Cei tari şi-o iau în freză

cand iunie doare...

pentru a decăli oţelul
şi a-l aduce într-o stare jalnică
îl încingi la roşu – instantaneu dacă se poate
şi-apoi îl laşi în plata colegilor de celulă
şi-atunci tovarăşul a spus Piteşti
şi pe loc s-a făcut larmă mare
mai mare ca Aiudul şi Gherla
şi s-au umplut cimitirele de fier vechi
şi de rugină
şi a fost şi Canal,
şi-oţelul scrâşnea lovind piatra
şi-au fost Balta şi Delta
şi nuferii-şi trăgeau seva din fierul mort
iar pe cer se-aprindeau stele roşii
urlând: ocoliţi zona…înalţare periculoasă
şi a venit ziua Berevoieşti, şi Scorniceşti
şi Petreşti, şi-oriunde eşti
te-ngrozesti
că masele plastice
au substituit până-n profuzime
structura oţelului
inventând întrebarea pavloviana:
ce dracu are omul ăsta că de câte ori se-aprinde lumina
îmi mai aduce ceva de la răsărit.