duminică, 29 noiembrie 2015

dinspre



cu cât mai multă lume-n jur avem
cu-atât mai singuri şi mai neajutoraţi
departe de tot ceea ce-ar fi trebuit
să-nfăptuim

m-am întâlnit şi mi-a fost milă
şi-un sfat mi-am dat: ia-te de mână
şi poartăţi paşi prin deşertul de lumină
şi-arsura singurătăţii va curăţa orbirea ta

să mori răstignit între doi tâlhari
e chiar dovada ultimei singurătăţi
şi realizezi că pentru a te regăsi
tu trebuie ca să te pierzi

 "Eli, Eli, lama sabachthani?
nu este nici întrebare şi nici constatare
e doar justificarea
sfârşitului singurătăţii

mi-e dor de mine, de linişte şi-înţelepciune
aş vrea să mă strecor la sânul celui ce am fost
să pot să-l înţeleg pe cel care voi fi
şi-astfel prezentului să-i dau un rost


vineri, 27 noiembrie 2015

să nu vorbim de iarnă



mai bine lasă-mi sufletul să dogorească
să pârjolească câteva cuvinte-n jur
decât să piară-n plasa neputinţei
sub apăsarea altei glaciaţiuni

mă învelesc în frigul orelor târzii
şi luna-mi este martor în tăcere
cuvintele plecate-n pribegie
au rătăcit şi au căzut pe lungul drum

din ceaţa putredă ce mă-nconjoară
se-aude-n şoaptă, o poveste
căci am avut şi totul am pierdut
nimic din ce s-a rupt nu se înnoadă





marți, 24 noiembrie 2015

de ce nu am mai votat

de ce nu am mai votat

sunt ani buni de când frica urcă prin toate capilarele
obturându-mi puțina lumină ce mai pâlpâie sub streașina zilei
oare ce se alege de această ultimă votare
ce va decide vocația juraților?
eu nu știu să aleg cu capul
alegerile mele sunt făcute cu inima
și cu cele șase simțuri din dotare
politic am dat-o în bară
și am fost contra curentului de foarte multe ori
dar mirosul și gustul nu mă înşeală
la fel cum pipăitul și auzul
îmi dau de veste
când trebuie să mă bucur
sau doar să rezist
văzul e cel care le dă cu tifla celorlalte
dar nici el nu se ridică la puterea celui de-al șaselea simț
şi simțul umorului e copil pe lângă flerul ce-mi bântuie nopțile de nesomn
atunci când sunt preaplin de cuvânt şi încep să dau pe afară
eu nu pot să mă votez: pe mine, mă,
din două motive
țin prea mult la mine 
țin prea mult la ceilalți 
dar poate că acest text nu va fi înscris în concurs
pentru că mă prezintă așa cum sunt
gol și indecent de sărac
fără de cuvinte

poate la următorul concurs...

luni, 23 noiembrie 2015

poate că lumea e prea mică pentru mine



încerc să uit şi să mă fac uitat căci multul a ajuns puţin şi inutil
alungă Doamne toată nerăbdarea şi toarnă-mi liniştea în sân ca să mă-adun
să strâng în pumn tăcerea o pânză de păianjen
şi neştiut în lume să mă pierd

cuvintele-mi dispar în moara morţii
şi pulberea o-împrăştii peste cel ce-am fost
pierdute-s urmele ce le-am lăsat prin lume
iar numele se sparge în cioburi fără rost

departe sunt de tot ce-am fost până mai ieri
şi viitorul l-am împrăştiat cu tot cu vise
trăiesc un azi cât o eternitate

şi locul meu e-o umbră pe pervaz...

iarna soarele cu dinţi



lină e câmpia deşertului sub suflul dimineţii
noaptea se cerne sub rafalele vântului turbat de furie
şi dimineaţa răsare dintre genele zorilor osteniţi

dacă tu eşti ziua plină de aşteptări fierbinţi
mie nu-mi rămâne să fiu decât noaptea fremătătoare
 şi între noi se aşterne frigul îmbobocirii
ce frăgezeşte petalele aşteptării

noaptea lasă urme de rouă pe întinsul câmpiei
dimineaţa îşi oglindeşte neliniştea în căuşul opalescent
iar ziua îmbujorată deapănă fuioare scânteietoare
ce se strecoară alene printre amintiri

adună-mă în frigul dimineţii tale
şi iartă-mi spaima de-a dispare-n zori
căci soarele de iarnă mă îmbată

cu dulci uitări din zori de zi

joi, 19 noiembrie 2015

console dezactivate



strada se întreabă cât o să mai suporte singurătatea paşilor furişaţi
şi teama lăptoasă care se strânge ca o sudoare pe fruntea ei
aerul primelor dimineţi se pierde cumva în adâncul amintirilor
trăite la alte standarde legiferate de tăceri

frică, teamă, spaimă totul amestecat într-un amorf hipnotic
cuvinte furişate, priviri agăţate, sunete captate
totul arătând spaima cultivată cu grijă
astfel încât sămânţa laşităţii să dea roadă bogată

lumea a uitat cum să comunice fără intermediari
şi omul este mai gol decât o conservă ruginită
în momentul în care l-ai deposedat de tabletă şi telefon

şi l-ai alungat din faţa ultimului calculator

iarna soarele cu dinţi



lină e câmpia deşertului sub suflul dimineţii
noaptea se cerne sub rafalele vântului turbat de furie
şi dimineaţa răsare dintre genele zorilor osteniţi

dacă tu eşti ziua plină de aşteptări fierbinţi
mie nu-mi rămâne să fiu decât noaptea fremătătoare
 şi între noi se aşterne frigul îmbobocirii
ce frăgezeşte petalele aşteptării

noaptea lasă urme de rouă pe întinsul câmpiei
dimineaţa îşi oglindeşte neliniştea în căuşul opalescent
iar ziua îmbujorată deapănă fuioare scânteietoare
ce se strecoară alene printre amintiri

adună-mă în frigul dimineţii tale
şi iartă-mi spaima de-a dispare-n zori
căci soarele de iarnă mă îmbată

cu dulci uitări din zori de zi

săgeata


maturitatea îmi deschide cartea vieții
ca să citesc aceleași lucruri ca oricare om
caci trupul se deschide a visare
și neputințele cu taine îl îmbie

lăsate-s ale tinereții mari avânturi
cuprind cu ochiul minţii alte căi
sub pielea ce nu freamătă ca-n alte dăţi
se-ntinde marea calmă a uitării

unde-înainte nu vedeam decât sălbăticie
acum peisajul este domolit în pante dulci
o forma îşi arată culmea erodată

agale rătăcind printre năluci

ţine-mă, strânge-mă în braţe


şi lasă-mă să cred că-s iar copil

de ce te pregăteşti să mă alungi
şi braţele ţi-s crengi uscate in pădure
morţii mă dai ca pe un blid ciobit
fără să mă preţăluieşti mai bine

cu moartea m-am jucat de multe ori
pe preş în curte sau pe bănci prin parc
dar n-am intrat cu ea în discotecă

