să te deschizi morţii

cuvintele pe care le păstram pentru acest moment s-au spulberat

am rămas gol, dezorientat şi nepregătit pentru tăcere

cumva dezamăgit de această trădare

spaima s-a cuibărit trăgându-şi tăcerea peste cap

dar freamătul ei, tremurul involuntar

se transmite şi copleşeşte

de cealaltă parte liniştea caută să-şi facă loc

în mintea dacă nu în sufletul meu

dar cât de jalnică poate fi

cine caută să se păstreze pe sine, se va piarde

cine fuge de spaimă în braţele ei va cădea

pentru că nimic nu poate scăpa viu

iubeşte moartea şi ea te va ocroti alungând spaimele

primeşte-o în patul tău şi la masa ta

şi te va ajuta să-i treci pragul

deschide-ţi mintea, deschide-ţi sufletul

şi mai ales deschide-ţi viaţa la toţi nasturii

să-i simţi atingerea şi răsuflarea

cum am patruns prin efractie

sau despre calea imaginara a deslusirilor

sunt lucruri pe care le inveti, sunt lucruri pe care le gandesti le simti si sunt lucruri pe care le traiesti, fiecare cu povestea sa ametitoate sau amagitoare

scoala a lasat urme adanci pentru ca nu se poate cunoastere fara initiere si invatare fara repetitie, dar tot odata invatarea ridica piedici si bariere curiozitatii

daca scoala a fost ca araturile de toamna munca s-a arata a fi o avalansa de trairi, sufocari, zdrobiri si uimiri continuii pentru ca numai sclavia muncii da deprindere si rabdare

munca neintrerupta ucide, lipsa muncii imbolnaveste, bucura-te cand poti munci dupa pofta si limitele tale si nu te lasa subjugat de stralucirea ei

bucuria trairii inseamna cunoastere iar cartea nu face alteceva decat sa iti desluseasca ceea ce altul a vazut inaintea ta impartasindu-se celor din jur

daca lectura este o sarbatoare a cugetului, intelegerea ce vine din cunoastere depaseste toate framantarile si spaimele aducatoare de nori

fericit cel ce crede fara sa vada dar si mai mare fericire e a celui ce poate intelege mersul lucrurilor fara a le da nici macar nume, pornire launtrica, beatitudine binevenita

celui ce vede fara a deschide ochi, celui ce a aude fara a capta sunetele, celui ce stie fara a pipai, a gusta si a mirosi lui si doar lui I se pot releva mistere de necrezut

au fost si sunt momente in care vorbele se lipesc de mine, simplu, copilaresc de pur si incredibil de fierbinte facandu-ma portstindardul lor

vorbele nu sunt intotdeauna ale mele, eu sunt doar receptacolul si transmitatorul lor asa cum galena nu face altceva decat sa capteze din eter unde deslusindu-le

fericirea intelegerii vine firesc val dupa val sarutand nisipul fierbinte al inocentei dornice de cunoastere si astfel rostirea pune in evidenta cuvintele

linistea reprezinta ultima treapta a intelegerii ea aduce impacarea cu sine si cu cei din jur si mai ales transfigureaza miezul cuvintelor

oricare cuvant poarta-n carnea sa informatie si orice informatie poarta o farama de energie deci toata rostirea nu-I altceva decat o mare de energie

iar linistea nu-I altceva decat marginea desertului in care toata energia, toata rostirea se afunda cautand pacea si racoarea adastarii in necuprins

daca as spune ca lumea asta este o mare de energie cautand sa se ascunda in adancul unui desert al pacii cui i-ar fi de folos? 

aș vrea și aș putea

a sta la geam implica rabdare si uitare /e ca si cum ai muri cate putin in fiecare secunda / fara sa-ti pese de ce se mai intampla in jur / la fel ca roua ce incoroneaza sfioasele frunze neobservate niciodata

de fiecare data ma intrebam de ce nu mi se revelase nici un mister / sa ies in piata ca un descreierat sis a strig cat pentru toata lumea /  si totusi se invarte sau daca nu macar evrica / dar aceste marunte bucurii nu ne sunt date oricum si oricui

visele se cern de la sine si-si pierd consistenta / transparenta lor carne devine diafana, imateriala sau poate doar dispare / lasand lumina libera de orice constrangeri / redand libertatea culorilor de viata sau de moarte

cu timpul iti dai seama ca moartea nu-I chiar atat de grea / ci mai mult un exercitiu de uitare / cand iti lasi respiratia in urma si te strecori din amintire in amintire / ca un evadat ratacitor

te trezesti tot mai ades cu o pana de memorie / cauti febril prin noianul de amintiri si nu gasesti / dupa care vine un moment de acalmie si pace / care culmineaza cu bucuria uitarii de sine si a transcenderii

incearca sa fii tu insuti fara a mai imita modele / nimeni inainte si nimeni dupa nu va fi exect ceea ce esti tu / un suflet in cautarea pacii dar orbit de conventii si inchistari / inutil de straine si reci

curajul de a recunoaste ca nu iti place de tine / moment de iluminare sau de revelare / momentul in care trebuie sa resetezi contorul viselor si al trairilor / pornind in cautarea celui ce vrei sa devii

cand dragostea nu e din vremea holerei

dragostea din ziua de azi

isi depune umbra ruj pe varful buzelor

fara nici o legatura cu incaperile inimii

fluturii din stomac au disparul complet

consumul de carne a crescut exponential

si extinctia speciei a trecut neobservata

iubirea a ramas doar un substantiv comun

o carcasa in care ne ascundem

goliciunea umbrei ce ne-apasa

intr-unul din ziare printre anunturi obscure

un ferpar dintr-un chenar

descrie lunga suferinta a dorului

mai bine-i sa se sfarseasca sa nu se mai chinuiasca

lumea sa se linisteasca si fara el sa traisca

Domnu a dat Domnu a luat Dorul fie laudat

despre Cumințenia Pământului, comunism și ananasul nostru cel de toate zilele

Cumințenia Pământului se bucură de micul dejun copios mâncând liniștită și singură la unica masă din imensa sală goală

