orfan

te-ai aciuat în braţele mele
tremurându-ţi spaimele
mică sălbăticiune.
să nu mă părăseşti
îţi şopteam
alinându-te
mângâindu-ţi îndoielile
şi hrănindu-te cu visele mele

trecerea timpului
modela închisoarea de lut a sălbăticiei
împlinind-o, rotunjind-o
aşa cum coacerea misterioasă
umple de-aromă şi dulceaţă fructul.
eram.
în eu acum ne contopeam
şi timpul nostru se-mplinea
în ochii ei.

soarele s-a crăpat
şi cerul pârjolit s-a-ntunecat
în ziua-n care dorul de sălbăticie
te-a luat
şi-n moarte m-ai lăsat.
inima s-a golit secătuind fântâna
cenuşă ce-mi răstoarnă în clepsidră mâna
plecând ai luat toată răbdarea
puterea de-a mai alinta
şi piatră de mormânt, iubirea
mă-nchide-n viaţă.