şi vieţii eu i-am fost părtaş

sâmbătă, 14 noiembrie 2015

joc, joacă, jucării


când am ajuns în faţa porţii mi s-au dat să înghit pastila uitării şi siropul regretului
şi-abia apoi am fost dat afară în frigul vieţii să-mi caut echipa
din păcate, sau poate că aşa se obişnuieşte pe aici
regulile jocului trebuie să le descoperi singur
cel mai uşor am învăţat plânsul
şi rezultatele erau pe măsura efortului
apoi am învăţat târâişul
şi abia apoi silabele
cu tot spectrul cuvântului atârnând deasupra capului
dar din ceaţa primelor amintiri
deduc că orice noutate învăţată însemna uitare
şi o doză de regrete nostalgice
jocul de-a viața este inedit
în care plânsul alternează cu hohotul de râs
indiferent ce partener de joacă
şi din jucător ajungi jucărie
lăsându-ţi visele să îmbrace pielea moartă a bătrâneţii...
decrepitudinea te eliberează de orice efort
şi îţi dă posibilitate să cântăreşti
să determini momentul
când sclavul devine stăpân şi stăpânul animal
şi numai unul ţine cont de regulile jocului


vineri, 13 noiembrie 2015

ce e România?


un spațiu? un timp ? o idee ? o poveste ?
poate că nimic din toate acestea sau poate că toate luate la un loc
România este amintirea unei zăpezi curate…
este amintirea unei copilării
este un șir de scrisori
şi mai ales
este o doină mută
ea este jelania ce se împotrivește neantului
şi nu pentru că îi este frică de moarte
ci pentru că nu suportă uitarea
din cauza asta România este o crestătură
în stâlpul porții şi în stâlpul cerdacului
un semn în ciobul de lut
şi-n urzeala vremurilor ce se tot ţes
desfăcându-se pe la margini
România este noblețea simplificată până la linie
este buza care șoptește luceferilor
şi călăuza nopților adânci
România,
indiferent de vremelnicia omenescului
este o stare…



joi, 5 noiembrie 2015

umbră pe un perete



atunci cand vei reusi sa vezi umbra cuvintelor
vei deslusi si drumul catre mine...
nu plânge,
lacrima nu spală negrul de fum depus
şi ochiul care cade pradă urâtului
îşi pierde limpezimea
şi agerimea
suflete nu mai căra viaţa care-ţi e prea grea
lasă-te uşor pe vânt cu aripa de pământ
şi te du tot mai departe
de cuvântul ce desparte
sunaţi trompeţi i c-o ultimă suflare
căci timp e pentru aducere aminte
destul ne-or cerne irosirea şi uitarea
trecându-ne spre lumea de apoi

să nu mă cauţi şi să nu te cauţi
ce am luat e bun luat
şi ce-ţi rămâne

îţi e dat să porţi prin lume

miercuri, 4 noiembrie 2015

Romania. Închis pentru reamenajare.


gropile ar vrea să plângă dar nu le e îndestul plinătatea
cerurile ar vrea să se lepede dar nu ştiu ce-i abandonul
timpul însuşi ar vrea să se cureţe de fărădelege
dar minutele-i curg întruna
vitrinele trebuiesc golite
şi manechinele aşteaptă la rând
haine pentru noul sezon
măştile nu pot ascunde privirea tâmpă şi goală
iar pălăriile ca şi băştile trebuiesc prinse-n cuie
designerii se grăbesc să nu-i prindă iarna cu vitrinele goale
să sufere lumea de nereprezentare
dar pentru orice eventualitate
produsele sunt verificate:
ţara de provenientă
materialele folosite
modelul
şi ce este mai important
un curriculum fără cusur şi o demisie în alb

ca garanţie a expirării

duminică, 1 noiembrie 2015

moartea ca soluţie finală


se strecoară printre noi cu paşi vătuiţi şi ochi jucăuşi
căutându-şi următorul partener de joacă
dar sunt momente când nesătula îşi adună harem la picioare

o sarabandă este jocul ei
iar spaima pune ritmuri în picior
iar carnea grea urmează sufletul în zbor

suntem atât de încordaţi să facem faţă zilei

încât uităm să respirăm în voie

lăsarea de sânge



să nu râzi maică, dar nepăsarea ucide ca şi tumultul
că la viaţa mea am văzut mulţi doborâţi de lingoare
şi dacă nu-i tăiam sub limbă
li se-ncurcau vorbele cu răsuflările şi-ntindeau copita
ori mă chemau de printre nopţi
să-i trag de aplecate
că se lăcomeau la viaţă bată-o-ar să o bată năcazul
şi li se-ncurcau temerile printre vene
sau mă chemau la câte unul ce părea apucat, muşcat de ţeţe
şi până nu-l crestam pe spate
nu i se-nmuiau mădularele lăsându-l limpede şi liniştit
între fustele muierii sau în braţele mă-sii
da cel mai greu era cu lepădaţii
că ăştia cădeau laţi pe unde apucau
şi degeaba îi mângâiau cu oţet pe la tâmple
până nu-i băgam brişca-n venă şi-l mulgeam ca pă păcătos
să fac loc sângelui să se primenească nu să scula dintre duşi
aşa că atâta sfat îţi dau: cată la faţa omului

şi te sfii să bagi cuţâtu

reprimarea ca mod abuziv coercitiv si isteria ca raspuns aluziv demonstrativ




România lui „merge şi aşa” este o Românie tristă, cenuşie, ruptă-n coate, prăfuită, plină de pungi de plastic purtate de ici-colo şi de hârtii aruncate oriunde. Oraşele strâng din dinţi şi aleargă disperate după o toaletă publică care dacă există ori e plină de indiferenţă ori e inchisă ca un club de noapte la ora prânzului. Dar nici să te grăbeşti prea tare nu poţi pentru că rişti să-ţi scrânteşti picioarele printre dărâmături, gropi sau coaste rupte din asfalt. Tot ele se uită mirate la toate câte se întâmplă jur împrejur fără să-şi dea seama că răul lucrează. Aceste oraşe cu ochii scoşi, cu jaluzelele lăsate (să nu se vadă sărăcia şi umilinţa) cu faţadele căzute, înnegrite de plictis sau disperare îşi caută parcurile şi spaţiile verzi pe sub mormane de betoane. Aceste oraşe sunt aplaudate la scenă deschisă pentru cutezanţa de a rezista asaltului consumerism. Această Românie este mereu în căutare de lideri care trebuie să-i spună cum să voteze, cum şi unde să vomeze, când poate să iasă-n stradă şi ce anume trebuie să ceară, e dispusă să linşeze grupe, categorii sau individualităţi pentru că taiatul sub limbă şi lăsarea de sânge se spune că face bine mai ales dacă se face organizat şi îndrumat. Lideri! Un plural minune care acoperă ca o generalizare găunoasă malignul şi benignul sub aceaşi coajă. Ce dacă nu avem lideri, îi fabricăm, pentru că în ţara asta există fabrică pentru orice: de la cuţite, pahare şi farfurii de unică folosinţă până la silicoabe şi botoxuri personalizate. Avem fabrică de căţeluşi şi pisicuţe orfane dar avem şi fabrici de cerşetori care nu reuşesc nici să moară dar nici să trăiască din pomana statului. Avem fabrici de mătuşi bogate şi de păduri tăiate, avem fabrici de şpăgi recurente care sar direct în buzunare nevinate, avem fabrici de otrăvuri, fabrici de intoleranţă şi când se abate câte o năpastă avem fabrici de jelitori oficiali sau de ocazie... fabrici şi uzine... mai nou, adică de vreo douăzecişicinci de ani reciclăm (conform legii conservării energiei) totul... oameni, destine, funcţii, canale de comunicare... la caractere nu se poate realiza incă transferul dar se lucrează intens... dar cel mai bine lucrează fabricile de Doreli, de Gică-contra şi de Mitici ca să păstrăm nealterat spiritul locului stropit amar de vreme cu sudoare comunistă căci lideri au pus şi umăr şi faptă la zidirea şi propăşirea... neamurilor. Aceasta este numai o mică parte din marea poveste care este intr-o continuă derulare.

