miere şi fiere

am bagatelizat cuvintele aruncându-le dincolo de estetica tăcerilor

porţi închise, muze triste, hohote şi lamentaţii

toamna strânge-n frunze moarte

evangheliile toate

ritm nebun, viaţă golită, pală de ventilator

spaţiul se prelinge-alene din spărturi de faguri moi

timpul îşi înghite coada sătul să se depene

e benefică trecerea marilor ape

urmând poteca necurmatelor dovezi

îngropate-n cenuşa uitării

volute nedefinite

peştele de-argint saltă dintre şine ruginite răstindu-se la cuiburile goale

ce numără cocoţate-n pălimar secundele sfârşite

băăăăă, nici măcar apa nu-şi mai află alinare pitulată-ntre oasele dezgolite de vreme

dar cui îi mai pasă că ceasurile şi-au luat zborul săgetând norii osteniţi

de  atâta aşteptare

soarele cu solzi de aur pârâie ca o lubeniţă stârnită-n furia dulcelui

coaja crapă a viol,

miezul se prelinge pe pulpe cuţitului

şi picură usucându-se pe muşama

eu sper să nu citiţi aceste rânduri pentru că

o seară specială se naşte din nostalgia peştelui ce săgetează-n zbor albastrul visului cu pene

iar luna mea a plecat la un training de colorat realitatea

uitându-şi indigourile pe masa din sufragerie

lângă plăcile cu tangouri argentiniene

cinema

“din clipa în care se naşte, omul este destul de bătrân ca să moară”

de fapt nimeni nu-şi ia bilet, fiecare-şi primeşte invitaţia

pentru că-n sală nu e decât un singur loc

spectatorul şi maşinistul

filmele nu sunt chiar filme ci mai mult o-nşiruire de fotograme

dar cum nimeni nu s-a mai întors să povestească

e clar că de cele mai multe ori proiectorul se strică sau maşinistul se ridică şi pleacă fără “the end”

cortina cade, spaţiile se contopesc, noaptea se-nvăluie-n blue moon

intrarea se pierde…

în depărtare

uitarea

ritmul ucide povestea

tot mai puţină lume caută semne

negativele nu mai au nevoie de lacrimi

zilele se estompează…

cu voie sau fără

sunt multe poveşti ce merită să fie cunoscute, premiate

aşa că lumea aşteaptă cuminte

să-i vină rândul

partea bună e că niciodată nu se-încurca bobinele

de ce noaptea?

cine se teme de drum, să nu iasă din casă

să-şi zidească sufletul, să ȋnchidă ochii şi să aştepte până când drumul va trece prin inima sa

spulberându-i temerile, alungând tăcerile stoluri şi bătăile inimii

drumul se naşte din tălpile mele

ȋnalţ cerul cu aripile

şi mă ȋnchid ȋn trupul clipei

nimfă pregătind marea trecere

la capătul fiecărui drum aşteaptă spaima

ȋn toata splendoarea, cu ȋntreaga suită

de obicei, pragul e cel ce-ţi smulge ultimul oftat

după care, Sisif neputincios,

te pregăteşti, rătăcind aburul privirii, să cobori dincolo de cuvinte

până-n adâncuri

cu spaima căutătorului

ce scormoneşte sub temelia fiinţei

ȋn burta calului

orice călătorie e un ȋnceput, dar ȋnainte de-a pleca

e bine să verifici ruta, vremurile, cerul şi inima…

am fost luat de ceafă şi aruncat ȋn burta calului fără să mi se dea nici un indiciu

zile, luni, ani, peregrin printre propriile spaime

la adăpostul ȋnchisorii

pe un perete o mână a scris:

“ȋn noaptea urgiei, porţile cetăţii se vor deschide şi calul va fi primit ȋn cetate”

peste tot desluşesc semne…

zile plecate ȋn căutarea vestitei nopţi ce nu mai apare

suflete ce-şi lasa umbrele de strajă şi se prăfuiesc ȋn aşteptare

unghii ce-au crestat nerăbdarea ȋn carnea tăcerii

şi aroma ei… nechemată        

chiar dacă totul zumzăie ȋmprejur

presimt că,

ostenită de atâta drum

noaptea se-apropie…

cetatea ȋnsăşi, roasă de-aşteptare

se pregăteşte să-şi ia darul

deschizând porţile

calul va intra biruitor

iar eu, fur de noapte, voi coborâ din burta lui

primenindu-mă cu arderea de tot

scrisoare de ramas bun

“invadatorii români s-au întors”

e doar un ciot dintr-un articol amar

pentru ca acolo unde se-ntorc mortii de pe o parte pe alta

nu-s decat radacinile pelinului

uscat de atata uitare

candva, cu siguranta, va veni si ziua in care

o natie invadatoare

isi va lua la revedere parasindu-i pe cei asupriti...

noi cei care ne-am sters picioarele la poarta istoriei

vom deschide usa prezentului strain

si-nvartind stingheri uitarea intre degete

ne vom lua la revede

plecandu-ne ochii muti

sa ne cautam drumul, morti de atata invazie

butonul de panica

cuvintele mele s-au baricadat in spatele unor taceri

si nimic nu le mai poate scoate

din impas

poate ca ar vrea sa strige, sa dea un semn ca mai sunt,

ca n-au pierit, dar nimeni nu poate sau nu vrea sa le spuna cum sa procedeze.

