fotografii expuse

Doamne, dacă ai milă de mine, ajută-mă să nu mor degeaba!
Poate că o să ţi se pară ciudat să asculţi o voce venită de neunde, dar chiar şi neundele are nume, prenume, locul şi data naşterii. Eu nu le ştiu, nu le cunosc, dar pot să îţi spun că acesta nu e un loc indiferent. De aceea voi caută să nu insist pe detalii mai puţin cunoscute şi voi lasă cuvintele să ajungă la tine aşa cum ştiu ele.
Ceea ce vezi pare a fi o simplă fotografie stricată, pentru că nici persoana pe care se focusează obiectivul nu apare prea clar şi nici fundalul nu apare decât ca o trecere neclară prin faţă obiectivului. Dar nu, nu ai dreptate. Totul a ieşit pentru că aşa vor ei, sau mai bine zis, i-am forţat să facă ceea ce vor ei dar aşa cum vrem noi.
Bunul meu prieten domnul K îmi spunea cu toată seriozitatea că dacă în momentul declicului ai cu tine tot bagajul de sentimente pe care vrei să-l transmiţi atunci acele sentimente vor rămâne prinse în instantaneu şi cel ce le priveşte le poate primi, dacă este deschis şi dispus să le primească. Aşa că am decis, dacă tot trebui să mor, măcar să va las toată povestea mea scrisă într-o fotografie anostă şi fără valoare.
Anul nou venise îmbrăcat în tonuri cenuşii. Cu toate că zăpada se lăsa aşteptată, cerul era încărcat până la refuz. Nici o fărâmă de nor nu mai încăpea fără să-i strivească pe ceilalti. Câte o ploaie sumară se strecura seara pe alei, alungată de vântul turbat pornit să răscolească rigolele smiorcăite.
George m-a sărutat pe frunte şi a ieşit să-şi ia ziare şi tutun de rulat. Sărutul acela a fost ultima atingere. Şi nu pot spune că nu am aşteptat sau că nu am încercat să aflu ceva de soarta lui. De fapt nu am încercat pentru că răspunsurile au năvălit peste mine cu repeziciunea unei avalanşe. Plictisită să aştept în pat, m-am ridicat, mi-am pus halatul de casă şi am verificat apartamentul. Liniştea se infiltra odată cu lumina cenuşie. Cafeaua se răcise în ibric aşa că am aruncat-o şi am pus iar apă la fiert. Dacă ar fi aflat Liza cred că m-ar fi strâns de gât. Pe vremurile astea să arunci cafeaua chiar şi rece era o blasfemie. Dar noi aveam. George nu lăsa niciodată să ajungem la ultimele linguriţe. Niciodată nu l-am întrebat de unde sau cât. Nu era treaba mea să întreb. Viaţa poate fi trăită şi fără întrebări. Mai ales dacă răspunsurile vin de la sine. Am pus zahărul şi cafeaua şi am amestecat încet ca să nu alung caimacul zilei. Am ridicat ibricul, l-am pus iar pe flacăra mică şi am adunat aroma şi caimacul cu o linguriţă. Am stins focul şi am lăsat ibricul să răsufle o idee cât am scos ceştile de cafea. Întotdeauna două. Am adunat caimacul şi l-am ascuns în căuşul cestilor. Cafeaua prindea viaţă legănând caimacul. Am suflat încercând să străpung stratul aromat dar lichidul întunecat se ascundea sub pătura crem. Am sorbit o gură şi bucuria cafelei mi s-a strecurat îmbrăţişându-mi neliniştea. Privesc pe geam pierdută. Oare oamenii de pe stradă ştiu ce fac? Cei mai mulţi şi-au abandonat trupurile şi s-au refugiat în uitare. Uitarea ca o moarte. Uitarea ca izolare. Feţe cenuşii, zile cenuşii, viaţă cenuşie. Totul este mai mult decât previzibil. Raidurile, seratele dansante, trupe marşăluind pe stradă, geamuri astupate cu hârtie neagră. Dar viaţa merge mai departe. Ăsta este rostul ei. Aş fi vrut să aprind o ţigară dar ceaşca mă privea indolentă. Zaţul începuse să se usuce desenând forme inutile. Cine mai avea timp de citit? Când viaţa însăşi era o ceaşcă plină de zaţ cine mai avea curajul să-i dezlege tainele. Se ridică alene, puse ceaşca în chiuvetă şi se îndreptă spre dormitor. Ştia că trebuie să păstreze aparenţele, chiar dacă şansele se reduceau cu fiecare minut. Se va îmbrăca, va ieşi din apartament, va încuia şi va pune cheia sub preş. Ştia că atunci când va reveni cheia va fi în acelaşi loc. Dar dacă? Urmă întocmai paşii ca un automat. Ajunsă în stradă îşi puse ochelarii de soare. Da. Era o zi înnorată, dar trebuia să respecte instrucţiunile. Nu avea voie să lase mai mult de un sfert din faţă descoperită. Pălăria cu voaletă ascundea destul dar astăzi voia să simtă sărutul umed al zilei. În faţă, trasă la trotuar era maşina de serviciu. Maşină neagră, fără numere distincte şi fără un şofer prea vizibil din uniforma lui. Acesta coborâ şi îi deschise portiera. Urcă fără să arunce nici o privire în urmă. Maşina porni lin înscriindu-se în traficul calm dar aglomerat în acelaşi timp. În douăzeci de minute ajungea la Sediu. Avea timp să încerce să-şi facă un plan. Dar ce putea face când era urmărită tot timpul. Şi nu numai ea. Tot personalul implicat în proiect era urmărit făţiş sau pe ascuns cu rol de protecţie şi teroare mai mult decât informaţional. Toţi ştiau şi acceptau. Şi mai ştia că fiecare persoană implicată în proiect era indispensabilă. Chiar şi Canaris considera proiectul nostru numit tandru, „Saltul” de importanţă vitală pentru reuşita războiului. Din cauza asta acorda atât de mult credit fiecărui angajat.
Unde începe toată această poveste? Într-un vis nebunesc, într-o idee, într-o obsesie. Inginerul Coandă spusese la un moment dat că „omul, generează în biocâmpul său o energie corpusculară colosală, numită emisie de gravitoni”. Şi mai spunea că „gravitonii sunt capabili să propulseze omul în spaţiul cosmic, cu o viteză fantastică.” Ori noi tocmai asta urmăream cu proiectul nostru, propulsarea omului şi a aparatului de zbor folosind energie neconvenţională. Şi nu aş putea spune că nu aveam noroc. Concentratorul corpuscular începea să prindă contur. Partea dificilă constă în dimensiunile lui. Toată aparatura era instalată într-o clădire cu faţadă, aripi şi fundal ce închideau o curte interioară plină de antene parabolice şi de tot felul, toate concentrate către faţada principală. Acolo, ferestrele parterului şi cele ale primului etaj fuseseră unite pentru a permite instalarea elementelor emiţătorului. Cu toată nebunia şi forfota de la interior, afară, în stradă, calmul şi lentoarea erau la ele acasă. Nimeni nu bănuia ce se întâmplă în spatele perdelelor. Echipa de zi interpreta datele obţinute şi stabilea noi parametri pentru experimentele de noapte, echipa de după amiază punea la punct aparatura şi făcea toate ajustările necesare iar după miezul nopţii, la ore prestabilite echipa de noapte activa concentratorul corpuscular şi apoi derula toate înregistrările pregătind materialele pentru echipa de zi. Pot şi trebuie să spun că pe tot timpul experimentului nu au existat simulări. Totul s-a întâmplat în timp real, dar cu toate acestea nimeni nu a citit în presa vremii despre „dispariţii” misterioase pentru că de cele mai multe ori, la orele prestabilite, pe stradă nu treceau decât vehiculele plătite de noi, rar se întâmpla să fie în zona o pisică sau un câine vagabond, cât despre oameni nici pomeneală. De câteva ori am lucrat şi eu în echipa de noapte şi ştiu atât procedura cât şi timpii de expunere. Întrebarea pe care toţi ne-o puneam nu avea nici un răspuns: unde se duceau toate „materialele”? Cu toate că fiecare element participant la experiment avea mai multe tipuri de emiţători: luminos, sonor, olfactiv, radioactiv, nimeni şi nimic nu a înregistrat nici cel mai mic semnal. La ora prestabilită, …puf… şi maşina sau bicicleta sau omul dispăreau fără urmă. Unde oare ajungeau? În ce dimensiune? În ce timp? În ce mod? Răspunsul, căci nu era decât unul, se afla închis în seiful lui Canaris. Numai întâmplarea făcuse să ajungem şi ea ne-a oferit acel răspuns. Şi ceea ce e ciudat e că toţi cei care au avut tangenţă cu acea noapte au început să dispară. Unul câte unul. Iar ultimul, George, a dispărut azi