miercuri, 28 octombrie 2015

ninge prefabricat



toamna asta îmi face ochi dulci şi zile senine
departe de noi gerul aspru şi amocul plin de chiciură
departe chiar şi ceaţa dimineţilor triste

frunze alergând isterice pe stradă
minute semănând revoltă
şi frângeri de carmă devenită inutilă

jumătate de viaţă tăiată de jumătate de viaţă
sunt şi eu o carte de joc într-o mână moartă
ale cărei detalii nu se mai disting

dacă o atitudine nu poate fi domesticită
trebuie repudiată la stâlpul infamiei
şi lapidată pentru puterea exemplului

cu elanul tăiat şi genunchii striviţi
cu coatele sparte săgetând noroiul
îmi caut ochii scoşi cu bună intenţie

lacrimile cern depărtările
sângele lasă semne-n pădure

numai timpul ninge neutru

luni, 26 octombrie 2015

când visele devin realitate



ţinând cont că am intrat într-o nouă era
şi că timpul curge cu altă viteză de-a lungul axei
am decis să vă spun adevărul adevărat: am ucis realitatea
şi din cauza asta fiecare trăieşte într-o realitate paralelă...

copil fiind am visat să cresc mare
şi zilele se uitau la tocul uşii numărându-mă din doi în doi
până când am decis că a creşte nu-i o mare scofală

apoi am visat că o să devin cel mai deştept om
dar viaţa îmi tot repeta în surdină
nu e bine să crezi în vise... carpe diem

cine nu ştie ce pierde ar face mai bine să rămână copil
dar pentru că am depăşit momentul alegerii
mi-am spus că pot să redevin copil având eu copii

iar apoi am visat că voi fi bogat
dar zilele treceau într-o curgere monotonă
fără a ţine cont de visele mele

acum nu mai visez nimic
sau mai bine spus mai am doar un vis
ascuns în cele mai adânci cotloane ale imaginarului muribund
visez la momentul când voi avea o armă letală
care v-a putea ucide toate visele inutile
ca un fel de igienizare
totalitară


heiiiiiiii... cine a stins lumina?

duminică, 25 octombrie 2015

salutări din omul obiect



o cacofonie numită viaţă mă ia în primire cartelându-mi aerul

şi am fost până la un punct un om de înţeles
apoi m-am rătăcit printre cuvinte
şi am ales tăcerea
după care am lăsat împietririle
să mă cotropească, să se caţere pe toate visele
şi toate nălucirile de speranţă
şi lumea s-a obişnuit
să mă folosească
ca prespapier pentru apăsările lor
ca suport pentru aşteptările lor

sau pur şi simplu ca fotoliu

automatisme



deschid ochii, liniştea mă săgetează a trădare
o cacofonie numită viaţă mă ia în primire luându-mi aerul
o cabină de duş revărsându-şi ofurile
şi aceleaşi haine
primitoare dar străine totodată
telefonul nu sună
poşta electronică e goală
iar cutia de scrisori a prins păianjeni somnoroşi
ziua pare scoasă dintr-un film prost
cu o apocalipsă inutilă

şi deznodământ incert

one little ugly unicorn


ţinând cont că am intrat într-o nouă era
şi că timpul curge cu altă viteză de-a lungul axei
am decis să vă spun adevărul adevărat
nu sunt frumos şi nici elegant
am fost doar o nereuşită

şi-apoi abandonat
de continuat...

joi, 22 octombrie 2015

din citate s-a-ntrupat durerea

am ostenit să fim tot cum vor alţii

“Ești același azi ca și peste cinci ani, cu excepția oamenilor pe care îi vei întâlni și a cărților pe care le vei citi.”
persoana care a enunţat acest adevăr nu ştie că lucrez de la şase dimineaţa la miezul nopţii fără a mai întâlni alţi oameni şi fără a avea timp să citesc nici măcar ziarul
dar viaţa merge înainte şi Dan Lungu o să mai scrie şi alte cărţi la fel de halucinant de adevărate
iar noi, cei plecaţi departe de casă ne vom strădui să înţelegem legile consumerismului şi legea votului electronic

“Nu toți cei care citesc devin lideri. Însă toți liderii citesc.”
cândva credeam că dacă citesc o să pot să mă reclădesc din fragmentele modelelor alese
numai că grefierul care citeşte toată ziua nu prea are de unde să-şi aleagă modelele
şi se pare că nici lectura nu îl ajută prea mult în viaţă aşa că încet încet am renunţat la citit

“Ești înconjurat de soluții simple, evidente, care te pot ajuta să-ți majorezi venitul, puterea, influența și succesul. Problema e că tu nu le vezi.”
degeaba am fost la medic, degeaba am refăcut reţeta de ochelari, tot nu văd acele soluţii
cu care să-mi schimb statutul de sclav pe plantaţia unui salariu indecent
majorările ca şi majoretele sunt numai la meciurile importante în care vedetele coboară dintr-o altă lume

“Viitorul mă interesează foarte mult. Este locul unde am de gând să-mi petrec următorii ani de viață .”
aşa au spus şi au gândit toţi cei ce se desfată la loc cu verdeaţă pentru că ultimul drum l-au făcut fără a lua ceva cu ei
nici măcar la ultima judecată nu au ce angaja pentru că nimeni nu ajunge avocatul diavolului în rai
şi nici nu se ştie decât în linii mari cam ce urmează să fie


Doamne ocroteşte-i pe români, nu-i mai prigoni pe cărările silniciei şi ale străinătăţii, departe de tot ce au mai scump...

marți, 20 octombrie 2015

adevărul este unic dar sună diferit



mi-e dor de o ploaie spune tăcerea din mine
ne putem vedea la zece şi jumătate dă de înţeles nostalgia ta
hai să ne prefacem că ne-am uitat rolurile
şi să dăm frâu liber improvizaţiei

n-am mai creeat nimic nou de o veşnicie
şi dacă timpul tot ne macină
putem repeta ca un mecanism stricat
am încredere în tine, am încredere în tine

m-am decis, am să-ţi cânt un răsărit
ce nu şi-a limpezit încă culorile
iar tu o să-mi dansezi o ploaie
care n-are nevoie de coregrafie

toată lumea caută ceva adevărat
numai că nu toţi caută unde trebuie
nici în afară, nici înăuntru
şi partea dureroasă e că nu vor să aprindă lumina

poate că aseară am plouat
poate că ai dansat în felul tău inimitabil
poate că am fost un răsărit deosebit
sau poate că ai rupt tăcerile ce ne acopereau

dacă stau şi mă gândesc,

cred că putem inventa lumea adevărată

luni, 19 octombrie 2015

povestea unei lacrimi


apa mării e sărată şi cu ploaie se îmbată

odată scăpată din strânsura pleoapei
lacrima ştie că nu mai există cale de întoarcere
şi indiferent ce vise ar fi avut
ea trebuie să moară urmându-şi calea

cui te dai, cine te-a zămislit
pe rugul cărei dureri te dai ofrandă
şi multe aş vrea să o întreb
dar... în faţă nu mai am decât o dâră de sare

am săpat la fâşia ce despărţea sunetul de zgomot
şi fierul cădea rugină, lemnul cădea putregai, piatra cădea spulberată
şi unghiile cădeau dar dar sângele înmuia pământul
iar prăpastia se adâncea izolând toate zgomotele

