sens invers

in seara asta cuvintele au preluat controlul si au inceput sa ma scrie

descrie de la picioarele care calca in strachini

dar nu pentru ca n-ar sti ce fac

ci pentru ca trag a lut

ars de valvataia din cuptorul vietuirii

pana la capul plin de amintiri si intortocheate cai de exprimare

cuvintele ma pipaie, cauta puncte si semne

dupa care ma interpreteaza, inima bate ascunsa-n temeri inutile

(saraca se teme sa nu iroseasca nici o bataie fara un strop de sange macar)

gura cauta radacina cuvantului ce nu mai apare

ochiul stang rataceste pe urmele unui gand iar ochiul drept

s-a-ntors si priveste-n fata nervul optic

drumul de la cuvantul rostit pana la cuvantul scris e mult mai lung

si imi e teama ca nici stiu cum sa-l parcurg

asa dezbracat, fara suflet, fara ecou, fara nimic care sa-mi apartina

doar schita sumara de cuvinte

sincronicitate

pe luna nu exista atmosfera și bătaia de aripa cade-n gol

partea mea dreapta e o aripa trista ce nu știe sa bată mai repede învingând inerția

partea cealaltă are zborul lin, planat, oscilând intre reverie și fericire

părțile mele au descoperit singurătatea

alăturându-se diverselor stoluri

dar fiecare punct cardinal își sapa canal de fuga lăsând vântul sa curgă

undeva la intersecția paralelelor

s-a născut punctul ce ma înalță asimptotic oferindu-ma luminii

în urma, borne de viata, semințe sădite ...

cautand drumul

iata ca am ajuns sa ma impiedic in vorbele mele

si nu tin minte sa ma fi intors

ciudat, cine oare mi-a spus:

urmeaza poteca vorbelor si te vei regasi

nici chiar Hansel si Gretel nu au dat gres, undeva tot au ajuns

drumul e marcat, semne ce-mi amintesc de alte treceri

urme duse de colbul calator

unde m-am oprit

unde s-au oprit urmele

cine pe cine urmeaza?

inceputul carui sfarsit ii corespunde?

ban, otrava, cuvant

banii care cresc in plic

nu mai cunosc caldura buzunarului si nici bataile inimii

asa ca singurul loc meritoriu este sa te ascunzi intre filele cartilor

o bancnota, o fila, o bancnota o fila

acolo, pe raftul de jos nimeni nu cauta cartile dupa cotor

cine-si mai pierde vremea cu titluri incolore?

daca ar fi sa ma ascund vreodata

as alege un raft de biblioteca, m-as culca pe-o parte

si as trage toate cuvinte deasupra

la cat sunt de ghinionist

sigur nu voi fi gasit decat pentru a fi expus

la ultima licitatie de carte veche

am plecat de la bani pentru ca numai banul mai poate sparge

monotonia disperata a inutilului

doar banul mai poate misca ceva printre foile degerate de asteptare

inainte vreme maestri otravurilor se cumparau cu bani grei

astazi otrava se gaseste peste tot si fiecare intinde mana si-si ia portia zilnica

unde esti tu Marita Arta, unde-I faima ta

vom arunca manusa provocandu-ne soarta

cineva trebuie sa deschisa usa

cineva trebuie sa adune toate cartile de pe raft

otrava cuvantului inca mai bantuie printre noi

buzele noastre rostesc otravuri

si privesc soarele prin lentila ultimei silabe

nu!

tara viselor se umfla

pitici pe creier, joc de glezne

toamna-n priviri si-o luna pe umar

intr-o zi voi uita ce am spus, voi uita ce am scris

voi uita ca dincolo de cuvinte ploua

muntele isi deschide pieptul maturand padurile cu urletul sau

isi scoate inima de aur si argint si-o arunca farame la caini

adunand toate tacerile marturie

sangele ostenit cauta inima ce era in stare sa-l miste

si fiinca nu mai e de folos curge de-a valma otravind locurile cu plangerea lui

muntele a murit!

apele se strang sa-l boceasca

cerurile il invesmanta in miresme de padure

soarele imbracat in odajdii ii canta stalpii si prohodul

savarsind ritualul de pe urma al cenusii

de-a visul...

