul

ca sa-i dau viata inapoi

il invit in casa, la masa si-i pregatesc haine noi

ii pregatesc baia rituala a botezului

si dex-ul se bucura de-ntoarcerea fiului ratacitor

dintr-un pantece artificial

alergi, gafai, sangele iti bubuie in timpane

sudoarea sapa albii noi

ridici piciorul cu intepenita spaima          

caci haul pare a fi purgatoriul

clipa se scurge in eternitatea de melasa

plamanul suiera a parasire

din tot ce-ai fost

un numar si o umbra

ce te numesc uitata amintire

si un respiro care-nghite ani

viata-i un maraton continuu

cu puncte de control ce iti bifeaza fisa

de multe ori nu sti ce ai alaturi

caci tumultul te-mpinge, te alunga

consumi si asta trebuie sa iti ajunga

fericiti cei pot sa iasa in décor

privind cu-aviditate imprejurul

dar si mai fericiti cei ce-si ridica ochii

facandu-si timp ca sa priveasca cerul

sub talpa ostenita e pragul de bataie

si aerul se surpa printre dinti

marionetele ramase fara ate

se prind cu disperare de rugile fierbinti

libertatea de creatie naste monstri

caci in curand ne-om ogoi in pantece meschine

invaluiti in zumzet de masini obtuze

ne-om afunda purtand singuratati imune 

fara suflare

e prea multa caldura in cuvinte

canicula de-a dreptul

chiar cu fereastre-n vorbire

aerul vascos se lipeste de cerul gurii  

luna zgrunturoasa

isi taraie burta stearpa

lasand urme baloase

pe cerceveaua noptii

se pare ca nu prea mai ai ce face

respiri si tu ca sa te afli-n treaba

oglinda-si clateste apele

lepadandu-si toate vedeniile

monturile aduna neputinte

ofranda ta asteapt tremurand

printre respiratii sacadate

amintiri cu miros de statut

trupul ti se macina-n gol

umeras ce-aduna taceri uscate

fara  binefacerile plansului

si fara nici o speranta

fulguirii

de o parte si de alta a geamului

sau de partea cealalta

viata asta e un imens culoar

marginit de geamuri reflectorizante

ceilalti te pot vedea fara a fi vazuti

esti doar un soarece intr-un experiment

***

descifrare

fericirea nu are gramatica si reguli

de fapt ea nu-i o limba in adevaratul inteles al cuvantului

e doar o aglomerare de zone luminoase

prinse-n cenusiul zilelor

***

cacofonie

cine-a crezut ca gandurile sunt tacute

se-nseala

nimic nu poate acoperi disconfortul

produs de ele

faptul ca nu dau toate odata buluc

tine de realitate

de fizica elementara a bunului simt

dar asta nu inseamna ca nu-s pregatite

la linia de start

linie pe care nici macar moartea

nu o trece

fara voie

bruta

de ce eu Doamne?

