luna, noaptea...

­


-Ai adus banii Marcele?
­-Da scumpo! Uite, două sutare. Noi nouţe…
­-Au fost mulţumiţi?
­-Se poate? Ştii doar că eşti argint viu…
­-Când mai ai nevoie de mine?
­-Acum…
­-Nu fi bleg, când mai tebuie să fiu doamnă?
­-Nu ştiu, oricum, dacă e te găsesc eu…hai…dezbracă-te…
­-Da Celică, cum vrei?
­-Astăzi sunt obosit, aşa că tebe să te descurci singură…
­-Femeia se dezbrăcă şi încălecă matahala apoi începu să trudească la trupul bărbatului. Acesta-şi aprinse o ţigară, scuturând alene scrumul pe pătură.
-Hai mă fato, ce faci…
­-Muncesc Marcele, muncesc…
­-Hai dracului mai repede că ne apuca ziua. Doar n-o stau toată noaptea cu tine.
­-Femeia se zbătea, alergând din ce în ce mai ostenită. Toate cele o dureau. Şi doar ştia că nu poate, că o dărâmă. "Doamne, de s-ar termina odată. Aş vrea să mor. Mai bine moartă decât slugă la nespălatul asta. Şi pe lângă toate alea mai trebuie să-i şi mulţumesc…de-ar fi trăit Nelu…nu se întâmpla asta…de ce m-ai pedepsit? Ah…de n-ar fi fost baietii de mult eram moarta…lângă tine…halal viaţa…
­-Haiacum, acum fato, hai, hai…
­-…
­-Bravo. Cam lung, da a fost bine…
­-…
­-Pot să plec?
­-Da păpuşă. Roiu. Auzi tu? Neti?
­-Ce-i Marcele?
­-Mai struneşte-i fă fată pă golanii ăia…că nu ştiu unde or să ajungă…
­-Ce să fac Marcele? Că dacă ar fi trăit Nelu nu mai era o problemă…da aşa femeie singură, tu crezi că-mi e uşor?
­-Ştiu că nu-ţi e, dar mai zii lu frate-tu să-i mai încingă…
­-Ştii şi tu că Petrică încearcă să-i strunescă, da la o săptîmână odată, crezi că se poate?
­-Zii să treacă mai des…
­-Trece şi el când poate…şi cu seralu’ şi cu munca..şi-apoi e şi el flăcău, cât să-i cer?
­-Am zis şi eu aşa, e păcat dă ei…şi de tine…da mă rog…ce-am io treabă…
­-Mersi pentru grijă Marcele…las că văd eu ce fac…la revedere…
­-Pa puicuţă, ai de grijă…
­-Da Marcele.
-Şi vezi ce faci cu analizele, că nu bvreau să mă procopsesc cu cine ştie ce…
­-Ştii bine ca întotdeauna am avut grijă de asta…la servici e lege…
­-Hai pa…
Dimineaţa se arăta încercănată. Norii grei stăteau gata să-şi deşerte preaplinul. Aneta se dădu jos din pat şi începu să se îmbrace. Gelu deschise ochii mormăind o întrebare. Luă banii, sacoşa cu sticle şi plecă. Ajunse la uşa magazinului. Era prima. Stropii grei începură să se izbescă de asfalt, spărgându-se cu plescăituri seci. Laptele aştepta în faţa magazinului. Dacă lua sticlele şi pleca cine o vedea? Nimeni. Dar nu. Nu putea face lucrul ăsta. Nu pentru că i-ar fi fost frică, nu. Dar de câte ori avusese vreun necaz, nea Mişu o ajutase, şi cu bani şi cu sfaturi. Ţinea la ea. Chiar îi spusese intr-o zi când venise să-l ajute la curaţenie ˝Tu Aneto, semeni leit fie-mea Maria, aia de-a murit tânără. ˝ Într-adevăr, parcă auzise ceva când se mutase în cartier. Nea Mişu fusese dintre negustorii cei bogaţi. Avusese noroc că după naţionalizare l-au lasat să vândă într-unul din magazinele sale. Maria, fie-sa a mare trebuia să se mărite cu un ofiţer de securitate, da n-a mai apucat. Cu o lună înainte de nuntă l-au trimis in misiune în munţi. Când s-a întors era în coşgiug de plumb, bătut în cuie. Când a aflat Maria, a luat-o din loc. Câteva luni a tot bătut faleza când cu unu când cu altul. Într-o dimineaţă au găsit-o spânzurată. Se spânzurase în parc de craca unui pom care se spune că adăpostise multe din tainele lor. Plecase după el. Preotul Manase cu greu şi pentru mulţi bani s-a lăsat convins s-o slujescă, s-o bage în pământ sfinţit. Da mai mult pă ascuns a facut-o.