în timp ce mestecă noian de gânduri se vânzolesc prinzând câteva clipe de viață pentru a muri apoi în liniște

Marx nu a avut dreptate își spune, comunismul nu se poate naște și dezvolta într-o societate umana poate doar într-una a mașinilor

dar nici acolo nu e sigur că merge pentru că întotdeauna se va găsi cineva care-și va făuri un sistem represiv aruncând în derizoriu orice idee de egalitate

comunismul înseamna de fapt renunțare, renunțare la tot și mai ales renunțare la eul ancestral (acest enunț vrea să sublinieze importanța idei de renunțare totală)

acesta a fost ultimul gând ce a poposit odată cu tava plină cu felii de ananas estompându-și până și moartea prematură

Cumințenia Pământului își ia trei felii rumene de atâta dulceață savurându-le aroma și catifelarea cărnii zemuinde

și atunci își dă seama că totul se reduce la fatidicul Carpe Diem

să ne bucurăm de acest moment zise cufundând lingurița în cafeaua calda și cumva dietetică pentru că lumea e plină de agitație și agitatori.

și când te gândești că am renunțat până și la aparițiile mele publice mai zise...

când moartea roade-n burta verdelui

copacul de la poartă îşi ia în fiecare zi adio

rupându-şi de la gură câte-o nfrunză-ngălbenită

cu care-mi scrie noi poveşti în colbul curţii

ciorile se caţără pe o creangă alungată-n moarte

ciugulind tăcerile cu neruşinarea viului

prezicând următoarea exticţia de toamnă

leproasa mea stradă ar vrea să se tragă la umbră

să nu i se mai vadă oasele albite ce ies printre crăpături

numai că umbra a murit cu mult mai înainte

melcii ronţăie iarbă, limacşii rad viul de la rădăcină

iar puricii şi păduchii cad cu tot cu scheletele frunzelor

umplând pământul cu rugina verdelui uscat

din păcate pământul ştie că-i moare viul verdelui

dar deja s-a obişnuit cu ideea pierderii

şi ca să-şi ascundă spaima a inventat primăvara

din depărtare moartea...

rosteşte-mi numele spuse ecoul

şi numele reverbera dintr-o realitate în alta

val disperat că nu atinge ţărmul ca să moară

luată ca reper ziua este un model repetitiv

dimineţile se succed nopţilor asudate

ce-şi uită capul pe pernă

între o dimineaţă şi alta

se întinde pustiul unei nopţi pline de arşiţă

uitând că fiecare strop de visare poate salva vieţi

privindu-mă în oglindă

poetul este un exhibiţionist ce conştient sau inconştient

arată adevărata faţă a unei mulţimi condensată-ntr-un singur strigăt

ecce homo, şi-acesta se reflectă-n oglindă

dacă aş fi poet m-aş arăta cu toate bucuriile şi necazurile

dar pentru că nu sunt voi ridica tăcerea la putere

ascultându-vă toate invectivele

privindu-mă-n oglindă îmi caut cuvintele

umbrele se agaţă cu disperare

franjurând lumina putredă

cea mai frumoasă poezie nu a fost scrisă

din lipsă de timp

cea mai frumoasă poezie îşi aşteaptă naşterea, creşterea şi împlinirea

serbându-şi calmă majoratul atunci când te aştepţi mai puţin

fără surle şi trâmbiţe şi trecând cumva neobservată

cea mai frumoasă poezie se rezumă la o idee ascunsă-ntr-un cuvânt

cuvânt care începe cu iubire şi se termină cu dor

pe cât de nesătul pe-atât de-aromitor

cea mai frumoasă poezie se va scrie în cod binar

cu o ea şi un el repetându-şi la infinit

iubirea în 0 şi 1 şi...

cea mai frumoasă poezie eşti chiar tu cititorule

pentru că fără tine cuvintele s-ar pierde

frunze alungate în fiecare toamnă

rupte din colţul casei

best teacher is yo self

lăsaţi-mă să caut un răspuns acolo unde avalanşa cărnii îngroapă taine

năluca

tăcută o vezi cum se arată, se-aşează de-a dreapta pe prici

în tot te urmează tăcută şi-ai vrea să n-o vezi să uiţi că-i aici

îţi numără orice suflare şi rest n-are cum să îţi dea

tăcută pândeşte în noapte căci noaptea e patria sa

printre ultimele

cea mai frumoasă poezie încă aşteaptă la castel

ţesând din sunetele înserării

cămaşi pentru o ea şi-un el

cea mai frumoasă poezie şi-a strâns cuvintele pe-aproape

nănaşi şi vornicei să-i fie, nuntaşi ce rimele îmbie

şi dornici puşi pe joacă

cea mai frumoasă poezie nu a fost scrisă nici acum

 unde-i clipa de odihnă?

o grabă aducătoare de neterminare

o ispitire a orgoliului nemăsurat

şi mai ales dorinţa de-a cuprinde necuprinsul

sărind din piatră-n piatră

fără să-ţi pese de ce-ai lăsat în urmă

fără să bănui unde îţi vei trage răsuflarea

dimineaţa se freacă la ochi

desluşind printre gene amiaza ce curge

topind fagurele vieţii

vorbeam cândva de dagoste remanentă

tencuită-n umbra paşilor pe lungi holuri uitate

şlefuită-n urma paşilor pe albe trepte uitate

ca despre un lucru greu de găsit

din cutia cu maimuţe râul amintirilor...