şi am plâns cuvintele nespuse, şi trăirile neînsufleţite
copiii ce n-au mai apucat să gângurească
şi toate ploile secate, şi cerul
şi pământul
şi viaţa
şi moartea

am plâns totul până la primul pas

duminică, 18 octombrie 2015

jocuri de copii


an-tan-tichi-tan... do de jos şi do de sus într-o gamă s-au ascuns

am iubit iubirea închisă într-un cuvânt şi apăsată de singurătate
la fel cum am iubit şi întinderea nesfârşită a dorului
plin de norii aşteptărilor
seci fără un strop de lacrimă

am aşteptat la colţul cuvântului să apari
primenind toamna cu gerul binevenit al aşteptării
rupându-mi frunzele indiferenţei
scuturându-mă şi-adunându-mă în rigola unei zile

m-am trezit revoltându-mă
muşcând din pulpana uitării, până la sânge, până la os, până la lacrimă
şi dacă mai crede cineva în revolte şi libertate
să se treacă în registrul de audienţe şi îi voi explica ce înseamnă laşitatea

lecţia numărul unu: învaţă să numeri din doi în doi
în felul acesta ruleta rusească dă o şansă
celui ce are curajul să se uite pe gaura ţevii
aşteptând izbăvirea

lecţia numărul doi: aşteptarea are rădăcini adânci
şi filtrează sunetele şi lumina
izolându-te de restul unei vieţi zbuciumate
ce crede cu tărie în imblânzirea judecăţilor de valoare

lecţia numărul trei: indiferent ce crezi sau ce faci
viaţa se rezumă la un şir nesfârşit
de uşi şi ferestre
multe din ele zidite


when a door closes a window opens

la 12 stinge lumina şi se culcă



da, despre ea vorbesc, despre această viaţă care ia decizii în numele meu

în ultima vreme m-am retras privind viaţa ca pe-o succesiune de cadre
în care nu apari decât sporadic în funcţie de scenariu
şi ca de obicei când îţi e lumea mai dragă auzi: tăiaţi,
pentru azi e de ajuns

artiştii îşi urăsc întotdeauna opera
căutând să o distrugă
cu mult înainte de a fi lansată în lume din cauza imperfecţiunilor
şi viaţa nu face excepţie de la regulă

respectul şi neputinţa sunt două faţete ale eului
ce nu justifică existenţa pendulului
în toată plenitudinea sa
ci doar înlănţuirea


la beauté de diable est cachée dans les détails

sâmbătă, 17 octombrie 2015

one day



într-o zi voi uita că am plâns şi voi uita că mi-am dorit să râd

viaţa ca o cursă contra-cronometru
taie hălci din visele mele
împuţinându-mă
încărunţindu-mă
obosindu-mă
asurzindu-mă
podidindu-mă
înrăindu-mă
uitându-mă
aruncat prin colţuri pline de pânze uscate
amintirile se decolorează păstrând urma înceţoşatelor figuri
lacrimile au uitat că-s moarte în adâncurile plângerii
într-o zi voi uita cum se îmbucă piesele de viaţă
încurcând plânsul cu râsul
şi trăirea cu amintirea
uitându-mi corpul cu simbolistica lui
într-o binevenită apnee


vineri, 16 octombrie 2015

inima mea e un templu cu mai multe intrări


plângeţi voi amintiri cu speranţa că veţi reda strălucire trecutului

inima mea ştie cuvinte pe care buzele se ruşinează să le rostească
inima mea şopteşte încontinuu indiferent dacă o ascult sau nu
şi cu toate astea ea mă iubeşte necondiţionat

de câte ori am timp mă aşez să-mi trag răsuflarea privind-o
este aceeaşi, poate puţin mai părăsită, uitată
abandonată în tumultul unei zile
şi cu toate acestea ea bate pentru mine
indiferent dacă cineva îi mai calca pragurile
şi dacă se mai apleacă să-i oblojească tristeţile
dar ca orice templu, ea ştie să-şi poarte crucea cu demnitate

ştiu că va veni şi ziua în care nu vei mai putea
doborâtă de vreo spaimă sau pur şi simplu ignorată
abandonată într-o uitare colţ indiferenţa


dar indiferent de ce se va întâmpla ştiu că niciodată nu ţi-ai închis porţile

o zi



asemeni multor alte zile mi-a ieşit dis de dimineaţă pe nas
când am strănutat fără batistă
şi s-a răspândit infestând lumea cu secundele ei grăbite

cine se ridică brusc riscă şă-şi piardă conştiinţa
printre atâtea alte neputinţe
azvârlite grămadă-n magazia speranţelor irosite

soarele îmi bate-n geam surprins
făcându-mi disperat semne
şi-ntrebând pe muţeşte ce-am păţit

dacă ar şti orele câte necazuri îmi pricinuiesc
din cauza inconsecvenţei
şi-ar băga minţile în cap curgând cât de cât monoton

unul mie, unul ţie pân´la şaizeci să fie
şi orele s-au scuturat de râs
încercând să împartă echitabil toate minutele rămase

dacă n-ar fi fost colţul ferestrei
nu avea luna în ce să se agaţe

şi trecea noaptea fără să bage de seamă

marți, 13 octombrie 2015

treceri succesive



o cameră moale, capitonată
croită din sânge şi carne de femeie
cu lumină filtrată
cu sunete înfundate
şi o pace dată de pulsul slab
monoton
dătător de viaţă
ultima dată
am fost sfâşiat, strivit
ars cu aer şi dat cu capul de lumină
de nu mai ştiam ce să fac
şi-atunci am plâns
să-am ţipat cât am putut
ca să mă audă
să ştie că sunt parte din lume
să se ştie că am venit să-mi iau în primire
palmele, sarcinile şi îndatoririle
dar cum va fi la următoarea trecere
rămâne de văzut