Breaking news: s-a dovedit stiintific ca lipsa aerajului la nivelul cuvintelor de baza duce la pierderi accentuate de mobilitate si si chiar la senilitate

poate ca intr-un viitor oarecare,

cuvintele mele, rapuse de asteptare, frumos asezate,

vor fi descoperite si dupa o minutioaza analiza a cauzelor

lumea va putea prelua din uitatele invataturi ale societatilor atomizate:

pentru a preintrampina orice eveniment nedorit

puteti comanda foarte usor

butonul de panica.

o echipa de specialist va sosi la fata locului

pentru instalare si training astfel incat sa puteti evita

disconfortul spaimelor ignorante…

cu ochii la fereastra

dupa o zi chinuitoare, plina de alergaturi

Pamantul descopera perna cu al ei contur de noapte

ostenit, se lasa usor pe partea dreapta

capul I se-afunda-n noaptea calma

si-ncepe sa numere stelele

uitand de fiecare data

cand termina

undeva intre vis si realitate

pleoapa I se zbate

a tic sonor

“ridica-ma la cer”…

de-a ascunsa...

daca stingem lumina

cuvintelor nu le mai este rusine

sa-si arate nuditatea

plina de sensuri

in liniste, cand inchidem ochii

degetele deseneaza trupuri flamande

in care cuvintele nasc

increate si incredibile asteptari

cand rasuflarile ni se ating

aerul speriat se-ascunde in spatele buzelor

si-asteapta

pana cand soaptele vor uni tacerile

trecător…

nu pot să câştig, nu vreau să mai pierd

sunt doar un ins mediocru rătăcit ȋntr-o mare de gri nostalgic

ce nu mai este alb dar nici negru nu se mai acceptă…

la dracu cu dualitatea asta cazonă!

când m-am născut eram un cec ȋn alb

fără semnături indescifrabile

dar viaţa mea a devenit o sumă de ştampile

aplicate fără discernământ sau continuitate a culorilor

ştampila roşie ruptă dintr-un trecut zdrenţuit tronează impasibilă

şi mare cât o tinereţe inutilă pictată pe-un perete…

dar ce mai contează

atâta timp cât nimeni nu vedea printre culorile oficiale

fiecare aventură şi-a pus ştampila pe câte un colţ de viaţă

murdărind tot albul cu care fusesem girat

multicoloră fetişizare

a cernelorilor şi-a tuşierelor

călimările uscate nu mai sperie pe nimeni

tuşierele s-au scămoşat adormite-n sertarele istoriei

iar ştampilelor li s-a ȋntărit cauciucul ȋntr-un rânjet stupid

scris ȋn literele topite de-aşteptare

poate că-ntr-o nouă filă

voi păstra mai mult loc pentru mine

ignorând mareea coloristică

a ştampilelor gureşe

sinuos

sunt două vise care se-ntretaie

aşa cum numai viaţa ȋmpleteşte-n moarte

mi-e dor de galbenul ȋnchis ȋn noi

ce se usucă (pulbere golindu-şi forma) şi dispare

mai lasă-mă să spun odata nu

prefă-te că mă crezi, asediază-mă şi pregăteşte-mi moartea

sfărâmă aşteptarea şi soarbe-mi răsuflarea

redă-mă liber mie

şi apoi

poţi să pleci

…

mi-ar fi plăcut să spun povestea

războiului ce nu mai are combatanţi

rătăcitoare umbră-n lume

o tolbă fără de săgeţi

mercenarii sufletului

jumătatea mea stângă a cedat de bunăvoie inima

pentru un strop de raţiune

din dorinţa de a scăpa de toate acuzaţiile strânse-n cele patru unghere

atenţie oameni buni

dacă vă-ntâlniţi cu mine pe stradă

circulaţi pe partea dreaptă

ca să vă pot oferi toată dragostea mea

altminteri

nu veţi avea parte

decât de un schimb raţional

de cuvinte

cât sunt de singur…

oare?

suna-va cornul ȋn pustiu

nu am răbdare să trăiesc şi nici ȋn moarte nu cred să mă simt mai bine

noian de vise ȋnălbesc şi măreţia timpului voiesc

s-o descifrez ȋn mine

dorinţele te-acuză iar moartea te răsfaţă

eşti superficial de cutezi măreţia s-o priveşti ȋn faţă

sunt suma viselor ce-n mine albii sapă

şi pregătesc venirea celui ce va sa fie

izvor cuvintelor ce dor călcând tăcute buze, ce sfărâma-va-n inimi uitate stăvilare