pentru-a scăpa de râia sufletului şi de întristare

mi-am căpăcit urechile cu ceară şi m-am legat de cel mai nalt catarg 

ca o ploaie bătrâneţea

să nu mai crezi în taine descojite

şi nici în amintiri la mâna-a doua

ca orice lucru omenesc bătrâneţea e de două feluri cea urâtă şi cea acceptată

Il Postino îşi cară tolba cu scrisori netimbrate puţin abătut şi cumva derutat

că toate adresele s-au şters  literă cu literă de pe faţa pământului

la capătul unui culoar lung şi-ntunecos medicul de familie

obosit să tot prescrie reţete inutile pe spatele unui pacient inexistent

pe cât de tăcut pe atât de invizibil în marea sală de aşteptare

un ev aprins un suflet stins o lacrimă uitată

un dinte rătăcit ce ziua nu mai muşcă

şi un salut în gol fără vipuşcă

şi dacă tot am rămas captiv în propria viaţă

vorbeşte-mi de dragoste

ajută-mă să mă întorc la mine

când am plecat de-acasă, copilăria mă privea uimită din prag

neînţelegând dacă e din cauza ei sau nu

cum aş fi putut să-i spun că viaţa nu mai are răbdare

şi ne împinge de la spate ca pe edecari

cine bate poteci prin viaţă nu are frică de pustiire

căci ştie că roua sufletului se adună-n jgheaburi

primenind uscăciunea amintirilor

spărgând toate baricadele şi barajele

mersul pe ape ţine de reverie

captivi în propria viaţă şi în adânca nepăsare

devorăm cărţi care nu au mai apucat să fie scrise

rătăcind pe culoarele unei minţi prea ostenite ca să mai ţipe

ca orice lucru, până şi filmul îmbătrâneşte

se coace şi se rupe prăfuind toată viaţa scrisă-n el

atunci, dintre maldăre de vechituri

îţi surâde stingheră copilăria

alchimia cuvântului

conjugările poetului ţin de o rigoare sonoră

pendulând între mai mult ca perfectul

şi viitorul continuu

după toată arderea plină de extaz a verbului

poetul trece printr-o etapă de tranziţie

numită simplu tăcere

şi când te aştepţi mai puţin, poetul înfloreşte

sub debordanta pălărie a declinărilor

în funcţie de gravitatea cazului

ca orice cuvânt, poetul este sortit morţii

proces lent care începe cu genitivul ale cui

şi sfârşeste undeva într-un trecut uitat

linii drepte paralele

năvalnic zbuciumul aruncă sângele-n obraji

oprit de răcnetul zidit in carne: pe aici nu se trece

decât ca boabe de sudoare

sau ardoare

au fost vremi când iubirea săpa în piatra seacă a reţinerii

şi chinga oprobiului strunea carnea nărăvaşă

purtând-o pe calea dreaptă, fără derapaje fără alegorii inutile

şi mai ales fără sorţi de izbândă

sunt zile cânt marea se zbuciumă-n căuşul palmelor

căutând scăpare zilei ce o ţine captivă

cât de triste sunt zilele cu rimelul scurs şi fără vlagă

departe de spuma izbăvitoare a şfichiului

vor veni zile ce curg printre orele uitării

vor fi aşteptări despărţind amintiri ce-au apucat veşnicia de picior

şi mai ales nopţi viforâte înfipte-n calea sângelui

ştergându-i truda de-a curge

asemeni trupului istovit

cuvinte fără vlagă s-or împletici la marginea buzelor

privind disperate în jur

căci nu vor mai şti rostul şi chemarea

în rigoarea unei grădini japoneze nu vei regăsi debordanţa junglei

blocada

copilăria îşi făcuse culcuş în sufletul meu şi pândea cu ochi speriat viaţa

mâinile desenau cuvinte şi cuvintele îşi luau zborul împletind fuioare ideile ascunse

cerul s-a speriat, a lăsat storurile şi a coborât dintre suliţi

fugind cât mai departe de toată această răscolire

limba mesteca aerul dându-i formă şi culoare

cuvintele se-înşiruiau unul după altul căutându-se de rime

şi lanţuri poem se strângeau căutând liniştea din adâncul tăcerii

cine ridică cuvântul de cuvânt va pieri

mâinile au căzut retezate, versuri deturnate din visare

cuvintele s-au uscat, pământ pârjolit de secetă

iar lacrima, urmă albiciosă în praful zilei

moartea priveşte cerul senin fără nici un strop de simţire

ziduri de tăcere trag după ele porţi ferecate

şi nepăsarea spulberă urma poticnită

Esop împletea răul şi bunul punând în fruntea bucatelor limba

unei zile oarecare

eşti dimineaţa cu voaluri de ploaie

cântându-mi suspinat la marginea patului

acolo unde valurile îşi leapădă perlele

aşteptărilor

depărtările strâng în braţe toate visele

spălate de rugul nopţilor leneşe

dinspre crestele valurilor

tu, idee de spumă presărată în plete

trei nopţi la rând vei veni  pentru a rupe vraja

dar vei afla că nu lanţurile mă ţin aici

departe de toate răsuflările

ci numai dorinţa nebunească de linişte

undeva în adâncul sufletului

tu ai murit în braţele eternului ieri

şi până când te voi regăsi înveşmântată-n mâine

mă voi strădui să trăiesc doar azi

din departele cerului o şoaptă: vorbeşte-mi de dragoste

cine ridică sabia...

cum aş putea să-ţi mulţumesc pentru fiecare clipă, oră, zi petrecută aici

printre toate mizeriile care se-nghesuie să-mi împodobească viaţa?

dimineaţile mă găsesc aşteptând pe prispa vieţii soarele

lumina mă curăţă de toata zgura nopţii

visele cad odată cu resturi de coşmar

şi ploaia curăţă toate cotloanele sufletului

cine nu iubeşte lumina să nu-şi facă pavăză candela

căci în van este toată strădania

amiezile aduc dulcea moleşeală a aşteptărilor

aerul se lipeşte de răsuflarea ta

amantă nesătulă, dornică să te cuprindă

în taina viselor desperecheate

din dogoarea dorinţei am apărut

şi port pecetea purităţii şi a arderilor nestăvilite

serile coboară dulce mângâiere

alungând nestatornicia frământărilor

cu o boare răsuflare

ce alungă şi reţine spaima ce se zbate-n tine

netezit-am calea lunii

să mă-nchine să mă-aline...