şi de trăit

luni, 12 octombrie 2015

ploaia ca mod de exprimare sonor



libertatea de exprimare este garantată prin lege
de aceea ploaia îşi alege modul propriu de exprimare a deziluziei dau a durerii
pe care oricine altcineva ar aşterne-o pe hârtie ca pe-o poemă tristă
şi astfel ploaia spune tot ce are de spus în ritmul ei
aşa cum ştie ea
chiar dacă uneori ne sufocă
cu accentul ei depresiv
dar dacă nu ar fi ea,
cine ar mai sterge copilăria din obrajii gutuilor
şi cine le-ar mai da crizantemelor
aura lor maiestuoasă
de efemer printre alte frunze moarte

dreptul la liberă asociere
permite stropilor de ploaie să mărşăluiască
să se adune in pieţe, pe stradă, în mulţimi imense
revărsând, aglutinând, inundând
adaptându-se geografiei locului
ieri, toată ziua mi-au bătut în geam strigându-mi să mă alătur lor
să-mi strig şi eu nemulţumirile, să mă fac auzit
de parcă nefiind ploaie
aş avea un cuvânt de spus zilei
dar cred că va veni o zi
când nor fiind
mă voi întoarce-n stradă
alăturându-mă mulţimii cu vocalizele mele
spălându-mi temerile şi spaimele

strânse la rigola unei vieţi

duminică, 11 octombrie 2015

ce este mai uşor: să iubeşti sau să urăşti?



când m-am născut eu intram într-o lume nouă iar tu rămânei acolo, undeva
agăţată între o spaimă şi un ţipăt
la un deget distanţă
de câteva ori te-am simţit cum dai târcoale
ţi-am ghicit mirosul greu
mirosul depărtării
dar de văzut nu te-am văzut
nu-ţi venise timpul
din ce în ce mai des mi te închipui
cum mă iei în braţe şi mă legeni ogoindu-mi temerile
şi ca să-mi treacă începem să ne numărăm
una mie, una ţie, una lu´ popa Ilie
an-tan-tiri-mogo-dan
cerne Doamne ploile ca să-mi spele urmele
şi lasă uitările ca să-mi şteargă numele

undeva într-un mâine tremurat
îţi văd zâmbetul calin ascuns în umbra marilor porţi
şi parcă te-aud şoptind:
e ceva vreme de când nu ne-am văzut...


sâmbătă, 3 octombrie 2015

casa păpuşilor


hai să ne jucăm de-a mama şi de-a tata

viaţa m-a învăţat să-mi păstrez fiecare mască, să fie
chiar dacă nu o mai folosesc niciodată
şi camera s-a transformat într-o casă de păpuşi
plină de chipuri fără viaţă
şi cu toate că nu intru prea des
camera aceea mă atrage
privesc la măştile copilăriei
şi cu greu mă regăsesc
adolescenţa mă priveşte
distantă şi rebelă
mirându-se că-i deranjez liniştea
dintre toate măştile
simt că niciuna nu mă reprezintă
nici măcar cea de mâine
plină de riduri şi întrebări nepuse
dar ce mă nedumereşte
e că am văzut măştile plângând
ca o ceaţă strânsă la subsuoara crengilor


pentru că numai împreună putem da lumea rostogol

mediere


undeva, într-un vis necopt creşteau sâmburii dreptăţii

copile, în fiecare zi trebuie să arunci năvodul
pentru că nu ştii care e ziua ta norocoasă
şi au fost zile seci, sleite
sau pline de stele
sau fără ochiuri la năvod
astfel încât greu se încheaga speranţa

la început a fost cuvântul
apoi a urmat pescuirea minunată
după care tăcerea a rupt voalul în două
despărţind apa vie de apa moartă
stelele reflectate de umbra lor
si speranţa de uitare

urma năvoadelor roade în carnea apelor
tăcerile leagănă cuvinte moarte
stelele îşi trag broboada pe frunte
blestemând nodul care se tot desface
vâslele au intrat în carne
tot încercând să mişte arca împietrită

între cer şi pământ lumina îşi aşterne umbra


joi, 1 octombrie 2015

resturi între dinţi


toate zilele mi-au căzut pradă
fără a simţi o îmbunătăţire sau un aport substanţial
la vitalitatea sufocată de oboseală

caravana cuvintelor străbate porţiuni deschise
pline de osemintele celor căzute printre file-ngălbenite
închizând cercul destinului

cândva, mă puteam măsura cu oricare
şi nu-mi era teamă de nimic
cu atât mai puţin de cuvintele tandre

cu vârsta tot mai multe idei se pierd pe drum
cuvintele se subţiază frizând transparenţa
şi nici aerul nu se mai îmbracă decât cu scurte mormăituri

încet, încet rădăcina dinţilor se toceşte
noaptea umple paharul de pe noptieră
în care strălucesc stins resturi de cuvinte

că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti



miercuri, 30 septembrie 2015

ziua în care m-am regăsit

degeaba plângi copile de mine-oricum nu scapi

dacă aş putea aş alege să nu cresc mare
pentru că odată ieşit din lumea fermecată a copilăriei
voi uita calea de întoarcere şi poarta secretă

viaţa m-a luat în primire de cum m-a văzut
palme, şuturi, urlete şi amânări
cu toate că cel mai frecvent mă loveam de „nu se poate”

copil fiind trăgeam cu coada ochiului
să văd cum se fură un sărut cu toate că le primeam gratis
mai târziu am aflat toate câte se ascund în spatele unui sărut

timpul meu era prea scurt ca să am timp de o fotografie
aşa că braţele din jurul meu s-au tot rărit
până am rămas chel, fără nici o frunză, fără muguri, pe gerul ăsta

râdeam mult şi sănătos ori de câte ori
mă împiedicam de o lacrimă agăţată într-un colţ mai umbrit
acum, eu, nu-s decât urma unei lacrimi tatuată printre brazdele anilor

simt că lumina mă ocoleşte iar sunetele se feresc din cale
din spate ma ajunge râsetul ce eram
dar oricât aş trage cu coada ochiului nu sesizez mişcarea de fugă

din cartoane decolorate nu-mi face nimeni semne
figuri îndepărtate, dragi,
dar fără mine fotografiile nu prind viaţă

umbra marelui prag cade pieziş despicând lumea
oare cine mă va ajuta să fac pasul?
mâna lui mică mă strânge de mână şi-alături de mine e cel de atunci


unde-ai fost copilărie... (te-am ascuns atât de bine...)

luni, 28 septembrie 2015

poezie la comandă


astăzi vei scrie ceva frumos, să mă ungă pe retină
că de nu...

fâşia de protecţie a frontierei dintre viaţă şi moarte
nu e locul în care poţi juca fotbal cu visele
şi nici arena circului în care tu eşti aruncătorul de cuţite
desluşind umbra tăcerilor tremurate

cercul de lumină al unei eclipse
se plimbă printre spaime
agăţându-se de tăcerea fermă ce se ţese
între două cuvinte ca o punte a suspinelor

astăzi vin târziu acasă aşa că poţi să nu mă aştepţi
dacă nu ar fi viaţa asta ca o locomotivă
şinele ar pleca fiecare în drumul ei

pentru că traverselor li s-au cariat rosturile

joi, 24 septembrie 2015

risipă



pierdut copilărie, mă declar nul

miopia nu e o scuză dar e tot un fel de a închide ochii
atunci când sirenele te silesc să-ţi astupi urechile
legându-te de catargul spaimelor
ţipându-ţi tăcerile pe la colţurile nopţii

copilul ştie că dacă închide ochii balaurii şi vrăjitoarele
se topesc şi se amestecă cu întunericul ce se ascunde sub pat
departe de mâinile pline de unghii înfipte-n carne
şi de gâtuirea urletului ce-l adoarme