…

suna-va cornul ȋn pustie

şi oastea umbrelor s-o aduna să se ȋnfrupte

lumina nu se teme ȋn genunchi să cadă să ia din colb cuvântul şi rana să-i aline

călătoria

fiecare e dator, ȋn viaţă fiind

să străbată calea venelor ȋn amonte

să-şi descopere dorurile

zidite-n carne

şi-n puls

bătaie după bătaie

gong primitiv

primordial

codul bunelor bariere

am aflat cu surprindere că există oameni deosebiţi (să nu spunem ȋnsemnaţi)

ȋn jurul cărora se ţes adevărate plase de siguranţă şi reţele de monitorizare pentru a evita neprevăzutul

(atât cât reiese el din calculele de probabilitate)

şi lor li se repartizează câte o lume

plină de evenimente virtuale

şi nonentităţi

care să le ţină de urât…

ȋn seara asta romantică voi fi sclavul care te serveşte

fără a uita ceea ce ştiu cel mai bine

să creez irealitatea

ca butaforie

ce ȋmbracă golul existent

ȋntr-o luminoasă haină de zi deosebită

astfel ȋncât peste ani vei putea repeta asemeni multora

“et in Arcadia ego” şi “i tego arcana Dei”

cine are urechi de auzit să audă…dar până la călătoria finală

ar fi bine să stai departe de speculaţii şi alte activităţi asemănătoare…

amagiri

m-am trezit repetand ultimul vis

in aceasta seara, un prieten bun iti va aduce o veste imbucuratoare cu privire la o calatorie…

si ziua se infoia dorindu-se bagata in seama incat nici macar seara n-o mai ajunge

ai sa mori domnul meu, atat scrie in biletelul pe care l-am primit de neunde

asa ca in lipsa de altceva mai bun mi-am luat ultimele amintiri

si-am iesit sa iau o ultima gura de aer curat

ultimul vis…o calatorie spre neunde, in moarte, departe, departe…

poveste fara cuvinte

PS: si dupa ce am terminat cu toate cele de incalecat si de rasfatat

am plecat dar tot nelamurit am ramas

cu iubire

în ziua de azi, lumea nu mai are nevoie de iubire

cel puţin aşa am înţeles eu după ce am ieşit din coma profundă

mai mult cârpit, cioplit, adunat

ieşisem pe stradă cu mintea plină de iubire

ochii mei lăsau iubirea să curgă-n valuri

braţele strâgeau aerul

şi iubirea eram eu.

ce folos,

lumea se dădea speriată la o parte la-nceput

apoi o palmă, un pumn, o piatră

pe tăcute,

fără cuvinte de prisos

ploua cu ură, cu sânge, cu uimire

iar noaptea cuprindea totul: ochi, suflet, minte

strivindu-mă sub indiferenţă

m-am adunat, cioplit, cârpit, împietrit

şi am luat drumul uitării târând ura lumii prin colb

iubirea, cine mai are nevoie de ea, când nici măcar timpul...

pot fi

lucrurile inutile sunt vizibile

pentru ca celelalte isi vad lungul nasului

si isi stiu locul

cerul nu-si numara norii pentru a-si vedea preaplinul

si nici norii nu-si cauta locul sau culoarea

ei se nasc si mor, pete de culoare

ratacitoare

copacul nu-si numara frunzele si nici radacinile

dar pamantul simte fiecare fir ce se naste

sfaramandu-i stabilitatea

si e constient ca fara radacini

s-ar pierde pe sine

atata timp cat capul meu sprijina cerul

fara a pretinde recunostinta

si picioarele calca pamantul fara a plati tribut

eu sunt.

lumea nu este nici mai bogata si nici mai saraca

pentru ca eu sunt

dar cine oare e dispus sa-mi ia locul?

mercenar fără armată

eu, eu în solda căror cuvinte mai lupt?

au apus vremurile când ne adunam, războinici, în jurul focului

ascuţindu-ne limbile până la incandescenţă

albind nopţile cu şfichiurile lor

înainte vreme nobilii îşi alegeau samuraii cuvintelor

să le poarte dorinţele şi vrerile

împachetând moartea

în culori alese

elegante

au murit vremurile, şi nobilii şi culorile

acum fiecare ia câte un pumn de cuvinte agăţate-n vârf de vânt

şi pleacă să cucerească lumea

chiar dacă nu au trăit

vremurile

ritualul ceaiului înseamnă moartea frunzelor

patimile fierb molcom

măiestria domină

iar cuvintele, se plec cu demnitate

în faţa tăcerii pentru că nu-şi găsesc locul

să nu mă-ntrebaţi care-i calea

pentru că verbele mele sunt moarte

şi-au făcut datoria

şi au ales

rostul fiecăruia

e să-şi găsească drumul

oricâte cercuri ar avea copacul

filozofia uterului

toate femeile cred că mintea bărbatului se-nvârte în jurul uterului

dar e o concepţie greşită, pentru că el ştie cum e acolo

atât ca foc primordial cât şi ca finalitate

acolo e înălţarea (poate tăcerea)