dimineaţă. Chiar dacă nu am participat direct în acea noapte, faptul că ştiu, nu îmi surâde, nu mă scapă de urmări. Ştiu că voi urma şi eu. Adevărul e că din toţi cei care „au dispărut” unii nu au dispărut. Ei au fost trimişi ca să perfecţioneze aparatura necesară acestui fenomen descoperit. Departe de ochii lumii, departe de război, de stressul zilnic. De acolo, la intervale regulate se primesc mesaje. Ce ai spune dacă ai află că „acolo” moartea nu există, aşa cum nici viaţa asta, aşa cum o cunoaştem noi nu există. NOVS sau noul oscilovortexsolenoid era surpriza furerului pentru vara anului următor. Până atunci Canaris ştia că va avea noul model funcţional. Undeva, poate că ar trebui să fie o disfuncţie. Realitatea nu poate fi aceasta. Oare cine urmează? Din toată echipa, doar eu, Herman fizicianul, Gotfried şeful echipei de kommando şi Wolfgang inginerul proiectant mai eram. În rest mai toată lumea „şi-a luat” concediu de boală. Aprigă boală s-a mai abătut peste noi. Cu toată frica, astăzi va trebui să discut cu ei. Până nu dispar, până nu dispărem cu totul. Nu moartea mă sperie ci faptul că această descoperire va ajunge unde nu trebuie. Nu trebuie să fii chiar atât de mare umanist sau foarte mare patriot ca să-ţi dai seama de ce se întâmplă în lume. Undeva, cred că a existat o idee, nu neapărat frumoasă, dar poate utilă. Boala, megalomania şi ura şi-au dat mâna schimbând destinul umanităţii. Şi când te gândeşti că noi cu acest proiect, suntem socotiţi perla coroanei ca să spun aşa. Nu cred că există vreun departament al armatei care să nu aibă în lucru câteva zeci de proiecte militare strict secret. Am înţeles că deja rachetele V2 fac prăpăd. Şi acum nu au decât o rază de 400 km dar mă întreb unde vom ajunge? Chemictrails propus de Bayern a fost testat, procedeul e viabil dar întrebarea e, ce vor adăuga în compoziţie până la urmă?
Maşina intră pe aleea pietruită strecurandu-se printre zidurile gardului viu al cărui verde se apropia surprinzător de bine de verdele pur, arian. Rondoul destul de larg pune punctul pe i. Maşina tuşi şi opri în dreptul scărilor. Ritualul trebuia respectat în fiecare dimineaţă. Mai întâi trebuia să-şi facă analizele, să treacă pe la detectorul de minciuni după care cobora în subteran la trenul uşor care o purta până în mijlocul oraşului. Toată această buclă trebuia să încurce orice urmăritor sau curios. Astăzi trebuia să-şiascundă teama în faţa detectorului de minciuni. Rudolf, operatorul privea impasibil curbele desenate fără să dea atenţie întrebărilor puse automat de Hans. Cineva trebuie să câştige. Ea nu era decât un fir de praf, dar câteodată şi firele de praf îşi au rostul lor. Hans ridică ochii întrebători către Rudolf. Acesta dădu afirmativ din cap şi se aplecă să-i desfacă legăturile. Controlul se terminase. Ciudat. Cât de repede scăpase. Parcă nici nu-i venea să creadă. Va căuta să-l vadă, să-l întâlnească pe Herman. Cu el putea discuta orice fără să-i fie teamă de urmări. Coborâ treptele către staţia trenului subteran. Pe peron o singură persoană. Nu se poate. Era chiar Herman. Înalt, de obicei jovial şi zâmbitor acum părea un altul. Îşi trece mâna prin păr la fiecare două minute şi trage cu sete din ţigară. Se opreşte să-l salute apoi îşi continuă drumul către primul scaun. Se aşează fără a da atenţie peronului gol. Unda de aer trage după sine sunetul, apoi apare şi trenul. Singuri în tot vagonul. Acum ştie că toate microfoanele sunt direcţionate către ei. Da. Ceva nu e-n regulă cu Herman. Se ridică impasibilă şi se apropie de uşă în acelaşi timp cu el.
– Bună ziua Herman.
– Sărut mâna. Astăzi nu prea avem o zi frumoasă.
– Crezi că poate să încurce verificarea nodului temporal?
– Nu, dar nici nu putem face altceva.
– Facem ce se poate.
– Da, asta dacă nu ar fi presiunea. Toată lumea aşteaptă rezultate.
– Dar e şi normal. Doar pentru asta suntem aici.
Conversaţia nu are nici o noimă, dar ochii vorbesc destul de clar. I-am dat de înţeles arătându-i inelul că George nu mai este. Herman a clipit din ochi şi a continuat. Am simţit cum îmi strecoară un bilet în palmă atunci când m-a prins de mână la o frână mai puternică. I-am mulţumit şi am dus mâna la piept ca să-mi potolesc bătăile inimii. Biletul a ajuns în siguranţă în cupa sutienului. Nu puteam să risc, mai ales că fiecare lucrător trecea pe la vestiar lăsându-şi toate hainele de oraş sub stricta supraveghere a ofiţerilor. Iar la plecare, toată lumea era obligată să facă duş, astfel că nimic nu putea ajunge afară din laboratoare. Peronul rece s-a strecurat sub paşii noştri. Drumurile s-au despărţit, fiecare deschizând altă uşă. Fiecare vestiar avea o uşă de intrare şi o uşă de ieşire. Oare ce mă aştepta după cea de-a doua uşă? Cine va fi în laborator? Prea multe întrebări care oricum îşi vor găsi răspunsul în câteva minute. Mă dezbrac şi iau halatul spălat şi apretat. Cumva, apretul rece îşi lasă amprenta dureroasă acolo unde cusăturile se lipesc de piele. Îmi prind părul sub bonetă şi ies din vestiar. Culoarul este bine luminat astfel încât nici o umbră nu se furişează pe lângă mine. Albul omniprezent îţi intră în piele odată cu lumina. Paşii mei caută un punct de sprijin în care să-şi lase cadenţa şi să se alăture altor paşi. Singurătatea doare sau fortifică. Depinde de moment. Léo Ferré îşi făcea apariţia cu a sa „La solitude” într-un Paris dezarmat şi dezarmant. Oricât de mult fugeam de cuvinte eram prizoniera lor. Am intrat în laborator şi m-am îndreptat către birou. M-am aşezat ştiind că fiecare mişcare îmi este urmărită prin geamul oglindă. Am luat dosarul şi m-am adâncit în lista cu parametri ultimului experiment. Cu toate că rezultatele se înscriau în curbe normale, urmând cu mici abateri curbele statistice, undeva în adâncul ecuaţiilor se strecurase o eroare. Altfel nu puteam să îmi explic eşecul experimentelor. Asta în cazul în care era vorba de eşec. Unde se strecurase greşeala? Fiecare reluase firul logic al ecuaţiilor dar nimic nu părea să fie greşit. Şi cu toate acestea undeva era un declic care întârzia să apară. Acel declic care putea schimba soarta experimentului şi a lumii. Un declic constant, controlabil şi nu doar cel întâmplător care zăcea în fişetul lui Canaris. Am obosit. Îmi trec mâna peste ochii masându-mi pleoapele. Ştiu că Her Ulrich va apare să mă întrebe dacă este vreo problemă. Dar asta se va întâmpla după ce voi reveni. Mă ridic, aranjez foile şi închid dosarul; chiar şi când ieşim din laborator pentru a merge la toaletă trebuie să lăsăm totul în ordine. Nimic nu trebuie lăsat la vedere. Ies din laborator şi mă îndrept către toaleta femeilor. Singurul loc unde intimitatea ni se respectă. Sau cel puţin eu nu am detectat nici un spion. Mă refer la instrumente vizuale de înregistrare, sunetele nu contează. Întru într-o cabina şi închid uşa. Mă aşez cât mai uşor şi în aşteptarea zgomotului specific bag două degete în sutien. Biletul se desprinde de piele cu regret. Desfac biletul până ajunge la dimensiunile unui sfert de foaie de caiet. Nici măcar respiraţia nu trebuie să mă trădeze. Scrisul lui Herman e înghesuit. Îmi spune simplu că i s-a dat de înţeles că va fi trimis la „pensie”. Asta înseamnă camera de gazare. El a venit astăzi ca să predea toate notiţele şi să explice stadiul proiectului şi al experimentului. Ori este o metodă subtilă de a se pune presiune ori chiar nu mai au nevoie de noi. Deci nici Herman nu mai corespunde. Aşa că nu mai rămânem decât noi trei: eu, Gotfried şi Wolfgang. Pentru cât timp oare? În finalul biletului, Herman mă ruga să trec prin faţa casei sale cu o umbrelă albastră şi însoţită de un câine de talie medie. Acesta era semnalul transmis alor lui că el plecase dincolo şi, în acelaşi timp un semnal că trebuiau să uite tot, nu numai locul unde îngropase o parte din munca echipei ci chiar faptul că el existase. Aşa puteau fi sigur că el nu mai este şi că nu mai trebuie să-l aştepte nimeni. Puteau chiar să fugă dacă reuşeau. Am băgat biletul în gură şi m-am rugat să am suficientă salivă cât să-l pot mesteca si apoi să-l înghit. Am ieşit, m-am oprit în faţa chiuvetei şi am început să mă spăl. M-am aplecat şi mi-am tamponat fruntea şi obrajii cu puţină apă. Apoi pe nevăzute am luat puţină apă în gură şi am înghiţit. Biletul nu mai exista. Tot ce aveam de făcut era să mă hotărăsc când voi trece pe strada lui. Nu eram noi buni prieteni, dar războiul te învaţă tot ceea ce nu ştiai. Ştiam adresele tuturor colegilor de echipă. Exista, dacă pot spune aşa, o frăţie a ştiinţei, în care rezultatele erau mai importante decât priteniile de complezenţă.