­-Neaţa Anetă fată, ce mai faci?
­-Neaţa Nea Mişu, ce să fac. Am venit să iau laptele. Că doar trebuie să-i trimit la şcoală. Ce să le pun în faţă?
­-Auzi tu Aneto, ce crezi că putem face noi cu năzdrăvanii ăştia? Că parcă îmi e milă de tine…
­-Ce să mai zic Nea Mişu? Nu ştiu…ce poate face o mână de femeie?
­-Aşa-i ai şi tu dreptate. Doar cu mila şi cu ajutorul lui Dumnezeu. Cât îţi dau?
­-Patru, să am şi deseară.
­-Patru kile, şapte lei. Ai bani sau te trec…
-Am Nea Mişu că am primit leafa…
-Păi parcă spuneai că…
-Ei, s-a răzgândit. Nu m-a mai dat afară. M-a păstrat să spăl vasele. Doar ştii că n-am luat eu banii…
-Da cum de păcatele mele Aneto, ce-ţi trece prin cap…cum să furi tu banii? Pentru tine pot să bag şi mâna în foc…cine ştie ce măgărie a făcut Şefu…
­-Nu zic nimic să nu fac păcate, da parcă mai mult i-aş da crezare lu’ Nea Fane bucătaru’…
-De, ştiu şi eu? Nu ştiu. Ei lasă, dă-I încolo. Hai fugi acasă că acu e şapte…pâna fierbi laptele…
­-Aşa-i Nea Mişu, la revedere.
În drum spre casă luă o pâine intermediară şi un kil de marmeladă. Ajunse acasă udă leoarcă. Puse laptele la fiert şi începu să taie felii mari de pâine pe care începu să le ungă cu marmeladă. Se duse în cameră să se schimbe şi să se şteargă. Rochia căzu la picioare, cârpă udă, motolită. Îşi trese un capot şi începu să-şi şteargă părul. Lăsă prosopul să cadă. Ridică ochii şi se întoarse. În cadrul uşii stătea Gelu.
­-Ptiu potaie…nu-ţi e ruşine? Zise strângându-şi capotul peste piept…
-De ce mamă? Că mă uit la o femeie frumoasă?
­-Pleacă de-aici păcătosule şi vezi de laptele ăla. Trezeşte-i şi pe ceilalţi doi.
­-Da mamă.
Se încheie şi-şi aranjă părul în câteva clame.
­-Mamă, nu vor să se dea jos din pat…mă bat…mamăăăăăăăă!
-Ioane? Fănele? Ce-i cu voi mamă? Hai, jos din pat!
­-Azi n-avem şcoală.
­-Vă dau eu. Ia să văd oraru’…unde-s ale voastre?
­-Pe masă, nu mai ştiu…
­-Hai jos. Ia vedeţi că azi vine nentu Petrică. Să nu-i mai zic şi eu…
­-Iar vine? Da el nu poate să mănânce în altă parte?
-Nu ţi-e ruşine Ioane? Aşa vorbeşti de el?
-Parcă nu ştii că vine la noi numai să mănânce. Şi ca să zică că-şi plăteşte masa ne bate pe noi…aiurea…cică pentru note…
-Nu zău, da ce note ai mai luat mă rog?
-Hai Fane! Hai să mănâncam şi să mergem la şcoală.
­-Hai, afară la canal să vă spălaţi.
­-Bine măi mamă, da plouă…
­-Las’că nu vă topeşte…abia vă-nvioraţi…
­-Mamă, ai zis că ne iei teneşi…
­-Ştiu că i-aţi rupt da n-am bani acum. Mâie merg cu Gelu că-i cel mai mic.
­-Păi da. Toate alea-n fundu lui…
­-Fane? Nu ţi-e ruşine? Voi n-aţi avut?
­-Da da. Doar ai vazut şi tu mamă ce gară am în talpă.
­-Lasă, luna viitoare.
­-Da sigur. Aşa spui mereu.
­-Du-te la muncă. Pe urmă să te văd.
­-O să merg. Şi o să-mi iau ce-mi place.
­-Aşa să faci.