dar eu, eu cel ce s-a pierdut pe sine
eu de cine să mă apăr când nici măcar întunericul nu mai curge
dintr-o parte a fricii în cealaltă parte departe
acolo unde nici eu nu mă mai ajung

degetele scurtcircuitează devenirea
limba se înalţă până-n ceruri descoperindu-şi aripile
în timp ce negura coboară inexorabil
cariindu-mi temeliile


gol am intrat în viaţă şi tot aşa voi ieşi din ea 

miercuri, 23 septembrie 2015

demult eu cel de mâine


ascultă!
ai plecat de acasă şi ai uitat gazele deschise
apa îşi curge neliniştea în legea ei
căutând punctele de minimă rezistenţă
iar curentul aşteaptă doar o scânteie
dacă lumina suferă de dedublare a personalităţii
neştiind dacă e undă sau corpuscul
la ce secţie a fost trimis întunericul?
el cărei legi se supune?
întunericul arde
cuvintele scrise mor
şi uitarea se furişează printre noi
erodând legăturile
iar Zeno în joaca lui a uitat timpul pe-afara astfel încât
nici ceasul nu-şi mai toarce-ncet tăcerile
şi nici nu vrea să ştie că ne-aşteaptă miezul nopţii


marți, 22 septembrie 2015

datura

trompetele îngerilor vestesc căderea întunericului

şi-acesta cade, fulg după fulg, bulgăre după bulgăre, troian după troian
acolo sus toată lumea profită de fuga soarelui răsare spre soare apune, e un dat
dar asta nu înseamna că moartea poate să calce în străchini
când vrea ea

poate că mintea mea nu a urcat prea sus pe scara evoluţiei
din lipsă de timp sau din lipsă de trepte
cumva mă bucur că a rămas
împărtăşim împreună

cerul dă vina pe pământ şi pământul înfierează cerul blestemat
dar indiferent cine răspunde, ceaţa cuprinde totul
topind verdele copacilor într-o masă amorfă
mâzgă cu iz de rigor mortis


tablou cu un mâine static: moarte zăcând prin rigole

duminică, 20 septembrie 2015

alonjă

  
cuvintele se adaptează, trecând dintr-o generaţie în alta
dar sunt unele care nu se pot adapta
ele rămân neschimbate
şi unele supravieţuiesc, altele nu
dar sunt noţiuni care nu suportă constrângerea
viaţa nu se lasă închisă între consoanele unui cuvânt
iubirea, dorul sunt asemeni durerii ce nu poate fi închisă în cuşca pieptului
cândva, poate că lumea se va schimba
dar fiecare ştie în adâncul inimii
că sunt locuri în care nu va ajunge niciodată
sunt timpuri care nu-l vor cuprinde
şi mai ales vor fi lucruri pe care nu le va înţelege

niciodată

rătăcitor într-un labirint de cuvinte



mai uşor ţi-e să treci o cămilă prin urechile acului...

nu ştiu dacă Minotaurul tăcerilor mă va servi la prânz sau la cină
dar atâta timp cât mai am încă o vocală cu mine
ştiu că firul nu se poate rupe

calea minimei rezistenţe? acesta să fie răspunsul?
atât cuvântul cât şi tăcerea îşi au propiile lor fortificaţii
iar armata care va aplica cea mai bună tactică va învinge

cel mai bun rezultat este remiza
astfel fiecare parte va suferi cele mai mici pierderi
fără a-şi pierde încrederea şi stima de sine

să culegem roadele cuvântului când sunt coapte
şi să lăsăm tăcerile şi-şi desăvârşească perlele
îmbogăţindu-ne bucuriile şi simţămintele

Ariadna ştie că fără firul ei
oricine se pierde
abandonând arma cuvântului înfrânt

şi astfel poţi trece o mare de cuvinte prin noaptea unei poveşti



Omul carte (omul din carte)


De cele mai multe ori fiecare om îşi începe povestirea cu o tăcere imensă după care trage aer în piept, închide meditativ ochii, îşi pocneşte degetele, se îndreapta de spate, se asează mai comod în fotoliu sau pe canapea şi izvorul cuvintelor îi umple gura căutând galeria de fugă după care totul erupe într-un tumultuos şi maiestuos vuiet …
Poate că acest lucru e caracteristic multor oameni, dar eu nu ma încadrez în această categorie… pentru mine cuvintele au muchii, au masă, au densitate, au culoare, gust, miros… mai că aş spune că sunt vii aşa cum numai celulele lemnoase ale unui copac se îmbucă unele în altele alcătuind o inefabilă structură vie. Cuvintele vin şi pleacă din viaţa mea aducând un suflu nou, rătăcind prin toate cotloanele sufletului pentru a pleca mai apoi luând totul cu ele şi lăsând un gol imens, plin de ecouri dureroase…
Din lipsă de altceva mai bun, am început să strâng cuvinte (la început le sortam pe dimensiuni, pe culori, pe greutate şi duritate) şi am pus fundaţia unui spaţiu, a unui refugiu. După temelie am început să ridic pereţii, la început cu rigoris mortis pe la colţuri, cu dimensiuni standard, cu aceeaşi culoare, acelaşi miros, acelaşi gust, apoi răbdarea mea a început să se rarefieze, cuvintele au început să-şi piardă greutatea şi culoarea, pereţii ieşeau mai strâmbi, mai cocârjaţi, igrasia amintirilor începea să macine în carnea lor vie astfel încat după ce-am acoperit totul cu o plasă de cuvinte m-am uitat în urmă şi am realizat că-mi ridicasem propria neputinţă în văzul tuturor… închisoarea cuvintelor mele… tencuiala ideilor fade şi monotone, gri… ferestrele goale, pline de cuvinte cu ochii scoşi, găvane purulente din care silabele se scurgeau la orice adiere… dar totuşi… aceea era casa mea…
Aceasta a fost cea mai mare aventură a vieţii mele: mi-am construit o casă din cuvinte, cu un living imens în care-am îngrămădit toate cărţile abandonate, aruncate de colo colo, proptite să nu cadă de cuvinte rătăcite, inundate uneori de lacrimi şterse pe furiş… împănate cu amintiri banal de personale… dar totuşi… multe carţi mai păstrează gustul şi mirosul iniţial… sau măcar parte din ele…
Ori de câte ori citesc o carte nouă realizez că acel om povesteşte ceva ce-i aparţine, împărtăşeşte cu mine acele amintiri, mă lasă să-l cunosc, să-l pipăi, să-i pătrund cotloanele sufletului, să-i descopăr viaţa, să-mpart cu el bucuria unei zile şi amorţirea nopţilor. Cuvintele lui sar dintre pagini, prind viaţă şi contur, se leagă strângând în zidirea lor mici bijuterii, miniaturi ale unei vieţi descoperite.
Ori de câte ori ies la rampă, deschid gura ca un peşte somnambul ce nu mai simte gustul apei, bat aerul cu buze inutil de uscate şi lipsite de viaţă… melasa tăcerii se risipeşte inundându-mi inutil bărbia, pieptul, viaţa în general.
Se pare că nu tuturor le e dat să poată povesti… sunt oameni seci ca iasca, lipsiţi de gust şi miros, inodori şi incolori ca apa de ploaie sau poate că totuşi apa de ploaie tot mai strânge la pieptul său lacrimile unui cer plin de nedetectate impurităţi… din această cauză, mi-am şi construit această casă din cuvinte, la adăpostul ei mă simt în siguranţă… departe de ispitirile vorbirii pentru că în spatele cuvintelor nimeni nu-şi poate imagina că m-am ascuns eu… omul din carte…
Zilele mele capătă culoarea paginilor necitite… trupul păstrează amintirea albului încărunţit iar marginile suferinde se-ngălbenesc inutil de încet rătăcindu-şi culoarea printre fărâmături…
Dacă voi mai avea putere, voi începe să destructurez încet, încet casa aşezând cuvintele într-o ordine firească, logică astfel încât inevitabila moarte să găsească pereţii întregi cu zile şi nopţi povestite pe-ndelete …  dar cine ştie dacă va mai rezista casa de cuvinte în mijlocul atâtor frământări şi evenimente…
Ce mă îndeamnă încă să mai muncesc  la acest asezământ? Orgoliul? Dorinţa de…? Chiar, ce mai poate fi de dorit atunci când te zideşti printre cuvinte despărţindu-te de lumea vie?
Să fie oare vorba de acelaşi lucru pe care l-a trăit şi Robinson Crusoe? Să fie oare dorinţa de a arăta , de a-ţi demonstra că încă mai opui rezistenţă? Să fiu oare şi eu în aşteptarea unui alt Vineri alături de care să reinventez cuvântul? Roata? Mişcarea? Aşteptarea? Revolta? Dar până la urma cred că nici măcar nu mai contează dacă şi cine mă va descoperi printre cuvinte…
Omul din carte, trebuie încet-încet să-şi piardă consistenta, să devină asemeni cuvintelor… o urmă pe o foaie de hârtie…o pată al cărei tuş se macină inexorabil… o umbră, o amintire…o…
***
Sunt cărţi care pur şi simplu mă omoară. Acţionează ca nişte pompe de vacuum şi încet, încet extrag tot aerul, ultima urmă de viaţă, ultima rezistenţă… sunt momente în care pur şi simplu mă prăbuşesc fără suflare, suferind o imensă implozie… doar un trăitor în deşert poate înţelege ce înseamnă potopul, deliuviul, un continuum de apă ce soarbe tot aerul din jur prinzându-te într-o capcană lichidă fără speranţă de scăpare pentru ca imediat totul să dispară lăsând soarele să-şi facă datoria… şi într-o oră deşertul să redevină acelaşi însetat şi doritor cuptor… ai putea crede că toată această desfaşurare de forţe a fost un efort în van? dar nu e aşa… seminţele-cuvinte uitate de timp, purtate printre pagini, răsar în faţa ochilor… pline de căldura şi savoarea unei noi înfloriri…


