şi cuvintele s-au strâns jur împrejur, urlând: la moarte, la moarte, nu merită a mai trăi a pângărit totul cu gâlgâiala lui… şi a-ndemnat la revoltă toate rimele aleargă de colo fără credinţă şi fără a mai plăti dania la templu se duc toate versurile de râpă din cauza lui. nu mai departe ca ieri, spunea că împărăţia urâciunii s-a dus că-i timpul să ne căutăm sufletele să le scuturăm de-ncrâncenare şi urâţenie ca să poată intra clipele de mică bucurie şi frumuseţe şi mai spunea să ne privim inimile şi să le dăm ascultare să ne proţăpim în pragul vieţii şi să strigăm: Huiiiii-deo…vină viaţă de te-agaţă de visare şi speranţă ori aşa ceva nu se poate. E greşită învăţătura asta cum adică să ne ridicăm obrăzarul, cum să privim lumina-n faţă? şi cine să mai plângă? cine să mai povestească oamenilor dacă nu noi cuvintele? E adevărat că vrei să dărâmi toată scriitura, şi să dai uitării toată învăţătura înţelepţilor? urâciunea o să trăiască, dar o să fie ca un copac fără rădăcină cât crezi că o să adulmece roua frunzelor şi cât aer o să-i treacă printre inele desfăcându-le? E adevărat că le-ai spus cuvintelor şi rimelor că se va întoarce vremea lor? cum poţi opri vântul cu plasa minciunilor? Spune că eşti nevinovat de amăgire şi te absolv! Îmi stă în putere să-ţi iert toate greşelile şi cine crezi că ţi-a dat această putere? Omul? Cuvântul? Ai auzit? ai auzit? la moarte! la moarte! să dispară şi El şi numele şi urma lui! praful şi pulberea să-i ţintuie numele şi amintirea vom şterge toate cuvintele amăgite de el dându-le uitării şi de va fi nevoie, ne vom rescrie cuvânt cu cuvânt toate vorbele bune şi rele laolaltă! Luaţi-l şi faceţi ce vreţi cu El. Eu nu-i găsesc nici o rimă! (29.09.2009)
(Foto: Harris Wallmen - "Fotografia în cuvinte", inaugurată de "Ultimul sas" - GALERIE FOTO)
Demult, tare demult, pe cand pietrele stateau la taifas si-si desluseau tainele si povestile, bunul meu urca la munte sa gaseasca flori de leac si urme de zane. Si intr-o zi pe cand ostenise urcand din stei in stei, isi lasa capul pe o muchie de stanca razuita de trecerea anilor, a vantului si a ploilor. Vru el sa doarma, dar unde nu prinse a boscorodi si a destrama steiul la povesti, ca dupa doua zile cand bunul pleca la vale, el tot nu terminase de insirat si desirat la povesti. Si de atunci bunul tot urca la munte ca sa-si umple traista cu povesti pe care o deserta acasa. Si asa am aflat si eu o multime de minunatii ca nici nu stiu cu care sa incep. Se spune ca undeva, departe, intr-un sat napadit de saracie si foamete traia batrana Talida si feciorul ei Hakim. Vietile pustiite ale satenilor semanau cu desertul care macina orice stanca. Apa din putul satului scadea an de an ca si falnica armata a curmalilor ce inconjurau alta data locul cu umbra si dulceata fructelor. Nimeni nu stie cine era acela care facea toate astea dar multi incercasera sa afle. Ultimul, Ali, judele si capetenia tribului incercase sa afle cine le statea impotriva dar dupa cateva nopti petrecute in marginea fierbinte a satului sub suflarea aspra a vantului de noapte, disparu fara sa lase nici o urma. Oricat ar fi desertul de schimbator si nisipul de inselator toti stiau ca nu poti sa dispari fara nici o urma, decat numai daca te luau pe sus risipindu-te si adunandu-te farama cu farama, ielele nebunele, vartejurile neostoite, fetele despletite si nepotolite ale Doamnei si stapanei nisipurilor. De atunci nimeni nu mai incercase sa afle nimic iar viata satenilor se scurgea ca nisipul prefirat din varful dunei. Cu toate ca era inca tanara si viata nu i se scursese decat pe jumatate, frumusetea, stralucitoare altadata, a Talidei se ofilise de dorul sotului rapit de Ielele unduioasele si de grija pruncului, rodul dragostei lor, a carui viata era amenintata de ura pustiitoare a vrajitoarei care nu vedea cu ochi buni soarta si implinirea copilului. Dar zi de zi si an de an, Hakim se implinea si se intarea, crescut cu drag atat de Talida cat si de sateni care vedeau in el demnul urmas al judelui lor. Semnele cerului si ale pamantului ii erau deslusite de batranii satului si nu era lucru pe care sa nu-l stie sau sa nu-l poata face. Stapanea stiinta luptei si manuia toate armele cu pricepere si putere. Un singur lucru ii lipsea si era tot mai necajit din pricina asta. Ii lipsea judecata si aprobarea tatalui sau. Nimeni din trib nu indraznea sa-i ia locul si de aceea era tot mai necajit. Intr-o zi ii spuse mamei ca el pleaca in lume sa-si gaseasca tatal caci asa el nu mai putea sta. Talida, il privi spaimantata si ingrijorata dar stia ca odata hotararea luata nu mai exista cale de intoarcere caci era greu de intors din drum tanarul Hakim care ii semana intru totul tatalui. Ii pregati lipii din faina cea dulce a bobului amestecata cu laptele sau de mama pentru ca in fiecare zi sa-si aduca aminte din cine se trage. De asemenea ii pregati si cateva lipii din cenusa casei amestecata cu apa din putul satului pentru a nu uita de unde a plecat si cateva legaturi de curmale dulci ca insasi zilele copilariei de pe ulitele satului. Ii umplu burduful cu apa rece a putului amestecata cu lacrimile sale caci stia ca acesta poate fi ultima oara cand il vede. Ii ura drum bun si reusita, dupa care il conduse pana la marginea padurii de curmali si apoi il intovarasi cu privirea pana cand urma pasilor lui se pierdu in zarea fara sfarsit. Zilele treceau ca si urmele sale purtate de vant. Hakim iubea desertul cu toata asprimea sa si de multe ori se culca fara a mai trage urma cercului protector caci se stia iubit si aparat. De fiecare data cand se oprea sa manance asculta soaptele desertului care ii susurau povestea pasilor scrisi pe nisip pentru o clipa. Oameni si animale se perindasera de-a lungul timpului rascolind nisipul la umbra norilor uscati, prin roua saraca a noptilor sau prin arsita de cuptor a zilelor. Ori si cat intreba, nimeni nu stia unde se afla tatal sau, caci nisipul miscator putea povesti numai despre urmele pasilor nu si de trecerea fara de urma a vantului sau a zburatoarelor. Soarele putea povesti numai despre ceea ce el vazuse in drumurile sale, iar vantul ori si cat s-ar fi straduit nu-si amintea nimic despre acest lucru. Singura luna putea spune ceva, dar ea se pastra deasupra, rece si straina sau poate ca nici ea nu stia prea multe caci poate nu putuse deslusi nimic sub patura deasa a nisipului spulberat de vantoasele pletoasele, ielele nebunele. Si mergea Hakim, baiatul nostru, fara a se opri din drum, zi de aur drum de faur, in cuptor arzator cu cer clar fara de nor si albastru inselator si cu cat mergea tot pe atat ii ramanea. Merse el ce merse si iata ca, incet incet, fara sa bage de seama, totul in jur se schimba. Incepura sa apara trupuri uriase de animale impietrite care asteptau parca sa se ridice si sa plece mai departe. Erau trupuri de camile sezand si rumegand sau trupuri gratioase de gazele alungite a harjoana, crocodili si alte lighioane taratoare, trupuri de vulturi plesuvi ce asteptau sa se starneasca in cautarea prazii, sau lei infometati ce asteptau inconjurati de sacalii si hienele nesatule ca sa vaneze ceva. Tot soiul de animale, zburatoare si taratoare impietrite care nu asteptau decat sa se ridice si sa plece cat mai curand, pana cand nisipul nu va reusi sa macine toate aceste trupuri de piatra. Hakim mergea si se intreba ce poate sa insemne toate acestea dar nu-si putea da seama. Ici, colo, printre tufele uscate de iarba se zareau resturi de schelete albite de trecea anilor si a soarelui parjolitor. Vantul se strecura ridicand pulberea de aur a nisipului ca la atingerea unduitoare a valurilor inspumate. Intr-o zi se opri la umbra nelamurita a unei forme ce aducea cu trupul garbovit al unei femei. Se duse, se intoarse, facu cativa pasi si odata ajuns in fata ei se opri pentru a o privi caci parea ca vrea sa-i spuna ceva. Odata cu lasarea serii, aprinse focul de vreascuri si manca o lipie si cateva curmale potolindu-si setea cu cativa stropi de apa curata. Se culca cu gandul sa doarma dar trupul sapat in piatra nu-i da pace. Se suci, se rasuci dar somnul tot nu se lipea de el. Ochii prinsera a rascoli intunecimea tot mai adanca, punctata de stralucirea stelelor. La un moment dat, pe cand somnul se inchega ingreunandu-i capul si ploapele, din departarea fara de margini a mortii se ridica vocea soptita. Sari in capul oaselor iar somnul ii fugi. Printre soaptele noptii deslusi cu greu susurul vorbelor ce-l cautau. Bunule Hakim, voinice, daca vrei sa faci ceva pentru a ajuta aceasta lume, altadata plina de viata si suflare cauta raspunsul la Doamna de foc, Stapana dunelor si a nisipurilor. Daruind vei dobandi. Nu uita ca fiecare are un rost pe lumea asta si tot ce vezi in jurul tau trebuie sa-si duca la implinire soarta. Indiferent ce decizie vei lua ea te reprezenta si vei fi la fel de iubit si respectat pentru felul tau de a fi. Soarele se ridicase de o sulita pe cer cand Hakim deschise ochii si privi in jur buimac. Isi aducea aminte vorbele dar nu stia daca fusese vis sau adevarat. La picioarele lui era un morman de nisip spulberat de vantul diminetii. Privi in jur dar nu mai vazu nici o urma din forma de piatra ce-l strajuise toata noaptea. Dupa ce manca un pumn de curmale si bau cativa stropi de apa se ridica si pleca mai departe. Oare ce putusera insemna vorbele auzite ? Doamna de foc? Stapana dunelor si a nisipurilor? Poate ca ea ii va putea spune ceva si despre tatal sau. Dar unde o putea afla? Intrebari fara de raspuns. Dar Hakim stia ca pentru a reusi trebuiesa facaceva. Va merge si va intreba pe orisicine. Cineva tot va trebui sa stie ceva. Cineva il va ajuta cu siguranta. Orice calatorie incepe cu primul pas si pentru a strabate desertul trebuie sa-ti afunzi piciorul in nisipul fierbinte, trebuie sa treci de prima duna. Stranse samburii si-i puse intr-un colt al desagii alaturi de ceilalti. Poate ca odata si odata ii vor prinde bine la ceva. Se ridica si pleca mai departe. Si mergea Hakim fara sa-i pese de soarele arzator sau de fierbinteala nisipului. De multe ori se ridicase soarele la inaltime pentru ca apoi sa-si domoleasca cautarea in umbra deasa a inserarii. La un moment dat, cand aburul inserarii cuprindea lumea ca o mantie, i se paru ca viseaza, caci in zarea tremurata se zareau trunchiuri de copaci. Nu se mai culca ci merse mai departe prin racoarea blajina a noptii la lumina de argint curat a lunii si pe la amiaza ajunse la marginea aceleia ce parea a fi o padure. Cat vedeai cu ochii trunchiuri de copaci din care seva si viata se scursesera lasand in loc carnea neagra a cremenei. Caci toate trunchiurile si firele de iarba erau inecate in taria neagra a pietrei. Lovi primul trunchi cu varful hangerului si un sir de scantei rascolira aerul. Merse baiatul nostru fara a mai privi la trunchiurile impietrite sau la frunzele ce se loveau unele de altele la cea mai mica suflare, scotand zgomote de piatra sparta. In mijlocul unei poieni se opri si se pregati de culcare. Manca o lipie de cenusa, cateva curmale si bau apa din burduf dupa care puse capul jos si adormi. Hakim se gasi deodata in mijlocul unei paduri cum numai vazuse niciodata in care verdele mirosea altfel ca verdele palmierilor. Totul in jur respira viata iar seva purta aroma pamantului reavan si nu a nisipului rascolit de regrete. Din pamant se ridica un abur usor ca si rasuflarea sfanta. De el se apropie umbra tainica a unei pasaruici. Se aseza ca o parere pe umarul lui si-i sopti : Dragul meu print, daca tii cu adevarat la lumea asta impietrita a carei suflare de viata a fost rapita ca si tatal tau, cauta raspuns la curtea intunecata a Doamnei nisipului. Numai ea poate sa-ti dea raspuns la toate intrebarile caci ea este.