restul

e doar decădere şi chin

de aceea niciodată o mamă nu poate fi şi amantă şi soţie

pentru că protecţia unei mame nu poate fi identică

cu îmbraţişarea amantei

sau cu iertarea soţiei

cu toate că uterul este unul şi acelaşi

ca piesă anatomică

până la urmă

tot chimia face diferenţa

dintre trecut

şi prezentul aleatoriu

nimic nu este-ntâmplător

de cele mai multe ori stelele se strâng la taifas

să-ţi socoteasca zilele şi orele

aşa cum făceau pe timpuri ursitoarele

încât fiecare om să-şi poarte soarta

dar dacă ar fi să vă spun adevărul

ferestrele erau pline de noapte când am sosit

încât nici o stea nu se vedea

şi cred că nici n-au băgat de seamă

aşa am intrat în lume fără de soartă

fără de zile, fără de mine

când şi-au dat seama era prea târziu

zarurile erau aruncate...şi nici măcar nu aveau puncte

zaruri oarbe, nopţi grele, zile goale

olandezul zburător,

rădăcini fără copac, frunze fără sevă

şi cer, foarte mult cer am luat

a-la-ba-la, literele din silabe, silabe ascunse-n cuvinte

cuvinte rupte de tăceri şi nimicuri petrecute

de o linişte deplină

mai inutilă şi mai grea decât o izbăvire

frica

nu, nu e nimic nou descoperit sau inventat de Kafka

frica e scrisă în genomul uman

de la bun început

Te iubesc!

da ce ai? ce ţi-a venit? de unde şi până unde?

hai la culcare că te-ai îmbătat

şi te mai aud şi vecinii

cu câţi de i se scriu oare vecinii

dar ce importanţă mai are...oricum le e frică şi de umbra lor

dacă îi pârăşte cineva că au depăşit termenul şi nu mai au voie la pachetul ăla gratuit?

ai vecini au necazuri, mai bine fără

iartă-mă!

de ce? ce ai mai făcut?

te-am minţit!

ei lasă, n-a murit nimeni dintr-o minciună

(şi uite aşa ne ascundem după vorbe pentru a nu da piept cu adevărul banal)

pot să te îmbrăţişez?

de ce? ascunzi ceva la spate? ai vreun ac infestat?

....

....

ne ascundem după tăceri, ne ascundem teama, ne ascundem

nici lumina parcă nu mai e cum era

şi nici noi

...

pot să mor?

tu n-ai minte? şi cine vrei să facă toată treaba ta?

sunt atâţia oameni care aşteaptă, tineri fără asteptări, bătrâni fără viitor

şi copii nedoriţi...dar care se nasc împotriva oricăror piedici

oricare poate să-mi ia locul

serios? şi cine se chinuie să-i înveţe

cum să muncească fără să gândească? bineînţeles că eu

şi nu mai vreau.

m-am săturat.

time to go

Cand luna a-nvatat sa mearga si nu-ti mai bate in fereastra

Cand soarelui nu-i mai e frica in mare sa se oglindeasca

Cand ziua-si leapada lumina si-n cer cu stele se imbraca

E timpul sa pornesti la drum

Cand lumea-si doarme somnul osandita

La vesnica si tulbure iubire sparta

Cand soarta se imbraca in armura si isi flutura panasul

E timpul sa te ratacesti in tine

Cand iarba unduie in dansu-mperecherii

Si norii-si vad sfiosi de al lor drum

Cand ploaia spala ura si micimea lumii

E timpul sa iti vezi de drum

Cand totul te impinge de la spate

Si luntrea taie apele si le desparte

Sa pleci e doar o optiune

Cand drumu-n talpi ti se lipeste si uitarea doare

exhibiţionism

clima suferă de febră galbenă, a umblat despuiată pe coclauri şi nici vaccin nu şi-a făcut

se credea mare şi tare iar acum capul o doare şi îi crapă de durere, vomă, icter, o plăcere...

am luat o călimară şi-am ascuns în ea o vară

trenurile au tampoane şi-n vagoane ruginite pete mici, milioane, bulioane

sub rugină înfloreşte arta ce-n ascuns iubeşte

în orasul de la mare care moare şi nu-l doare

lumea moţăie la soare gândurind o întrebare: de ce oare

e lumina înşelată şi-i băgată în pahare cu duhoare?