Am ajuns în laborator şi am deschis dosarul. Am început să parcurg iar fişele cu ecuaţii şi rezultatele ultimelor zile. Printre ecuaţii mâinile lui George se strecurau să-mi mângâie sânii. Buzele lui ardeau lăsând o urmă scrumită. Dintre foi se ridicau ochii lui Herman spunându-mi parcă să nu cedez. Un fir roşu prinse viaţă şi substanţă legându-mi imaginile şi ideile, strecurându-se printre pagini şi ecuaţii. Evrika! Poarta se topea lăsând cei doi stâlpi să vămuiască tăcerile. Da. Ecuaţiile erau bune. Ceea ce greşeam era doar timpul de expunere a condensatorului de gravitoni. Păşunile raiului chiar existau. Am fotografiat materialele cu minicamera ataşată stiloului şi am ieşit pe culoar ca să mă îndrept către biroul kommandorului Gotfried. Din uşa laboratorului său, Wolfgang mi-a întins o umbrelă albastră. Ne-am înţeles din priviri. Ochii mei strigau Evrika, Evrika. A plecat capul ca să-şi ascundă strălucirea din ochi. S-a retras conştient că îşi trăia ultimele momente. A închis uşa încet. Prin geamul mat, umbra lui gârbovită părea că se topeşte într-un fluviu de lumină. A ieşit din cadru uşii. Am plecat mai departe într-o stare febrilă. Oare ce voia să-mi spună cu umbrela lui albastră? Unde pot găsi răspunsul acestui mister? Herman! El mă rugase să trec prin faţă casei având o umbrelă albastră. Mai aveam de găsit un câine de talie medie. Am intrat la Gotfried în biroul. Am avut iniţial un mic şoc. Gotfried stătea în genunchi în faţă lui Adolf, un german pinscher plin de fibră şi energie care astăzi mânca direct din gura stăpânului. Nu ştiu dacă era un ritual sau doar o scenă tandră, dar am înţeles că acela era modul lor de a-şi lua la revedere. Gotfried a întors capul încercând o uşoară tentă de roşeaţă. S-a ridicat, şi după ce a mângâiat câinele l-a luat în braţe. Mi l-a adus fără să spună un cuvânt, dar ca şi mai înainte ochii lui vorbeau cu îndestulare. Câinele îl privea înţelegător, ştiind ceea ce eu încă nu ştiam. Mi l-a pus în braţe şi cu voce tremurată a şoptit:
– Am să vă rog să îi daţi drumul pe strada Kastanienallee. O să găsească singur drumul către casă. Vă mulţumesc.
Nu m-a lăsat să spun nimic. O întrebare atrage multe altele ori acum nu era momentul întrebărilor.
– Am să anunţ la poartă că ieşiţi prin faţă ca să verificaţi punctele de intersecţie a undelor pe sectorul străzilor Kastanienallee şi Platanenallee. După care puteţi să reveniţi la sediu. Cred că astăzi fiind sâmbătă vom termina puţin mai devreme ca să ne bucurăm de ultimele ore ale acestei zile. La revedere.
l-am luat pe Adolf, am luat umbrela şi m-am îndreptat către laboratorul meu. Am dat drumul câinelui şi am privit mai atent umbrela, încarcând să stau cu spetele la oglinda falsă. Coada ei era bine prinsă, lemnul de trandafir îmbinându-se perfect cu tija metalică. Am sucit puţin mânerul şi am observat că se mişcă. Da. Deci asta era. Am aşezat umbrela în cuier, am luat dosarul de pe birou şi l-am încuiat în seif. Am aranjat toate lucrurile, m-am aranjat puţin în oglindă şi m-am îndreptat către cuier. Am luat umbrela şi am apăsat butonul ca să o verific. Am privit-o pe faţă şi pe spate apoi am închis-o. În tot acest timp am reuşit de desfac mânerul şi am scos din jurul tijei un petec de hârtie strecurat în acelaşi loc din cupa sutienului şi după ce am strâns umbrela am luat câinele în braţe şi am ieşit din laborator îndreptându-mă către vestiar. Deci aici se termina totul? Munca de cercetare şi toţi aceşti ultimi cinci ani? Cu atât mai bine. Culoarul luminat dansa pe muzica tocurilor mele. Am ajuns la vestiar cu inima cât un purice. Tot drumul de la laborator până la vestiar nu aveam nici o privire indiscretă aşa că am avut timp să strecor microfilmul în medalionul de identificare al câinelui. Pare nebunesc dar altă soluţie nici nu aveam. Am intrat în vestiar, m-am schimbat, am luat câinele, lesa şi umbrela şi m-am îndreptat către culoarul de la faţadă unde era punctul de control. Soldatul m-a privit impasibil şi m-a pus să semnez în condica de evidenţă a personalului. I-am pus lesa lui Adolf şi am ieşit în piaţă. Ochelarii de soare inutili îmi ascundeau lacrimile. Am pornit pe Masurenallee la pas bucurându-mă de ultimele ore de libertate. Theodor-Heuss-Platz dormita sub cerul plumburiu. Dintr-o răsuflare pripită a început să picure o burniţă deasă. Am deschis umbrela şi mi-am strecurat mâna în sân. Am scos biletul lui Wolfgand şi profitând de adăpostul umbrelei l-am citit. Acesta îmi dădea câteva instrucţiuni legate de acest drum. Trebuia să merg liniştită pe Kastanienallee să cotesc dreapta pe Platanenallee şi apoi să mă întorc pe Lindenallee până în Theodor-Heuss-Platz. Aici trebuia să aştept în colţul dinspre Kaiserdamm până când va trece o maşină cu numărul de CD colorat în albastru. După ce va trece automobilul să încep să traversez strada către rondoul din mijlocul pieţii şi acolo să apăs pe butonul albastru de pe mânerul umbrelei. Am dus mâna să-mi aranjez ochelarii şi am reuşit să strecor biletul în gură. Astăzi era ziua mâncătorilor de hârtie. Am lăsat bolul de hârtie să se impregneze bine cu salivă. Drumul, întâmplător sau nu, trecea prin faţă casei lui Herman aşa că mă rugam ca cine trebuie să mă vadă să facă acest lucru. Rondul era complet, mai ales că schimbasem semnalele cu cei puşi la punctele de control de la echipamentul nostru, deci eram asigurată că îmi îndeplinisem misiunea. Am ajuns pe colţul dinspre Theodor-Heuss-Platz şi m-am prefăcut că îmi deschid-închid umbrela cat să o scutur si sa opresc burniţa să mă ude. O maşină neagră cu număr de CD colorat în albastru a trecut pe lângă mine. M-am aplecat şi am desfăcut lesa lui Adolf. Am început să traversez strada puţin în fugă ademenindu-l pe Adolf să mă urmeze. Cred că am ajuns la jumătatea străzii când am apăsat butonul albastru de pe mânerul umbrelei. O secundă încremenită într-o atmosfera impregnată cu ozon şi apoi totul s-a prăbuşit.
Dintr-o casetă montată pe un stâlp de iluminat stradal cade un set de trei fotografii. Nimeni nu pare să le dea atenţie. Adolf se întoarce puţin, adulmecă pământul, ia o fotografie şi dispare pe strada Kastanienallee.
Poate că va întrebaţi de ce toată această amestecătură, tot acest compost? Nu ştiu nici eu, dar ştiu că toate gândurile mele mă vor însoţi peste tot, aşa că trebuie să adun cât mai multe fragmente spuse şi nespuse ca să am cu ce să dovedesc atunci când voi fi descoperită.
Trebuie să trăiesc, să iau parte la ceea ce se numeşte viaţă, cu toată că se ştie că viaţa ucide. Dar cu toate astea voi aştepta. Eu ştiu că cineva mă va găsi aşa că, undeva, nu ştiu încă unde, voi aştepta…
Chiar şi fotografiile îşi spun poveştile lor… dacă ai răbdare să asculţi…