...

la beauté du diable

zădărnicie a zădărniciilor, totul e zădărnicie

bucură-te căci clipa nu-i aidoma orei şi ora asemeni zilei

dimineaţa trage de tine şi te dă jos din pat

cafeaua îţi bagă degetele în nas amuzându-se

şi când să-ţi arunci ochii pe ziare

descoperi că-ai murit

oare are cine să dea telefon la salvare?

şi oare moartea umblă şi ea pe tocuri cui

scrijelind asfaltul zilelor

tăinuite-ntr-o ultimă răsuflare?

În ultima clipă, toată viaţa ţi se derulează

ca un film mut în alb şi negru

şi cu precizie matematică

ţi se indică momentul în care ai semnat pactul

sângele tău îşi varsă glicemia

în josul paginii

în dreptul banilor pe care i-ai primit

în schimbul laşităţii fardate

regretele nu ţin loc nici mâncare şi nici de băutură

iar cavernele sufleteşti surpă temelia oricărei iertări

dantelă, numele tău e viaţă

cafeaua de dimineaţă, trecerea în fugă a poştei electronice

şi dacă mai rămâne timp, o avalanşă de articole

clipe înlănţuite, ochiuri strânse, model conceput pe loc

un respiro, un chip adus la zi, un ciripit

un zumzet, o aşteptare

o calmă răsuflare

un drum ce se naşte,

o idee ce moare

un nor, o aripă, o frunză

ce risipă

o frază nerostită

un clopot

liniile din palmă se caută disperate

într-un model neînchegat

şi-un gest necugetat de libertate

oraşul ostenit la guler se desface

miroase-a asfalt

a iarbă arsă şi-a gunoi

lăsat la vedere

lângă revolta ce piere

sufocată

de neputinţă

cu un aer de bătrâneţe afectată

message in a bottle

când disperarea te cuprinde

insulă în mijlocul vieţii

închide ochii şi lasă-te purtat

cine mai are timp de romantismul necesar unei discuţii la vreme de seară

când vântul prinde culoare în obraji şi putere de convingere

iar frisoanele nu sunt doar un spasm trecător

viaţa te prinde-n cuşca ei de sticlă nud

ascunzându-şi transparenţa în spatele bunelor intenţii

şi vocaţia demonică a tutoriatului

moartea e ultima soluţie care nu-ţi aparţine

ci-ţi este oferită cu mărinimie

atunci când chiar nu mai ai de face cu ea

singurul lucru pe care mai poţi miza

este bunavoinţa celui ce va lua sticla în care te zbaţi inutil

şi-o va arunca pe apa sâmbetei, mesaj al neputinţei şi al abandonului

somnul zilelor de fiere

schimbă gustul nopţilor cernite

ce-şi lasă umbra pe o plajă-nchipuită

ca un câmp de luptă, viaţa

cuvintele aruncate-n tainiţa nopţii

freamătă asemeni plopilor tremurători

la trecerea răsuflărilor

jos în poarta dorului

şade Maica Domnului

şi împarte colacei

pentru cei mai mititei

din umbra tainicelor jocuri

străfulgeră albite mâini

ce impletesc tăcute funii

în jurul micilor păpuşi

păpuşilor ce nu respectă jocul

o lamă le termină jocul spelb

ca frânte aripi braţele se lasă

şi răsuflarea ultimă se pierde în oftat

marionetele şi păpuşarii

crescute-n simbioză-otrăvitoare

o viaţă oglindeşte-n glastra spartă

şi cerul se-ofileşte cu stimatul soare

nu s-a născut încă acela

care o să mă audă văicărindu-mă

a neputinţă şi-a uitare

de vei citi aceste rânduri

fiecare primeşte la naştere,

caietul de clasă, caietul de curat şi creioanele colorate

dându-i-se libertatea deplină în a-şi desena viaţa

după cum crede de cuviinţă

ori creioanele mele au fost altfel

ori teama că se vor toci prea repede

m-au făcut să le păstrez neascuţite

şi astfel viaţa-i cenuşie

vei gândi poate că n-am citit curcubeie-n cale

că ploaia nu mi-a spălat durerile uscate

şi vântul nu mi-a sărutat rănile

dar sper să-ţi arăţi îngăduinţa

şi poate că mă vei citi şi printre rânduri

ne vom cunoaşte într-o altă viaţă

cum te cheamă?

nu am nume sau poate că nu mi l-a spus nimeni

dar mi-ar place să mă numesc iubire

bine, da iubirea nu se poate numi, ea se trăieşte

dar eu trăiesc, şi-aş vrea să o trăiesc

cum te cheamă?

dacă nu mă cheamă nimeni înseamnă că numele meu e uitare

bine dar uitarea nu se cheamă, ea te prinde din urmă

şi te dizolvă, te macerează, te estompează

mai transparent decât acum parcă nu am fost niciodată

cum te cheamă?

mă cheamă moarte şi sunt ultimul lucru pe care şi-l doresc

moarte? ce nume-i ăsta?

nu e un nume, e o stare de fapt

alungată cât mai departe de orice aşezare omenească

cum te cheamă?