….cauta raspunsul…daca vrei…..sau daca crezi ca poti….. Hakim se ridica frecandu-se la ochi si nevenindu-i sa creada cele ce auzise. Fusese vis sau adevarat ? Cine era aceasta Doamna misterioasa ? Cine erau batrana garbovita si pasaruica ? Cine putea sa-i dea raspuns la toate intrebarile ? Cine alta decat Doamna de foc, Doamna nisipurilor si a dunelor, Doamna si stapana Ielelor turbatelor, Ielelor frumoaselor….numai ea il putea lamuri. Chiar daca va trebui sa-si piarda viata, tot nu se va opri. Va merge pana cand va afla raspuns la toate. Se uita in jur si descoperi o piatra neagra ca si trunchiul copacilor dar care pastra forma pasaruicii din vis. O lua si o puse in traista alaturi de samburii de curmal. Isi potoli foamea si setea si porni mai departe. Si asa mergea baiatul nostru fara a se opri din drum : zi de aur, drum de faur, noapte de argint topit si de luna raspandit, prin cuptor arzator si prin ger scanteietor pana cand intr-o zi ajunse intr-un loc unde nu se vedeau decat casa scoicilor impietrite. Cat vedeai ochii se intindea o mare impietrita de scoici si melci a caror carne se prefacuse in piatra alba si tare alaturi de care casele lor pareau faramicioase. Se mira baiatul nostru cat se mira dar pana la urma pleca mai departe. Intr-o noapte, dupa ce mancase si-si potolise setea, din trupurile uscate ale scocilor se ridica o pulbere de margaritar care se asternu in slove curate si stralucitoare pe cerul noptii. Si acele slove ii desluseau ca daca va voi, putea sa rupa vraja ce lega in uscaciune si impietrire lumea din jur. Dar pentru aceasta trebuia sa ajunga la Doamna dunelor caci numai ea ii putea deslusi ce trebuie sa faca. Se uita in jur sa vada cine scrisese acele slove dar nu zari pe nimeni. Se culca, sau poate ca doar visase, dar cand soarele deja stralucea pe cer se ridica sa plece mai departe. Lipiile din bob curat se sfarsisera iar cele amestecate cu cenusa erau si ele gata. Mai avea doar un pumn de curmale si cativa stropi de apa. Manca ceva si-si umezi buzele. Hakim simtea ca mult nu trebuie sa mai fie, asa ca se ridica sa plece mai departe. Dar chiar la picioarele lui zari o cochilie ce impletea razele soarelui. O lua si o puse si pe ea in traista dupa care pleca mai departe. Si de ce mergea tot mai ramanea. Zi de zi, noapte de noapte, el mergea tot mai departe. Zi de zi si ceas de ceas, strabatea ce-a mai ramas. Merse Hakim pana cand soarele incepu sa-i arate lucruri care nu erau. Ceata zorilor se ridica aburind cerul senin si lipsit de orice umbra de nor. Ca o parere, in zare, nisipul prinse viata aruncandu-se in inaltul cerului ca o provocare pentru a cadea inapoi la pamant ca o pulbere viscolita si rascolita, intrupand forme nedeslusite. Totul era inspaimantator si de necrezut, amagitor si tainic. Lumina soarelui se strecura cu greu prin acest devalmasag ca si cand perdeaua groasa ar fi fost macinata de putreziciunea timpului scurs. Din pulberea rascolita se intruapa un palat cum nu mai vazuse pana atunci. Totul era filigram si bijuterie dar de asemenea purta pecetea crunta a intunecimii, caci nimic nu stralucea in soare ca si cand lumina s-ar fi lipit si ar fi ramas prizoniera zidurilor. Hakim privi cu teama treptele largi care urcau spre inaltul portilor uriase. Isi facu curaj si incepu sa urce caci stia ca orisicine ar fi fost avea sa capete un raspuns. Ajuns la portile mari cat toate zilele se intreba cine oare putea misca o astfel de poarta. Dar numai ce-si sprijini palma si poarta se scurse ca nisipul din clepsidra lasand locul gol. Trecu pregul siu in urma lui poarta de intrupa la loc ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Totul in jur era miscare. Ziduri se surpau si altele se intrupau la loc. Ferestre se deschideau lasand aerul parfumat al incaperilor sa se strecoare pentru ca mai apoi sa dispara ca si peretele nu ar fi cunoscut niciodata viata. Usa se deschise singura poftindu-l parca pentru ca sa se inchida in urma lui zidindu-se in nemiscarea peretelui. Sali fastuase imbracate in podoaba coloanelor suple ce se oglindeau in oglinda neagra a marmurei. Pereti ascunsi sub dantela alabastrului cald si misterios. Oglinzi ce raspandeau lumina candelabrelor si a lumanarilor parfumate. Sofale moi ca insasi parerea rasuflarii. Covoare ce impleteau nisipul cel mai fin in felurite culori si modele. Totul in jur era nisip si piatra dar cat de diferit aratau fata deceea cese vedea afara. Desertul isi adunase toate comorile pentru a le infatiasa ochilor, pe rand sau toate odata. Hakim se pierduse privind la toate acele minuni. Cadane si sclave purtand tavi cu tot felul de fructe si pocaluri cu bauturi racoritoare se intrupau si dispareau pe culoare si sali. Totul era necontenita miscare ca si nisipurile dunelor ce se muta din loc in lor, maturand totul in calea lor, mistuind viata si aducand spaima in tot locul. Usile se deschideau si se inchideau singure, indrumandu-l si purtandu-l prin tot palatul. Tot mergand uita de foame si sete, uita de noapte si zi caci pana si osteneala disparuse prefacandu-se intr-o dulce si molateca amorteala. In fata lui, incaperile se mareau si se inaltau pana cand ajunse in fata unor usi de diamant care nu puteau fi cuprinse cu o singura privire din cauza stralucirii si a inaltimii. Acestea se dadura in laturi lasand sa se vada in toata maretia sala tronului. Nimic din ceea ce mintea omeneasca croise nu se regasea aici. Totul era altfel, diferit, incat Hakim se intreba daca este treaz sau viseaza. Pereti de clestar cu luciri pierdute, coloane de margaritar ce se pierdeau in inaltul de necuprins al palatului. Culorile curcubeului erau talmacite in oglinzile dalelor ce pavau sala. Cuvintele erau prea sarace si nu puteau descrie tot ceea ce era acolo. Mii si mii de lumanari inmiresmau aerul cu parfumul dulceag al zoriorilor. Dar deasupra tuturor la capatulcelor trei sute de trepte se afla tronul sapat in stralucirea fara de seaman a cristalului. Sunetele suave de harfa se alintau picurate de la inaltimea tronului. Hakim inainta fara a putea deslusi cine era pe tron. Chiar si fetele celor din jur erau greu de deslusit caci incontinuu se schimbau ca nisipul de pe fundul marii alintat de mana valurilor. Incepu sa urce treptele una cate una mandru si semet, fara a se pleca si a se ploconi. Pe la jumatatea drumului, treptele se surpara in fata si in spate, de-a stanga si de-a dreapta si ramase privind in sus la tronul ce parea tot mai sus si mai departat. Urmeaza-l pe cel ce cauta adevarul dar fereste-te de cel ce spune ca l-a gasit. Aceste vorbe le auzise sau chiar el le susurase ca raspuns la intrebarea nepusa ? Duse mana la desaga si scoase samburii de curmal pe care ii arunca in haul care se deschidea inaintea lui. Privi zborul lor spre inalt pentru ca apoi sa-i vada inlantuindu-se si adunandu-se, prefacandu-se intr-o punte frumos dantelata din trunchiurile pline de viata ale curmalilor. Pasi fara de teama pe punte trecand haul amenintator care se inchise apoi ca si cand nici nu ar fi existat. Treptele se miscau de credeai ca urcau si ele odata cu el de ziceai ca parca nici nu s-ar fi miscat din loc. Urca fara contenire cand deodata totul in jurul lui se innegri de mii si mii de trupuri fosgaitoare. Scorpioni de toate marimile se scurgeau pe trepte ca si cand nimic altceva nu ar mai fi fost. Ganganile incepura a se framanta si a se catara pe picioarele lui. Privi in jur si-si dadu seama ca nicaieri nu avea scapare, ca nu poate realiza nimic prin fuga caci totul in jur era o mare de trupuri in miscare, trupuri si clesti care cautau. Incarca sa mai faca un pas dar vazu ca nu are unde pune piciorul. Pentru cei mai multi, frica de a pierde este mai mare decat dorinta de a castiga. Dintr-un gol de intrebare un raspuns iata c-apare. O soapta, o rasuflare, o dorinta arzatoare. Isi aduse aminte de trupul impietrit si innegrit al pasaruicii si duse mana la traista. Scoase piatra din traista si o arunca in sus cu credinta in izbanda. Zbor de-argint, plutire lina, aripa si pana fina, gheara tare de clestar, clont cu licar de opal. Pasaruica prinse viata si incepu a sfarteca si a inghiti la trupuri fosgaitoare de credeai ca era o moara de tocat ganganii. In cateva clipe locul din jurul flacaului se curati si ca la un semn toti disparura ca inghititi de pamant. Treptele isi mai potolira miscarea si Hakim putu deslusi la capatul lor tronul cu sclipiri de hiacint. La inceput ca o parere, apoi ca o soapta ce trece in strigat pentru ca mai apoi sa intreaca in putere si tarie tunetul care se sparge de pereti navali apa in sala. De la inaltimea lui incepura a se revarsa valuri de apa inspumata care prindeau si sugrumau totul in jur. Treptele se topeau cariate si mancate de apa care navalea si care punea stapanire peste tot. Incet, incet totul se pierdu sub rasuflarea ei vijelioasa si mai intai ca o mangaiere, apoi ca un lat ce urca si strange, totul in jur disparea sub undele inspumate. Cand apa ii ajunse la piept isi dadu seama ca oricat ar fi urcat tot nu ar fi scapat de mania ei. Alege muntele nu pentru piscul sau ci pentru urcus. Bucura-te de ceea ce traiesti. Soapte revarsate odata cu apa. Ganduri zburatacite si ele. Dorinta de a se intoarce cu raspunsuri la toate intrebarile. Dorinta de a-si gasi linistea si tatal. Traista prinse a pluti alaturi de el si din ea se zari stralucirea acelei scoicute ce impletea razele soarelui. O scoase si inainte de a disparea sub valuri mai avu timp sa o arunce in susul scarii. Batu apa in speranta ca va reusi sa iasa dar totul fu in zadar. Apa era mult prea adanca. Pe cand se pregatea sa-si spuna ultima ruga, simti ca treptele ii fug de sub picioare si se lasa tarat de apa. Prima data nu-si dadu seama ce se intampla dar mai apoi realiza ca de fapt apa il tara cu ea spre inalt, aruncandu-l aproape de picioarele tronului. Scoicuta tragea ca un burete uscat toata apa care se revarsa. La capatul treptelor se afla o platforma placata cu mozaic de aur si pietre nestemate, iar de acolo porneau cateva trepte ce sprijineau tronul semet. In jurul tronului o multime de fete fecioare ce cautau sa-i fie de folos Doamnei lor, Regina. Nici in vis si nici in descrierile batranilor nu pomenise o asemenea frumusete de fata. Vantul inmiresmat ar fi fost mandru sa-i poata racori buzele insetate iar ploaia fina a primaverilor s-ar fi bucurat sa-i poata limpezi lumina ochilor atinsi de o tristete fara de margini. Chiar si mandrul soare s-ar fi bucurat sa-i poate mangaia pleoapele ostenite caci rar se putea vedea o asemenea frumusete. Hakim se ridica aranjandu-si hainele aflate in neoranduiala si se indrepta catre treptele ce duceau la tron. Ajuns in fata ei, se pleca dupa cuviinta, aratandu-i respectul cuvenit. - Marita Doamna si Stapana te rog iarta-mi indrazneala de a urca pana in preajma ta zise flacaul fara a-si pleca privirile, ingaduie-mi sa te rog a-mi deslusi taina locurilor si a lucrurilor daca nu este cu suparare. - Fiecare lucru la timpul sau, voinice. Rabdarea poate la fel de bine omora sau salva un om. Depinde de tine ce cale alegi. Dar spune-mi ce vezi ? Ce ti se desluseste privirii ? - Prea buna mea Doamna, cum poti intreba un muritor ce este nemurirea ? Cum poate deslusi altcineva decat Creatorul alcatuirea suava a florilor de crin ? Cum poti potrivi mai bine culorile decat in taina curcubeului ? Cine are indrazneala sa creada ca a privit dincolo de pragul netrecut ? N-as vrea sa te manii cu nestiinta raspunsului meu. - Nu pune la incercare rabdarea mea tinere. Cauta sa dai raspunsul corect si cat mai repede. - Si de n-as avea ochi si tot as vedea, si de n-as avea urechi si tot as auzi, si de n-as avea minte si tot as intelege caci totul in juru-ti nu este decat chemare tainica : Priveste-ma ! Spune parfumul trupul tau! Apreciaza-ma ! Spune frumusetea intelepciunii tale! Intelege-ma ! Spune caldura puterii tale! Respecta-ma ! Spune murmurul sufetului tau! - Curajul, si intelepciunea ta te-au salvat. Fie ca viata sa-ti fie lina ca insasi pacea si curatenia sufletului tau. Cere-mi ce voiesti si te voi ajuta, dar nu uita, nu cere