seara când ies cu căţelul, licăreşte, se lipeşte,

de pantof un fir de moarte care vine de departe

şi-mi şopteşte, nebuneşte, că pe el cine-l iubeşte...

cu-cu-bau ziua-i pe ducă a luat seara din ulucă

şoldurile şi le-nfaşă, simplu că nu e trufaşă

ia din cui dorul de ducă, pierde cheia că-i năucă...se topeşte...o nălucă

ciotul din tranşee

ziua în care m-am hotărât să fiu copac

s-a născut după apocalipticele şi interminabilele zile ale potopului

când simţeam, aşa, un tumult, o străfulgerare, o efervescenţă mustindă

care dădea pe-afară, eviscerându-mă-ntr-un fel nedefinit

şi-atunci am decis: m-am aruncat sămânţă

fără căutări prea multe

dar cât mai departe de pădure şi de vreascurile ei

mă ştiam pur, imens şi plin de seve

somnul raţiunii naşte vise

rădăcini, crengi, mâini către mâinele de azi

loc de popas pentru pribegi

şi un strop de umbră ideilor urgisite

cuibul cuvintelor abandonate

şi domn al uitărilor

şi-al tăcerilor

intre

ia-ţi crucea omule şi umblă

nu-i timpul şi nici locul tău să ştii

priveam uimit, e-un fel de-a spune

cum visul se preface-n realitate

o graniţă ce se destramă

şi-o realitate ce se pierde-n vis

într-o oază de lumină

răstignită-n mii de chipuri

număr zilele-n rozariul

de lungime infinită

eu sunt mână, ea se lasă

ochii cern nedumeriri

fierul ei îmi creşte-n carne

aducând numai tăceri

mi-am luat crucea, lung e drumul

dinspre-aici spre-nalta zare

doar lumina îmi urmează

şi mă spală pe picioare

acum nici visele nu mai au pace

şi cer să fie ascultate

înşiră-te mărgăritare

prin zile de care n-am parte

ascult tăcerea care-mi picură-n ureche

şi ochii mi-i agăţ de-o oarbă zi

fructe de mare

câţi copaci şi-au plâns uitarea

de-au umplut zarea si marea?

ia-ti radacinile si umbla!

am auzit? mi s-a parut?

m-am smuls din viata cu-ndarjire

si-un drum am luat de la inceput…

sunt unul dintre multii peregrini

ratacitor cu radacini zdrelite

trecut-am multe infloriri

purtand alai, petale innegrite

mi-e frunza palida, saraca

trecand hotare brazda trag prin suflet

prin ceruri mi-am purtat inscrisul

mi-s cercurile val de-nfiorare

gol am venit pleca-voi gol din lume

m-oi desfrunzi de umbra si de vis

las marea sa ma spele pe-ndelete

de tot ce mi-am dorit voi fi dezis

cititor de amprente

sunt locuri în care frunzele au amprente

în care poți descifra idei, vorbe, trăiri

cu care omizile-şi țes viitorul

sunt zile-n care fluturii cern lumina

adăugând pete de culoare

uitării

sunt verbe cu uşile zidite

în spatele cărora, oamenii se trec

silabisind fericirea

sunt amprentă, sunt culoare

sunt umbra verbului

uitat în deşert

zile fără număr

de obicei, mă trezeam numărând câte ceva:

prieteni, evenimente, trăiri, zile

apoi am ȋnceput să uit

iar numerele ȋmi  erau tot mai străine

forme goale, năluciri, depărtări

copacul nu-şi numără frunzele

eu ȋmi pierd vorbele

cerul nu-şi numără aripile

eu imi uit trăirile

pârâul nu-şi numără pietrele

eu nu-mi găsesc  malurile

copac de aş fi m-aş desvorbi

cer  de aş fi m-aş destrăi

apă de aş fi m-aş pierde-n iarba deasă

dar cui ȋi pasă

când ajung acasă?

la vedere…

sa strangi un pom in brate, sa te pierzi printre nori, sa saruti soarele

ce poate fi mai frumos pentru un inceput de zi?

eu sunt copacul ce-a plecat in pribegie

lasandu-si radacinile sa-si caute de drum

despart tacerile in necuvinte

cu frunzele uscate ma adun

in fiecare dimineata

din moarte ma ridic sa privesc lumea

poate ca nu stiu sa zambesc mereu la fel

dar vreau cu mine insumi sa ma-mpac

sa nu ma cauti printre lacrimi

caci vorbele mi-s grele de tacere

mai lasa-ma sa imi continui drumul

un alb murder printre alti nori

invata-ma ce e iubirea, sopteam in fiece amurg

iubirea nu se povesteste, se traieste

ca mersul se invata pas cu pas

saruta soarele, priveste norii si lasa-te imbratisat de un copac

celei ce împarte daruri

daca tot eşti atât de bun pe cât spune lumea

am sa te provoc la o partidă de poker pe dezbrăcate

fiecare îşi joacă şansa şi potul după cum crede

şi-am inceput...