nu mă mai cheamă nimeni. au obosit

poate că asta e motivul pentru care nu am un nume

şi un loc unde să-mi pun căpătăiul

lăsaţi visele să mă caute

amăgitoare clipă cum te legeni, legând tăceri şi tremur şi suspin

sora mea de dincolo

eu n-am avut nici o soră aş putea spune

dar ştiu că nu-i adevărat

sora mea a plecat de mică să-mi netezească drumurile

şi să le spuie tuturor că o să vin, pregătindu-i

ea vine în fiecare noapte la poarta sufletului şi stăm de vorbă

despre una, despre alta, despre toţi duşii şi neajunşii

sora mea îmi poveşti proaspete şi ofuri

ce n-au văzut încă lumina zilei

şi nici asprimea nopţii

sora mea mă linişteşte

îmi spune că Moartea a orbit

şi abia mai distinge numele celor ce-o aşteaptă

aşa că nu trebuie să-mi fac griji că vremea mea s-a-ntârziat

dar sora mea a uitat sau poate că n-a băgat de seamă

că Moartea învaţă braille

şi ne strigă numele pipăindu-ne semnul din creştet

şi mai nou, sora mea îmi spune

că tot timpul şi-a dorit să fie mamă

aşa că eu voi fi

primul ei copil nenăscut ci primit

atunci când cerurile se vor deschide

cruciada poemelor

cel ce ridică spada de spadă va muri

erau vremuri tulburi, lumea se pierduse pe sine

şi nimicul alerga pe uliţi strigând:

moartea bate la uşă şi ia câte un poem obol din fiecare casă

şi unde nu găseşte poeme ia şi ultima fărâmă de vers ce trage a se-nchega

pe buze nevinovate

spaima cotropeşte, tăcerea spulberă

şi de peste tot se ridică umbra poemelor

o armată tăcută se strânge

căci poezia nu-i pregătită

să-şi dea visul pe-o ultimă suflare

pe câmpul de luptă cuvinte dezarticulate

versuri sparte, corbi ce dau târcoale, viermuială

şoapte, suspine, rugi închinate şi blesteme stropşite

şi tăcerea care acoperă cu linţoliul său

dezmăţul morţii şi al necuvintelor

nu e nici prima şi nici ultima răscolire

când suflete nevinovate cad secerate datorită credinţei

în bine, în frumos şi-n neuitare

căci singura ce-i poate ţine piept ororii

e poezia şi-al ei vers nemuritor

rostogolire

dacă mâine o să fie azi atunci deja e sâmbătă

nisipul o să păstreze tremurul apei

şi marea o să-şi lingă rănile

căci se pare că totuşi va ploua iar

hârtiile s-au adunat la o şuetă

nebăgând în seamă plutirea leneşă a pungilor

pe desupra ierburilor pârjolite

niciodată seceta nu moare de sete prin părţile noastre

ciorile murdăresc cerul cu croncănitul lor

gaiţele guralive se isterizează din nimic

pescăruşii iau lecţii de zbor deja

căci ouăle lor au născut pui vii

ce plăcut e la mare, o pisică moartă

priveşte mulţimea de viermi ce-i foşgăie-n blană

iar muştele-i dau târcoale

căutând pista de aterizare pentru o nouă depunere

ce oraş frumos

pavat cu minciuni şi gunoaie romantice

gardurile vii mor şi ele sub povara păienjenişului

ce ne cuprinde sufletele

cântă şi cântecul te va face liber

din adâncul grajdurilor glasul lui Hercules cheamă tunetul

şi ploaia spală toată mizeria strânsă sub unghii

răzuind carnea căzută în ispită

arbeit macht frei

mâinile Ariadnei torc lâna neterminatelor

căci vorbele nu-i sunt de ajuns şi ţipătul morţii

surpă temelia tăcerilor zidite

arbeit macht frei

bătrâne Esop, te-ai încurcat în slăvirea şi doborârea sfintei limbi

din care se ridică toată otrava şi care zămisleşte mirul

taie acum lăstărişul cuvintelor grele ce te acuză

arbeit macht frei

bucuria zborului te-a aruncat în cea mai neagră depresie tinere Icar

iar gustul efemer al plutirii te îmbată mai crunt ca ambrozia

aşa că ai face bine să-ţi laşi cuvintele să dea din aripi

arbeit macht frei

cine mai visează la libertate

ar face bine să-şi aleagă un glonţ de argint din bandulieră

pentru că gura nu poate primi fierul care rugineşte-n aşteptare

arbeit macht frei

ce dacă nu şti să înoţi, nămolul rămas te ajută să te târâi

de unde atâtea semne?

Doamne ce de mesaje,

de când e poşta poştă şi emailul email nu am mai primit atât de multe mesaje

şi parcă toţi plecaţii ţin să-şi aducă aminte de mine, povestind de una alta

maica-mi poveşteşte cum s-au cuibărit dropiile-n spatele casei

şi cum strălucesc ouăle de parcă ar fi vopsite cu lumină

taica-mi spune că e vremea de mers la vânătoare de mistreţi

să facem pastramă, ca să trecem cu bine dincolo

şi buzele tuturor freamătă a tăinuire

drumul

se pare că s-au hotărât să facă o clacă

să mă ajute cu toate amintirile

să le încarc în valize

şi să le cărăm la poartă

maşina trebuie să sosească din clipă în clipă

aşa ca mai am timp de o ultima privire

aruncată peste voi toţi

mă bucur să ştiu că vă las toate nerostitele

şi toate gândurile mele bune

înghesuite în tăceri adânci

dar cine ştie, poate că odată şi odată

tot veţi avea timp să le cercetaţi,

să aduceţi firul roşu la lumină

dacă nu, altă dată

se spune că e mai bine să dai foc tuturor corăbiilor

să nu mai ai regrete şi cale de întoarcere

drumul nu are decât un sens

şi o origine

restul e poveste de viaţă

fericiţi cei ce pleacă

căci a lor este toată lumina şi căldura

poate că după

voi fi pană sau frunză sau lacrimă

important e să ştiu că ţi-am ajuns în cale

fără a te opri din drum

fără a-ţi speria dorurile învălmăşite

fără a te răscoli

iar când o să-mi dor o să mă fac abur

să-ţi sărut buzele

cu un adio

şi dacă mâine nu-i o zi?