prea multe de la mine caci si eu trebuie sa platesc pentru tot. Fiecare soapta smulge un graunte din taina vietii mele. Cu fiecare cuvant paloarea fetei se schimba. - Desluseste-mi taina regatului scoicilor. Ce s-a intamplat ? Ce pot face se redestept la viata locul ? - Ştima apelor, a furat viata si aburul apelor caci acolo se intindea lumea nelinistita a valurilor marii. Ceea ce te-a intampinat, ca fiind a treia incercare este doar o mica parte din ceea ce ar fi trebuit sa fie acolo. Ea iti poate spune mai multe. Daca vrei sa faci ceva aduna toate scoicile la un loc si ofera ca pe o ofranda floarea de margaritar a sufletului. Numai ea poate readuce la viata taina valurilor inspumate. Cand termina de vorbit fata se transformase pana la mijloc in piatra faramicioasa de nisip legat. - Care era urmatoarea intrebare ? Hakim privea cu teama la fata ce se chinuia si ii fu teama sa continue. - Ce trebuie sa se intample se intampla mai zise fata privind cu sfiala si cu o unda de regret in jos la frumosul Hakim. - Care este taina si ce pot sa fac pentru a readuce la viata padurea impietrita ? - Numai Doamna Ielelor poate sa-ti desluseasca taina dar daca vrei sa faci ceva trebuie sa ridici toate trunchiurile cazute imprastiind totodata scanteieri din stea nascute. Cand termina de vorbit, fata era prefacuta pana la gat in piatra faramicioasa. - Si ultima intrebare ca sa se implineasca soarta, zise fata abia deslusit. - Iarta-ma frumoasa Regina ca ti-am pricinuit atata suferinta. Cum pot indrepta raul facut ? - Ultima intrebare,voinice, nu pierde timp pretios….. - Ce s-a intamplat cu tara impietrita a animalelor uriase ? - Stapana Dunelor, poate sa-ti spuna ce s-a intamplat si de ce le-a impietrit dar ca sa le ajuti trebuie sa oferi rubinul inimii si al vietii cand cauti sa le intregesti, sa le refaci. Numai asa….. Dar nu mai apuca sa termine caci se prefacu toata in piatra sfaramicioasa. Fetele din jurul ei se prefacura si ele in stana de piatra, asa incat Hakim ramase singur fara a mai avea cui cere un sfat, o parere. - Iarta-ma Domnita, Preafrumoasa zana pentru durerea pricinuita, dar sa stiu bine ca mor si tot voi cauta leac pentru a te scoate din puterea acestei vraji. Cine ma poate oare indruma acum sa aflu cele trei lucruri. Inca stapanit de tremurul spaimelor petrecute si a ostenelii se lasa pe pardoseala mozaicata si adormi somn greu si binefacator. Din adancimile intunecate ale somnului se strecura pana la el ca o parere glasul si chipul fetei. Mana ei usoara ca adierea parfumata a zefirului ii mangaia fruntea linistindu-i zbuciumul tumultuos al gandurilor. - Stapana Dunelor vrea sa cuprinda in latul pustiirii toate locurile si de aceea l-a rapit pe tatal tau pentru a taia curajul oricui ar incerca sa porneasca impotriva celei care fura apa din put si reduce padurea curmalilor. Tot ea a impietrit lumea animalelor uriase pentru a se macina totul sub suflarea vantului nisipos. Pentru ca uraste viata a alungat tot pasaretul cantator si toate salbaticiunile impietrind padurea. Iar pentru a fi sigura ca nu se mai prelinge strop de abur pe pamant a secat si marea, impietrind toate vietuitoarele din ea. Dar in tablele legii se spune ca ii va fi data puterea numai pana la venirea unui voinic ce va darui fara regrete floarea de margaritar a sufletului, rubinul inimii si al vietii si scanteierile din stea nascute, mintos si puternic care va avea curajul sa se lupte in arme si in istetime cu ea. El si numai el va putea sa o invinga caci dupa cum spune tabla intelepciunii: "poti cunoaste un om destept dupa raspunsurile lui, poti recunoaste un intelept dupa intrebarile lui iar omul darz il stii dupa hotararea lui de a nu pierde." - Spune-mi Stapana inimii mele cum pot sa te scap de sub puterea vrajii ? murmura visul caci buzele lui ramasera nemiscate. - Tot la tablele intelepciunii scrie: "si acum nu-ti mai ramane decat nadejdea, dragostea si credinta. Iar cea mai mare dintre ele este dragostea." Hakim se ridica buimac in capul oaselor si vazu ca era tot singur. Isi dadu seama ca fata din vis venise pentru ultima oara la el ca sa-l imbarbateze si sa-l incurajeze caci nu-i era data dezlegarea de a-l lumina si de a-l lamuri pana la capat. - Si de-ar fi sa umblu toata viata si sa strabat desertul de la capat la altul si chiar mai departe si tot am sa aflu raspuns mai zise dupa care se ridica si iesi din palat. Soarele arzator stingea orice miscare sub clopotul caldurii. Hakim isi ridica privirea smerit, fara a se sumeti si spuse: "marite stapan al celor vazute, domn al zilelor si parinte bun al celor ce misca si sufla de la tine am invatat ca numai atunci cand vrei poti. Spune pot si vei putea, asa suna indemnul tau. Ajuta-mi sa izbandesc caci fara de sprijin si povata stiu ca imi va fi greu." Isi lua traista si porni fara a mai cerceta incotro. Nu dupa mult timp ajunse pe taramul scoicilor de piatra. Isi aduse aminte de indemnul fetei si fara a mai sta pe ganduri prinse a aduna morman multimea scoicilor. Marginile taioase ii zdrentuiau talpile,dar el nu pregeta. Mormanul se inalta cat un munte si greu ai fi putut crede ca totul fusese posibil prin munca si hotararea unui om. Stranse ultimele cochilii si cu ele urca panta muntelui. Le aseza cu migala ridicandu-si fata spre casa cerului. Lacrimi de bucurie ca putuse duce munca la bun sfarsit i se prelinsera pe obraji si se innodara in barba strecurandu-se catre pamant. De cum atinsera scoicutele, prinsera a sfarai si a bolborosi si din acele locuri incepu a se revarsa apa in valuri inspumate. Pana seara la asfintit jur imprejur cat vedeai cu ochii se intindea marea ce-si juca scanteierile de argint topit, facand carare soarelui, mandrului. Dintre unde se ivi o scoica uriasa care parca rasufla strarnind apa din jur. Cu un oftat aceasta se deschise, lasand sa se vada carnea moale si frematanda a trupului ei. Hakim se urca fara de teama si cum se aseza, scoica prinse a se misca impingand apa in valuri marunte. Se culca si adormi strapuns de osteneala. Cand se destepta, se afla pe malul marii iar valurile i se culcuseau la picioare ca niste pui ostoiti. In palma ii stralucea o perla ce amintea de urma lacrimilor sale. O privi pret de cateva clipe dupa care o puse in chimir si apoi isi strecura mana prin apa. Era rece iar la gust era ca si lacrima ce strangea putina amaraciune in causul apei sale. Umplu burduful gandind ca poate ii va prinde bine candva si pleca mai departe. Nici foamea si nici setea nu-l chinuiau asa ca-si vazu de drum intins, fara a tine cont de faptul ca soarele isi tot strangea poteca de nori pufosi pentru a-l feri de parjol si vipie. Ajunse si la marginea padurii de piatra si incepu a salta copacii cazuti la pamant si a propti crecile mai groase ca pe niste lastare. Dar din ce muncea parca tot mai mult era iar soarele cu toata fereala tot nu-l putea izbavi de caldura muncii. Curand trupul ii prinse a straluci de siragul boabelor de sudoare. Nestematele cu scanteieri de stea se lipeau de trunchiuri, lacuindu-le cu puterea magica. Cand termina de saltat si ultimul trunchi, baga de seama ca incet, incet, padurea prinde viata si isi recapa culoare. Verdele punea stapanire si inmiresma aerul. Se lasa la umbra unui copac al carui nume nu-l stia si adormi purtat in lumea visului de trilul pasarilor inviate si ele la chemarea blanda a parfumului florilor deschise. Cand se destepta vazu langa el un tufan plin cu fructe coapte si zemoase ce-l indemnau si-i faceau cu ochiul parca. Lua cateva si manca dupa care se ridica sa plece. In iarba moale si deasa, aproape de locul unde isi odihnise capul, se afla raspandit un pumn de scanteioare ce straluceau ca niste stelute. Le culese privindu-le si-si aminti de spusele fetei. Cine ar fi crezut ca munca poate naste aceste minuni ? Le puse in traista si pleca mai departe, lasand verdele stapan peste acele locuri. Merse el ce merse, zi din seara in alta seara si din zi prin noapte iara, fara odihna, caci dorul de frumoasa impietrita era mare ca si spaima de a o pierde, macinata de harjoana vantului ce starnea nisipul supus. Si pe cum mergea iata ca ajunge si la marginea tinutului animalelor uriase. Se opri la prima forma impietrita cautand sa-i desluseasca conturul. Stranse nisipul lutos si-l inmuie cu putina apa, incercand sa carpeasca golurile lasate. Pe cand se chinuia sa indrepte nisipul lutos care se pravalea uscat pielea palmelor i se zdrentuise si mici boabe de sange se ivira in palma. Ca prin minune, lutul prinse a se lega cu acest sfant tribut si in curand in fata lui se ivi o mandra pajura cu aripile larg desfacute. Porni mai departe si in urma lui rasareau rand pe rand tot felul de animale si pasari: camila ce duce toata tristetea desertului in spate, sacalii jinduitori si hienele sovaitoare, leii ce fac sa tremure pana si nisipul la ragetul lor, strutii care-si zburataceau penele si pasarile minunate si nemaivazute, vulpi stufoase si lupi hamesiti, sobolani si soareci cat oaia de mari, catari si cai nemaintalniti si cate si mai cate. Cand ajunse la ultima forma se uita fara a deslusi ce anume trebuie sa vada acolo. Apoi inchise ochi si-si lasa mainile duse si conduse. Lutul se lipea si se prindea capatand contur si forma. Abia cand mainile ii cazura ca retezate de osteneala avu curajul sa deschida ochii. In fata lui se afla chipul inversunat de spaima si manie a celei ce era numita si renumita. Atinse pleoapa unui ochi si acesta se deschise lasand sa se vada mania ce stralucea. Odata se scutura imprastiind nori de praf si nisip si unde nu prinse a se inalta si a se umfla ca in curand se vazu in fata uriasei Doamne a dunelor, Stapana ielelor, Stima apelor si Spaima muritorilor. Cu glas de tunet aceasta i se adresa : - Cum de indraznesti sa ma tulburi cu curajul si indaratnicia ta tinere muritor ? Au nu te-ai gandit ca nimeni nu are puterea sa ma invinga ? - Eu am plecat in lume sa-mi gasesc tatal, sa aflu taina apei din put si a curmalilor din jurul satului. - Dar nu te-ai oprit la a afla aceste lucruri ci te-ai pornit si ai spart stavilarul apelor redand scoicilor marea furata, ai dezlegat vraja ce impietrise padurea cu trilul pasarilor si parfumul florilor cu tot si acum ai avut curajul sa readuci la viata toate aceste uriesenii. Si ai facut totul numai ca sa ma umilesti si sa-mi stirbesti puterea. - Daca ar fi fost dupa cum spui, de ce crezi ca mi-as mai fi dat sangele ca sa te carpesc si sa te intregesc ? - Uiti ca asta este numai o forma in care ma manifest si in care pot apare ? Am mii de feţe pe care nu mi le cunoaste nimeni. Afla ca imi sta in putere sa ridic in inaltul cerului sau sa cobor in strafunduri tot ce viata si moartea a lasat pe acest pamant. Totul mi se supune fara a carti. Nori de nisip pot ridica zid nepatruns, valurile vantului pot invartosa, zmuci si rascoli munti, mari si deserturi intinse, ielele vantoasele pot face tot ceea ce le poruncesc. Doar un semn sa fac si totul in jur poate prinde viata sau poate murii, totul in jur se poate schimba fara a prinde de veste. Cum de ai curajul sa mi te impotrivesti ? Si cum de nu-ti pleci privile spaimantate ? Cine esti ? Din ce aluat esti facut ? - Caci este scris « Pierde-voi intelepciunea inteleptilor si stiinta celor invatati ». Spune pot si vei putea, am fost invatat. Caci sunt un leu si nu o oaie ce asteapta sa fie manata. Iar cand leul e flamand mananca si cand ii e sete bea. - Cine te-a invatat aceste lucruri ? - Cel ce ar fi putut sa-mi arate mult mai multe daca nu ar fi fost rapit. In acest timp in jurul lor prinsera a se aduna multe dintre animalele trezite la viata de Hakim. Toate isi aratau spaima si dorinta de a scapa de aceasta spaima, caci toate fornaiau si bateau din copita. Ştima isi ridica bratele agitandu-si sceptrul. - La astfel de vorbe mestesugite vad ca te pricepi. Ce mai stii ? - O marita Doamna, nimeni nu este atat de bun incat sa nu aiba si ceva