terapia sufletului

doctore, mă doare iarna ce m-aşteaptă şi ziua asta care nu se mai termină

chiar acum am îngropat ultimul cuvânt ce-l mai aveam

tăcerea doare când îţi mor cuvintele în braţe

şi nu te regăseşti nici înăuntru nici afară

e atâta linişte în jur

că nici oglinzile nu-şi mai amintesc să reflecte

trecerile mele dinspre viaţă către noapte

din cerul palatin cad literele moarte

sunt umbra umbrei ce m-am însoţit cândva

desparte-mă ca fraza în cuvinte şi-între silabe pierde-mă cumva

raza de influenţă

lumea e doar o reprezentare egocentrică ce binedispune

curbura spaţiului se închide sferă perfectă

dându-mi posibilitatea să privesc timpul ca pe o iluzie

raza mea de influenţă închide o mulţime vidă

şi dacă te întrebi de ce nu ai loc

trebuie să spun că nici un cuvânt nu se dă plecat

când vei voi, vei face o breşă, ocupându-mă cu forţa

şi-atunci vom putea împărţi tot spaţiul şi timpul

scăldându-ne în cuvinte

te rog ia-mi raza de curbură şi fă-o axă-n timp real

la boute de diable

frumusetea diavolului nu consta in adancimea pacatului in care te afunda

si nici cei treizeci de arginti cu care-ti cumpara sufletul

adevarata lui frumusete sta in cuvant

drumul spre iad e pavat cu bune intentii

nu am spus-o eu ci a ajuns la noi din om in om

napastuiti fiind de mirajul si puterea lui

un cuvant ucide, un altul viata o reda

si primele cuvinte te leagana spre liniste si uitare de sine

caci atat poate sa-ti ofere ea dupa ce ti-a dat viata

sa nu-ti doresti mai mult decat poti duce

trezeste-ma cand vei muri in Colectiv

trezeste-ma cand vei muri in Colectiv

ne pierdem blestemele printre uitari

si ne ruginesc iertarile in barba

cine va celebra un Halloween carbonizat

si cimentat in durere?

din ceruri curg penele ingerilor

ploaie simbolica peste rani deschise

ochii goi s-au agatat de carnea arsa

si pielea face riduri in noapte

din somnul meu nimic nu poate sa ma nasca

si nici un tipat nu ajunge la lumina

te rog, daca-ai sa mori cumva

sa nu treci vamile fara sa-mi spui adio

poate ca ne vom intalni cand soarta ne-o va cere

sau poate ca nu vrei sa ma-ntalnesti

eu, doar o umbra trista de cenusa

tu inger ce-mi torci firul din povesti

unde te duci suflete?

cineva din mine se lupta pe viata si pe moarte

unde-s toate cuvintele? unde mi le-ati dus? de ce mie?

prea multe intrebari pentru un singur raspuns

esti mort baiete. esti atat de mort

incat nici cuvintele nu se mai agata de tine.

cineva mi-a furat sufletul, mi-a furat trupul, mi-a furat umbra

incat nici cuvintele nu ma mai recunosc.

hai mai omule, du-te.

nu vezi ca nu prea mai ai ce sa cauti pe aici

bine, si eu ce fac? unde sa ma duc?

du-te la un party de halloween

deci asta am ajuns, un bostan gaurit

undeva, departe in mine, oamenii ma copiaza

scurta-i viata omului ca si umbra pomului

scurta si cam fara rost, fara urme sa-l ajunga

si cuvinte sa-l descante, fara aripi, fara zbor

fara sa spuna mi-e dor, ca o coaja descojita

ca o frunza desfrunzita, ca un cantec necantat

umbra unui fost copac

n-am timp

da, din ce in ce mai multa lume se vaita si incepe sa recunoasca

erau vremuri frumoase cand ma pierdeam pe culoarele bibliotecilor

printre rafturi grele ca livezile rasufland greoi in toamna tarzie

pasi impiedicati, amintiri rascolite si mulre regrete aburind lentilele

baia de cuvinte, a ramas undeva intre coperti macinate de dor

cand suiai intr-un tramvai sau intr-un autobuz la vreme de schimb de tura

simteai cum aerul iese din incinta pentru a face loc temerilor, gandurilor, intrebarilor

si nici sudoarea nu indraznea sa-si faca loc catre suprafata, ascunzandu-se

intr-o idee...baia de multime te purta de la agonie la extaz in functie de pozitia sociala

Moromete isi petrecea timpui in poiana lui Iocan pentru ca era un loc proprice

cu timpul, poienile au fost rationalizate si transformate in solarii

sau care era mai pricopsita lua in spate un bloc scorojit cu veceul in fundul curtii

iar baia de idei s-a transformat intr-o modalitate de a spiona ce este in sufletul celuilalt

dusurile scotiene au aparut ca o necesitate de a economisi energia

asemeni organismului ce prefera perioada hibernala a somnului prelungit

undeva in adancurile constiintei se da o lupta intre dorinta de a simti imbratisarea apei

si nevoia de a economisi putina energie, asa ca baia simpla devine vis si speranta

de ce tot acest slalom printre cuvinte?

pentru ca nu mai am timp nici de mine, nici de voi si nici de cuvintele ce asteapta afara

noaptea mintii aduce cu ea exodul, abandonul si incrancenarea

frunzele isi cauta locul de compost, radacinile se trag de par si fac poteca prin cer

drumul catre falsa educatie

hai invata! ca numai invatand o sa ajungi mare

si eu invatam pe rupte ca sas nu raman mic pitic in gradina de vara

numai ca invatand am deprins arta plagiatului, si am copiat

am copiat atitudini,am copiat sentimente

si mai ales, am copiat comportamente

fara sa mi se pare nimic ciudat

sau deranjant

astazi am inchis mai devreme ca sa facem inventar la filozofi

eu, care tot timpul am invatat nu prea m-am intalnit cu ei decat fugitiv la ore

dar un amic impatimit in ale filozofiei imi povestea cat de bine se simte

in compania lor incercand sa ma puna la curent

cu ultimele lui aventuri

imi spunea ca luase micul dejun cu Heidegger

cu toate ca ii cam statea in gat

pentru ca fiintarea si ontologia sa fusese prea...

violenta (parca) deoarece rupsese filozofia in doua

cu Schopenhauer fusese la un dineu

dar spunea ca era atat de obosit de viata

incat nici din Upanisade nu mai avea chef sa interpreteze

si se multumea sa recite cand si cand pasaje

amicul meu se distantase de clasici si facuse din Kant baiatul de casa

caruia ii lasa adidasii sa ii curtete de noroi

iar pe Hegel il trimitea la coada la lapte

pentru ca era cel mai tare in tragediile grecesti

in schimb, era innebunit dupa Spinoza

cu care ar fi stat nopti in sir discutand despre comunism, liberalism si unire

ei, asta e... amicul meu are o cultura vasta, este educat

ii stie pe toti,

de la Aristotel cu yahtul de milioanesi pana la Kennedy cu Doamna lui

asa-mi trebuie daca eu am invatat

puteam si eu sa ma cultiv

sa ma educ

dar vorba lui Moromete asta din reclama:

n-ai cu cine dom’le

pilda semanatorului

hai mai omule, nu mai sta pe ganduri

iesi din cochilie ca uite lumea toata steapta sa te vada

cum infigi tu fierul in carnea reavana rascolindu-i amintirile

si cum arunci tu cuvintele sa dea rod bogat

si ma cautau cuvintele inghesuindu-se sa-mi cada-n palma facuta caus

si sa le arunc in brazde urechi si-n brazde inimi

pentru ca cele cazute pe alaturi

nu rodeau

dar cele cazute in inimi curate

isi desfaceau baierele silabelor si incolteau idei

care cresteau itindu-se din noaptea spaimei

in fire de lumina pline de viata

si patos

si mai erau cele ca intrau pe o ureche si ieseau pe cealalta

impinse de valuri de pizma domoala

pentru ca nu oricarei urechi ii este dat sa inteleaga

fiorul soaptei

si astfel lasau cuvintele slobode

sa plece-n pribegie

fericit cel ce-si poarta cuvintele in san aparandu-le de vremelnicia lumii

imbracat - dezbracat

candva imi placea sa las cate trei poeme ca sa limpezesc lumea

astazi am lasat numai doua, oare de ce?