cine are lumina ochilor sa se bucure ca poate privi măreția

cine n-o are sa se bucure ca-n fata lui sade Dumnezeu

cine are sănătatea auzului sa se bucure pentru ca fericirea șoptește

cine n-o are sa se bucure caci dulceata cuvintelor inchipuite nu are seaman

cine are darul vorbirii sa se bucure caci poate descrie fala si nemarginirea

cine nu-l are sa se bucure caci vorbele-i pornesc din inima sagetand cerurile

fericit cel ce-i in plinatatea simtamintelor

caci ale lui fi-vor toate cate misca, susura si ganguresc

dar nici cei lepadati in afara nu trebuie sa le fie teama

caci lor le sunt date spre intelegere marile taine

pentru ca-n fata mi se aruncau toate minciunile

mi-am luat ochii si i-am semanat in noroiul faptelor

sa vada si ei uscaciunea si nerodirea

pentru ca urechile-mi desluseau vaietele lumii

le-am lepadat de la mine cu tot vuietul neputintelor

sa-nvete si ele tacerile rostuite-n samanta

si pentru a stopa izvorul nemultumirilor

mi-am luat limba si-am zvarlit-o-n jarul rostirii

sa-nvete a arde mocnit in noptile lungi de iarna

un singur lucru mi-a mai ramas de facut

sa-mi instrainez inima cu toata navala ei

si sa las pacea stearpa a nevietuirii

sa ma patrunda, igrasie cuibarita-n trupul zidirii 

din vremuri de demult

mai lasa-ma sa aprind focul,

sa spulber rasufland usor cenusa

sa-mi toarca flacarile firul

din caierul povestilor nespuse

sarac e cel ce nu s-a spovedit in fata sobei

si nu s-a-mpartasit cu fumul din tincuse arse

sa susure un bocet cetinii ce moare

lasandu-ne sa ii sorbim incet caldura

in lucruri mici se-ascunde fericirea

in taina amintirilor si in taceri

e-n lacrima ce ti-o ascunde ploaia

in fulguite si uiate adieri

decontare

noaptea e perna cerului pe care-si intinde stelele-ostenite

iar ziua e locul in care lumina coboara sa se spele

aduna-ma roua in stropii plini

si spala lumea toata rautatea adunata

cine-a crezut ca ma poate-nvinge la scandenberg

uita ca in fiecare zi exersez aruncarea inutilului

si ma umplu cu ceea ce am mai scump

aveam cuvinte si aveam si timp

din fraze peticite si-aruncate

scot cele mai frumoase cuvinte-suvite

le petrec, umpland urzeala tacerilor

pana cand carpete poeme ma izoleaza de recele de-afara

re-numire

vijelios, năvalnic, doar zbucium

această viaţă, continuă mişcare, muscând din carnea timpului

câte o zi, halcă ce trebuie mestecată ore întregi

încet, încet, malurile se dau la o parte

orizontul se deschide

carte rebut, plină de pagini albe şi spulberate întrebări

cineva strigă cerându-mi să mă întorc

aşa cum ai întoarce o altă pagină

dar ei nu ştiu cât de greu e să te calci în picioare

în urmă, meandrele se surpă

izolându-mă-n carnea rece

eu, doar o apă moartă

ca o voce de cenușă

hai cu mine

i-a spus tăindu-i aerul

luna se cațără cu greutate până la marginea ferestrei

e prea plină pentru o noapte atât de vulgară

luați-mă cu voi, singurătatea asta taie-n carne vie

și nici marea nu mai acceptă transfuzii inutile

cineva și-a pierdut vocea

a scăpat-o și tot locul s-a umplut cu vocale

ascunde-mă noapte

nu lăsa tăcerea să mă-încalece trufașă

măcar atât poți să faci

el care ne-a arătat adevărata față

a plecat să se joace de-a îngerul dincolo de ochii goi

cine-i va lua locul

va fi doar o voce de cenușă…

ploaie în august

titlurile ultimelor poeme pendulau nehotărâte

intre o moarte inutila și o uitare scorojita

ceva asemenator sangelui uscat

tin minte ca inainte de poezii scriam scrisori

care incepeau invariabil cu Draga

si depanau evenimente

clipe, arome, gusturi

si culori

neaparat culoarea de cerneala vie

ce traversa randuri si ganduri

chiar si fara cuvinte

cineva ar trebui sa opreasca aparatele

consuma energie si degaja caldura

incitand aerul la revolta

nimeni n-ar putea sa spuna

cum au fost alungate scrisorile

si cum de nici versurile

nu se mai regasesc printre rime

cineva sustinea ca-au albit

ca au orbitele goale

dar cine mai sta sa dezlege

fapte cazute-n desuetudine

ceva asemanator sangelui uscat

crapa sub impresia primelor picaturi

ce penduleaza intre o moarte prin impuscare

si o evaporare trista

sa nu te-întorci pe-același drum

ca de obicei, urc din moarte către viață

îmi iau micul dejun și-mi sorb pe-îndelete cafeaua

după care îmi fac eterna plimbare prin parc

trecând linia de toxicitate a normalității

ne-am întâlnit întâmplător,

m-a oprit și m-a-întrebat dacă soarele mai apune

în același cuib,

pe ultima creangă ce desparte munții

i-am spus

(dar ști cât de greu e sa faci față unei cascade)

fusta ei power-flower se-înfoia făcând pauze de vorbire

bratele ei dirijau curenții telurici ai tăcerii

și tot trupu-i vibra a spunere

tu mergi cu mine a mai zis

întorcându-se grăbită,

vâslind nonșalantă aerul greu

niciodată să nu te întorci pe același drum

și cuvintele s-au prăbușit

în urma noastră.

imuabil

un cuvant la fel de greu ca si uitarea

un cuvant cuibarit intr-o scrisoare, poate ultima,

dar oricum batrana, atat de batrana

ca nici azilul nu-i mai vindeca amintirile

scrisorile au iesit din uz

si-au fost trase pe linie moarta,

calimarilesi-au facut sepuku

rugina s-a aruncat in varful penitelor

iar foile s-au imbolnavit de icter

Enola Gay striga sufletele imprimate-n carnea foilor

propozitii scheletice ratacesc printre gunoaie

frzele se strecoara printre cuvinte

iar ritmul vorbirii

migreaza-n buricele degetelor

poate ca e timp ca sa rad

sau poate ca ar trebui sa plang

dar stiu

ca in curand

voi incepe a scrie iar scrisori