rau si nimeni nu este atat de rau incat sa nu aiba si ceva bun intr-insul. Te rog arata-mi fata urii ca sa nu-mi fie straina, dar totusi umple-mi cupa cu iubire pentru ca si dusmanii sa-mi devina prieteni. - Oh, cum poti rosti astfel de vorbe mai spuse ea si prinse a se macina si a se schimonisi ca roasa de mii de chinuri. Piei din fata mea. - Voi intampina fiecare zi cu iubire in inima. Iubindu-i pe toti cei din jur stiu ca nu pot avea dusmani. - Vai tie, mai apuca sa zica. Tot atunci ridica sceptrul ca si cand ar fi dorit sa loveasca. Dar multimea animalelor si pasarilor prinsera a scurma in trupul ei ce se faramita si se imprastia, nisip purtat de vant. Incet incet trupul ei uriesesc se topea ca pojghita inghetului din noptile desertului. In curand nu mai ramase decat capul cu ochi deshisi si sfredelitori. De pe buzele inghetate in moarte se rostogolite ultimile soapte « pastreaza cu sfintenie lucrurile pe care le poti darui din toata inima in acelasi timp pastrandu-le : un cuvant bun, un zambet si o inima recunoscatoare caci acestea sunt armele cu care m-ai invins fara a banui macar ». Hakim privea si nu-i venea sa creada. Era cu putinta ? Numai atat ? Cine ii va mai descifra acum toate tainele nedeslusite ? Cazu in genunchi aducand ruga de multumire si recunostinta, dar osteneala ii ingreuna pleoapele si capul si cazu la pamant secerat de somn greu. Cat timp dormi nu putu afla dar cand se trezi mainile ii erau curate si nu se vedea nici o urma din chinul si ranile trecute iar in palma ii stralucea o boaba sangerie din rubinul inimii si al vietii. Nu se vedea nici o urma din animalele uriase iar din spaima de cuptor a desertului nu se mai zarea nimic caci iarba deasa si inalta se strecura pana hat departe printre copacii uriasi ce-si ridicau bratele sprijinind cerul. Se ridica sa plece si atunci baga de seama ca din tot trupul Doamnei Dunelor mai ramasese o mica ridicatura de nisip ce ascundea o forma de piatra ca un catafalc. Se apropie si vazu ca intr-adevar era un sicriu bogat din piatra, placat cu nestemate si aur. In sicriu nu era alta decat Zana, Preafrumoasa, Domnita si aleasa inimii, care purta somnul mortii si al impietririi pe chip. Prea multe taine pentru un suflet muritor isi zise. Saruta buzele impietrita dupa care aseza boaba de rubin a vietii pe sanul impietrit. Scoase floarea de margaritar daruita de Zana Scoicilor si o aseza pe buzele impietrite ca un ultim sarut iar pulberea scanteioarelor ce straluceau ca niste stelute o presara peste tot trupul impietrit. Mai privi odata chipul drag pentru a-l pastra viu in fata ochilor si se intoarse pentru a pleca in lume sa afle taina ce-i inchidea in impietrire pe aleasa inimii. Un clinchet si o rasuflarea usoara il facura sa se intoarca. Ploapele delicate ale fetei se zbateau usor, aripi de fluturi speriati. Hakim se apleca si o ajuta sa se ridice. Fata suspina adanc si deschise ochii privind in jur. O culoare delicata ii impurpura obrajii. Pleca ochi si isi indrepta o suvita ratacita pe frunte. Fara a ridica ochii sopti: - Fie ca cerul sa nu te lase sa te abati de la judecata-ti dreapta. Si te rog bunule Hakim iarta-ma pentru toate greselile mele si nu ma pedepsi pentru greselile si rautatile altora. - Floarea mea de iasomie, cum poti rosti astfel de vorbe. Buzele tale n-ar trebui sa stie decat de alintul soaptelor inmiresmate. Nimic nu mi-ar stat in cale si as fi facut totul pentru a te scapa de urgia impietririi. Fi buna dar si lamureste-ma te rog de ce toate aceste minunate intamplari si peripetii ? Poti sa ma ajuti sa aflu ce s-a intamplat cu bunul meu tata ? Unde se afla el acum ? - Fi linistit voinice. In aceste clipe, tatal tau se afla acasa mangaindu-si si imbarbatandu-si sotia ce nu l-a uitat atata amar de timp. Tot satul il asteapta si vrea sa-i sarbatoreasca intoarcerea. Dar nu uita ca bucuria nu poate fi deplina fara tine. - O Floarea mea de lotus, sti ca imi este greu a pleca fara tine, bineinteles numai daca te invoiesti sa ma urmezi. Caci buna mea Stapana, de cand te-am vazut inima mea nu bate decat pentru tine iar in fata ochilor nu am decat chipul tau delicat. - Stii bine ca nu voi urma pe altul tinere Hakim, caci sunt jurata celui ce ma va scapa de sub vraja grea. - Hai dar sa ne intoarcem in sat si pe drum imi vei povesti toate cele taine si minunatii. O Blanda mea Adiere de Portocal iarta indrazneala si nestiinta mea dar cum oare poti merge ca nu am nici baldachin sa te feresc, nici cai si nici camile ca sa poarte pretiosul tau trup. Cum oare vei merge ? - Asa cum tu ai putut indura atatea la fel voi face si eu. Se ridica fata si pornira incet, fara graba spre zarea strabatuta de culoarea virtii data in parg. Nu facura trei pasi si in fata lor aparu ca din senin Pajura maiastra, uriasa uriaselor. Isi desfacu aripa ca o scara si cu capul plecat ii impingea usurel pentru a se urca in spatele ei. Urcara aripa ca pe o scara imparateasca si ajunsi sus gasira un mic baldachin pregatit pentru ei. Nici nu apucara sa se aseze bine ca mandra pasare isi intinse aripile si intr-o clipa se aflau in inaltul cerului la portita soarelui. Vantul prinse a adia si a rascoli aerul incins racorindu-i asa incat nu simtira valtoarea infocata a razelor soarelui, soarelui maritului. Atunci fata prinse a-i povesti tot ce se intamplase cu ea si cum fusese rapita de la sanul mamei sale. Caci Uriasa se temea de frumusetea si puterea dragostei sale. Cum fusese adormita si inchisa in pestera palat si cum o trezise Zana Mezina pentru a putea raspunde numai la trei dintre intrebarile lui dupa care sa se prefaca in stana de piatra. Cum il asteptase sa vina caci stia ca el si numai el poate sa-i vina de hac Vrajitoarei. Spunand toate acestea, fata isi lasa capul pe pieptul lui si inchise ochii. Hakim indrazni si-i mangaie parul de aur topit ce se rasfirase ca o boare de soare poleit. Cand termina de povestit iata ca vazu in zare si satul inconjurat de armata uriasa a curmalilor. Cu batai domoale de aripa mandra pajura se lasa la marginea satului. Astepta ca cei doi sa coboare din baldachin si cand fura inaintea ei lasa sa-i scape o lacrima care sfaraind se strecura in nisipul uscat. In acel loc prinse a se inalta un palat cu totul si cu totul de aur si argint batut cu praf de nestemate. Curtea stralucea ca un curcubeu sub perdeaua stropilor fini de apa ce se revarsa din fantanile scobite in carapace de scoica uriasa iar in tot locul se aflau pomi cu frunze de aur, argint si arama ale caror fructe straluceau in toate culorile nestematelor. Triluri fermecate faceau sa tremure aerul ca o panza subtire. Hakim si frumoasa lui Fatima ramesera inmarmuriti nemaistiind ce sa spuna. Atunci Mandra Pajura vorbi cu glas omenesc si le multumi pentru ca scapasera tinutul apelor, tara padurilor si regatul animalelor de sub puterea Vrajmasei iar toate cele ce se vedeau nu era decat semnul lor de recunostinta. Spuse aceste vorbe si se ridica in inalt, facandu-se mica si tot mai mica pana cand disparu printre nori pufosi. Hakim si Fatima pornira catre sat dar dupa cativa pasi se oprira caci multimea satenilor in frunte cu Talida si tatal sau Hamid venea sa vada minunea acelui palat care rasarise ca din pamant langa satul lor. Lacrimi de bucurie izvorara si multa vreme vorbele nu-si gasira loc printre ei caci bucuria era mult prea mare. Cand bucuria revederii se mai domoli, din palat incepura a iesi fete maiastre, slujnicele Fatimei, ce prinsera a intinde mese imbelsugate si a pofti pe toti sa se aseze iar apoi fiecare prinse a povesti toate prin cate trecuse. Multe zile si multe nopti tinu ospatul. Talida si Frumosul ei hamid se retrasera bucurandu-se de pacea si linistea batranetilor iar Hakim si Preafrumoasa Fatima carmuira multa vreme cu iubire, dreptate si cinste. Chiar daca vremea lor e demult apusa, ei inca se mai preumbla printre trunchiurile batute in nestematele noptii. Poate ca si acum batranii se mai aduna la marginea satului, printre curmalii plin de rod dulce la o ceasca de ceai aromat si inca mai stau si povestesc minunile petrecute pe vremea lui Hakim si a preafrumoasei lui Fatima, printul cu inima de aur si zana cea inteleapta, caci cine poate stii cate s-au mai intamplat cu adevarat. Dar daca mai aveti putina rabdare o sa ma intorc ca si bunul meu si sigur nu o sa vin cu traista goala. Cate zile insorite atatea nopti povestite, cate zile-s fara nor atatea povesti cu spor, cate zile adunate atatea povesti uitate. Si-am aflat ca nu-i usor, sa torci vorbele cu spor, sa le-aduni in ghemusoare si sa tesi povestioare. Cica e mult mai usor sa croiesti cate-un covor sau carpete fermecate, sa te poarte hat departe, prin palate luminate si prin hrube intunecate. De vorbit am mai vorbi si poate-am mai povesti dar mos Ene a venit si cu el nu-i de glumit. Caci si maine este-o zi si tot om mai povesti, ne-om vedea si maine seara cu-o poveste rumeioara, gata scoasa din cuptor cu miros aromitor, numai s-o asculti cu spor. Si-am pus traista de-a spinare si-am plecat in lumea mare la copacul laudat cu povesti dulci incarcat. Si-oi lua cat oi putea si la voi m-oi inturna ca s-avem ce degusta.
(Foto: Oaza de palmieri - Douz “Poarta Desertului” - silvia-iordache.blogspot.com)
Cine eşti tu? mi-am întrebat inima care-ncepuse s-alerge nebuneşte zbătându-se-ntre coloane de aur dar n-a ştiut să-mi dea răspuns Şi am iertat-o.
Cine eşti tu? mi-am întrebat sufletul ce-şi târa iertarea de la o lacrimă la alta dar acesta zăcea săgetată pe mal privind urma viselor călătoare ce-l uitaseră.
Cine eşti tu? Mi-am întrebat conştiinţa Dar ea rătăcea cărarea judecăţilor Aplecându-se la suflarea vântului Ce-o voia călcată.
Cine eşti tu? l-am întrebat pe cel din undele apelor ce-mi privea statornicia de-o clipă şi-am înţeles, că nimeni nu e mai singur decât cel ce se pierde pe sine.
Ai plecat, Şi mi-ai tulburat frunzele Cu şoapta ziditelor verbe. Aveai vorbe bune, Iar vorbele rele se pierdeau, Se căutau, depănându-se aleatoriu. Mi-ai luat nopţile, albindu-mă. Şi-ai lăsat luceferi să-mi presare pleoapele. Pudră de argint a uitării. Ai plecat, Răscolind ochiul furtunii. Ascuns în adâncul pierdutelor Şi a uitatelor. M-ai lăsat. Iar problemele cresc în urma ta, pădure. Perie ce-a zăvorât inelul muntelui golaş. Ai plecat. Luând lacrimile potop Să-ntărească apa uitării. Styxul? L-ai trecut. Plătind obol Tăinuitelor, vămilor.
Constituţia nu e un călău Nu e nici pact sinucigaş E cea mai scumpa curtezana Ce-şi vinde favorurile în oraş. Aşterne patul desfrâului cu petale de legi, Ea şi eu şi mulţi alţii, regină-ntre regi. Dimineaţa, magicieni tembeli, ne arată dormitorul În care ea se culcuşea la pieptul mărinimos al violatorilor Ascunzându-se pudică în spatele genelor tremurate Ori prefăcându-de oripilată la susurul versetelor satanice. Dar balul incepe şi focul de artificii avocăţeşti Stârnesc întinderi lenevoase şi gureşe apostrofări Iar ea, Constituţia, regina de invidat a viesparului Îşi aşteaptă trântori de budoar Să se dedea la cuvioase amânări de sine Pentru binele şi prosperitatea stupului.
(Foto: Goya - Maja desnuda - http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Goya30.jpg)
Dincolo de draperie, Timpul, ceaţă pe fereastră. Am descâlcit toate iţele-coarnele Trăgând spaţiul afară. Cochilie goală. Acum. Te caut, îmi strigă secunda Şi mai depăn două dimensiuni În două gheme poeme. Trăieşte-mă, îmi strigă eternitatea Dar ceaţa se ridică. Raze spălând neuitarea. Şi locul ce se surpă într-o nouă definiţie. Spirală zidită-n simţire.
Din ţara în care fluturii mor, Mă-ntorc fulguită lumină Zdrobit şi plecat faptelor: Alienarea creşte-n carnea mea, Şi vremea-mi spune că a rămas grea. Mă mir că lupt frontal, Ajutând la demolarea idolilor, Cu toate că viteza este mai mare Decât cea de înălţare, Iar între ele Mai mereu, un timp mort, Încremenit între micime şi răutate. Şi a fost ziua a opta Când se surpă proptelele Minciunii.
