De cele mai multe ori fiecare om îşi începe
povestirea cu o tăcere imensă după care trage aer în piept, închide meditativ
ochii, îşi pocneşte degetele, se îndreapta de spate, se asează mai comod în
fotoliu sau pe canapea şi izvorul cuvintelor îi umple gura căutând galeria de
fugă după care totul erupe într-un tumultuos şi maiestuos vuiet …
Poate că acest lucru e caracteristic multor
oameni, dar eu nu ma încadrez în această categorie… pentru mine cuvintele au
muchii, au masă, au densitate, au culoare, gust, miros… mai că aş spune că sunt
vii aşa cum numai celulele lemnoase ale unui copac se îmbucă unele în altele
alcătuind o inefabilă structură vie. Cuvintele vin şi pleacă din viaţa mea aducând
un suflu nou, rătăcind prin toate cotloanele sufletului pentru a pleca mai apoi
luând totul cu ele şi lăsând un gol imens, plin de ecouri dureroase…
Din lipsă de altceva mai bun, am început să
strâng cuvinte (la început le sortam pe dimensiuni, pe culori, pe greutate şi
duritate) şi am pus fundaţia unui spaţiu, a unui refugiu. După temelie am început
să ridic pereţii, la început cu rigoris mortis pe la colţuri, cu dimensiuni
standard, cu aceeaşi culoare, acelaşi miros, acelaşi gust, apoi răbdarea mea a
început să se rarefieze, cuvintele au început să-şi piardă greutatea şi
culoarea, pereţii ieşeau mai strâmbi, mai cocârjaţi, igrasia amintirilor începea
să macine în carnea lor vie astfel încat după ce-am acoperit totul cu o plasă
de cuvinte m-am uitat în urmă şi am realizat că-mi ridicasem propria neputinţă în
văzul tuturor… închisoarea cuvintelor mele… tencuiala ideilor fade şi monotone,
gri… ferestrele goale, pline de cuvinte cu ochii scoşi, găvane purulente din
care silabele se scurgeau la orice adiere… dar totuşi… aceea era casa mea…
Aceasta a fost cea mai mare aventură a vieţii
mele: mi-am construit o casă din cuvinte, cu un living imens în care-am îngrămădit
toate cărţile abandonate, aruncate de colo colo, proptite să nu cadă de cuvinte
rătăcite, inundate uneori de lacrimi şterse pe furiş… împănate cu amintiri
banal de personale… dar totuşi… multe carţi mai păstrează gustul şi mirosul iniţial…
sau măcar parte din ele…
Ori de câte ori citesc o carte nouă
realizez că acel om povesteşte ceva ce-i aparţine, împărtăşeşte cu mine acele
amintiri, mă lasă să-l cunosc, să-l pipăi, să-i pătrund cotloanele sufletului,
să-i descopăr viaţa, să-mpart cu el bucuria unei zile şi amorţirea nopţilor.
Cuvintele lui sar dintre pagini, prind viaţă şi contur, se leagă strângând în
zidirea lor mici bijuterii, miniaturi ale unei vieţi descoperite.
Ori de câte ori ies la rampă, deschid gura ca
un peşte somnambul ce nu mai simte gustul apei, bat aerul cu buze inutil de
uscate şi lipsite de viaţă… melasa tăcerii se risipeşte inundându-mi inutil bărbia,
pieptul, viaţa în general.
Se pare că nu tuturor le e dat să poată
povesti… sunt oameni seci ca iasca, lipsiţi de gust şi miros, inodori şi
incolori ca apa de ploaie sau poate că totuşi apa de ploaie tot mai strânge la
pieptul său lacrimile unui cer plin de nedetectate impurităţi… din această cauză,
mi-am şi construit această casă din cuvinte, la adăpostul ei mă simt în siguranţă…
departe de ispitirile vorbirii pentru că în spatele cuvintelor nimeni nu-şi
poate imagina că m-am ascuns eu… omul din carte…
Zilele mele capătă culoarea paginilor
necitite… trupul păstrează amintirea albului încărunţit iar marginile suferinde
se-ngălbenesc inutil de încet rătăcindu-şi culoarea printre fărâmături…
Dacă voi mai avea putere, voi începe să
destructurez încet, încet casa aşezând cuvintele într-o ordine firească, logică
astfel încât inevitabila moarte să găsească pereţii întregi cu zile şi nopţi
povestite pe-ndelete … dar cine ştie dacă
va mai rezista casa de cuvinte în mijlocul atâtor frământări şi evenimente…
Ce mă îndeamnă încă să mai muncesc la acest asezământ? Orgoliul? Dorinţa de…?
Chiar, ce mai poate fi de dorit atunci când te zideşti printre cuvinte despărţindu-te
de lumea vie?
Să fie oare vorba de acelaşi lucru pe care
l-a trăit şi Robinson Crusoe? Să fie oare dorinţa de a arăta , de a-ţi
demonstra că încă mai opui rezistenţă? Să fiu oare şi eu în aşteptarea unui alt
Vineri alături de care să reinventez cuvântul? Roata? Mişcarea? Aşteptarea?
Revolta? Dar până la urma cred că nici măcar nu mai contează dacă şi cine mă va
descoperi printre cuvinte…
Omul din carte, trebuie încet-încet să-şi
piardă consistenta, să devină asemeni cuvintelor… o urmă pe o foaie de hârtie…o
pată al cărei tuş se macină inexorabil… o umbră, o amintire…o…
***
Sunt cărţi care pur şi simplu mă omoară. Acţionează
ca nişte pompe de vacuum şi încet, încet extrag tot aerul, ultima urmă de viaţă,
ultima rezistenţă… sunt momente în care pur şi simplu mă prăbuşesc fără
suflare, suferind o imensă implozie… doar un trăitor în deşert poate înţelege
ce înseamnă potopul, deliuviul, un continuum de apă ce soarbe tot aerul din jur
prinzându-te într-o capcană lichidă fără speranţă de scăpare pentru ca imediat
totul să dispară lăsând soarele să-şi facă datoria… şi într-o oră deşertul să
redevină acelaşi însetat şi doritor cuptor… ai putea crede că toată această
desfaşurare de forţe a fost un efort în van? dar nu e aşa… seminţele-cuvinte
uitate de timp, purtate printre pagini, răsar în faţa ochilor… pline de căldura
şi savoarea unei noi înfloriri…
Postări