ziua oportunităţilor ratate

marşul disperării, o armată de bonzai

pregătită să privească cerul

chiar şi cu preţul vieţii

ziua se anunţă foarte înnorată

patura de nori va fi atât de groasă

încât nici lumina nu se va simţi prea bine

astăzi am fi vrut să vedem cerul ultimei şanse

era oportunitatea binemeritată

pentru a compensa o viaţă anostă, închircită

n-a fost să fie

eu n-am înfipt cuţitu-n spate nimănui

nu-mi place şi detest să stau la pândă ca să prind momentul

în care te întorci cu spatele Brutus

mâna-i beteagă şi nu poate un pumnal să ţie

you know I'm no good,

maybe this is the reason why

they don't gave me a knife

lumina taie un ultim cub de gheaţă

în lame atât de fine

încât până şi frica se ţine departe

they say that retina keeps

the last image before the great crossing

but who has time for a bloody knife – cocktail

natura moartă cu cuţit înfipt

în care sângele-nchegat

îngenunchează gânditor alături

uitat de lume şi de Dumnezeu

am ajuns să-mi număr toate tăcerile

la noi acasă, iubirea era ca şi o haină trecea de cel mare la cel mic

pe măsură ce fiecare creştea şi simţea că nu-l mai încape

o trecea la următorul, să nu se prăpădească

până cănd nu mai rămânea decât

urzeala

şi nici atunci nu era aruncată

era spălată şi pusă bine pentru orice eventualitate

de aceea când m-am mărit şi-am ieşit în lume am tot aşteptat o iubire

rămasă mică altcuiva

şi pentru că nu mai rămânea nimic mic ca să primesc,

nici nu aveam ce să dau mai departe

şi am umblat aşa gol prin lume

fără să se vadă, fără să se ştie şi mai ales fără să-mi fie de folos...

nud

şi nu-i lăsa Doamne să pângărească templul tău

mi-au luat toate cuvintele şi m-au aruncat în stradă

hohotele lor muşcau din goliciunea rămasă

alungându-mă tot mai departe

adânc înfipt în mine

literele săpau şanţuri brăzdându-mi faţa

fără a mai găsi crucişul şi curmezişul

rătăcite în colbul drumului

fără sorţi de izbândă

goliciunea nu doare

la fel ca indiferenţa şi  superficialitatea

dar haina amintirilor

mă fereşte de toată răutatea celorlalţi

să ne-îmbrăcăm în cuvinte

undeva... copilăria

eternitatea vârstei mistice

trece de la o generaţie la alta, de la o copilărie la alta

cruciada copiilor a fost un prim mare semn de întrebare

rătăcitor printre atâtea multe alte întrebări

de unde vin? cine sunt? care-i menirea mea?

şi acestea nu sunt decât primele trei

e timpul când încă te mai uiţi după bau-bau,

îndrepţi perna pentru Zâna Măseluţă

şi te chinui să-l întrezăreşti pe Moş Ene

cărând găleata lui de lipici pentru gene

înger-îngeraşul meu îşi face loc lângă tine

alungă întunericul din spatele pleoapelor

şi deschid zăgazurile viselor

ce-ţi vor inunda toate cotloanele sufletului

undeva departe, finalul mă prinde nepregătit

o ultimă lacrimă se aruncă de la ultimul etaj

către tine copilărie

ce bine că n-ai ştiut toate răspunsurile la-întrebări

ce m-aş face toată eternitatea asta?

despre... vremuri

omul care aduce veştile

locul din care porneşte tunetul

şi timpul trecut care strigă prezent

mă întreb în cazul acesta

care-i cea de-a patra axă

care defineşte universul?

se pare însă că cea de-a patra axă

e o stare.

nu, nu starea de bine

nici starea de comfort

şi nici măcar starea de fugă

este ultima etapă, ultima clipă

în care viaţa realizează că-i prea obosită

pentru a continua lupta

atunci apare starea de graţie

ca forţă unificatoare

a întregului univers

forţa de gravitaţie învinge egoul

iubirea capătă sens

şi putere

lăsând desprinderea

să opereze

motive

daţi-mi un motiv şi pot să răstorn Pământul

atât am spus şi lumea a-nceput să plece din jur

care privind în pământ, care cercetând ceasul sau conţinutul buzunarului

dar se pare că nimeni nu a vrut să-mi ofere un motiv

pentru a le arăta ce poate face un Hercule

dispus să rişte

sunt mândru, dacă pot spune aşa

pentru că iubirea de cuvânt

a găsit pământ bun

şi a dat rod

care o carte, care zece, care o sută

dar nu lăsau noaptea să vină

fără a se desfăta

cu prinosul cuvintelor

întâlneşti un om necunoscut mi-a spus

şi am plecat gânditor

cerul era acelaşi,

câte un nor răzleţ făcea figuraţie

teii-şi ascundeau aurul în sufletul trecătorilor

iar iarba se ofilea de dor

dintr-o vitrină

un necunoscut privea insistent

primul meu pas a fost al lui

şi am plecat convins că mă urmează

să-mi spună cât de important sunt pentru el

chiar şi drumul este acelaşi

printre aceleaşi umbre

grăbite

cuvinte pierdute, cuvinte regăsite

mereu mai mult, mereu mai nou, mereu altceva

chiar şi cuvinmtele ajung uneori la rascruce

când au de ales: schimbarea sau uitarea

alergând după viaţa asta agitată

ne piergem răbdarea, ne pierdem cuvintele

devenind mai goi, mai trişti şi mai săraci

te iubesc  e prima pereche căzută pe câmpul de luptă

urmează culorile, aromele, speranţele şi aşteptările

pregătind tăcerile reci de iarnă sufletească.