(Foto: http://en.wikipedia.org/wiki/File:The_Scream.jpg - Edvard Munch)
Pe-o felie de pâine un praf Delikat Doar culoare şi sare, etern surogat Mimai impecabil, te vedeam etalon Ai convins. Eşti un prost! Nicidecum superom.
Ca să fii fericit evadeaza în moarte Căci zidită-i Golgota şi-s treptele sparte Coroana-ţi atârna, ţi-e purpura roasă Gunoiu-ţi urmează, e trena-ţi jegoasă.
Ia-ţi noaptea putridă, genunchi ţi-nveleşte Păcatul apasă şi treptele-s multe, Derviş în deşert printre vise mărunte Căci laşi pe-unde treci doar hălci de cuvinte.
***
Stăpân pe viaţa mea şi huiduit de zile Iubirea sapă-ntr-una la orice temelie Mi-e urma rătăcită, prin inimă şi gând Şi m-as preface-n aur, sublimul să-l ating.
Ce spui bătrâne rege? Uitat in cuib de cuc, Ţi-s visele uscate, ca mobila de nuc Ţi-e scândura crăpată şi lacu-ţi-e trecut Adună-te şi pleacă ori lasă-ţi umbra-n vânt.
Isuse! te minţeam când te-ascultam. Din frica şi sudoarea ta ne înfruptam Iubirea ta nu era pentru noi. Din sânge şi pământ năşteam noroi.
Numele tău l-am scrijelit ca legământ Până şi crucile-şi smulgeau piciorul din pământ Mormântul tău, un fruct cu miez pierdut Izvorul nemuririi l-am avut dar, n-am crezut.
O lume nouă am ucis că nu te-am vrut. Şi cerul ţi l-am luat, zicând că-i cu-mprumut, Te-am alungat din inimi şi din gând Lăsat-am vântul ca să spulbere al tău cuvânt.
Am tăiat aripile viselor Şi le-am închis într-o cuşca de aur Dar cu toate astea, nimeni n-a observat Schimbarea.
Am scos ochii dorinţelor Închizându-mă-n viaţa laşă de zi cu zi Dar nimeni nu a băgat de seamă Cântecul lor.
Am aprins rugul despărţirilor Mistuindu-mă bucată cu bucată Iar rima spuselor mele zăcea scrumită Sub maldărul ştirilor.
Am renăscut, recreându-mă. Mi-am luat visele cu penele încă umede Am sărutat ochii dorinţelor redându-le vederea Şi m-am înălţat, arătându-mă-n altă strofă.
Alergau caii cu coamele-n vănt Ascunzând măruntaie de fals adevăr Când minciuna pogoară încet pe pământ M-ai pierdut, m-ai uitat, iar rănile dor.
Ai căzut ostenit din şeaua minciunii Adevărul drept scut şi blazon îl luam, Am trimis la culcare straja simţirii Tăcerii-ngheţate-acest zvon preferam.
Cu minciuni altoite în teasc m-ai atras Povestind nu vedeam rana ce mă sfârşea Cu esenţa minciunii-ai spălat ce-a rămas Răsturnând în oglindă imaginea mea.
-Ai adus banii Marcele? -Da scumpo! Uite, două sutare. Noi nouţe… -Au fost mulţumiţi? -Se poate? Ştii doar că eşti argint viu… -Când mai ai nevoie de mine? -Acum… -Nu fi bleg, când mai tebuie să fiu doamnă? -Nu ştiu, oricum, dacă e te găsesc eu…hai…dezbracă-te… -Da Celică, cum vrei? -Astăzi sunt obosit, aşa că tebe să te descurci singură… -Femeia se dezbrăcă şi încălecă matahala apoi începu să trudească la trupul bărbatului. Acesta-şi aprinse o ţigară, scuturând alene scrumul pe pătură. -Hai mă fato, ce faci… -Muncesc Marcele, muncesc… -Hai dracului mai repede că ne apuca ziua. Doar n-o stau toată noaptea cu tine. -Femeia se zbătea, alergând din ce în ce mai ostenită. Toate cele o dureau. Şi doar ştia că nu poate, că o dărâmă. "Doamne, de s-ar termina odată. Aş vrea să mor. Mai bine moartă decât slugă la nespălatul asta. Şi pe lângă toate alea mai trebuie să-i şi mulţumesc…de-ar fi trăit Nelu…nu se întâmpla asta…de ce m-ai pedepsit? Ah…de n-ar fi fost baietii de mult eram moarta…lângă tine…halal viaţa… -Haiacum, acum fato, hai, hai… -… -Bravo. Cam lung, da a fost bine… -… -Pot să plec? -Da păpuşă. Roiu. Auzi tu? Neti? -Ce-i Marcele? -Mai struneşte-i fă fată pă golanii ăia…că nu ştiu unde or să ajungă… -Ce să fac Marcele? Că dacă ar fi trăit Nelu nu mai era o problemă…da aşa femeie singură, tu crezi că-mi e uşor? -Ştiu că nu-ţi e, dar mai zii lu frate-tu să-i mai încingă… -Ştii şi tu că Petrică încearcă să-i strunescă, da la o săptîmână odată, crezi că se poate? -Zii să treacă mai des… -Trece şi el când poate…şi cu seralu’ şi cu munca..şi-apoi e şi el flăcău, cât să-i cer? -Am zis şi eu aşa, e păcat dă ei…şi de tine…da mă rog…ce-am io treabă… -Mersi pentru grijă Marcele…las că văd eu ce fac…la revedere… -Pa puicuţă, ai de grijă… -Da Marcele. -Şi vezi ce faci cu analizele, că nu bvreau să mă procopsesc cu cine ştie ce… -Ştii bine ca întotdeauna am avut grijă de asta…la servici e lege… -Hai pa… Dimineaţa se arăta încercănată. Norii grei stăteau gata să-şi deşerte preaplinul. Aneta se dădu jos din pat şi începu să se îmbrace. Gelu deschise ochii mormăind o întrebare. Luă banii, sacoşa cu sticle şi plecă. Ajunse la uşa magazinului. Era prima. Stropii grei începură să se izbescă de asfalt, spărgându-se cu plescăituri seci. Laptele aştepta în faţa magazinului. Dacă lua sticlele şi pleca cine o vedea? Nimeni. Dar nu. Nu putea face lucrul ăsta. Nu pentru că i-ar fi fost frică, nu. Dar de câte ori avusese vreun necaz, nea Mişu o ajutase, şi cu bani şi cu sfaturi. Ţinea la ea. Chiar îi spusese intr-o zi când venise să-l ajute la curaţenie ˝Tu Aneto, semeni leit fie-mea Maria, aia de-a murit tânără. ˝ Într-adevăr, parcă auzise ceva când se mutase în cartier. Nea Mişu fusese dintre negustorii cei bogaţi. Avusese noroc că după naţionalizare l-au lasat să vândă într-unul din magazinele sale. Maria, fie-sa a mare trebuia să se mărite cu un ofiţer de securitate, da n-a mai apucat. Cu o lună înainte de nuntă l-au trimis in misiune în munţi. Când s-a întors era în coşgiug de plumb, bătut în cuie. Când a aflat Maria, a luat-o din loc. Câteva luni a tot bătut faleza când cu unu când cu altul. Într-o dimineaţă au găsit-o spânzurată. Se spânzurase în parc de craca unui pom care se spune că adăpostise multe din tainele lor. Plecase după el. Preotul Manase cu greu şi pentru mulţi bani s-a lăsat convins s-o slujescă, s-o bage în pământ sfinţit. Da mai mult pă ascuns a facut-o. -Neaţa Anetă fată, ce mai faci? -Neaţa Nea Mişu, ce să fac. Am venit să iau laptele. Că doar trebuie să-i trimit la şcoală. Ce să le pun în faţă? -Auzi tu Aneto, ce crezi că putem face noi cu năzdrăvanii ăştia? Că parcă îmi e milă de tine… -Ce să mai zic Nea Mişu? Nu ştiu…ce poate face o mână de femeie? -Aşa-i ai şi tu dreptate. Doar cu mila şi cu ajutorul lui Dumnezeu. Cât îţi dau? -Patru, să am şi deseară. -Patru kile, şapte lei. Ai bani sau te trec… -Am Nea Mişu că am primit leafa… -Păi parcă spuneai că… -Ei, s-a răzgândit. Nu m-a mai dat afară. M-a păstrat să spăl vasele. Doar ştii că n-am luat eu banii… -Da cum de păcatele mele Aneto, ce-ţi trece prin cap…cum să furi tu banii? Pentru tine pot să bag şi mâna în foc…cine ştie ce măgărie a făcut Şefu… -Nu zic nimic să nu fac păcate, da parcă mai mult i-aş da crezare lu’ Nea Fane bucătaru’… -De, ştiu şi eu? Nu ştiu. Ei lasă, dă-I încolo. Hai fugi acasă că acu e şapte…pâna fierbi laptele… -Aşa-i Nea Mişu, la revedere. În drum spre casă luă o pâine intermediară şi un kil de marmeladă. Ajunse acasă udă leoarcă. Puse laptele la fiert şi începu să taie felii mari de pâine pe care începu să le ungă cu marmeladă. Se duse în cameră să se schimbe şi să se şteargă. Rochia căzu la picioare, cârpă udă, motolită. Îşi trese un capot şi începu să-şi şteargă părul. Lăsă prosopul să cadă. Ridică ochii şi se întoarse. În cadrul uşii stătea Gelu. -Ptiu potaie…nu-ţi e ruşine? Zise strângându-şi capotul peste piept… -De ce mamă? Că mă uit la o femeie frumoasă? -Pleacă de-aici păcătosule şi vezi de laptele ăla. Trezeşte-i şi pe ceilalţi doi. -Da mamă. Se încheie şi-şi aranjă părul în câteva clame. -Mamă, nu vor să se dea jos din pat…mă bat…mamăăăăăăăă! -Ioane? Fănele? Ce-i cu voi mamă? Hai, jos din pat! -Azi n-avem şcoală. -Vă dau eu. Ia să văd oraru’…unde-s ale voastre? -Pe masă, nu mai ştiu… -Hai jos. Ia vedeţi că azi vine nentu Petrică. Să nu-i mai zic şi eu… -Iar vine? Da el nu poate să mănânce în altă parte? -Nu ţi-e ruşine Ioane? Aşa vorbeşti de el? -Parcă nu ştii că vine la noi numai să mănânce. Şi ca să zică că-şi plăteşte masa ne bate pe noi…aiurea…cică pentru note… -Nu zău, da ce note ai mai luat mă rog? -Hai Fane! Hai să mănâncam şi să mergem la şcoală. -Hai, afară la canal să vă spălaţi. -Bine măi mamă, da plouă… -Las’că nu vă topeşte…abia vă-nvioraţi… -Mamă, ai zis că ne iei teneşi… -Ştiu că i-aţi rupt da n-am bani acum. Mâie merg cu Gelu că-i cel mai mic. -Păi da. Toate alea-n fundu lui… -Fane? Nu ţi-e ruşine? Voi n-aţi avut? -Da da. Doar ai vazut şi tu mamă ce gară am în talpă. -Lasă, luna viitoare. -Da sigur. Aşa spui mereu. -Du-te la muncă. Pe urmă să te văd. -O să merg. Şi o să-mi iau ce-mi place. -Aşa să faci. Palma grea a lui Ion căzu ca o avalanşă peste capu lui Fane. -Tu de ce dai mă? -Nu ţi-e ruşine? Ce eşti aşa colţos? Crezi că nu vrea să-ţi ia? -Hai măi băieţi la masă. Se răceşte laptele. Băieţii se aşezară la masă. Feliile de pâine dispăreau odată cu laptele din căni. Se ridicară, îşi luară hainele, şepcile şi ghiozdanele. Aneta se întoarse şi luă portofelul. Scoase şase lei şi dădu fiecăruia câte doi. Gelu se întinse aşternând un sărut pe obrazul ei. -Aveţi grijă ce mai faceţi şi astăzi. Să nu aud cine ştie ce despre voi. -Da mamă. -Ioane, am să vă las mâncarea pe maşină. Ai tu grijă de ceilelţi. Eu vin pe la şase şapte. Dacă vine nen’tu Petrică vedeţi ce faceţi până viu eu. -Bine. Strânse masa şi începu să pregătească mâncarea pentru prânz. “poate că ar trebui să le iau totuşi câte ceva de încălţat. Uite Ion, termină şcoala şi mâine poimâine face 15 ani. Cum să se ducă la examen la şcoala profesională…poate să se ducă aşa? Of Doamne. Cum să mai fac? În fine, dacă am timppoate mă reped astăzi să le iau ceva…că tot am banii de la Marcel. Spălă cartofii şi zarzavatul curăţat. Scurse zeama de la carne, mai adăugă apă şi zarzavatul curăţat şi puse oala de ciorbă la foc. Tăie cartofii şi ceapa şi-i trânti peste bucăţile de carne. Totul ardea la foc mic ca însăşi viaţa ei, fără bucurii şi de ce să n-o spună, fără necazuri prea mari. Dacă lăsa deoparte viaţa impusă de Marcel, poate că totul ar fi fost mai bine. Îi părea rău de băieţi. Nu putea spune că-s răi. Năzdrăvăniile copilăriei erau văzute de ceilalţi mult prea mari. Dar orice ar fi făcut, ea nu putea să-i strunească şi să-i îndrume. Ăsta era adevarul. Erau copii fără tată. Cine să le spună toate cele? Cine să le deschidă ochii?cine să-i întrebe ce vor? Petrică făcea şi el ce putea, dar nu era tatăl lor. Nu putea să-i ţină locul. Degeaba îi bătea cu cureaua. Putea să-i şi omoare. După ce pleca el, uitau. Şi apoi nici nu mai stăteau, proşti ar fi fost…trebuia