sa fie oboseala? sa fie toamna deasa? sau doar o artrita poetica?

las medicina sa dezlege acest mister

si ies in gradina sa legan cateva frunze moarte

ce negru imi pare pamantul astazi

imi e din ce in ce mai greu sa despart viata de vis

si din podul palatin picatura chinezeasca imi arata cat de multa suferinta

trebuie indurata pana cand fisurile vor fi colmatate

cred ca am uitat ceva, ratacind intre vis si realitate

sa fie oare vorba de spiritul de proprietate

sau doar de pierderea identitatii poetice a ideilor?

poate ca ar trebui sa nu-mi mai dezbrac cuvintele unul cate unul si sa umblu gol...

povestea unui om necesar

voi începe prin a vă spune că de multe ori sunt în dezacord cu mine

şi simt că oricât aş insista tot vor fi momente în care mă voi depăşi numeric

dar cum dincolo de iubire e trăirea, mă voi trăi până la capăt

în sala cuvintelor pierdute răsună scâncetul copiilor

îmi pun palmele la ochi să nu-l mai aud şi las toate visele

să rătăcească printre momente delicate

alungatu-m-am departe de toată nebunia colectivă

să-mi spăl durerea ce mă-mbracă, iar ele, cuvintele catapultate

se sparg de frontonul buzelor surpate

şi va veni o vreme când am să mă spăl în lumină topită

adâncindu-mă şi despărţindu-mă de toţi ceilalţi pentru că

unicitatea mă defineşte şi mă scoate din rând

legenda spune că Dumnezeu îşi face timp şi trece prin viaţă fiecăruia

să nu mă aşteptaţi, vedeţi-vă de treburi şi de viaţă

pentru că nu ştiu când voi putea transforma o linie paralelă într-o intersecţie

pasărea nopţii a luat luna-n cioc şi-a ascuns-o sub aripă

stereotip

sa-ti tragi haina zorilor peste camasa somnului

m-am inchinat la timpul ce-a trecut

ma inchin la timpul prezent

si acum astept viitorul

eu stiu ca decalogul are treisprezece porunci

dar nu toate ti se arata ca sa nu te piarda

si asa au aparut superstia si spaima

„căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală

şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut.”

luati deci primele zece porunci si lasati-mi celelalte trei

balada narcisistului ratat

cu siguranta ca te intrebi cum se poate rata un narcis sau un narcisist

atata timp cat el se duce la-ntalnire cu mandra-i moarte ce-l asteapta in afund de lac ?

cu pletele halou de aur si lumina

cu buze voluptoase si-nsetate de iubire si frumos

adasti inca o clipa prinsa in eternitate

pe malul lacului umbros

lasi mana sa se-afunde-n pantece de apa

si-ncet iti mangai ochii alungiti

cand, o minune...

de mana-ti dulce tu pe loc te-ai si indragostit

din unde-ti ridici mana si gales o privesti

lasi apa sa-ti sarute deget dupa deget

si parca iar sarutul ti-l doresti

privesti finetea degetelor ce-s trase-n vers de aur

si nici o poezie nu poate sa le-mbrace

le vrei sa-ti fie aproape

si trupu-ti sa-ti mangaie dar teama

te opreste

de-asa minunatie, nici Zeus prea maritul

nu trebuie sa stie

sunt degetele tale si meriti a lor taina...

eu, mie, îmi, mi, pe mine, mă...

cerul isi trage norii pana sub barbie, stinge luna si incepe sa numere oi

insomniile lui sunt proverbiale, la fel ca stelele verzi

si potcoavele de cai zburatori

daca nu ma spal nici saptamana asta se plange pamantul

o sa mi se crape pielea si o sa-mi cada toata padurea plina de coji

si toate incheieturile si vaile ma mananca de nu ma vad

iarta-i Tata ca nu stiu ce fac, dealul e gol, crucea au taiat-o

si au dat-o la export cruda, mustind a viata

iar cuiele le-au vandut la fier vechi pe cativa gologani

din cate se spune, la inceput a fost cuvantul

dar cred ca inaintea lui au fost literele care se uneau in silabe

si se desparteau luand fiecare cate o limba sau un prooroc

toata lumea se opreste la apocalipsa, incercand armaghedonul cu degetul

dar ce o sa se intample dupa ce dreapta judecata va desparti graul de neghina

oare vom ramane nesemanati in hambare sau vom incolti unda-corpuscul?

elector

sa o arzi constant prin meandrele concretului

sa scoti clisee pe nas precum saltimbancii panglici colorate

si sa jonglezi cu cuvinte seci, fara vlaga

ce poate fi mai politically

răstălmăcind

am încercat să înţeleg liniştea

dar marşul triumfalist al timpului

invită lumea la paradă

tic-tac, tic-tac

desparte-mă în silabe ca să-ţi fiu mai uşor

şi tăcerea îşi ridică braţele asemeni lui Moise

despărţind timpul trecut de cel prezent

printr-o pauză mai lungă

bucuria ca anticipare

foamea de cuvânt

insaţiabilă, vorace, devoratoare

ca un post întins până la limita mortificării

nopţile mele, foi negre decupate pe conturul patului

sunt pline de semne, mult prea slăbite

ca să mai prindă lumina zilei

zilele mele nu au nici o decupătură

nedefinit orbitor de alb

ce-mi păstrează urmele paşilor

undeva la marginea răbdării

hârtia tocită de atâta aşteptare

transformă lizibilul în inefabil

inchisu-m-am în forma cuvântului semn

despre noaptea mediocritatii si adormirea sacrosanctului

privit in oglinda, trecutul se arata ingenuu

drapandu-si ororile sub voaluri de inocenta creativitate

suntem Dumnezei!

sau cel putin asa ni se tot repeta de doua mii de ani

imbalsamandu-ne egoul cu tehnici precrestine

reinventate si adjudecate tribal

de tatuaje omnipotente desenate pe creier

omul rastignit este dat uitarii

suferinta si indoiala sunt marginalizate,

demitizate si vulnerabilizate intr-o cacofonie feciorelnica

talpa uniformizarii calca apasat in noapte

reducand discrepantele

si astupand nisele si enclavele

alungat din cetate

sacrosanctul ia si umanul abandonat

intr-un periplu diluvial

catre un alt inceput

miraj

privit de departe desertul are culoarea uitarii

si valuri de nisip sparg spuma amintirilor

candva marea se intindea lasciv

oferindu-se ofranda

pana la urma, desertul in sine

nu este decat o insiruire de miraje

dar chinul facerii, focul launtric

ascunde prima intrebare

de ce eu oare?

pasunile raiului

inefabilul ca parte de viata traita si nu citita

lana mieilor mirosind a lapte

mangaie iarba aburita

visele mele toate

oferite ofranda

la masa zeului cuvant

sunt atat de multe

pe care nu le-a spus nimeni

ca nu sunt atatea apusuri care sa le incapa

si nici atata apa-n mare

care sa le curete

the winter is coming

si zapada se strange carlionti

imblanind iarba verde de acasa

pana cand cuvantul uitat

va descoperi dorul

parere

mirajul libertatii

sa poate rezuma in patru cuvinte

o viata fara explicatii

dar oare aceasta libertate asumata

ne ofera raspunsuri la toate intrebarile

sau nu mai trebuie sa intrebam

sa ne intrebam?