sâmbătă, 19 septembrie 2015

despre viaţa neştiută a cărţilor

iubeşte-mă stigă-n tăcere o carte măcinată de durere

...şi ce poate fi mai trist decât o carte aruncată la gunoi? O carte uitată, prăfuită abandonată-ntr-un colţ de bibliotecă... o carte care nu-şi mai împlineşte menirea... aceea de a fi aproape de minte. dacă Fericirile nu ar fi fost rostite la timpul lor ele trebuiau scoase din piatra seacă... fericit cel ce iubeşte natura căci el va simţi suferinţa ei şi va sări să-i ajute... fericit cel ce-şi iubeşte aproapele căci iubindu-l învaţă să se respecte pe sine... fericit cel ce iubeşte cartea pentru că aceluia descoperite îi vor fi fiind nespusele... fericit cel ce propovăduieşte cartea căci ale lui fi-vor toate: recunoştinţă şi mulţumiri... fericit cel ce duce mai departe dorul şi dragostea de carte căci viaţa lui se va revărsă din generaţie în generaţie dându-se pe sine odată cu fiecare pagină dumicată...

carte frumoasă, cinste cui te-a scris

m-am adunat din drumurile mele lăsând desaga cuvintelor să se odihnească pe foi albe ca uitarea... şi dacă nu eram eu ar fi fost altul pentru că datul cuvintelor este să fie rostite şi apoi tipărite iar cel al cărţilor să fie citite... o carte citită este o poveste împărşită... o carte necitită e o carte pedepsită... o carte scrisă este o bucurie pe când o carte nescrisă e o durere ascunsă... cine are ochi de citit să citească, cine are măiestria de a scrie să scrie iar cine nu poate nici de una şi nici de alta, fermecat şi înmuiat va fi de ascultare... căci numai prin ascultare s-au înfipt rădăcinile în stânca viitorului păstrându-se tradiţii, obiceiuri şi datini ce n-au să moară... şi au fost vremi de cruntă întunecime când cartea a fost hăituită, a fost vânată, a fost arsă pe rug şi afurisită dar cu toate astea ea a dăinuit... au fost oameni cărţi care s-au spovedit rugându-se cu voce tare pentru ca cineva să audă şi să ducă mai departe datul şi cuvântul... ai fost oameni avari care au ascuns bogăţiile cuvântului departe de ochiul hulpav al afurisitorului... au fost oameni care ştiind a scrie şi-au înbogăţit trupul cu haina scumpă a cărţilor... şi au fost oameni care scrijeleau în carnea tânără dorinţa de a şti, de a cunoaşte de a păstra.

despre datoria muritorului de rând

atâta timp cât o carte s-a-nchegat adunându-se din eter în pagini albe, curate, mirosind a primă ninsoare avem datoria de a o păstra, pângărind-o numai cu dragostea noastră, cu neuitarea noastră, cu bucuria împărtăşirii... dar în acelaşi timp trebuie să ne ferim de păcatul imfatuării... să nu omorâm copacul pentru a încrusta în fibra lui cuvinte goale...pentru că pleava poate fi lăsată ogorului pentru a-şi da obolul la proslăvirea vieţii şi a cuvântului adevărat... deci cine are ceva de spus să spună sau dacă nu să tacă pe vecie... nu plângeţi cănd cerul e senin mustind de primăvară şi nici nu vă smintiţi înbobocind când gerurile taie răsuflarea şi-ngheaţă  toată liniştea ci după sună porunca din vechime „bucurati-va cu cei ce se bucura; plangeti cu cei ce plang”...

despre locul de taină în care autorul se întâlneşte cu cititorul

sunt locuri, sunt timpuri şi sunt moduri în care această uniune este deplină, fără ascunzişuri şi fără ocoluri inutile... aşa după cum o carte îşi preumblă nefiinţa căutând loc de popas şi suflet născător tot aşa şi cititorul se preumblă printre rafturi, printre titluri, cernând lumini şi umbre, căutând ceea ce nici el nu ştie bine ce, dar caută... şi atunci când se aşteaptă mai puţin sau poate că tocmai istovul acesta al căutării, nerăbdarea ascuţită ca un fir de lumină, aşteptarea în care te cufunzi pentru a uita durerea, numai şi numai atunci are loc impactul, coliziunea, ciocnirea... iar căderea în reverie e dreaptă, fără resentimente şi fără minciună... în iubire nu poţi să intri cu jumătăţi de măsură... autorul şi cititorul sunt cele doua jumătăţi care se caută... este visul de împlinire la care nu poţi renunţa nicicând... fericit cel ce se simte împlinit regăsindu-se în paginile unei cărţi... fericit cel ce asemeni potirului sfânt oferă cuvânt de liniştire şi îmbărbătarea însetatului... încât sunt momente când poţi spune sleit ”parcă niciodată povestea nu fu mai frumoasă”...