să-i prindă sau să-i roage să stea să-i bată…mai stătea el cu ei să-şi facă din lecţii…aiurea…doar nu putea să stea tot timpul. Îl înţelegea şi pe el. Vai de capul lui. Dacă n-ar fi fost Lenuţa poate că ar fi fost şi el mai liniştit. De câte ori nu-l întrebase? De câte ori nu-i spusese că nu-i de el, că-i rea, degeaba. Nu voia să asculte. O ţinea una şi buna: Lenuţa era singura fată, el alta nu putea iubii. Cum să-i spună că simţea, aproape că ştia că-i va face viaţa un chin. Parcă intrase în săptămâna chioară. Toată ziua cu Lenuţa. De la servici fugea s-o vadă, seara după seral iar. Zii de zi, seară de seară. Iar ea era ca mâţa blândă, Petrică-n sus, Petrică-n jos…toată ziua numai de Petrică al ei ştia să vorbească. Îşi aprinse o ţigară, trăgând fumul cu sete. Când o văzuse Nea Mişu mai că n-o bătuse. Îl rugă s-o înţeleagă. Dacă viaţa ar fi fost mai frumoasă, mai uşoară, fie, dar aşa? De fapt nici nu voise să se apuce. Dacă nu ar fi fost Marcel şi străinii lui nici n-ar fi fumat. Îşi aduse aminte de prima seară. Doar ce murise Nelu de trei luni şi s-a trezit cu Marcel înghesuind-o prin colţurile restaurantului. Prima oară fugise. A plâns ca nebuna. A doua oară n-a mai ieşit în sală la servit, dar de gura şefului a trebuit să iasă. Îl rugase s-o lase câteva zile la debarasat, să strângă resturi pentru căţel. Il avea de câteva zile şi n-avea timp să-i facă de mâncare. Numai că şefu o şi repezise „Cum să te las la debarasat? Eşti cea tânără şi cea mai frumoasă chelneriţă pe care o am, vrei să-mi sară clienţii în gât? Păi ce-or să zică dacă or să le vadă numai pe Tanţa şi pe Maricica? Hai fuga la sală, lasă că-ţi strânge Geta resturile.” Totul a fost bine până-n seara când a aşteptat-o să iasă. A luat-o mai mult pe sus şi a dus-o printre stivele de lemne. I-a zis că dacă ţipă o termină. Îl ştia, aşa cum îl ştia tot portul. A înghiţit în sec, muşcându-şi buzele. Lacrimile curgeau singure, zăgazurile erau distruse. Închise ochii rugându-se şi rugându-l pe Nelu s-o ierte. Era peste voia ei. Se ridică, aşezându-şi fusta boţită. Marcel se ridică încheindu-se la şliţ. „lasă păpuşă, aşa-i la-nceput, pe urmă o să-ţi placă”. Încercă să-i spună că era prima şi ultima oară. Că avea acasă trei copii pe care nu-i putea lăsa de izbelişte. Îi puse mâna la gură, ameninţând-o cu degetul arătător „Voiam şi încă mai vreau să mă iau cu tine; mai am răbdare încă o lună. Trebuie să te hotărăşti. Şi nu uita: dacă te prind cu altu vă sparg pă amândoi. Te mai caut.” Plecă spre casă, căutând orice petec de lumină, ferindu-şi ochi şi trupul de atingerea altora. Se simţea murdară, terfelită. Intră în casă şi puse o oală cu apă la încălzit. Ion se ridică într-un cot, somnoros, întrebând-o unde întârziase. Îi spuse că avusese mai multă treabă la restaurant şi-l rugă să se culce. Îşi pregăti apa în lighean şi începu să se spele frecându-şi cu ură pielea nevinovată. A doua zi, la servici aflase adevărul. După ce plecase, venise Ion s-o ia acasă, dar ea nu mai era. Îşi dăduse seama că-l minţise, dar nu mai avea ce face. De atunci, viaţa se desfăşurase ca un dureros compromis. De câte ori încerca să-l certesimţea privirile lui acuzatoare şi se potolea. Ştia că greşea. Când revenise Marcel, îi spusese că nu poate face pasul. Nu voia să-şi chinuie copii, oferindu-le un tată ce nu le era tată. Putea să-i bată să-i omoare. Scăpa de ei şi-atât. „Te-ai gândit bine?” o întrebase. Înclină capul în semn de resemnată afirmare. „Ei bine, asta e. Nu pot să te iau cu forţa. Dar uită-te la mine, dacă te prind cu altul vă calc în picioare. Vei fi a mea şi numai a mea. Sunt stăpân. Dar dacă o să-ţi cer să te duci cu unu sau cu altu, o să te duci. O faci pentru mine. Clar? Ai înţeles?” deci asta voia. Să fie curvă. Curva lui. Buzele mestecară această întrebare, neavând curajul s-o rostească. Ochii lui pătrunzători păreau a ghici mistuirea ei. „Nu fii proastă, mai câştigi şi tu un ban. Cred că-ţi seama că n-o să te trimit cu toţi cioflingarii, cu toţi mucoşii. O să fii doamnă. Sunt atâţia vaporeni străini cărora li se scurg ochii la balustradă. Or noi trebe să-i ajutăm să ne cunoască, să se simtă bine. Aşa se fac afacerile. Ei? Nu-i bine?” Închhise ochii încuviinţând. Primii străini fuseseră nişte italieni. Erau trei, ea singură. La despărţire îi dăduseră un ineluş subţire, pe care îl ascunsese de teama lui Marcel şi câteva pachete de gumă de mestecat. Plecase acasă frântă. Era murdară până în adâncul sufletelui. Singura ei mulţumire fusese bucuria băieţilor la vederea lamelor. Aveau acum şi ei. Nu mai priveau la alţii. Ineluşul i-l dăduse bătrânei rugând-o să-l păstreze pentru zile negre. Au urmat alţii şi alţii, fără număr, fără pretenţii. Mulţi erau beţi. Mulţi erau năzuroşi, cei mai mulţi cârcotaşi, neamuri proaste. Odată...refuzasă să facă ce-i cerea un grec şi acesta a plecat bodogănind. Credea că scăpase. Marcel o căutase lipăindu-i câteva palme noduroase „Ce fă, tu crezi că io-mi permit să mă fac de râs? Oamenii ăştia plătesc fă proasto, dau bani. Doar nu cer pă gratis. Ai înţeles? Să nu te mai prind că faci mofturi că dracu te ia. Te snopesc, te crestez fă, de nu mai ieşi din casă. Adică cum? Din cauza ta să pierd io banii? Este ultima oară, da?”. Unii dintre ei veneau cu băutură obligând-o şi pe ea să bea. Altul, un libanez nu voia s-o aibă decât cu ţigara în gură, ca o bampă...aşa zicea. A trebuit să-şi aprindă o ţigară, tuşind să-şi verse plămânii. Libanezul molfăia la trupul ei ce se zguduia de la fum. Tremurul pântecelui îi plăcea la nebunie. De atunci s-a luat de fumat. Orice, nu căuta. Mai întâi pe ascuns. Apoi încetă să se mai ferească. Gelu o văzuse primul. Era în casă cu madam Aretia, grecoaica uitată de ani, care venise să-i întoacă odată cărţile. Făcuse cafeaua şi-şi aprinsese o ţigară tăind cărţile când intrase Gelu să ia nişte pâine. Ochii lui s-au oprit miraţi parcă la mâna ce ţinea ţigara. Luă felia şi ieşi fără să zică ceva. De atunci nu se mai ferise. La un moment dat, când venea de la servici îi văzuse într-un grup de băieţi în curtea şcolii. Chiar dacă nu-i văzuse ştia că fumau. Mai ales Ion şi Fane. Poate ca Gelu încă nu fuma, dar ceilalţi doi da. Chiar găsise urme de tutun în buzunarul hainei când se pregatea s-o spele. N-a zis nimic. Nici nu putea spune. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu poate că vor avea noroc, nu vor fi luaţi de valurile vieţii. Că şi viaţa asta, are valuri şi valuri. O uşoară adiere de afumătură o făcu să sară speriată. Mestecă în mâncare, mai puse o cană de apă şi rămase privind maşina de gătit. Ceasul? Cât o fi ceasul? Privi speriată. Mai avea o oră până la program. Ţigara se stinsese demult scrumindu-şi neputinţa. Se îmbracă, mai gustă odată din mâncare şi stinse focul. Încuie uşa şi puse cheia sub preş. Se gândi o clipă la inutilitatea gestului. Putea s-o lase descuiată, că şi dacă voiau nu aveau ce să fure. Sărăcia. Plecă strângând banii la piept. Ajunse la magazin. Pe raft era o pereche de pantofi de piete cu talpă de talpă. Culoarea părea furată din căldura coniacului nebotezat, a celui veritabil pe care îl vedeea la şefu în birou. Sau la unii străini. Erau frumoşi. Pielea părea trasă la traforaj, era numai găurele şi cusătură d-aia cu aţă, model fain. Privii mai cu atenţie şi văzu preţul care îi aburii privirea. Când va putea să le cumpere aşa ceva la băieţi? I-ar fi plăcut să iasă cu ei în oraş la o cofetărie, cu haine ştoc, pantofi d-aştia, tunsoare adevărată. Ceru trei perechi de bascheţi, cu bleumarinul tivit cu dungă albă şi cu sireturi gri. Un gri curat, nu d-ăla pătat, jegos. Se uita bine la fiecare mărime şi după ce crezu că alesese cele mai bune numere, întrebă cât fac. Plăti cu greutate cei 120 de lei şi strânse pachetele la piept. Se vor bucura? Vor înţelege ceva? Puse pachetele în sacoşă şi ieşi grăbită din magazin. Întrebă cât e ceasul şi-şi dădu seama că nu mai avea timp să treacă pe acasă. Plecă grăbită spre restaurant. Intră la vestiar, cămăruţă prea mică, neaerisită şi prost luminată. Se schimbă în grabă luându-şi halatul alb. Ăsta era singurul lucru curat. Îi plăcea albul halatului. Puse sacoşa cu pachete şi rochia în despărţitura ei. Ieşi îndreptându-de spre bnucătărie. Fetele roboteau în jurul plitei încinse. Adună toate oalele în care fiersese burta şi gioalele, adună şi restul de crătiţi şi se îndreptă spre colţul ei. Luă o găleată de apă fierbinte şi nişte leşie şi începu să spele zaţul şi grăsimile sleite. Leşia îi ardea pielea. Se răcori în şuvoiul de apă rece apoi începu să clătească. Toate erau curate, fără urmă de slin sau vreun miros. Ştiau toţi că ea nu-şi bate joc de muncă, orice făcea făcea bine. Se străduia şi reuşea să facă totul aşa cum trebuie, fără a lăsa loc de reproşuri. Terminase cu vasele mari, oale şi crătiţi şi se pregătea să treacă la farfurii şi tacâmuri când intră şefu. -Aneta! -Da şefu? -Las-o pe Geta la vase şi treci la sală. Maricica a trebuit să plece acasă. Are un necaz în familie. Ieşi şi-i iei locul. -Bine şefu, dar parcă ai zis să nu mai calc... -Lasă ce-am zis şi ieşi afară. Vezi, spală-te bine pe mâini, poate se mai linişteşte sângele în tine. Nu poţi să-i serveşti pe muşterii cu mâinile astea. -Da şefu. Se duse la vestiar şi-şi puse costumul bleumarin cu şorţuleţ alb. De fapt şorţuleţul era un buzunar mare, bani, bonier, marunţiş. Se pieptănă şi-şi aranjă boneta micuţă, albă, strălucitoare. Înainte, nu era seară să nu i se spună că-i cea mai curată şi mai blândă chelneriţă ce se găsea în tot portul. Toţi o voiau pe ea, aşteptau să fie serviţi de ea. Accepta această mică atenţie pe deplin mulţumită, fiind singurul lucru pe care nu i-l putea lua şefu. De câte ori strângea şi ea un bacşiş, avea grijă şefu să-l adune. „Cioburi, spărtură, lipsă la magazie. Cine să plătească? Tot eu?” şi nunai ei. Cu toate făcea la fel. Dacă n-ar fi fost aşa burtă verde, zgrepţănos, ar fi fost şi el iubit şi respectat de fete. -Aneta! -Gata şefu. Imediat. Se uită la mâini şi scăpă puţină cremă frecându-le astfel încât să nu fie nici unsuroase dar nici iritate şi roşii. Ieşi în sală luându-şi bonierul şi tava. Incepu să strânga sticlele goale, să cureţe scrumierele şi să îndrepte feţele de masă scuturând firimiturile. Localul era prea puţin căutat acum. Doar câţiva hamali scăpaţi de greutatea baloţilor, o brumă de vaporeni şi câţiva cunoscuţi din cartier. La o masă retrasă, aproape de intrarea veceului, cea