fulguiri... de toamna

liber alese

viata asta ma ucide as putea spune

dar nici nu am alta

asa ca,

indiferent de locul ocupat

va trebui sa o traiesc

in limitele impuse

formule

experienta sexuala este descrisa in cuvinte

la fel ca orice reactie chimica

exoterma

asemeni alchimistilor

ne place sa credem

ca suntem detinatorii adevarului ultim

dar ceea ce nici o carte nu spune

este de fapt secretul fiecarei experiente

oameni buni,

elixirul tineretii si piatra filozofala

nu pot fi inghesuite in cuvinte

si nici in creuzete sterile

fara imaginatie si credinta

orice experienta este sortita esecului

stampa

din dorinta de a controla viitorul

oamenii tes jur-imprejur panze de paianjen

pline de noduri si evenimente

spre deosebire de voi

eu nu ma regasesc

nici in viitorul meu si nici in vreun alt viitor

si daca nu ar fi amintirile

prinse in pioneze

cred ca nici trecutul nu m-ar recunoaste

nu sunt decat o piatra intr-o gradina japoneza

departe de efortul zilnic al gradinarului

de a redesena

tacute valuri imobile

vamă – vămi

când vei află ce înseamnă să fii tu însuţi vei fi liber

sau viceversa

buze strânse, gest obscen, claustrofobic

cuvintele îşi ţin răsuflarea şi aşteaptă

oare vor putea trece dincolo

sau vor fi găsite şi întoarse de la vamă?

ochii obosiţi cad sub pleoape

bile dându-se de-a rostogolul până-n pânzele albe

atâta timp cât eu nu văd nici voi nu vedeţi

şi acel cuvânt trece victorios mai departe

mi-e inima grea sub stetoscop

bate, cu toate că urăşte violenţa

peste tot e numai sânge

şi ceva uitare injectabilă

eu am plătit vama şi-acum vă aştept dincolo

vă târâţi purtându-vă cuvintele

excrescenţe dureroase, înfipte în carne

mici stigmate inutile

hei, uită-te la mine

cândva şi tu îmi vei urma, aşa cum vameşul urmatu-L-a

când nici oglinda nu mai ştie ce să spună

ridurile s-au strâns la sfat descâlcind tăcerile

amintirile bat pas de defilare prin faţa tribunelor goale

uralele duse de vânt sperie porumbeii

adormiţi printre firimituri

defileul fricii desparte o taină de alta

aici pe malul ăsta miroase a iarnă viscolită

numai sângele se zbate în scocuri

răsturnând primăveri uitate

măştile veneţiene se desprind din palisade

cărămizi măcinate de ani şi frustrări

de sub tencuieli inutile

răsar toate îndoielile

oglindă oglijoara,

care-i cel mai frumos vis ce stă să moară?

ignem

undeva la orizont, eşti tu, culoare greu de definit

cernând aşteptări albastre într-o mare debusolată

aici, toamna-mi curge-n vene uitare

răstoarnă-mă brazdă, îngroapă-mă adânc în mine

după somn greu primăvara se înalţă pe vârfuri,

dintre valuri îngheţate de tăcere

să ardem totul, punţi şi corăbii

sfidând culorile ce n-au ieşit din hibernare

căzut în proiect

poate că o să mă întrebi ce caut, sau poate că nu

dar eu ştiu că viaţa în sine este o latenţă

un potenţial în aşteptare

un punct ce trebuie activat

aşa că am pornit în căutarea lui

şi în momentul în care îl voi găsi vei auzi

numărătoarea inversă...

cinci, patru, trei, doi, unu, zero...

primeşte-mă în lumea ta

vor fi alegeri cum de altfel au fost tot timpul

când fiecare este pus să aleagă

şi fiecare îşi va exprima dorinţa printr-o alegere

poate te  voi alege dar vreau să ştiu

dacă am loc în lumea ta

cu tot ceea ce sunt

în căutarea identităţii pierdute

cândva aveam o patrie

ce se chema Republica Socialistă România

ni se povestea o istorie solară plină de figuri seculare

şi aşteptăm să vină Moş Gerilă

pentru că „moş bătrân cu-n iepuraş” încurcase istoriile

şi ajunsese la Canal, sau la Gherla sau cine ştie unde

dar a venit Moş Crăciun cu mâinile pline de sânge

şi spunea că ar vrea să se spele

numai că nu vorbea

aceeaşi limbă

cândva aveam imima plină de iubire

şi capul plin de vise, eternă galaxie plină de lumină

fiecare cuvânt îşi avea orbita şi sateliţii lui

şi niciodată nu încurcau cărările

numai că foarte multe cuvinte au dispărut

supernove pline de lumină

şi urme de silabe

sunt tot mai sărac în cuvinte

şi ideile mor pregătind colapsul universului

non, rien de rien, non, je ne regrette rien

decât faptul că nu mă regăsesc 

at the wrong time and in the wrong place

până acum, toate poveştile începeau cu a fost odată
şi depănau întâmplările lui Făt Frumos
începând de azi, poveştile vor începe cu am o întrebare
şi se vor referi strict la Făt Curios
cel ce întoarce lumea pe dos
toţi ştim că orice copil are părinţi,
un tată şi o mamă
dar cel ce se naşte bătrân
când va fi copil va avea şi el părinţi
şi dacă da, îi va alege el sau va fi ales de părinţi
o întrebare pe care trebuie să mi-o pun pentru că deja
mă pregătesc de lumea cea nouă
a uitării de sine
Maica noastră cea de toate zilele
ne primeşte la sânul ei
între brazde
ne leagănă, ne alină
şi ne topeşte-n uitare
aşa cum relele uită
şi iartă.
dacă tai toate cuvintele
din fărâme pot construi alte cuvinte
ca un castel de cuburi
cu feţele scrise

şi da, m-au greşit când m-au trimis în lume
trebuiau să mai aştepte...

poate nu crezi

aş putea să ating cerul

dacă m-ai lasă să-mi iau zborul

noaptea ar curge pe lângă mine

râu unsuros, plin de stele

mult prea bătrân

pentru a mai spune ceva

şi m-aş întinde

între baierele lui

lipindu-mi tâmpla de o tăcere

până când ai suspina

despicând împreună cuvintele strânse

să aprindem focuri în iarnă

aş putea să ating cerul

şi el nici măcar nu ar bănui

somnambul

inchide ochii

lasa-ma sa-ti cuprind visele

tesand in jur plase de siguranta

si chiar daca vei cadea, te voi prinde

si chiar de vei fugii, ma vei gasi

lasa-ma sa te sarut

iar schimbul il vei gasi avantajos

voi lua viata si voi da viata

cuvintele  noastre se vor uni

intr-o singura traire

inchide ochii

si iti voi arata drumul

catre libertate

să nu-mi mai spui Cuminţenia Pământului

a fost o vreme când mâinile lui m-au scos din adânc de piatră rece

m-au mângâiat şi mi-au dat drumul în lume îmbăiată-n soare

singură, puţin primitivă şi total nepregătită pentru răutatea rânjită

dar am trecut prin războaie, confiscări şi ignoranţă

fără să-mi regăsesc privirea pierdută

şi fără să-mbratisez iubirea

cumva, azi, trezită din picoteală

m-am simţit târâtă într-o arenă plină cu lei

nu era povestea mea, nu erau leii mei şi nici măcar aşteptările

nu mai cădeau umbră, eram cumva o vorba umflată

pusă-n poartă

mama Geea m-a iubit

chiar dacă nu am fost cuminte tot timpul

mai ales când am fugit de la sânul ei

şi m-am ascuns în palmele lui

abandon

mă săturasem de mine însumi

aşa că mi-am luat inima în dinţi şi-am plecat

nu am luat nimic cu mine:

cuvintele încă aşteptau să cadă-ntr-o frază

ochii bulbucaţi încercau să mă ajungă din urmă

singure urechile, căzuseră în letargie

sătule să mă tot asculte

degeaba mă strigăm gâtuit

ajunsesem prea departe pentru a mă auzi

aşa că, dacă va întâlniţi cu mine

să nu va opriţi

riscaţi să va pierdeţi şi bruma de libertate ce v-a mai rămas

aşteptând să-mi termin tirada

carcasă vidă abandonată

prins în propriile-mi prejudecăţi mă zbat să-mi aflu libertatea

cere şi ţi se va da

şi am cerut Doamne cuvinte meşteşugite

să mă închid în ele şi să le ofer ofrandă buzelor arse

şi a urmat pescuirea minunată

şi de fiecare dată am aruncat năvodul după cum m-ai îndemnat

dar cuvintele se măcinau arătându-şi putreziciunea

şi prefirau printre degete îmbătrânite în aşteptare

şi-atunci Doamne m-am alungat dintre cuvinte

pentru a nu le osândi pe toate

bate şi ţi se va deschide

şi Doamne mi-am ostenit degetele însângerate

cercetând porţile sufletului

dar nu eram acolo să mă aud

şi lumea privea deznădejdea, neputinţa şi aşteptarea mea

până când mi-am luat inima-n dinţi

şi-am pornit către alte porţi

dar rătăcirea m-a ajuns şi m-a luat în braţe

caută şi vei găsi

şi am plecat prin lume să mă caut

dar numai cioburi mă-însoţesc oriunde-aş merge

cuvintele se dau în lături din calea mea

amintirile nu mă reprezintă

pierdut prin viaţă, nici ea nu mă mai vede

şi-mi tot repet

nimic pe lumea asta nu este fără rost

continui să mă caut, să-mi aflu adăpost

libertatea nu e nici în cuvinte, nici în căutări şi nici în aşteptări

libertatea înseamnă aripi, aici şi acum

să nu te temi să mă priveşti

să vorbim deschis, ai curajul şi priveşte-mă în faţă
cu siguranţă că nu poţi să vezi unde se ascunde zâmbetul meu
pentru că l-am prins în căteva culori invizibile
atenuate discret de tuşe de tăcere
cândva puteam să trec drept
insuportabil, nemaipomenit şi chiar indolent
dar nuditatea a devenit o povară
cu toate cuvintele chircite
pline de monturi
şi escare
priveşte-mă fără teamă
toate câte le vezi îţi vor aparţine:
reţineri, spaime, tăceri, uitări
şi mai presus de toate
neputinţă
dificultatea de a renunţa