prima oară, timid, aruncam câte o oră sau două

apoi când am văzut că tot pierd am ridicat potul: o zi, două

săptămânile cad pe rând dezbrăcate

ani cearcăne

se adâncesc în carnea seacă

şi mă simt tot mai gol, mai sărac

mai fără rest

eu mi-am dezbrăcat mai toate zilele

ei nu i s-a clintit nici măcar voalul ce-i ascunde zâmbetul

fiecare om e dator să-şi joace sau nu zilele

dar ea mereu va rămâne o enigmă

nedezbrăcată

am deschis uşa să-i fac loc sufletului

să-şi caute de drum 

inutil

tu eşti orb pe partea stângă, el e orb pe partea dreaptă

ţie ȋţi lipsesc o mână şi-un picior, lui ȋi lipsesc tot o mână şi-un picior

dar luaţi ȋmpreună rezultă un om

căzut ȋn adulaţie pentru perfecţiunea ȋntruchipată

mi-am scos ochii pe rând rătăcindu-mi amintirile

mi-am smuls limba proferând tăceri adânci

braţele şi picioarele le-am pierdut luptându-mă cu alternativele

iar capul l-am abandonat ȋn prima groapă de gunoi

dacă vă tulbură strigătele mele

ȋnchideţi ferestrele

dacă vă sperie tăcerile mele

ȋnchideţi ochii

dacă vă-mpiedicaţi de urmele mele

lăsaţi uitarea să mă spulbere

ca o iarnă va fi iertarea

bani de colecţie

dacă realitatea s-ar strecura ȋn vis

atunci palmele mele ar fi pline de monede

de toate formele şi culorile ȋncât aşezarea lor ȋn clasoare

ar necesita multă muncă şi mai ales atenţie

pentru că ȋn spatele fiecăruia

se ascund aşchii de viaţă muiate ȋn uitare

un ban de aur, banul de-argint

rotund, oval, triunghiular sau chiar pătrat

cu scrisul drept, cu scrisul aplecat

păcat…

până la urmă tot o să mori

ȋmi strigă din clasoare

hârtii ori aliaje pictate ȋn culori

aici un ban din sticle şi borcane

aici o plată aruncată-n silă

salarii rătăcind prin magazine

câştigul unei zile ȋntr-o vară

moneda care zace ȋn rigolă

mâna ce tremură pe o bancnotă nouă

iluzii, lacrimi, moarte, violenţă

o sărăcie lucie, avere, dependenţă

nimicuri colorate

ȋn final o sumă

de vorbe, gânduri, tremurări de mână

dar cel mai important…

până la urmă tot o să mori

ȋmi strigă din clasoare

hârtii ori aliaje pictate ȋn culori

scrisoare de departe

cu toate ca timpul isi mananca degetele

am avut curajul sa-nfloresc,

departe de orice pleoapa

zadarnica zbatere si aruncare in neant

piatra-si scrie-n cer tacerea

fara ca sa vada

caisul inflorit ce-si povesteste moartea

zidita-n carnea cu parfum de floare

vantule hainule, de ce-mi cosesti florile

pruncii albi mi-I tesi in iarba

rascolind parfumul

viitorul se cladeste intr-un am fost ieri

cand am izbit in pamant...

omul dintr-o bulă de aer

urmează-mă!

cuvintele urcă scară la cer

despărţindu-mă de ȋnchisoarea sferică 

de fiecare dată mă trezeam ȋn celula mea cea de toată ziua

care se dilata şi se contracta ȋn jurul unei constante

nu mai mult de douăzeci şi patru de ore

cât ţine atotputernicia lui azi

carpe diem este ȋnchisoarea perfectă

ȋn care nu au loc nici ziua de mâine şi nici cea de ieri

răstignite pe suprafaţa celulei sferice

amintire a ceea ce a fost sau nu

ȋmpreună-am traversat barierele

şi te-am urmat ȋncrezător

de aici din afara oricărei zile

pot privi detaşat

ȋn toate direcţiile fără să mă doară

undeva, departe, ziua de ieri şi cea de mâine

se ascund.