mai rar căutată şi folosită masă stătea Nea Tache. Niciodată nu putea trece indiferentă pe lângă batrânul plin de riduri şi coji. De cele mai multe ori mirosea insuportabil, de parcătoată viaţa lor, hainele zăcuseră într-o baltă de urină. Pe jumătate surd, pe jumătate nebun, era singurul de care marea majoritate a cunoscuţilor localului îşi băteau joc, cerându-i să cânte sau să joace pentru un pahar de vin. Sub masă, între picioarele goale şi roase de răni şi coji se odihnea sacoşa-i nelipsită în care găseai mucuri de ţigară alături de coji uscate şi câte un ciorap găurit. De când îl zărise prima oare fusese atrasă de chinul său. Cum scăpa de ochiul vigilent al şefului îi strecura câte un păhăruţ de tărie, mai ales în zilele răutăcioase de iarnă şi câte o ciorbă. Mai mult decât celelalte fete, ţinea la el. Obişnuia să-i dea câte ceva de mâncare sau chiar de îmbrăcat. Când îl văzuse prima oară, îl luase acasă dându-i un costum rămas de la Nelu şi o pereche mai scâlciată de pantofi. Singurele doua perechi bune le ştersese, aşezându-le cu evlavie în şifonier, acolo jos. Poate că unul din băieţi se va nimeri să le poarte, aşa crezuse. Dar acest lucru s-a-ntâmplat mult mai repede decât crezuse. Le luase Ion care la 14 ani era destul de bine crescut. Prima pereche o luase când fusese să-şi scoată buletinul. Îi luase şi cravata cu picăţele verzui fine şi dese ca un fagure, strecurate printre dunguliţele alea subţiri de culoarea grâului copt. Într-un fel, Ion semăna cu tatţsu Nelu, la fel de robust, de bine legat, doar că un pic mai subţirel şi mai finuţ în talie. Era mai mult decât un băiat frumos. Asta nu că era al ei, da’ multe femei ziceau aşa şi parcă n-o spuneau numai din vârful buzelor. Şi unde mai pui, Doamne fereşte, da se părea că era destul de bine cunoscut printre băieţii de pe faleză. Nu prea mulţi aveau curajul să se încurce cu el sau cu pumnu’ lui. Era la fel de iute ca şi Nelu. Nu putea să sufere când cineva îl călca pe bătătură. -Aneta! Filmul se rupse brusc, aruncând-o în realitate. Luă tava cu pahare şi scrumiere şi se îndreptă spre ghişeu, la debarasat. Lăsă paharele, scutură şi şterse scrumierele aducându-le la albul de odinioară. Şefu se apropie şoptindu-i: -Dă-l afară...ce mama dracului... -... -N-o face pe proasta...dă-l afară pe moşneag...îmi ajunge putoarea de la veceu. Ştii doar că numai de tine ascultă... -Nu pot şefu... -Ba să poţi...aşa cum ai putut şi altădată. Hai, până nu apare lumea, că dacă-l văd unu nu mai stă acolo...prin preajmă... -Nu stau din cauza veceului nu a lui Nea Tache... -Nu-mi pasă. Dă-l afară. -Bine şefu... -De ce-ai adus paharele aici la ghişeu? Nu puteai să le laşi la bar? -Erau cam năclăite...le-am adus să le spele Geta mai bine... -Da...bine...bine...hai... Lăsă tava la bar, aşeză scrumierele pe mese şi ajunse lângă bătrân. Îi puse mâna pe umăr scuturându-l uşor. -Nea Tache? Nea Tache? Hai cu mine puţin... Bătrânul ridică ochii lăcrimoşi, ulceraţi şi urduroşi, roşii de boală sau nesomn. -Hai cu mine Nea Tache... -De ce? Le e greaţă? Le e ruşine? Cu mine? Care-am luptat cu ruşii la Odesa şi... -Hai Nea Tache, hai afară cu mine... Bătrânul se ridică adunându-şi sacoşa şi necazurile. O urmă printre mesele aproape goale, târându-şi pantalonii slinoşi ce-i atârnau, scăpaţi din strânsoarea moale a capătului de sfoară. Ajuns afară, se opri privind întrebător, scăldându-se în ochii ei... -Nea Tache, ştii ca şefu-i nebun şi nu te suferă...aşteaptă aici că-ţi aduc un pacheţel cu ceva de mâncare şi o litră de ţuică. Da te rog eu, nu mai intra... -Ce m-aş face dacă n-ai fi tu Anetuţo...ştii ce greu mi-a fost cât te-au izgonit la veselărie? Doamne...speram să te văd măcar olecuţă...să-mi treacă focul...da nu... nu te lăsau deloc să ieşi... -Nea Tache? -Ce-i Anetuţă dragă, poate nu crezi... -Nu se poate Nea Tache... -Ba da. Se poate. De când te-am văzut am ştiut ce suflet mare ai. De câte ori mă lăsau, stăteam să te privesc...să te văd...că doar toată nebunia mea...nu pentru un pahar jucam io...pentru tine...voiam să fiu aproape... -Nea Tache? Glasul tremura ca o umbră de plâns... -Of, fata dragă...când ai apărut p-aici şi te-am văzut, am fost ca fulgerat. Semeni leit Mariuşca mea. Daaa....da tu n-ai de un’s-o ştii...eram la Odesa. D’abia fusesem încartiruiţi. Ce război? Era departe...am ieşit pe străzi să ne plimbăm. Când colo ce să vezi? Chiar lângă Garnizoană, la geam, era ea. Înger nu alta. De câte ori treceam, mă uitam lung după ea. După vreo patru luni ieşea cu mine la braţ. Doamne ce femeiuşcă...toţi întorceau capul după noi. N-am rămas decat patru luni împreună. Eu am plecat cu frontu’. Mi-a promis că mă aşteaptă, i-am promis că am să vin s-o iau. Da nu s-a mai putut. Timpul nu putea să iasă din făgaş pentru noi. Poate că eram sortiţi, da pentru o altă viaţă...prea ne potriveam...şi tot mai des mă gândesc la ea...bătrâneţea? Nu ştiu...da tot mai des o visez, şi văz că mă cheamă...poate că până aici mi-o fi... -Doamne Nea Tache...ce tot spui?...dă-le-ncolo de vise...că nu se poate... -Ba se poate...fătucă dragă...şi crede-mă că ştiu prin câte treci...ah...dacă mi-ar pica bine l-aş spinteca pă Marcel... -Nea... -Da Anetuţă dragă...nu te uita...ştiu tot. Ţineam prea mult la tine...da ce puteam să fac cu ciolanele astea slăbănoage? Ştiu că nu-ţi place, ştiu că nu-i vina ta...ştiu că-i cel mai tare de pe Faleză...da tot i-aş face-o...Măcar atât să fac şi io pentru tine, fată... -Of Doamne Nea Tache...aşteaptă-mă aici, vin imediat... Intră în local cu bărbia tremurând. Un suflet de om se gândea şi la ea. Ce putea fi mai bun şi mai frumos? Îşi şterse două lacrimi ce-i copleşiră ochii şi se duse la vestiar. Luă 10 lei din geantă şi se duse apoi la bucătărie. Puse câteva bucăţele de carne şi două chifle într-o punguţă şi turnă un sfert de ţuică într-o sticlă. Luă punga şi sticla şi ieşi repede afară. Bătrânul nu mai era. Dispăruse. Alergă când la un colţ când la celalalt dar degeaba. Se întoarse în local. Puse totul la loc încet, încet. „Mariuşca...” -Dacă nu aduceai înapoi să le pui la loc ţi le treceam la leafă, zise şefu apărut ca din pământ... -Şi ce dacă? -Răspunzi? -Ştii bine că locul meu e înăuntru nu aici la sală. Tu mi-ai spus să ies... -Gata. Hai, treci la treabă. Tot restul zilei nu făcu decât să se gândească la Nea Tache. Ştia că bătrânul luptase pe front, în est...şi de aici i se trăseseră toate. Geta, care era cea mai bătrână şi cunoştea tot Portul, îi povestise că ai lui fuseseră oameni cu stare...războiul cu ale lui...Tache singurul lor băiat plecase şi le lăsase casa goală, fără noră, fără nepoţi...cei 10 ani în care Tache fusese mort...nimeni n-a ştiut nimic de el...îl înghiţise pământul...apoi naţionalizarea... ruşinea... sărăcia...şi altele... El se întorsese târziu...îmbătrânit şi gârbovit...trenţăros...se povestea că era printre puţinii care-au reuşit să se întoarcă de-acolo... Chiar dacă părea rupt din balamale şi uitat de moarte nu asta era vârsta lui...dacă avea 60 de ani, poate unu mai mult sau mai puţin... atât...de când se întorsese, nu mai ştia pe nimeni, se mulţumise să-şi petreacă timpul prin cimitir sau prin port. Făcea şi el ce se pricepea...nu prea suferea el liniştea şi lipsa oamenilor...Mulţi ziceau că-i sărit, dar ea Geta nu credea că-i chiar aşa... La un moment dat îl zări pe Marcel la o masă. Îi luă comanda şi când aduse paharul de coniac, o prinse de mână spunându-i că o aşteaptă când iese. La şase veni Mioara să o schimbe. Predă bonierul şefului şi începu să numere banii. Avea 15 lei în plus. -Ăştia 15 rămân la spărturi. -Bine dar... -Ce?? -Păi... -Las că vă ştiu eu. La fiecare control îmi impută câte două trei sute pentru lipsuri de unde să scot banii ăştia? Din buzunar? -Şefu, da 10 lei sunt ai mei. I-am luat să-i dau moşului... -Zău mă? Da de când eşti aşa de miloasă? -Hai mă şefu...ştii că nu mint... -Să te cred? Să nu te cred?...bine fie! Ia-i. Da să nu te mai prind cu bani personali asupra ta. Ai înţeles? -Da şefu... -Hai, la revedere. Mâine vii tot pentru sală. Maricica lipseşte trei zile. P-ormă oi mai vedea. -La revedere. Ieşi din birou, şi plecă să se schimbe. Îşi luă sacoşa cu pachete. Abia aştepta să ajungă acasă. Poate scăpa repede de Marcel. Poate că n-avea nici o treabă astăzi. Soarele se tăvălea într-o ploaie de sânge. Valurile se spărgeau leneşe de pietrele cheiului. Lângă plop, rezemat, Petrică. Răsuflă uşurată. Va să zică scăpase pentru astăzi. Se lipi de el, ştiind că Marcel nu avea curajul s-o caute. Se uită în urmă. Îl văzu sprijinind uşa localului. Se întoarse răuflând uşurată. Era liniştită, continuându-şi drumul alături de Petre. -Ce mai faci? Cum mai merge cu seralu’? -Bine. Ne pregătim de teze. Noroc de profesori buni că ne înţeleg şi ne mai spun ce trebuie să învăţăm. -Păi cum altfel? Doar n-o să va lase să terfeliţi toată ziua cărţile ca ăilalţi, doar ştiu şi ei că voi munciţi...că veniţi la şcoală de la muncă nu de la... -Lasă că nici aşa nu-i bine. Păi dacă ne dau mură-gură ce pretenţii să mai ai de la....Ei? -Deh, ştiu şi eu? Aşa o fi. Nu zic să vă treacă numai pă mese la local, da nici să vă omoare cu cartea... -Lasă asta, ia zii, ce-au mai făcut? -Ce să facă Petrică? Ştii şi tu doar...ce să mai zic... -Ce note-au mai luat? -Da ce? Mi-arată mie carnetu’? -Păi de ce să nu-l arate? -Petre. Nu mai sunt nici ei mici...şi eu sunt doar o femeie singură... -Singură? -Ce vrei să spui? -Am întrebat şi eu. De ce nu te măriţi? -Cu cine? Ce eu mai sunt tânără? -Da ce? Au murit toţi bărbaţii pe lumea asta? -Poate că n-au murit, da cum să mă mărit acum? Dac-aş fă făcut-o când erau băieţii mici mai zicea, dar acum? -Şi-atunci de ce nu te-ai măritat? -Mi-a fost frică să nu sufere. De un’să ştiu cum e mai bine? Dacă dădeam peste unu care să-i bată din te miri ce? -Şi aşa, cu ei nebătuţi e mai bine? -Nu ştiu. Nu ştiu ce să zic. Poate că am greşit. Doar bunul Dumnezeu mai ştie... -Păi da. De fiecare dată lăsaţi totul în grija Lui...parcă el ar fi grefier ca să noteze tot şi apoi să vadă ce se poate face, ce se poate îndrepta... De ce vorbeşti aşa Petre? Ce am făcut? Cu ce-am greşit? Cu ce, cu ce? Ce tot cauţi cu Marcel ăsta? Altul nu puteai şi tu să găseşti? Chiar aşa ai ajuns? Să-mi spună alţii despre tine...să-mi râda-n nas... Da ce-au cu mine Petre? Ei uite că au. De câte ori vreau să spun ceva sau să mă iau de cineva mă termină. De fiecare dată este câte unul care mi-o trânteşte: Aşa spune sor-ta aia mă? Si ea tot aşa face mă? Şi totul a fost până-ntr-o zi când l-am luat pe unul de-o parte şi i-am zis că-i strivesc mutra dacă se mai ia de tine. Ştii ce mi-a zis? ”Du-te bă şi potoleşte-o pă sor-ta mai întâi. Scoate-o din mâinile codoşului şi-om mai vedea noi. Te-ai găsit tu să ne faci morală, să ne-nveţi...” Aşa-i? Zi-mi şi mă duc să-l mănânc cu bocanci cu tot...Ce-i adevărat? -Totul Petre. Că doar n-am cum să minţ. -De ce Aneta? Voiai hăndrălău in pat? Ce-ţi lipsea? -Nimic. Le-aveam pe toate. M-a ameninţat. A zis că-i vai de capul şi de oasele mele dacă mă vede cu altcineva...