să te bucuri de orice cuvânt întâlnit
să nu-ţi taci viaţa primită
pentru că e unică

unde pleci suflete?

“Şi dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte pe tine, taie-o şi o aruncă de la tine”
si-am fost mana semanatorului din pustie
rasadind toate cuvintele ce am avut
le-am udat cu taceri prelungi
si-am asteptat culesul
dar roada a cazut scuturata
de arsita asteptarilor
si pentru ca sminteala lucreaza
am taiat mana si am aruncat-o de la mine

si-am fost cuvantul pildei

asteptand sa trec pragul buzelor
dar ceata m-a cuprins
valurind sunete si forme
pana la estompare, pana la arderea de tot

eram atat de multe cuvinte

ca ma si mir cum de nu mi-am ajuns

atat de singur

viata asta e cel mai mare provocator din cati am intalnit

o clipa nu ma lasa sa-i respir pacea si linistea

toata lumea stie ca "singur ai venit pe lume si singur te duci din ea"

dar ceea ce lumea nu accepta este "singuratatea alergatorului de cursa lunga"

dupa cum spunea si filmul de demult

ne este frica,

ne este rusine sa ne apropiem si sa ne ajutam

asa ca fiecare isi ia crucea in spate si pleaca prin viata

fara sa mai priveasca in urma

fara sa-i pese daca se mai zareste sau nu

rana maturata de valurile zilelor

sufletul imi era plin de cuvinte

si de iubire

dar semantorul nu a stiut sa-si aleaga tarina

si cele mai multe graunte au secat

 ofranda pustiului din jur, cenusii fumegande dinauntru

si spectrului inutilului plutind fara tinta

am strans singuratea la piept

si-am rugat-o sa-si duca tristetea

departe de dealul Capatanii

pana ce crucea va prinde radacini

in viata

ne naştem singuri

ascultă-mi povestea şopteşte scaunul

Dumnezeu nu mai are timp de tine

l-au dat la o parte şi-acum sunt multe ajutoare

care-ţi scuipă stropul de viaţă în gură

îţi pune crucea-n spate

şi-ţi da brânci aruncându-te în lume

multe funduri am dus în spate

şi nu am avut cum să mă plâng

pentru că la orice scârţâit

mă înjurau şi mă izbeau de pământ enervaţi

de multe ori mă aruncau sau mă uitau în ploaie

şi-atunci mi se umplea sufletul de linişte

cuvintele cad la picioarele mele

şi se strâng în grămezi putride

iar omul se ridică şi pleacă în câte o tăcere

ca să-şi lingă rănile

şi-n urmă-i rămân toate

folosite, mânjite, găunoase

dacă tu crezi că din ditamai pomul

nu am ieşit decât eu, scaun amărât şi fără spetează, te înşeli.

din bucăţile bune, sănătoase

au croit baldachine, cârje, cruci, bariere

iar din resturi încleiate

mai apare când şi când câte o marionetă

vezi

nu trebuia să-ţi tai aţele

cine crezi că o să se mai joace de-a viaţa cu tine ?

aruncând cu vorbe

cineva spunea că trecutul nu-i decât o amintire

oare ce se întâmplă cu cei care uită?

în ce se agaţă rădăcinile lor ?

mai au ei ceva, sau sunt săraci lipiţi

fără o umbră de îndoială

zilele trec scurmând pământul cu degete de lumină

umbra bolovanilor se ridică abur legănat

ploaia s-a uitat pe sine

şi rătăceşte prin ceruri pustii

cărându-şi suspinele

ca să nu ne mai desconsiderăm încontinuu

umplem saci cu părţile semnificative

pe care îi aruncăm între Scila şi Caribda

rotunjind stâncile crăpate

ca o finală uitare

marea dragoste

alergam toata viata ca bezmeticii cautandu-ne jumatatea

dar uitam ca jumatatile de masura au fost inventate

pentru a acoperi lipsa de perspectiva

in universul cunoscut si necunoscut nu exista jumatati

totul este intreg in intreg

dar pentru ca ne place suferinta ne mintim

si nu facem altceva decat sa cautam marea dragoste

o himera imposibila

pentru ca nu exista nici marea si nici mica dragoste

nu este decat dragostea cu tot alaiul ei de momente

dintre care, cele mai semnificative sunt trei

cand te zvarli cu capul inainte ca sa tragi prima de gura de aer

lipindu-ti-o de sanul desantatei numita viata

cand cazi in genunchi fara rasuflare

in fata celui mai frumos chip ce ti-a fost inchinat

si la final, cand pentru al ei sarut

esti in stare sa-ti dai ultima rasuflare

dragostea viata te smulge din tenebre si te lasa-n lume

iubirea dragoste leaga tenebrele cu visele tale

si dragostea moarte care te scapa de toate chinurile

ce mai ramane in urma ta ?

oricum nu mai ai curiozitatea sa aflii

dupa ce ai trecut pragul

război

când te trezeşti între două linii de foc

înseamnă că cineva îţi vrea tot binele din lume

şi-atunci, ca să te facă să simţi momentul

îţi trânteşte o flegmă în cutele zâmbetului

dinspre mine către tine se văd urmele carbonizate

ale cuvintelor ce-au existat între noi

desparte-mă în silabe mai apuc să spun

şi noaptea sufletului a început să potopească

dintre coasta a doua şi a treia răsare luna însângerată

uitase că trebuie să aştepte la semafor şi intrase cu viteză

în zodia peştilor, dărâmând toate vadurile

prin care se strecurau privirile ce n-pucasera să plece în exod

cuvintele grele se desprind de pe buze

plutesc printre banchize  aleatorii de uitare

şi se adună în rigolele sufletului

prevestind iarna ce stă să ne cuprindă

şi mi-am dorit s-aud ˮeu cred în tine ˮ »