dusu-m-au si m-au tot dus ingeri ce m-au luat pe sus

tuma-n poarta cerului unde-i casa Domnului

bat si poarta se deschide semn ca m-asteptau pe mine

casa mare luminoasa cu odai imparatesti sa tot stai ca sa privesti

cu scoarte tesute-n casa, albituri pe orice masa

poloage si perini multe trupul ostenit sa-ajute

fiecare roboteste cu munca ce trebuieste

insusi Domnul se preumbla

si temerile le-alunga

se aseaza langa mine si ma-ntreaba de-mi e bine

Il invit sa zaboveasca si mancarea sa-mparteasca

ma ridic ca sa-I aduc taler si tacam de nuc

El cu mana parte-si face, gusta si pare ca-I place

mai ia o imbucatura ma priveste si se-ndura

sa termine ce-are-n fata,

multameste, randuieste si pe morti ii pomeneste

se pare ca…

ultima ploaie de toamna am scris-o pe trupul insetat

asteptarea a lasat pielea arsa, uscata, ravasita

incat nici un deluviu n-ar mai potoli plangerea carnii

pasarea arc strapunge cerul insangerand  lumina

toate veurile au ales punctul cardinal al tradarii

si-si vad de drum, schimband aripi ostenite

retras in toamna aurie, trag brazda in tacute ceruri

las noaptea sa ma-nchida-n semne amorfe

purtat de pasari de dantela cu aripa din clar de luna

lungul drum al zilei către mine

noaptea grea ca o melasă mă învăluie-n a sa plasă

toamna mi se strecoară-n aşternut

lipindu-şi sânii mari şi uzi de cerul meu

frunzele cad mâncate de rugină

şi patul dă din aripi parcă tot mai greu

noaptea mă ţese în cocon de vis

monedă calpă pentru zile negre

în pântecul uitării să m-afund

un loc şi-un timp fără coordinate

mi-e toamnă şi visez să desfrunzesc

într-o eternitate somnul să-mi ascund

să-mi strâng cuvintele şi rădăcinile

şi-n iarna de-nceput să mă afund

ca o depresie…politica

o toamna trista bate in ferestre

un teatru si mai trist isi numara lojele

umbre ramase din stagiunile trecute

si roluri ingropate in afise smulse

strazile se ascund sub pasi trecatori

ploaia bate pe la toate usile resemnata

otravurile au primit viza de lucru

anulandu-i normalitatea chioara

turbinele macina sisturi revoltate

dintele cariat se viseaza-n palat de aur

iar imparatul uita ca e atat de gol

incat nici ecoul nu-l mai reflecta

nici padurile nu se simt prea bine

si-au luat cheresteaua-n dulapi

si trec granita cu acte de buna purtare

fara sa se mai uita inapoi

cine mai crede in limpezimea izvoarelor

nu a intrebat tumorile canceroase

ce rasar ca ciupercile pe toate malurile

pana la gurile de varsare

poveste ce nu creste in ghiveci

amintirile se agata cu disperare de viata,

crengi uscate pana-n maduva uitarii

gata sa-si caute incredibilul verde

daca as sti ca ploaia ajuta, as plange si eu cat toata toamna

pana mi-ar creste iarna fulguita

spargandu-mi linistea pleoapelor cu gerurile ei

frunzele iau calea topitoriilor din soare

sa-I sporeasca lucirea oarba

cu toate ca nici acest lucru nu-l mai ajuta

clopotele mangaie cerul alungand noaptea

clopotelul freamata a coperta noua

literele s-au asezat cuminti in banci si asteapta

a venit toamna…

versuri fara sens - inutil

copacii se topesc ȋn albul foilor
uitându-şi solzii de rugină


cuvinte uzate, buze uscate
culori palide, sunete ignorate
zdrenţe abandonate

cândva pipăiam sunetele stăpânind lumea
acum liniştea inundă firescul sonor 
purtând germenele morţii

gustul cuvintelor s-a pierdut 
coaja lor fadă alunecă printre dinţi
lipind tăceri de pavaj

atât de multe cuvinte mor 
că nu mai avem putere să le ȋngropăm 
printre noi, schelete, putreziciune, abandon
buzele au şi uitat dulceaţa rostirilor
azi zgomotele
sfărâmă temelia lumii

inefabilul a pierit, trăiască prozaicul

versuri fără sens

sute de copaci îşi leapădă coaja oferindu-şi trupul carnagiului

chiar dacă toamna desprinde solzi ruginiți din viața lor

oare ce culoare au cuvintele pentru un orb?

întrebarea cade printre resturile inutile ale rogvaivului amețitor

ori poate că uneori cuvintele nici nu mai au culoare-n obraji

trecând prin viață lipsite de suflu

fără a mai băga de seamă

goliciunea zdrențelor

care-i sunetul fiecărui cuvânt?