Ştiam că n-are nici un motiv să se ia de mine...Ştiam că nu are de ce să-mi fie frica...asta pâna-n seara când m-a târât între stivele de lemne din port şi m-a tăvălit...m-a avut, cu dragoste, cu ura, cu nebunie...simţeam că-mi vine să mor...a fost careva pe-aproape? Fiecare cu ale lui Petre...Când mi-a dat drumul mi-a spus că vrea să ne luăm...I-am spus că am băieţi de crescut...că nu pot...”Poţi nu poţi e treaba ta, dar dacă te văd cu altul vă tai...şi ai de grijă că dracu te ia dacă sufli ceva...îţi iau gâtu’...” Cui să zic? După asta, a început să mă trimită când cu unu’ când cu altu’...după cum avea comandă...Tu de unde crezi c-am putut să-i cresc pe băieţi? Din leafa asta amărâtă? Iartă-mă, bate-mă, uită-mă, omoară-mă...asta e...nu mai pot scăpa de el...mi-e frică...dacă se răzbună pe băieţi? Dacă pune pe cineva să le facă felu’? Ştii că e în stare de orice...eu nu pot să fac nimic...îmi pare rău că te-am mânjit şi pe tine...ce pot să fac? -Nu ştiu. Nici nu ştiu ce să mai zic. De ce-ai tăcut? Iţi spun drept, nu mă aşteptam la toate astea...de la tine... -De ce Petrică? Astea nu fac parte din viaţă? Ori poate pentru că-s eu, soră-ta...? -Nu ştiu Aneta. Da m-am simţit aşa de prost când mi-a trântit-o ăla-n faţă că îmi muşcam pumnii nu alta...că-mi venea să-i sfărâm oasele...da am zis să te-ntreb... -Îmi pare rau Petrică, crede-mă. N-aş fi vrut să lovesc şi pe alţii cu păcatele mele. Mai ales pe tine şi pe băieţi...ei sunt tot ce mi-a mai rămas pe lume...curăţenia mea...mă jur. -Ce mai contează jurămintele? Tot or să afle cândva... -Poate că vor înţelege... asta mi-e crucea... poate că vor putea să mă ierte... -Poate, cine ştie... -Petrică, iartă-i astăzi. Te rog, de dragul meu... -Ce? -Te rog Petrică...le-am luat câte ceva...n-aş vrea să se bucure cu noduri... -Păi atunci...nici nu mai intru... -Hai intră să mănânci ceva... -Lasă că mănânc la Lenuţa. -Iar? De ce nu vrei să-nţelegi? Nu-i bună pentru tine Petrică... -Da tu ai fost? Am crezut în tine ca-ntr-o icoană şi uite... -Petrică, eu îţi sunt soră. Mâine poţi să-mi dai cu piciorul, asta e...da gândeşte-te că dacă o iei de nevastă o iei pentru o viaţă. Să nu tragi mai mult decât poţi duce. -Tu vorbeşti? -Vorbesc Petre, vorbesc pentru c-am tras multe...şi ştiu cum e... -Bine, bine. Uite c-am ajuns. La revedere. -Când mai treci? -Nu ştiu. Văd eu. -Te rog?! -Bine, poate trec duminecă dimineaţa. -Mersi. La revedere. Dădu colţul, strecurându-se până acasă. Închise poarta cu teamă. Intră în casă. Lumina aprinsă, farfurii murdare, firimituri...lăsă sacoşa şi porni să se schimbe. În camera lor, doar Gelu, citea o carte. -Unde-s ceilalţi? -Pe faleză. Au zis că apar pe la opt. -Sper să nu întârzie. -Io ştiu? -Ai mâncat ceva? -Nu încă. Am zis să-i aştept şi pe ei. -Da ce citeşti tu acolo? Lecţii? -Nu. O carte de călătorii. -Hai să mă ajuţi să strâng masa, să pot să vă dau de mâncare... -Hai măă, mai lasă-mă putin...doua pagini...hai te rog... Se schimbă şi începu să strângă masa. Gustă mâncarea, nu, nu se stricase. Scoase vasele afară pe policioară şi începu să spele farfuriile si lingurile. Puse laptele pe foc şi îşi aduse aminte de pachete. Le scoase din sacoţă, strângându-le la piept. „Oare o vor înţelege? O vor ierta?” Uşa se deschise şi intră Fane, lăsându-l pe Ion afară, la canal. -Ce-ai luat acolo? Întrebă cu voce schimbată, de la vârstă sau de la ţigară... Întinse mâinile fără să scoată un cuvânt. Fane luă pachetele şi desfăcu unu. Faţa îi râdea. Era tot un zâmbet. Desfăcu şi celelalte pachete răsturnând bascheţii pe jos. -Băă, ia uite ce avem! Ion tocmai intra cu o sticlă de apă. Gelu sărise din patdând fuga. Fiecare începu să-şi încerce perechea, legându-şi şireturile cât mai strâns. Săreau încercând moliciunea cauciucului. Priveau şi nu le venea să creadă. Uitaseră cu totul de ea. Erau doar ei şi bascheţii. Primul care-şi aduse aminte de ea fu Ion. Începu să-i înghiontească pe ceilalţi doi, făcându-le semn să se potolească. -Da voi nu ştiţi să mulţumiţi mă? Ce aşteptaţi? Să vă şi pupe? Se aplecă şi-i sărută mâinile şi ochii ce dădeau să plângă. -Mulţumesc mamă. -Să treieşti. Ceilalţi doi săriră de gâtul ei sufocând-o. Fane o sărută în fugă şi plecă în cameră. Gelu se mai privi puţin şio apoi îi ceru părereŞ -Ce zici? Îmi vin bine mamă? -Ce mai întrebi? Nu vezi şi singur? Se răsti la el Ion. Fugi şi te descalţă. -Lasă-l măi să se bucure. De ce eşti rău? -Lasă-l măi mamă, că are tot timpul să se fudulească mâine la şcoală. Ce facem? Mâncăm? -Da. Hai să mâncăm. Ce vreţi? Mâncare sau lapte cu pâine? -Păi mai avem şi pentru mâine? -Las’ că fac alta dimineaţă. Stai s-o-ncălzesc. Şi dacă e, beţi şi o cană de lapte la urmă. Aduse mâncărica ce mai rămăsese şi înmcepu să taie pâinea. Puse farfuriile, lingurile şi când totul fu gata îi chemă la masă. -Da Nea Petrică nu mai vine? -Nu Fane. M-am întâlnit cu el şi-a zis că vine duminică dimineaţa, să vă ajute la lecţii. Acum s-a dus la Lenuţa. -Tot cu sclimfosita aia? -Gelu! Nu-ţi e ruşine? -Da ştii bine că-i aşa măi mamă, încercă s-o-nduplece Ion... -Ia spuneţi ce note aţi mai luat. -Păi... -Hai mă, spuneţi, că mai bine aflu de la voi decât să-mi spuie Petre. Tu Ioane? -Păi am luat...doi de cinci, un şase şi-un patru. -De ce măi băiete? -Ăă...nu mi-am scris lecţiile... -Bine măi băiete, mâine poimâine te duci la profesională şi tu tot te mai prosteşti? -Nu mă duc? -Ce-ai zis? -Ce-ai auzit. Nu ma duc la profesională. Mă duc la scoala de ucenici, la nea Traian. Am şi vorbit cu el. -De ce? -Păi...scap şi de şcoală şi...ies mai repede pe bani. Să te pot ajuta. -Da cine ţi-a zis ţie ceva de bani? Cum am trăit până acum o să trăim şi de acum încolo... -Şi cât o să mai stau pă capul tău? Parcă n-ai destule. -Ioane, ce-i cu tine? Bărbia băiatului începu să tremure imperceptibil. -Ce faci mamă? Plângi? -Nu mamă, cum să plâng... -Păi aşa mă gândeam şi eu, doar eşti bărbat mâine poimâine. Ia zii? Ce e? Vreo fată? Băiatul lăsă capul în jos. Gelu începu să chicotească privind când la ea când la frate-su. -Şi tu ce râzi măi? Ai terminat? Fugi la lecţii. Hai, la lecţii amândoi. Ioane, hai afară să vorbim. Luă pachetul de ţigări şi-l îndemnă să iasă. Se aşezară pe treptele de ciment. Îşi aprinse o ţigară şi-i întinse pachetul. Băiatul se codi, neştiind ce să facă. -Hai ia. Că doar ştiu că fumaţi. Băiatul luă o ţigară şi o aprinse cu mâinile tremurânde. -Ia zii ce-i cu tine? Chiar dacă nu-s bărbat, poţi să-mi spui. Ai încredere în mine. Vorbea privind cerul spuzit de stele. Era o seară caldă şi senină. Ar fi vrut să-l privească-n ochi dar ştia că i-ar fi fost mult mai greu să-şi descarce sufletul. -Deci? E o fată la mijloc... -Da mamă... -Şi de ce n-ai vorbit măi băiete, ce credeai că te manânc? -Nu, da...nu ştiam cum...că... -Ia zii? Care-i buba? -Păi e o colegă...n-ai de unde s-o ştii...nu stă pe lângă noi...în cartier... -E fată bună? Stai, că dacă ţi-e foame şi pâinea pare cozonac...te-ai culcat cu ea? Tăcerea inghesuia răspunsuri în noapte. -Spune măi băiete, cum să te ajut dacă nu ştiu? -Da! -Şi? Era fată mare? -Nu. N-am fost primu. -Nu-i bine, da mă rog. E mai bine. -De câte ori v-aţi culcat? -De două ori. -Si ea ce zice? Ce vrea? -Ce vreau şi eu. Am stabilit să mergem amândoi la o scoală de ucenici, să avem banii noştri şi apoi să ne luăm. -Da voi ştiţi ce înseamnă asta? Tu crezi că viaţe-i aşa...ca o plimbare prin parc primăvara? Doamne ce copii mai sunteţi... -Da o iubesc mamă. Şi mă iubeşte. -Te cred băiete. Ce am zis eu ceva? Te-am întrebat dacă ştii ce-nseamnă. Crezi că-i uşor? -Nu ştiu. -Frumos răspuns. Ioane mamă, uită-te la mine. N-am nimic împotrivă să fiţi prieteni. Puteţi să vă plimbaţi, puteţi să faceţi ce vreţi, dar eu zic să vă intre minţile în cap şi să vă vedeţi de şcoală. După ce terminaţi profesionala o să pleci în armată. Ştii ce înseamnă doi ani de armată? Sau cat o fi... Ea o să se aranjeze. Cât o să fii plecat n-o să fie singură. Şi numai bine, atât tu cât şi ea o să vedeţi cât de mult ţineţi unul la altul. Dacă o să poată să te aştepte, bravo ei. Dacă o să se plictisească, asta e. Nu vreau să spun decaâ că nici tu nu eşti singurul băiat şi nici ea nu-i singura fată. O să aveţi timp să vă cunoaşteţi mai bine, să ieşiţi împreună. De ce să vă grabiţi? Chiar credeţi că voi o să terminaţi lumea? Stai liniştit băiete. Şi apoi, uită-te şi tu puţin în jur. Vezi că nen’tu Petrică se chinuie. N-a putut să facă şcoala la timp da acu’ îşi dă seama că fără ea nu poate. Şi se chinuie, şi seral, şi servici... Bun, ieşi pe leafă. După şase luni eşti om cu bani. Şi? Ce-ai să faci? Ziua te speteşti la muncă, seara vrei să ieşi şi tu la o bere în oraş, da nu poţi...ce faci dacă o să aveţi copii? Te-ai gândit că o să trebuiască să-i şi creşti? Un copil are nevoie de-un tată. Ori poate o să-l laşi să crească singur aşa cum aţi crescut şi voi...vrei bani...te cred...da până acum n-ai zis nimic...Sfatul meu e să vă vedeţi de şcoală. Cum am trăit pâna acum o să trăim şi mai departe. Cât pot o să muncesc, că doar pentru voi muncesc. Crezi că mie nu-mi vine greu când vă văd aşa ai nimănui?crede-mă că fac tot ce pot ca să aveţi măcar atât cât să nu râdă lumea. -Şi? D-aia tot mergi cu Marcel? Întrebarea căzu ca un trăsnet. Sângele se scurse din obraji. Mâinile începură să-i tremure. Încercă să-şi aprindă o ţigară. Lacrimile începură să curgă. -Iartă-mă Ioane. Cu ce drept îţi dau eu lecţii de viaţă? Acu’ nu, dar într-o zi o să spun tot. Dacă o să vă fie ruşine, o să plecaţi, mă uitaţi. Până la urmă, nici măcar voi n-aveţi dreptul să mă judecaţi, dar o să vă spun tot, să mă liniştesc. Hai în casă. Intră în camera ei, stinse lumina şi se dezbrăcă. Se întinse lăsând lacrimile să curgă. Luna se chinuia să pătrundă în cameră. Se agoţase într-un colţ, vărsându-şi argintul pe podeaua neagră.
Postări