Palma grea a lui Ion căzu ca o avalanşă peste capu lui Fane.
­-Tu de ce dai mă?
­-Nu ţi-e ruşine? Ce eşti aşa colţos? Crezi că nu vrea să-ţi ia?
-Hai măi băieţi la masă. Se răceşte laptele.
Băieţii se aşezară la masă. Feliile de pâine dispăreau odată cu laptele din căni. Se ridicară, îşi luară hainele, şepcile şi ghiozdanele. Aneta se întoarse şi luă portofelul. Scoase şase lei şi dădu fiecăruia câte doi. Gelu se întinse aşternând un sărut pe obrazul ei.
­-Aveţi grijă ce mai faceţi şi astăzi. Să nu aud cine ştie ce despre voi.
­-Da mamă.
­-Ioane, am să vă las mâncarea pe maşină. Ai tu grijă de ceilelţi. Eu vin pe la şase şapte. Dacă vine nen’tu Petrică vedeţi ce faceţi până viu eu.
-Bine.
Strânse masa şi începu să pregătească mâncarea pentru prânz. “poate că ar trebui să le iau totuşi câte ceva de încălţat. Uite Ion, termină şcoala şi mâine poimâine face 15 ani. Cum să se ducă la examen la şcoala profesională…poate să se ducă aşa? Of Doamne. Cum să mai fac? În fine, dacă am timppoate mă reped astăzi să le iau ceva…că tot am banii de la Marcel. Spălă cartofii şi zarzavatul curăţat. Scurse zeama de la carne, mai adăugă apă şi zarzavatul curăţat şi puse oala de ciorbă la foc. Tăie cartofii şi ceapa şi-i trânti peste bucăţile de carne. Totul ardea la foc mic ca însăşi viaţa ei, fără bucurii şi de ce să n-o spună, fără necazuri prea mari. Dacă lăsa deoparte viaţa impusă de Marcel, poate că totul ar fi fost mai bine. Îi părea rău de băieţi. Nu putea spune că-s răi. Năzdrăvăniile copilăriei erau văzute de ceilalţi mult prea mari. Dar orice ar fi făcut, ea nu putea să-i strunească şi să-i îndrume. Ăsta era adevarul. Erau copii fără tată. Cine să le spună toate cele? Cine să le deschidă ochii?cine să-i întrebe ce vor? Petrică făcea şi el ce putea, dar nu era tatăl lor. Nu putea să-i ţină locul. Degeaba îi bătea cu cureaua. Putea să-i şi omoare. După ce pleca el, uitau. Şi apoi nici nu mai stăteau, proşti ar fi fost…trebuia să-i prindă sau să-i roage să stea să-i bată…mai stătea el cu ei să-şi facă din lecţii…aiurea…doar nu putea să stea tot timpul. Îl înţelegea şi pe el. Vai de capul lui. Dacă n-ar fi fost Lenuţa poate că ar fi fost şi el mai liniştit. De câte ori nu-l întrebase? De câte ori nu-i spusese că nu-i de el, că-i rea, degeaba. Nu voia să asculte. O ţinea una şi buna: Lenuţa era singura fată, el alta nu putea iubii. Cum să-i spună că simţea, aproape că ştia că-i va face viaţa un chin. Parcă intrase în săptămâna chioară. Toată ziua cu Lenuţa. De la servici fugea s-o vadă, seara după seral iar. Zii de zi, seară de seară. Iar ea era ca mâţa blândă, Petrică-n sus, Petrică-n jos…toată ziua numai de Petrică al ei ştia să vorbească. Îşi aprinse o ţigară, trăgând fumul cu sete. Când o văzuse Nea Mişu mai că n-o bătuse. Îl rugă s-o înţeleagă.