întreabă omul ce nu poate desprinde sunetele

din magica lume a inefabilui

dar el nu ştie

că sunt cuvinte care şi-au dezbrăcat toate sunetele şi umblă goale

fără să mai fie luate-n seamă…

dar cui îi mai pasă când lumea e tot mai seacă şi mai arogantă

mai simte oare omul care nu cuvântă gustul cuvintelor

dacă nu mai sunt strivite de cerul gurii

ci alunecă într-o tăcere cruntă printre buze

căzând pe caldarâm,

sub călcătura apăsată a zilelor?

cui ajută oare să vadă cuvintele dându-şi sfârşitul

fără să se mai bucure de preaplinul trăirii

în trup, sunet, gust şi culoare

ştiind că înainte de ființarea noastră a fost el, cuvântul

plin de mierea buzelor ce l-au rostit

sau poate că tocmai de aceea

omorând cuvântul

vor distruge şi LUMINA?

ziua gurilor deschise

ce se întâmplă când un copac moare?

ce se întâmplă când natura suferă?

ce se întâmplă când un copil plânge?

nimic! s-a luat o decizie politica!

unde se duc oare munţii când mor?

au şi ei cimitirul lor cu sicrie de plumb şi la cap otrăvit sicomor?

li se-aprinde şi lor candelă-n asfinţit?

să nu uităm după ce i-am murit?

sparg ciocane trupul aspru, măcinând în ştirbe mori

clipa crasă muşcă-n carne căutând după comori

valuri de tăcere-amară plâng căci nimeni nu le-ascultă

viaţa fără conturi grase li se pare o insultă

să transformăm muntele-n muzeu, să-i acoperim ochii cu peturi de plastic,

să-i umplem gura cu otrăvuri şi potecile cu folii de plastic

să nu-l mai atingă ploaia lacrimilor noastre

să nu mai ştie ce-i urma de picior

să nu mai simtă aerul şi raza de soare

să-l umplem de solzi de plastic căci astfel nu moare

nu-ţi încleşta dinţii, fă loc şuvoiului să-şi afle drumul...şi cianurile vor arde totul

semanatorul

imi iau cuvintele

in causul palmelor si le vantur

le dau sarutul mortii

si le arunc pe foi neatinse

albe ierni asteptari

ne-mpliniri...

sunt doar decadente trairi

ma uit in jur,

o armata de cuvinte schiloade

carcase fara suflet,

ostile, goale,

oarbe in agonia lor desfigurata

ciunte, oloage, schelete-ambulante

noian de trairi desarte

semne de întrebare

ciocul păsării de jad sapă în cenuşa morţii

dacă omul şi-ar fi putut păstra turmele de-ntrebări

zămilite şi-nmulţite de-a lungul timpului

toate păşunile Pământului

ar fi pline

de aşteptări

Păstorul îşi plimbă-ntrebările

rătăcindu-le laolaltă cu temerile, care căzute-n prăpastie

care sparte de năvala fiarelor

dar Semănărul, el ce poate spune

când din bobul unei întrebări cresc alte o sută

şi spicele doldora de roadă aşteaptă culesul, sfărâmând hambarul liniştilor

cu preaplinul lor, învârtejind noianul întrebărilor

lepădând pleava neliniştilor

către arderea de tot

întrebările se nasc şi mor după cum le e datul

căci nu tuturor le-a fost scris să cadă în pământ bun şi roditor

(călcate în picioare de ignoranţa celor din jur

sugrumate de trufia necunoaşterii

şi ucise de teamă

cele mai multe întrebări mor

fără să-şi bucure trăirea cu un răspuns)...

glasuri, semne, existenţe (1)

azi ploaia

aşa cum cochilia moartă păstrează zbuciumul valurilor

tot aşa urma pe cer închide-n taina nefiinţei amintirea ploii

şi nimănui nu îi mai e teamă de ploaie

pentru că ploaie nu ucide

ea doar spală nepriceperea noastră

oamenii care n-au cuvinte nu sunt săraci ci doar goi

ei se nasc fără drojdia beţiei

şi fără stropul acela de nebunie

care te ridică din colbul necuvintelor

azvârlindu-te printre tăcerile hămesite

buzele murmură a litanie

degetele-şi caută locul pe tastatură

o ultima-ncordare

şi ploaia cuvintelor umple rând după rând

cu preaplinul strâns între marginile paginii de hârtie

miere şi fiere

am bagatelizat cuvintele aruncându-le dincolo de estetica tăcerilor

porţi închise, muze triste, hohote şi lamentaţii

toamna strânge-n frunze moarte

evangheliile toate

ritm nebun, viaţă golită, pală de ventilator

spaţiul se prelinge-alene din spărturi de faguri moi

timpul îşi înghite coada sătul să se depene

e benefică trecerea marilor ape

urmând poteca necurmatelor dovezi

îngropate-n cenuşa uitării

volute nedefinite

peştele de-argint saltă dintre şine ruginite răstindu-se la cuiburile goale

ce numără cocoţate-n pălimar secundele sfârşite

băăăăă, nici măcar apa nu-şi mai află alinare pitulată-ntre oasele dezgolite de vreme

