poveste

fi-vei oglinda sufletului! mi-au spus ursitoarele la naştere

şi am crescut apăsat de această sarcină-obligaţie

toată lumea privea şi-şi întorcea capul îngrozită sau plină de scârbă

aşa ceva nu mai văzuseră până la mine.

credeam că toţi or să se bucure

că-şi pot vedea şi admira sufletele

dar cei mai mulţi fugeau din calea mea sperând să mă vadă mort.

sau să nu mă mai vadă. eram ca un blestem crescut în carne

şi m-ar fi alungat din cetate

cu pietre

dar cum nu puteau, mă evitau.

mi-am luat destinul în traistă şi am ieşit pe poarta cetăţii

urmărit cu coada ochiului de toată suflarea.

luasem calea pustiului.

dihăniile se oglindeau şi căutau prietenie vedeniei.

florile se opreau cu bobocii la gură,

nevenindu-le să creadă ce văd

păsările vedeau cerul prefirat prin aripi de îngeri

şi revărsau cântări de mulţumire.

până şi norii se întindeau să se vadă, aranjându-şi bărbile.

numai noaptea scrâşnea îmbufnată că nu vede nimic

iar stelele nu-i erau de vreun ajutor

şi-atunci, ca să nu se mai împiedice de mine

m-a-nghiţit, gândindu-se

că-n atâta-ntunecime

mi s-o duce toată puterea

uitându-mi rostul.

ce se întâmplă cînd omul îşi deschide sufletul ?

se face bine.

(Foto: Astrul albastru - Gheorghe Ciobanu)