de ce?

trebuiau să poarte-un nume

Marin Sorescu în mărinimia lui a enumerat toate frumoasele

şi toate bunele istoriei, ale pământului şi ale cuvântului

dar dinm păcate a uitat să pune nume omului

care este şi bestie, este ură întruchipată

şi mai ales,

când soarta îi permite să se cocoaţe pe spatele şi conştiinţele celorlalţi

este neantul gândirii din meandrele concretului

orbirea lui atee nu poate fi videcată

nici cu dreptate, nici cu moralitate şi nici măcar cu degetele Domnului

încleştate de suferinţa răstignirii

bestia vede clocotul răului

şi de câte ori poate

aţâţă focul

sub cazane pentru că

rostul lui e să tulbure, să rănească, să ucidă

în numele unei dreptăţi originale şi iremediabil strâmbe

şi pentru că ura, bâta, lanţul şi teroarea trebuiau să poarte un nume

li s-a spus simplu” Mineriadă

cronica unei zile obişnuite

deşteptarea!

şi departele devine aproape strecurat printre pleoapele încă lipite cu bruma de stele (sună puţin poetic, recunosc) cobori din pat, te duci în bucătărie şi pui ibricul pe foc ei îi place espresso şi nu lasă pe nimeni să se atingă de espressor te duci la baie, te speli pe dinţi, te întorci în dormitor şi-ţi iei pastilele cât pentru toată ziua, roll-on, cămaşă, bucătărie cafea, uitat la ceas, pus cafeaua în cană, tras pantalonii, verificat încă odată barba (lasă că şi mâine e o zi) băut cafeaua cu înghituri mici şi repezi, stop

deschizi ochii încet, cu teamă. totul în jur trădează liniştea, poţi să auzi lumina prelingându-se pe perete, treci dintr-o cameră în alta, camere goale, pline de o linişte grea, de aşteptare stătută, de uitare. priveşti în jur şi nu mai înţelegi nimic. asta e viaţa ta? o mare de încăperi goale, de aşteptări, de speranţe năruite?

pleoapele cad la loc conturând umbrele întunericului, tăcerea urcă prin legea vaselor comunicante şi ziua cade peste tine strivindu-te. eşti deja în faţa uşii, cheile vibrează trădând acţiunea, ieşi din casă, încui, te strecori pe stradă printre alte umbre de suflete pierdute, ajungi în staţie, te agăţi de usa zilei rămasă deschisă, patru ore de birou sufocant de plat şi de arid, pauză de masă cu micile ei şuşoteli, alte patru ore de pândă febrilă (ora cinci a sosit, omul negru n-a venit), pontatorul muşcă-n carnea fişei, badge-ul îşi pierde însemnătatea, aceeaşi cursă agăţat de uşa unei zile toropite de vară, cheile sar să descuie uşa, te strecori în casă, încui uşa, te aşezi la masă, mămânci în tăcere privind furculiţa ei şi acel du-te vino, seara căzută pe canapeaua din faţa televizorului, mâna trecând repede peste butoane, stingerea ta (ea mai rămâne puţin), baie, spălat dinţii, scos hainele, îmbrăcat pijamaua, lungit în pat, un ultim sărut de noapte bună şi sfârşit. 