cărţi iubite, cărţi uitate, cărţi abandonate


las la alegerea fiecăruia dreapta judecată a cărţilor pentru că nu poţi impune ceva dacă laşi liberul arbitru să-şi spună cuvăntul... dar totuşi, menirea unei cărţi e de a aduce bucurie nu e a sta încremenită între coperţile sale şi în nepăsarea noastră... datoria unei cărţi este aceea de a împărtăşi, de a apropia oamenii prin cuvânt şi simţăminte... o carte poate fi iubită sau nu dar a nu iubi o carte nu inseamnă că trebuie pedepsită cu uitarea noastră... o carte pe care nu o putem iubi e o carte care nu ne aparţine... e drept că pe lume există şi avari, barbă-albastră ce-şi pedepsesc iubitele aruncându-le trupurile şi păstrând căpăţânile pentru a-şi alina orgoliile... dar cartea e purtătoare de cuvânt şi cunoaştere... dacă simţi că o carte nu-ţi aparţine mai bine o laşi să plece căci cu siguranţă cineva o va iubi şi aprecia... „dăruind vei dobândi” spune un mare iubitor de cuvând şi de Hristos, deci dăruind o carte vei dobândi recunoştinţă... dăruind o carte vei dobândi bucurie şi împlinire... dăruind libertate unei cărţi vei dobândi linişte şi pace... 

vineri, 18 septembrie 2015

anotimpul plângerii


e greu să-ţi laşi amintirile să moară
duse de vânturi reci, senine
prin rigole străine
dar timpul nu se măsoară pe sine
pentru că nu-l interesează
coaja te strânge până la sufocare
alungând sevele din viaţă
pentru ca gerurile
să nu le sfărme-între dinţi
lasă plânsul să te cureţe de toate
lasă anotimpul liniştii să te acopere
ca o ploaie plină de igrasie
căci va veni şi vremea când vei înflori
printre amintirile celorlalţi
aşteaptă ploaia să-ţi spele lacrimile
descheie-te la gât şi lasă viaţa să plece puţin
în anotimpul ăsta toate păsările călătoare îşi văd de drum
ca să poată face un cuib, o viaţă şi o moarte
sper totuşi să nu-ţi laşi stăvilarele
puţin teatru te rog...


joi, 17 septembrie 2015

când viitorul se încheagă greu


sunt momente când oboseala iese la treierat
eu cad printre gloanţe de suspiciune
cu un nod şerpuitor în gât
astăzi cine urmează?
care vis se destramă?
zodiacul se simte depăşit fizic şi zilnic
pasienţa e la morgă fără etichetă
viziunea motivaţională caută disperată o doză
şi nici feng-shui-ul nu-i în toate apele lui
păcat că oracolele sibilinice şi-au luat lumea-n cap
şi-au plecat care încotro desperecheate

cineva se joacă cu mâinele meu
un joc început încă de ieri
şi care poate se va termina astăzi

sau poate că nu

sărutul lui Iuda



te-ai aplecat şi şoptit ai adâncit spaimele nopţii
poate că nici tu nu ai înţeles
şi te-ai lăsat dus de curent
dar ai uitat că şi stânca
poate fi vremelnic sub ape

Doamne, nici nu ştii cât sunt de fericit
că sărutul meu stă la baza fericirii lor
toţi vor să te cunoască
să ţi se dea plecaţi
şi să-ţi soarbă vorbele şi-nvăţătura

dărâmaţi templul asta şi în trei zile îl voi ridica
dar tu nu o să mai apuci să vezi
culorile s-au terminat
firele din ţesătură se duc
şi nici cerurile nu-s pregătite de potop

să nu mă laşi Doamne să rătăcesc în noapte
am să te aştept să-mi întorci sărutul
ca de la frate la frate
sau ca de la învăţător la ucenic

sărut dătător de viaţă 

miercuri, 16 septembrie 2015

tufa de ibiscus şi peştele melancolic


tufa mare din grădină plină e de icre negre

se vede că vine toamna, verdele se coace şi bobocii rămân cumva nedesfăcuţi
frunzele aiurite de atâta freamăt îşi iau peţiolul în traistă şi pleacă
unele la rigolă, altele după cum le poartă vântul
dar cele mai multe cu vis de emigrare
 chiar lângă alee adusă de spate
o tufă de ibiscus îşi numără petalele ce i-au mai rămas
e clar că nu o să-i ajungă să-şi ia lemne de iarnă
şi nici tuberculi de pus la rădăcină
asta e, au mai fost ierni grele
şi n-a murit
dar numai ea ştie cum a trecut perioada
prea multă zăpada mocirlită
şi pământ îngheţat de nu poţi să mai scoţi o rădăcina la aer
noroc că mai trece pe acolo peştele melancolic
îşi zice aşa pentru că suferă
îi e dor de balta lui care s-a evaporat
şi nu a putut să-l ia la ceruri

cât oare o să mai aibă putere să-şi depăună icrele?

marți, 15 septembrie 2015

sarabandă



mă ţinea strâns de mână
de parcă aş fi mai avut unde să fug
şi îi era teamă să nu mă piardă

patul reprezenta imensitatea oceanului
în care trupul insulă
căuta să-şi recunoască orizontul

stăteam pe loc, nemişcat
în timp ce lumea toată se-nvârtea haotic
exultând plină de viaţă

nu-ţi fie teamă, eşti cu mine
împreună vom trece pragul noii tale eternităţi

uitând toată zbaterea ce te-a secat

luni, 14 septembrie 2015

pariu cu moartea


sunt bătrân, poate prea bătrân doamnă
dar tot am curajul să pun pariu cu tine
şi spun că nu am noroc
iar ea nu a avut alternative
deci ori spunea că am
ori mă lua la tăvălit
şi astfel am ajuns un paradox
viu dat morţii fără de noroc şi fără de muză
(despre muză pot să spun că a mea este cam ursuză)
deşi am câştigat şi ştiu că nu am noroc
ea nu recunoaşte c-a pierdut
aşa că pentru moment nu mai fac pariu cu nimeni

să mor eu dacă mint

duminică, 13 septembrie 2015

sunt semn de carte



oare ţi-am spus de când aştept
să îmi desfac viaţa la piept
să-mi las tăcerile să zboare
să-nveţe valul cum se moare

poate că nimeni nu bănuie că în spatele jaluzelelor lăsate
e doar o neputinţă mică ce se zbate
să iasă la lumină

de fiecare dată mă aşez între paginile albe
despărţind o tăcere de altă tăcere
care în mod inexplicabil îmi desenează conturul şi piere

m-ai dorit bisectoarea vieţii tale
secantă la toate frământările şi întristările
dar încălzirea globală afectează soarta gheţarilor de la poli iremediabil

zborul cerne-n zare dorul
şi trupurile noastre caligrafiază lent
tot ceea ce pare acut şi strident pe-ntinderea uitării

umerii cad la datorie
tărănd aripile după ei într-o bruscă aporie

stilul fluture e scoborâtor din umere sau e o înălţare de aripă?