iar ziua de azi numără cadenţat

orele

băiatul cu creion albastru

aşează-te lângă mine,

ȋmpreună vom dezlega cuvintele ȋncrucişate ale vieţii

şi vom parcurge rânduri de durere, angajate fără carte de muncă

dar ȋnainte de a-ntoarce pagina am să te rog să mă laşi

să desenez ceva

ca să ştie şi ea că n-a fost chiar degeaba…

creionul cu mina albastră ca cerul desează o casă cu pereţi ce nu vor să se-nchidă

o altă pagină mi se dă, plină de aşteptări

şi toate gândurile, cuvintele, temerile şi tăcerile ȋi vor acoperi goliciunea

până când, sufocată, cedează

sub greutatea ochilor goi

creionul cu mina albastră desenează o ultimă casă

peretele coboară trăgând cortina cerului peste toată povestea

uşa deschisă ascunde câteva cuvinte

pitite ȋn albastru

cred că fiecare ȋşi desenează viaţa

printre rânduri

cu condiţia să poată să ascută o mină de cer răsturnat ȋn oglindă

orasul fantoma

priviti-ma de sus,

corpul meu sectionat cu aspect de oras oras, sufera

parcurile se micsoreaza incontinuu in urma epilarilor necontrolate

iar strazile sufera de tromboza automobilistica

cred ca nici aerul nu mai este respirabil

iar casele nu-si mai vad ferestrele

nici daca se coboara pe cosurile parasite

candva, orasul meu, trepida, clocotea de viata

fara sa mai faca deosebire intre ora de noapte si viata de zi

lasand ploile sa-mi spele obrajii cand mi se punea cate un nod intr-o intersectie

iar amintirile se strangeau vraf

chiar daca erau lipicioase pe margini si patrunse de umezeala

agitate de orice-ntamplare, nepasatoare chiar si la trecerea timpului

ce vremuri dom’le, ce vremuri

industrializarea a trecut intr-o noua staza si robotizarea a fost partial uitata

acum ma lupt cu spalaturile si-ncerc din rasputeri sa mai citesc cate ceva

cat sa nu uit indexarea vorbelor si alungarea virgulelor mironosite

ca mi-au spalat ideile, stergandu-mi rimele cu pletele

pastrand mirul pentru timpul corect

mortificarea se opreste pe buza creierului privind la piedestalul inutilului dat

acolo unde nici macar egoul plecat din delta ventriculara nu mai cuibareste a moarte

prin hublou

Parisul si-a tras o zi mohorata pe cap,

si-a-nfasurat umerii colturosi in cateva zdrente de nori

si-a-nceput sa-si lipaie ploile de-a lungul vitrinelor

amortite de miscarea sacadata

cuvintele scoteau aburi usori

si riscau o febra versatila de zile mari

cine si-ar fi-nchipuit ca dupa amiaza palida si rece

va ceda atat de usor?

povestea vorbelor ce nu s-au spus

lasă-mă să-ţi ating vorbele cu tăcerile mele

până când pleoapele se vor apleca într-un moment de respiro

actualizând puctuaţia rătăcită

degetele mele pipăie aerul care păstrează forma

şi amintirea umbrei răsturnate

într-o clipă de neatenţie şi de-ndoială

ochi mei pipăie drumul coastelor

iar cochilia dorinţelor atârnă greu de-atâta aşteptare

zdrobindu-mi urmele

ca de obicei vorbele săgetează albastrul

vânturând buimace aurul tăcerilor

după care, sleite, cad apatice pe treptele renunţării

dialogul tăcerilor păstrează muzicalitatea atingerilor neterminate

rămase-n stadiu incipient al staticului

acolo unde nici măcar sângele nu are un cuvant de spus

şi a fost o vorbă mai mult bănuită decât promisă

după care a urmat o tăcere

şi dacă am văzut că ne e bine ne-am potolit foamea cu încă o lungă aşteptare

cotidian mort

Urzeala tronurilor, Sorin Rosca Stanescu, Cezar Ouatu

bucăţi suculente din ziua de mâine, din ziua de ieri, din ziua-ngropării noastre

fotbalul moare pentru că justiţia există, sau poate ca nu moare pentru că justiţia nu mai există

oraşele s-au predat cu tot cu locuitori şi-şi expun rănile cât mai convingător posibil

avem prostie, multă prostie, inutil de multă în comparaţie cu PIB-ul alocat

pe cap de cetăţean sau pe pat de spital.

dacă ar trebui să spun adevărul şi numai adevărul

aş mărturisi zecile sau poate sutele de crime înfăptuite cu premeditare sau din ignoranţă

când cele mai multe cuvinte mor pe buze sau zdrobite-ntre dinţi

încât până şi ideilor imature le piere cheful de viaţă

oare câţi dintre voi s-ar încumeta

să ridice un monument tuturor versurilor şi romanelor sugrumate-n faşă?