dar cui îi mai pasă că ceasurile şi-au luat zborul săgetând norii osteniţi

de  atâta aşteptare

soarele cu solzi de aur pârâie ca o lubeniţă stârnită-n furia dulcelui

coaja crapă a viol,

miezul se prelinge pe pulpe cuţitului

şi picură usucându-se pe muşama

eu sper să nu citiţi aceste rânduri pentru că

o seară specială se naşte din nostalgia peştelui ce săgetează-n zbor albastrul visului cu pene

iar luna mea a plecat la un training de colorat realitatea

uitându-şi indigourile pe masa din sufragerie

lângă plăcile cu tangouri argentiniene

cinema

“din clipa în care se naşte, omul este destul de bătrân ca să moară”

de fapt nimeni nu-şi ia bilet, fiecare-şi primeşte invitaţia

pentru că-n sală nu e decât un singur loc

spectatorul şi maşinistul

filmele nu sunt chiar filme ci mai mult o-nşiruire de fotograme

dar cum nimeni nu s-a mai întors să povestească

e clar că de cele mai multe ori proiectorul se strică sau maşinistul se ridică şi pleacă fără “the end”

cortina cade, spaţiile se contopesc, noaptea se-nvăluie-n blue moon

intrarea se pierde…

în depărtare

uitarea

ritmul ucide povestea

tot mai puţină lume caută semne

negativele nu mai au nevoie de lacrimi

zilele se estompează…

cu voie sau fără

sunt multe poveşti ce merită să fie cunoscute, premiate

aşa că lumea aşteaptă cuminte

să-i vină rândul

partea bună e că niciodată nu se-încurca bobinele

de ce noaptea?

cine se teme de drum, să nu iasă din casă

să-şi zidească sufletul, să ȋnchidă ochii şi să aştepte până când drumul va trece prin inima sa

spulberându-i temerile, alungând tăcerile stoluri şi bătăile inimii

drumul se naşte din tălpile mele

ȋnalţ cerul cu aripile

şi mă ȋnchid ȋn trupul clipei

nimfă pregătind marea trecere

la capătul fiecărui drum aşteaptă spaima

ȋn toata splendoarea, cu ȋntreaga suită

de obicei, pragul e cel ce-ţi smulge ultimul oftat

după care, Sisif neputincios,

te pregăteşti, rătăcind aburul privirii, să cobori dincolo de cuvinte

până-n adâncuri

cu spaima căutătorului

ce scormoneşte sub temelia fiinţei

ȋn burta calului

orice călătorie e un ȋnceput, dar ȋnainte de-a pleca

e bine să verifici ruta, vremurile, cerul şi inima…

am fost luat de ceafă şi aruncat ȋn burta calului fără să mi se dea nici un indiciu

zile, luni, ani, peregrin printre propriile spaime

la adăpostul ȋnchisorii

pe un perete o mână a scris:

“ȋn noaptea urgiei, porţile cetăţii se vor deschide şi calul va fi primit ȋn cetate”

peste tot desluşesc semne…

zile plecate ȋn căutarea vestitei nopţi ce nu mai apare

suflete ce-şi lasa umbrele de strajă şi se prăfuiesc ȋn aşteptare

unghii ce-au crestat nerăbdarea ȋn carnea tăcerii

şi aroma ei… nechemată        

chiar dacă totul zumzăie ȋmprejur

presimt că,

ostenită de atâta drum

noaptea se-apropie…

cetatea ȋnsăşi, roasă de-aşteptare

se pregăteşte să-şi ia darul

deschizând porţile

calul va intra biruitor

iar eu, fur de noapte, voi coborâ din burta lui

primenindu-mă cu arderea de tot

scrisoare de ramas bun

“invadatorii români s-au întors”

e doar un ciot dintr-un articol amar

pentru ca acolo unde se-ntorc mortii de pe o parte pe alta

nu-s decat radacinile pelinului

uscat de atata uitare

candva, cu siguranta, va veni si ziua in care

o natie invadatoare

isi va lua la revedere parasindu-i pe cei asupriti...

noi cei care ne-am sters picioarele la poarta istoriei

vom deschide usa prezentului strain

si-nvartind stingheri uitarea intre degete

ne vom lua la revede

plecandu-ne ochii muti

sa ne cautam drumul, morti de atata invazie

butonul de panica

cuvintele mele s-au baricadat in spatele unor taceri

si nimic nu le mai poate scoate

din impas

poate ca ar vrea sa strige, sa dea un semn ca mai sunt,

ca n-au pierit, dar nimeni nu poate sau nu vrea sa le spuna cum sa procedeze.