dar toamna îşi vedea de ale ei

turnând în forme pete de culoare

pudrându-şi nasul cu polen de năsturei  

cuvântul meu împotriva cuvântului celorlalţi

şi uitarea mea împotriva uitării celorlalţi

Limite

în sfârşit au deschis uşile. Aşa şi trebuie. Acum or să arunce afară tot ceea ce le prisoseşte. Vom avea cu ce să ne bucurăm ochii. Cine spune că avuţiile sporesc din nimic se înşeală amarnic. Fiecare picătură de sudoare şi fir de praf contează. O să vedem cu ce ne alegem. Bine că nu a mai venit nimeni. Oricum nici nu se aventurează prea multă lume pe căldura asta. Pe focurile iadului chiar că-i cald astăzi. Şi măcar dacă ar fost un strop de umbră. Dar ultimul perete de tablă l-am luat acasă acum trei zile. Cred că nici măcar nu au observat. Dacă tot nu le trebuie nici nu au să-i remarce lipsa. Lumina mă taie la ochi. Dar trece ea şi nebunia asta. Dacă până acum nu mi-a luat vederea arzandu-mi ochi înseamnă că nici de acum înainte nu o să reuşească. Întotdeauna am ştiut când să o fac şi am închis ochii la timp. Degeaba zac în jurul tău toate comorile lumii dacă nu ai ochi ca să alegi. Puţină odihnă nu are cum să îmi strice. Voi închide şi eu puţin ochii. Sunt bogat. Sunt bogat. Sunt bogat. Ce poate fi mai frumos decât să auzi aceste cuvinte dragi. Să le mângâi bucurându-te de senzualitatea lor. Lumea fără mine poate să trăiască mii de ani, chiar daca ar fi mai săracă, dar eu fără lume nu pot să trăiesc. Cum pot să mă bucur dacă nu am parte de binele pe carevreau să îl fac. Dacă nu aş fi eu să scotocesc prin gunoaie cum aş mai putea ajuta pe cei sărmani să se bucure şi ei de câte un vis frumos. E drept că visele costă, dar totuşi este un vis. Cine are puţinul pe care îl cer poate să se bucure de visul lui iar eu de visul meu. Eu visez să fiu bogat. El visează să aibă un pat. Eu caut pe la gunoi şi dacă găsesc un pat îl ajut să-şi împlinească visul. Iar el, la rândul sau mă ajută să-mi împlinesc visul. O mână spală pe altă şi un vis îl creşte pe altul. Cei mai mulţi întorceau capul când mă vedeau pe stradă trăgând căruciorul cu nimicuri prăfuite, dar oricine avea o nevoie cât de mică reuşea să mă găsească imediat. Lumii îi era ruşine să accepte realitatea dar avea nevoie de aceasta. Eu şi lumea eram un conglomerat simbiotic fiecare ajutându-l pe celălalt să trăiască. O undă de răcoare, mai mult o părere ar fi putut spune i s-a strecurat pe la pleoape. A deschis ochii. În faţa lui, maldărul de obiecte crescuse pe tăcute. Bucuria îi aprinse un zâmbet luminos schimbându-i grimasa de oboseală. Se ridică cu greu pândind orice mişcare. Era singur. Cu siguranţă că nu avuseseră curaj să se apropie văzându-l acolo. Mai bine aşa. Nu trebuia să se bată pentru fiecare piesă mai arătoasă. Se apropie cu grijă de grămadă mare de gunoaie. Gunoi ! Da. Ceea ce pentru unii erau doar gunoaie, pentru el era o adevărată mină de aur. Întotdeauna găsea ceva interesant sau folositor. Indiferent de ce era, lui îi trebuia. Sau chiar dacă lui nu-i trebuia, se găsea cineva care să aibă nevoie de acel ceva. Înainta tăcut răscolind dintr-o ochire mormanul de zdrenţe. Da. Zărise ceva chiar interesant. Chiar dacă nu se mai gătea ca pe timpuri, era imposibil să nu aibă cineva nevoie de cuvele alea frumoase de inox. Ultima oară când mângâiase o oală de inox îi dăduseră lacrimile. De când mânca numai conserve şi pesmeţi uitase şi gustul supei de zarzavat. Ajuns aproape, se lăsă pe vine furişându-şi privirile jur împrejur apoi atinse cu mâini tremurânde cuvele. Erau cinci cuve ce se odihneau una în alta. Capacele zăceau alături căzute parcă în dizgraţie. Luă un capac, scuipă puţin şi începu să îl frece cu mâneca zdrenţuită a flanelei. Da. Era inox veritabil. O bijuterie. Luă cu grijă cele cinci cuve şi le puse în căruţul de transport. Puse alături şi capacele. Mai sus puţin, văzu un calorifer electric aproape nou nouţ. Abia dacă se vede un colţ mâncat de rugină. Se întinse cât putut şi prinse drăgăstos caloriferul. Câtă bucurie putea să aducă acest inutil obiect unei familii înfrigurate. Da. Uite şi un uscător de mâini. Chiar că era ziua lui norocoasă. Începu să dea ocol grămezii : perii de veceu rupte, tăblii de pat, arcuri rupte, baterii de chiuvetă din porţelan, câteva ţevi de pastic cenuşii, hârtii, cartoane, folii de plastic. Nimicuri. Dar câteodată atât de utile. Deh, era conştient că nu le putea lua pe toate. Începu să dea târcoale tot mai aproape. Dintre resturi îi făcu cu ochiul o sclipire scurtă. Se aplecă şi spre surprinderea lui văzu o casetă de lemn desfăcută din care ieşea coada unei furculiţe argintate. Se aplecă cu pioşenie ridicând comoara de preţ. Da. Chiar dăduse lovitura. Avea în braţe cel mai frumos set de tacâmuri argintate pe care îl văzuse în viaţa lui. Luă o linguriţă şi se admira în oglinda ei. Barba îi crescuse împâslindu-se într-o încreţitură sură. Ce mai conta, oricum nu-l mai alegea nimeni. Aşeză cutia în colţul special al rarităţilor şi îşi continuă periplul. De undeva din vârful movilei se rostogoli până la el un pahar de plastic al cărui desen abia se mai distingea. Când se apleca să-l ridice văzu un capac de pudrieră cu oglinda întreagă. Asta chiar era o zi deosebită. Îi venea să sară în sus de bucurie. Norocul lui că nu-l mai ţineau balamalele. Mai dădu o tură movilei scotocind cu ochi de vultur resturile aruncate apoi îşi lua căruţul şi porni spre tainiţa lui primitoare.

Se găsea în camera lui, întins pe podea, trup relax şi minte absentă. O alinta aşa, camera lui, cu toate că nu era decât o nişă în capătul sudic al hangarului. Deasupra lui, pe perete, ceasul încremenit aştepta cu limbile atârnând ceva numai de el ştiut. Îşi roti încet ochii încercând să descopere contururi şi pete de culoare. Hangarul păstra momentul de reculegere cu religiozitate. Obiectele adunate stăteau cuminţi pe rafturi, ţinându-şi răsuflarea pentru a nu stârni nori de praf. Ştiau că aşa au să moară, mâncate de rugină sau putregai… dar ce puteau face ? Atâta timp cât nu mai era nimeni care să le folosească îşi aşteaptau cu stoicism sfârşitul. Aceasta ar putea fi povestea ultimului om din întregul univers, om care ar fi putut deveni foarte bogat dacă ar fi avut cui să vândă toate artefactele găsite printre movile de moloz şi gunoi. Dar pentru că era ultimul supravieţuitor trebuia să se mulţumească cu inventarierea şi adunarea altor elemente disparate şi rupte din realitatea aceea sterilă şi goală. Până când moartea ne va despărţi…

mai spune-mi o poveste

poveştile-au murit de mult copile şi-acum azilele sunt goale

saloanele stau agaţate la ferestre şi aşteaptă

ce-aşteaptă?

ca să moară

cuvintele s-au dezghiocat din coaja lor

şi-n colbul drumului îşi caută uitarea

refill

ce ciudat,

de cate ori rostesc te iubesc simt ca o explozie solara ce-mi umple universul de lumina

apoi activitatea mea revine la normal suspendand orice reactie nucleara

pana la o noua furtuna solara

dincolo de mine este vidul negru al tacerilor incoronate

necuvintele cresc viguroase, liane ce unesc cerurile

izolandu-ma intr-o stare comatoasa

de protectie

un alt mod de a traversa furtunile

se rezuma la a-mi consuma toate cuvintele

asemeni supernovelor

dar fara te iubesc

lumea mea

este la fel de rece

ca o banchiza in deriva…

aduna-mi aripile si strecoara-ma in san

lumina-mi stie sa-ti gaseasca inima si s-o sarute

spatialitate

de multe ori viata m-a aruncat pe campul de lupta fara sa-mi spune de ce

si ma trezeam intr-un razboi care nu era al meu

si nu-i apartineam nici in duh si nici in trup 

eram doar o transee abandonata

plina de sfaramaturi

între două ceruri

da maică,

se făcea că muream puţin

mă înţepasem într-un vis mai ascuţit

şi toate culorile picurau,

secându-mă

urmă uscată pe cer

oare când o să mă trezesc

mă voi mai vedea

sau conturul gol îşi va lua zborul

către alte culori ?

razlete

o candela in noapte

eu nu voi scrie de a ei lumina

si nici despre dorul uitatei lumini

o candela-n noapte e locul in care

te-ntorci de oriunde ai fi

ca si cum

caci lumea a uitat ce e iubirea

si-i cauta-n cuvinte intelesul

sa nu plangi daca nu ma vezi

asemeni soarelui ce-si pierde urma-n nori

m-ascund dupa cuvinte surde

status

eu cresc incet, in spuza vremii

o frunza colorata in ritmul inimii

intai se simte fiorul unui verde crud

apoi bataile se intetesc limpezind cerurile

pregatindu-ma pentru albul uitarii

trec printr-o ploaie de cuvinte inutile

si ma pierd prin rigolele timpului

cantarindu-mi absenta

ala bala portocala sa-mi prinzi flori de gheata-n par

iar daca-o pica pe mine

sa-mi lasi sufletul sa zburde