în ultima vreme simt mai puternic (cam din ultimele secole am început să realizez acest lucru)

durerea pricinuită de transformarea-ntr-un simplu stâlp

după ce mi-am înghiţit coroana, creangă după creangă şi ram după ram

aruncând toată această plămadă-n pământ

ca într-un ritual păgân de îngropăciune

când viu-i mort chiar dacă nu-şi acceptă moartea

oraşul meu a-nebunit subit

privind apocalipsa ce îl macină la rădăcină...

plămânii lui sunt plini de găuri putrede cu gust de piatră moartă şi de oţel

din gura-i ştirbă printre carii şi abcese curg străzi imunde, dezmăţate, cu rimelul scurs

urdori se strâng prin colţuri colcăind de umbre şi regrete

lasciv se-ntinde peste tot şi toate, miros de nepăsare, un miros putrid

Angel falls

cu atâtea pietre zidite la temelie, omul nu a-nvăţat decît căderea

ca zbatere, ca aruncare în valuri, ca neputinţă

rareori ochii lui se ridică

zgâriind cerul cu-ntrebări nepuse

tăcerile cresc aripi, umerii poartă semne

iar lumina murmură sleită-n adâncuri

îngerii, îngerii au învăţat să zboare sau doar îi chinuim cu dorinţa noastră

locul în care nu mă găsesc

celor care m-au iubit le pot spune că dincolo de cuvinte se ascund semnele

celor care m-au cunoscut pot să le spun că sub piele de obicei ascundeam munţi de silabe

iar celor cărora le-am fost indiferent pot să le spun adevarul gol goluţ:

adânc în mine, închistat ca tăcerea de-nceput

se află marele gol

locul în care emoţiile se sting, ecouri cu aripa ruptă,

hrană pentru tăinuitul minotaur

ori de câte ori mă izbesc de câte-o primăvară

pe buza golului se târăşte încă un ecou cu aripa ruptă

priveşte oarecum nelămurit

către liniştea din adânc

închide ochii să nu strige şi îşi dă drumul

plutire fără sfârşit înfiptă-n ziua mea de plâns

dacă cineva vă spune că m-a zărit căzând, să nu-l credeţi

prin ochii minotaurului caut firul rătăcit

ce mi-arată drumul

de lumină

infuzându-ne polenul

pământul se lăsa despicat cu greu

ridicându-mi în cale borduri

şi piedici greu de trecut

mie, fierul...

copacul urlă din toate crengile

împotrivindu-se desţelenirii

rădăcina lui şarpe zvârcolit, geme

rănit de lumina grea, tăioasă

mai dură ca fierul

ce-i pregăteşte groapă nouă

casa goală ţipă-n uşa

dată de perete

dintre ziduri ies cuvinte

păsările-şi ţes uitarea

adunând ţincuşe

cărăbuşul cară-n grabă

firul de lumină

iar paiangu-şi potriveşte

moartea ce-o să vină

vise socotite-n grabă

ne despică lutul

lacrimile ne arată

cum se-mparte multul

duminică

de ce te temi? lumina nu răneşte

nici floarea cu-ntristata-i scurtă viaţă

nici norii călători prin timpuri

şi nici tăcerile care-au murit odată

iertată fie neştiinţa

ce pasul ţi-a purtat tot mai departe

te-ai depărtat de mâna-ntinsă

şi neputinţa ne desparte

sâmbătă

e linişte în jur şi este soare

aş spune că mi-e viaţa nenuntită

bobocii sparg să îşi consume seva

şi-n rădăcini mai plânge-a înserare

să îmbrăcăm la jumătate drumul

parte din mine cel ce dau

şi altă parte pentru cel care primeşte

secretul împlinirii ne-ntregeşte

la noapte ne vom întâlni lumină

tremurători căci întunericu-i prea mare

călca-vom frontierele-n tăcere

sunt drumuri care urcă sau coboară

vineri

ziua de azi are culoarea morţii

mi-e sângele coroană-n crucea zilei

cuvintele se pierd printre tăceri icnite

iar soarele-a plecat spre zări cernite

joi

sărută-mă să terminăm povestea

grădinile se vaită sub al nopţii văl

bat drumuri ce ascund micimea

iar vorbele mi-s luate în răspăr

se-ntreabă pietrele din zid: acesta-i omul?

zdrobită carne într-un colţ de caldarâm

îmi creşte jerfa-n cuie şi piroane

iar lemnul trage-a vâslă şi-a nămol

balconul umilinţei e-o gură împietrită

şi-alegerea-i dictată doar de spaimă

capăt de drum, uliţa prăfuită

catapetesmele se rup în mers de somnambul

când moartea trupul vine să ni-l plângă

şi-n pântece de piatră ne zidim

se surpă templul ce-l purtam pe umeri

eliberându-ne-n lumină ne clădim

miercuri

plimbatu-ne-am şi în Grădina tuturor nespuselor am poposit

cuvintele ţin loc de căpătâi şi aşternut

de strajă necuvintelor să staţi

ca să culegeţi taine din cuvânte frânte

mă rog să vă găsească-nariparea

dar toropeala urcă igrasie-n voi

marti

eu stâlpul porţilor ce nu au prag

mă-împart între ce-a fost şi ce va fi

fecioare despletite las în urmă

şi taine ne-ntrebate-n faţa mea

toarcerea tainelor

împletirea versurilor

deşertăciune