Breaking news: s-a dovedit stiintific ca lipsa aerajului la nivelul cuvintelor de baza duce la pierderi accentuate de mobilitate si si chiar la senilitate

poate ca intr-un viitor oarecare,

cuvintele mele, rapuse de asteptare, frumos asezate,

vor fi descoperite si dupa o minutioaza analiza a cauzelor

lumea va putea prelua din uitatele invataturi ale societatilor atomizate:

pentru a preintrampina orice eveniment nedorit

puteti comanda foarte usor

butonul de panica.

o echipa de specialist va sosi la fata locului

pentru instalare si training astfel incat sa puteti evita

disconfortul spaimelor ignorante…

cu ochii la fereastra

dupa o zi chinuitoare, plina de alergaturi

Pamantul descopera perna cu al ei contur de noapte

ostenit, se lasa usor pe partea dreapta

capul I se-afunda-n noaptea calma

si-ncepe sa numere stelele

uitand de fiecare data

cand termina

undeva intre vis si realitate

pleoapa I se zbate

a tic sonor

“ridica-ma la cer”…

de-a ascunsa...

daca stingem lumina

cuvintelor nu le mai este rusine

sa-si arate nuditatea

plina de sensuri

in liniste, cand inchidem ochii

degetele deseneaza trupuri flamande

in care cuvintele nasc

increate si incredibile asteptari

cand rasuflarile ni se ating

aerul speriat se-ascunde in spatele buzelor

si-asteapta

pana cand soaptele vor uni tacerile

trecător…

nu pot să câştig, nu vreau să mai pierd

sunt doar un ins mediocru rătăcit ȋntr-o mare de gri nostalgic

ce nu mai este alb dar nici negru nu se mai acceptă…

la dracu cu dualitatea asta cazonă!

când m-am născut eram un cec ȋn alb

fără semnături indescifrabile

dar viaţa mea a devenit o sumă de ştampile

aplicate fără discernământ sau continuitate a culorilor

ştampila roşie ruptă dintr-un trecut zdrenţuit tronează impasibilă

şi mare cât o tinereţe inutilă pictată pe-un perete…

dar ce mai contează

atâta timp cât nimeni nu vedea printre culorile oficiale

fiecare aventură şi-a pus ştampila pe câte un colţ de viaţă

murdărind tot albul cu care fusesem girat

multicoloră fetişizare

a cernelorilor şi-a tuşierelor

călimările uscate nu mai sperie pe nimeni

tuşierele s-au scămoşat adormite-n sertarele istoriei

iar ştampilelor li s-a ȋntărit cauciucul ȋntr-un rânjet stupid

scris ȋn literele topite de-aşteptare

poate că-ntr-o nouă filă

voi păstra mai mult loc pentru mine

ignorând mareea coloristică

a ştampilelor gureşe

sinuos

sunt două vise care se-ntretaie

aşa cum numai viaţa ȋmpleteşte-n moarte

mi-e dor de galbenul ȋnchis ȋn noi

ce se usucă (pulbere golindu-şi forma) şi dispare

mai lasă-mă să spun odata nu

prefă-te că mă crezi, asediază-mă şi pregăteşte-mi moartea

sfărâmă aşteptarea şi soarbe-mi răsuflarea

redă-mă liber mie

şi apoi

poţi să pleci

…

mi-ar fi plăcut să spun povestea

războiului ce nu mai are combatanţi

rătăcitoare umbră-n lume

o tolbă fără de săgeţi

mercenarii sufletului

jumătatea mea stângă a cedat de bunăvoie inima

pentru un strop de raţiune

din dorinţa de a scăpa de toate acuzaţiile strânse-n cele patru unghere

atenţie oameni buni

dacă vă-ntâlniţi cu mine pe stradă

circulaţi pe partea dreaptă

ca să vă pot oferi toată dragostea mea

altminteri

nu veţi avea parte

decât de un schimb raţional

de cuvinte

cât sunt de singur…

oare?

suna-va cornul ȋn pustiu

nu am răbdare să trăiesc şi nici ȋn moarte nu cred să mă simt mai bine

noian de vise ȋnălbesc şi măreţia timpului voiesc

s-o descifrez ȋn mine

dorinţele te-acuză iar moartea te răsfaţă

eşti superficial de cutezi măreţia s-o priveşti ȋn faţă

sunt suma viselor ce-n mine albii sapă

şi pregătesc venirea celui ce va sa fie

izvor cuvintelor ce dor călcând tăcute buze, ce sfărâma-va-n inimi uitate stăvilare