abis

locul în care ne întâlnim pentru a ne spune noapte bună

e deşertul unde ploaia refuză să mai cadă de sute de ani

lăsând seminţele să-aştepte înmugurirea

sub zodia necuvintelor

nimicul strans in coaja uscatelor cuvinte

ne umple trista viata ce-alearga inainte

sedusi de ipostaza unui prezent absurd

uitam chiar necuvantul din care toate curg

pe cand nici chiar cuvantul

nu se-inchegase inca

eram cu tine parte

inventand legamantul

dezbraca-ma de carnea

cuvintelor sublime

ce si-au pierdut puterea

de-a fi parte din tine

cand trupul mi se scalda

in crudul adevar

minciuna poate naste

cuvinte care dor

intoarce-ma la vremea

cand necuvant erai

si toata limpezimea

in mine o gaseai

in templul trupului cladit de tine

minciuna loc in veci n-o sa-si gaseasca

sfarama a fatarniciei masca

si necuvantu-in mine sa dospeasca

sub zodia detaşării

cu zâmbetul sculptat în carne

detaliul îl ridici la rang de zeu

întârzierea e o pierdere-asumată

chiar dacă-acest detaliu-înseamnă eu

sub zodia abandonului

mai lasă-mă să mor puţin

cât pentru o eternitate, două

când viaţa îţi devine-amantă mofturoasă

încerci s-o uiţi şi te întorci spăşit acasă

acasă este locul din care ai plecat

când te-ai trezit fără să vrei cu viaţa-n pat

acasă te întorci ca să te reculegi

viaţa ce-ai trăit-o momente să-ţi alegi

a abandona lupta nu înseamnă neaparat

că ţi-ai propus să pierzi războiul

sub zodia inocenţei

inocenţa este stigmatul copilăriei

o avalanşă de întrebări, obositoare curiozitate

şi o nestăvilită sete de-a cunoaşte

inocenţa nu deţine cuvinte

ea se rezumă la doi ochi plini de candoare

şi la toate posibilele întebări nepuse

zâmbetul e starea naturală a seriozităţii

atunci când întrebările sunt paraşutate

fără a ţine cont de interdicții

întreabă-mă ce e minciuna

tăcerea mea e cel mai bun răspuns

reflectând lipsa ei organică

stigmatizaţii-s alungaţi cu pietre

ce ar putea fi temelia unui rost

dacă cetatea s-ar gândi să le ofere adăpost

sub zodia revoltei

sunt momente cand avalansa vietii

te striveste cu toate asteptarile ei

aruncandu-te la limita rabdarii

ajunge ! poate fi si indemn

si recunoastere a neputintei

el cade ca trasnetul

sau piere adiere printre frunze

sunt momente cand vointa desparte apele

separand trecutul de viitor

dar de cele mai multe ori

energia se pierde ploaie racorind desertul

tacerea e o masca ce ascunde indignarea

si strigatul ce moare pastrand pe veci candoarea

ecoul se prelinge a toamna in fereastra

departele e-n mine si-aproapele-i departe

revolta este moarta iar amintirea doare

cuvant care desparte, uscare, inchistare

si drum catre uitare

să nu vânezi prin valea asta

să nu priveşti în urmă orice ar fi

alungă-te şi-adună-te din locuri neştiute

căci Valea Plângerii atât aşteaptă

să îţi întindă sânul plin de lapte acru

să uiţi de gustul laptelui adevărat

în care ai crescut şi-n care ai fost înţărcat

nu te-apleca să te priveşti

în taina vorbelor de ieri

că regreta-vei tot noianu’ aducerii aminte

alungă de la tine, uită setea 

şi nu te pierde iar printre cuvinte

pentru că vorbele-s fantome în fereşti

de nu vei asculta păcatul tău să fie

degeaba cauţi drumul spre fosta-împărăţie

cuvintele-s pierite iar locu-i pustiit

şi vei vedea cu moarte, plăti-vei ce-ai greşit

sub zodia uitării

orice naştere înseamnă un big bang de neoprit

ce-îngropat e de uitare şi te-alungă-n infinit

când soarele-ţi sărută faţa umbra-ţi arată că exişti

dar când uitarea te ia-n braţe e semn că nourii sunt trişti

uitarea se înfige ca pintenul în carne

tăcerea ei huleşte şi ultima-întrebare

indiferenţa doare ea e fiica uitării ce îşi strecoară umbra în taina-însingurării

când pleoapa înserării închide a ta viaţă uitarea te cuprinde în protectiva-i ceaţă

cuvântul ce mă strigă derviş e în pustiu

uitarea taie-n carne un mort ce s-ar vrea viu

ca lipsa din eclipsă indiferenţa muşcă

când trupul sângerează trecutu-i doar o cuşcă

când viaţa îţi alege tăcuta umilinţă

uitarea te ajunge cu alai de suferinţă

sub zodia şopârlei - sotto il segno della lucertola

eclozarea mi-a aruncat în faţă

ia viaţa asta, trăieşte-o fără să clipeşti

şi bucură-te

fiecare zi nu-i decât coada uscată şi rece

a neîmplinirilor tale

trăirea nu-i continuă visare

sub o aripă protectoare

trăire-nseamnă să priveşti cu detaşare

ruptura care în adânc răneşte

doare

păstrează-ţi sufletul

păstrează-ţi inima şi capul

lasă-ţi speranţele

aşa cum doar şopârla coada-şi lasă

căci fiecărui mâine ce-o să vină

speranţa îi renaşte

eliberarea

degeaba-ţi e lumina de nu te-nfrupţi din ea

la fel degeaba noaptea de n-o poţi răsfira

în van şi libertatea când zidurile strâng

degeaba şi răscoala când sângele e-n gând

Doamne cheia la celulă

e adânc zidită-n mine

mă dezbrac de carnea moartă

inima ofrandă-aduc

pregătind eternitatea

ou dorit în cuib de cuc

zborul nu-i zbor e plutire

într-o mare de lumină

muzica mă însoţeşte

cu iubirea ei deplină

Doamne rostu-mi pe pământ

e-împlinit sau rătăci-voi

între ziduri de uitare

ca o frunză moartă-n vânt

invaliditate

tot ce ai de făcut de-a lungul vieţii

e să te încastrezi în zidul convenţilor

acceptând consecinţele

de cele mai multe ori

tăcerea te-nsoţeşte privind condescendent

căderea, înveninarea sau simplul ascendent

redă-mi doar libertatea

si voi cădea oftând

sub cruda-i greutate

nu sunt decât cuvânt

diferenţa dintre sclavie şi libertate

se reduce la aparenţă

şi independenţă

redă-mi cârja dependenţei

lasă-mi reazemul aproape

invaliditatea doare

dar nu-i ca urâta moarte

ce te-aruncă în uitare

în prizonierat

naşterea m-a aruncat 

într-o temniţă de carne

fără speranţă de evadare

şi fără ziduri groase şi reci

carnea ochilor apasă

disipând lumina brută

transformând eternitatea

într-o noapte neîntreruptă

raiul nu-i decât lumina

care intră în celulă

celor ce îşi poartă carnea

fără ai găsi vreo vină

iadul este noaptea-adâncă

zămislită în adâncuri

ce-ţi apasă suferinţa

şi striveşte, e doar stâncă

dăruit să-mi port povara

prin deşertul de cenuşă

eu speranţă, carnea lanţul

adăstând lângă o uşă

purgatoriul este drumul

ce mă poartă spre pământ

căci sfârşitul e speranţa

pentru un nou început

the door of no return

open your eyes let your mind free

and watch the sky

you will see the clouds

wandering slowly

to the end of blue

someday you will follow

same way, far away,

to the end of time

walks without fear

because the light path

knows what you need