…

suna-va cornul ȋn pustie

şi oastea umbrelor s-o aduna să se ȋnfrupte

lumina nu se teme ȋn genunchi să cadă să ia din colb cuvântul şi rana să-i aline

călătoria

fiecare e dator, ȋn viaţă fiind

să străbată calea venelor ȋn amonte

să-şi descopere dorurile

zidite-n carne

şi-n puls

bătaie după bătaie

gong primitiv

primordial

codul bunelor bariere

am aflat cu surprindere că există oameni deosebiţi (să nu spunem ȋnsemnaţi)

ȋn jurul cărora se ţes adevărate plase de siguranţă şi reţele de monitorizare pentru a evita neprevăzutul

(atât cât reiese el din calculele de probabilitate)

şi lor li se repartizează câte o lume

plină de evenimente virtuale

şi nonentităţi

care să le ţină de urât…

ȋn seara asta romantică voi fi sclavul care te serveşte

fără a uita ceea ce ştiu cel mai bine

să creez irealitatea

ca butaforie

ce ȋmbracă golul existent

ȋntr-o luminoasă haină de zi deosebită

astfel ȋncât peste ani vei putea repeta asemeni multora

“et in Arcadia ego” şi “i tego arcana Dei”

cine are urechi de auzit să audă…dar până la călătoria finală

ar fi bine să stai departe de speculaţii şi alte activităţi asemănătoare…

amagiri

m-am trezit repetand ultimul vis

in aceasta seara, un prieten bun iti va aduce o veste imbucuratoare cu privire la o calatorie…

si ziua se infoia dorindu-se bagata in seama incat nici macar seara n-o mai ajunge

ai sa mori domnul meu, atat scrie in biletelul pe care l-am primit de neunde

asa ca in lipsa de altceva mai bun mi-am luat ultimele amintiri

si-am iesit sa iau o ultima gura de aer curat

ultimul vis…o calatorie spre neunde, in moarte, departe, departe…

poveste fara cuvinte

PS: si dupa ce am terminat cu toate cele de incalecat si de rasfatat

am plecat dar tot nelamurit am ramas

cu iubire

în ziua de azi, lumea nu mai are nevoie de iubire

cel puţin aşa am înţeles eu după ce am ieşit din coma profundă

mai mult cârpit, cioplit, adunat

ieşisem pe stradă cu mintea plină de iubire

ochii mei lăsau iubirea să curgă-n valuri

braţele strâgeau aerul

şi iubirea eram eu.

ce folos,

lumea se dădea speriată la o parte la-nceput

apoi o palmă, un pumn, o piatră

pe tăcute,

fără cuvinte de prisos

ploua cu ură, cu sânge, cu uimire

iar noaptea cuprindea totul: ochi, suflet, minte

strivindu-mă sub indiferenţă

m-am adunat, cioplit, cârpit, împietrit

şi am luat drumul uitării târând ura lumii prin colb

iubirea, cine mai are nevoie de ea, când nici măcar timpul...

pot fi

lucrurile inutile sunt vizibile

pentru ca celelalte isi vad lungul nasului

si isi stiu locul

cerul nu-si numara norii pentru a-si vedea preaplinul

si nici norii nu-si cauta locul sau culoarea

ei se nasc si mor, pete de culoare

ratacitoare

copacul nu-si numara frunzele si nici radacinile

dar pamantul simte fiecare fir ce se naste

sfaramandu-i stabilitatea

si e constient ca fara radacini

s-ar pierde pe sine

atata timp cat capul meu sprijina cerul

fara a pretinde recunostinta

si picioarele calca pamantul fara a plati tribut

eu sunt.

lumea nu este nici mai bogata si nici mai saraca

pentru ca eu sunt

dar cine oare e dispus sa-mi ia locul?

mercenar fără armată

eu, eu în solda căror cuvinte mai lupt?

au apus vremurile când ne adunam, războinici, în jurul focului

ascuţindu-ne limbile până la incandescenţă

albind nopţile cu şfichiurile lor

înainte vreme nobilii îşi alegeau samuraii cuvintelor

să le poarte dorinţele şi vrerile

împachetând moartea

în culori alese

elegante

au murit vremurile, şi nobilii şi culorile

acum fiecare ia câte un pumn de cuvinte agăţate-n vârf de vânt

şi pleacă să cucerească lumea

chiar dacă nu au trăit

vremurile

ritualul ceaiului înseamnă moartea frunzelor

patimile fierb molcom

măiestria domină

iar cuvintele, se plec cu demnitate

în faţa tăcerii pentru că nu-şi găsesc locul

să nu mă-ntrebaţi care-i calea

pentru că verbele mele sunt moarte

şi-au făcut datoria

şi au ales

rostul fiecăruia

e să-şi găsească drumul

oricâte cercuri ar avea copacul

filozofia uterului

toate femeile cred că mintea bărbatului se-nvârte în jurul uterului

dar e o concepţie greşită, pentru că el ştie cum e acolo

atât ca foc primordial cât şi ca finalitate

acolo e înălţarea (poate tăcerea)

restul

e doar decădere şi chin

de aceea niciodată o mamă nu poate fi şi amantă şi soţie

pentru că protecţia unei mame nu poate fi identică

cu îmbraţişarea amantei

sau cu iertarea soţiei

cu toate că uterul este unul şi acelaşi

ca piesă anatomică

până la urmă

tot chimia face diferenţa

dintre trecut

şi prezentul aleatoriu

nimic nu este-ntâmplător

de cele mai multe ori stelele se strâng la taifas

să-ţi socoteasca zilele şi orele

aşa cum făceau pe timpuri ursitoarele

încât fiecare om să-şi poarte soarta

dar dacă ar fi să vă spun adevărul

ferestrele erau pline de noapte când am sosit

încât nici o stea nu se vedea

şi cred că nici n-au băgat de seamă

aşa am intrat în lume fără de soartă

fără de zile, fără de mine

când şi-au dat seama era prea târziu

zarurile erau aruncate...şi nici măcar nu aveau puncte

zaruri oarbe, nopţi grele, zile goale

olandezul zburător,

rădăcini fără copac, frunze fără sevă

şi cer, foarte mult cer am luat

a-la-ba-la, literele din silabe, silabe ascunse-n cuvinte

cuvinte rupte de tăceri şi nimicuri petrecute

de o linişte deplină

mai inutilă şi mai grea decât o izbăvire

frica

nu, nu e nimic nou descoperit sau inventat de Kafka

frica e scrisă în genomul uman

de la bun început

Te iubesc!

da ce ai? ce ţi-a venit? de unde şi până unde?

hai la culcare că te-ai îmbătat

şi te mai aud şi vecinii

cu câţi de i se scriu oare vecinii

dar ce importanţă mai are...oricum le e frică şi de umbra lor

dacă îi pârăşte cineva că au depăşit termenul şi nu mai au voie la pachetul ăla gratuit?

ai vecini au necazuri, mai bine fără

iartă-mă!

de ce? ce ai mai făcut?

te-am minţit!

ei lasă, n-a murit nimeni dintr-o minciună

(şi uite aşa ne ascundem după vorbe pentru a nu da piept cu adevărul banal)

pot să te îmbrăţişez?

de ce? ascunzi ceva la spate? ai vreun ac infestat?

....

....

ne ascundem după tăceri, ne ascundem teama, ne ascundem

nici lumina parcă nu mai e cum era

şi nici noi

...

pot să mor?

tu n-ai minte? şi cine vrei să facă toată treaba ta?

sunt atâţia oameni care aşteaptă, tineri fără asteptări, bătrâni fără viitor

şi copii nedoriţi...dar care se nasc împotriva oricăror piedici

oricare poate să-mi ia locul

serios? şi cine se chinuie să-i înveţe

cum să muncească fără să gândească? bineînţeles că eu

şi nu mai vreau.

m-am săturat.

time to go

Cand luna a-nvatat sa mearga si nu-ti mai bate in fereastra

Cand soarelui nu-i mai e frica in mare sa se oglindeasca

Cand ziua-si leapada lumina si-n cer cu stele se imbraca

E timpul sa pornesti la drum

Cand lumea-si doarme somnul osandita

La vesnica si tulbure iubire sparta

Cand soarta se imbraca in armura si isi flutura panasul

E timpul sa te ratacesti in tine

Cand iarba unduie in dansu-mperecherii

Si norii-si vad sfiosi de al lor drum

Cand ploaia spala ura si micimea lumii

E timpul sa iti vezi de drum

Cand totul te impinge de la spate

Si luntrea taie apele si le desparte

Sa pleci e doar o optiune

Cand drumu-n talpi ti se lipeste si uitarea doare

exhibiţionism

clima suferă de febră galbenă, a umblat despuiată pe coclauri şi nici vaccin nu şi-a făcut

se credea mare şi tare iar acum capul o doare şi îi crapă de durere, vomă, icter, o plăcere...

am luat o călimară şi-am ascuns în ea o vară

trenurile au tampoane şi-n vagoane ruginite pete mici, milioane, bulioane

sub rugină înfloreşte arta ce-n ascuns iubeşte

în orasul de la mare care moare şi nu-l doare

lumea moţăie la soare gândurind o întrebare: de ce oare

e lumina înşelată şi-i băgată în pahare cu duhoare?

seara când ies cu căţelul, licăreşte, se lipeşte,

de pantof un fir de moarte care vine de departe

şi-mi şopteşte, nebuneşte, că pe el cine-l iubeşte...

cu-cu-bau ziua-i pe ducă a luat seara din ulucă

şoldurile şi le-nfaşă, simplu că nu e trufaşă

ia din cui dorul de ducă, pierde cheia că-i năucă...se topeşte...o nălucă

ciotul din tranşee

ziua în care m-am hotărât să fiu copac

s-a născut după apocalipticele şi interminabilele zile ale potopului

când simţeam, aşa, un tumult, o străfulgerare, o efervescenţă mustindă

care dădea pe-afară, eviscerându-mă-ntr-un fel nedefinit

şi-atunci am decis: m-am aruncat sămânţă

fără căutări prea multe

dar cât mai departe de pădure şi de vreascurile ei

mă ştiam pur, imens şi plin de seve

somnul raţiunii naşte vise

rădăcini, crengi, mâini către mâinele de azi

loc de popas pentru pribegi

şi un strop de umbră ideilor urgisite

cuibul cuvintelor abandonate

şi domn al uitărilor

şi-al tăcerilor

intre

ia-ţi crucea omule şi umblă

nu-i timpul şi nici locul tău să ştii

priveam uimit, e-un fel de-a spune

cum visul se preface-n realitate

o graniţă ce se destramă

şi-o realitate ce se pierde-n vis

într-o oază de lumină

răstignită-n mii de chipuri

număr zilele-n rozariul

de lungime infinită

eu sunt mână, ea se lasă

ochii cern nedumeriri

fierul ei îmi creşte-n carne

aducând numai tăceri

mi-am luat crucea, lung e drumul

dinspre-aici spre-nalta zare

doar lumina îmi urmează

şi mă spală pe picioare

acum nici visele nu mai au pace

şi cer să fie ascultate

înşiră-te mărgăritare

prin zile de care n-am parte

ascult tăcerea care-mi picură-n ureche

şi ochii mi-i agăţ de-o oarbă zi

fructe de mare

câţi copaci şi-au plâns uitarea

de-au umplut zarea si marea?

ia-ti radacinile si umbla!

am auzit? mi s-a parut?

m-am smuls din viata cu-ndarjire

si-un drum am luat de la inceput…

sunt unul dintre multii peregrini

ratacitor cu radacini zdrelite

trecut-am multe infloriri

purtand alai, petale innegrite

mi-e frunza palida, saraca

trecand hotare brazda trag prin suflet

prin ceruri mi-am purtat inscrisul

mi-s cercurile val de-nfiorare

gol am venit pleca-voi gol din lume

m-oi desfrunzi de umbra si de vis

las marea sa ma spele pe-ndelete

de tot ce mi-am dorit voi fi dezis

cititor de amprente

sunt locuri în care frunzele au amprente

în care poți descifra idei, vorbe, trăiri

cu care omizile-şi țes viitorul

sunt zile-n care fluturii cern lumina

adăugând pete de culoare

uitării

sunt verbe cu uşile zidite

în spatele cărora, oamenii se trec

silabisind fericirea

sunt amprentă, sunt culoare

sunt umbra verbului

uitat în deşert

zile fără număr

de obicei, mă trezeam numărând câte ceva:

prieteni, evenimente, trăiri, zile

apoi am ȋnceput să uit

iar numerele ȋmi  erau tot mai străine

forme goale, năluciri, depărtări

copacul nu-şi numără frunzele

eu ȋmi pierd vorbele

cerul nu-şi numără aripile

eu imi uit trăirile

pârâul nu-şi numără pietrele

eu nu-mi găsesc  malurile

copac de aş fi m-aş desvorbi

cer  de aş fi m-aş destrăi

apă de aş fi m-aş pierde-n iarba deasă

dar cui ȋi pasă

când ajung acasă?

la vedere…

sa strangi un pom in brate, sa te pierzi printre nori, sa saruti soarele

ce poate fi mai frumos pentru un inceput de zi?

eu sunt copacul ce-a plecat in pribegie

lasandu-si radacinile sa-si caute de drum

despart tacerile in necuvinte

cu frunzele uscate ma adun

in fiecare dimineata

din moarte ma ridic sa privesc lumea

poate ca nu stiu sa zambesc mereu la fel

dar vreau cu mine insumi sa ma-mpac

sa nu ma cauti printre lacrimi

caci vorbele mi-s grele de tacere

mai lasa-ma sa imi continui drumul

un alb murder printre alti nori

invata-ma ce e iubirea, sopteam in fiece amurg

iubirea nu se povesteste, se traieste

ca mersul se invata pas cu pas

saruta soarele, priveste norii si lasa-te imbratisat de un copac