Dacă viaţa ar fi fost mai frumoasă, mai uşoară, fie, dar aşa? De fapt nici nu voise să se apuce. Dacă nu ar fi fost Marcel şi străinii lui nici n-ar fi fumat. Îşi aduse aminte de prima seară. Doar ce murise Nelu de trei luni şi s-a trezit cu Marcel înghesuind-o prin colţurile restaurantului. Prima oară fugise. A plâns ca nebuna. A doua oară n-a mai ieşit în sală la servit, dar de gura şefului a trebuit să iasă. Îl rugase s-o lase câteva zile la debarasat, să strângă resturi pentru căţel. Il avea de câteva zile şi n-avea timp să-i facă de mâncare. Numai că şefu o şi repezise „Cum să te las la debarasat? Eşti cea tânără şi cea mai frumoasă chelneriţă pe care o am, vrei să-mi sară clienţii în gât? Păi ce-or să zică dacă or să le vadă numai pe Tanţa şi pe Maricica? Hai fuga la sală, lasă că-ţi strânge Geta resturile.” Totul a fost bine până-n seara când a aşteptat-o să iasă. A luat-o mai mult pe sus şi a dus-o printre stivele de lemne. I-a zis că dacă ţipă o termină. Îl ştia, aşa cum îl ştia tot portul. A înghiţit în sec, muşcându-şi buzele. Lacrimile curgeau singure, zăgazurile erau distruse. Închise ochii rugându-se şi rugându-l pe Nelu s-o ierte. Era peste voia ei. Se ridică, aşezându-şi fusta boţită. Marcel se ridică încheindu-se la şliţ. „lasă păpuşă, aşa-i la-nceput, pe urmă o să-ţi placă”. Încercă să-i spună că era prima şi ultima oară. Că avea acasă trei copii pe care nu-i putea lăsa de izbelişte. Îi puse mâna la gură, ameninţând-o cu degetul arătător „Voiam şi încă mai vreau să mă iau cu tine; mai am răbdare încă o lună. Trebuie să te hotărăşti. Şi nu uita: dacă te prind cu altu vă sparg pă amândoi. Te mai caut.”
Plecă spre casă, căutând orice petec de lumină, ferindu-şi ochi şi trupul de atingerea altora. Se simţea murdară, terfelită. Intră în casă şi puse o oală cu apă la încălzit. Ion se ridică într-un cot, somnoros, întrebând-o unde întârziase. Îi spuse că avusese mai multă treabă la restaurant şi-l rugă să se culce. Îşi pregăti apa în lighean şi începu să se spele frecându-şi cu ură pielea nevinovată. A doua zi, la servici aflase adevărul. După ce plecase, venise Ion s-o ia acasă, dar ea nu mai era. Îşi dăduse seama că-l minţise, dar nu mai avea ce face. De atunci, viaţa se desfăşurase ca un dureros compromis. De câte ori încerca să-l certesimţea privirile lui acuzatoare şi se potolea. Ştia că greşea. Când revenise Marcel, îi spusese că nu poate face pasul. Nu voia să-şi chinuie copii, oferindu-le un tată ce nu le era tată. Putea să-i bată să-i omoare. Scăpa de ei şi-atât. „Te-ai gândit bine?” o întrebase. Înclină capul în semn de resemnată afirmare. „Ei bine, asta e. Nu pot să te iau cu forţa. Dar uită-te la mine, dacă te prind cu altul vă calc în picioare. Vei fi a mea şi numai a mea. Sunt stăpân. Dar dacă o să-ţi cer să te duci cu unu sau cu altu, o să te duci. O faci pentru mine. Clar? Ai înţeles?” deci asta voia. Să fie curvă. Curva lui. Buzele mestecară această întrebare, neavând curajul s-o rostească. Ochii lui pătrunzători păreau a ghici mistuirea ei. „Nu fii proastă, mai câştigi şi tu un ban. Cred că-ţi seama că n-o să te trimit cu toţi cioflingarii, cu toţi mucoşii. O să fii doamnă. Sunt atâţia vaporeni străini cărora li se scurg ochii la balustradă. Or noi trebe să-i ajutăm să ne cunoască, să se simtă bine. Aşa se fac afacerile. Ei? Nu-i bine?” Închhise ochii încuviinţând. Primii străini fuseseră nişte italieni. Erau trei, ea singură. La despărţire îi dăduseră un ineluş subţire, pe care îl ascunsese de teama lui Marcel şi câteva pachete de gumă de mestecat. Plecase acasă frântă. Era murdară până în adâncul sufletelui. Singura ei mulţumire fusese bucuria băieţilor la vederea lamelor. Aveau acum şi ei. Nu mai priveau la alţii. Ineluşul i-l dăduse bătrânei rugând-o să-l păstreze pentru zile negre. Au urmat alţii şi alţii, fără număr, fără pretenţii. Mulţi erau beţi. Mulţi erau năzuroşi, cei mai mulţi cârcotaşi, neamuri proaste. Odată...refuzasă să facă ce-i cerea un grec şi acesta a plecat bodogănind. Credea că scăpase. Marcel o căutase lipăindu-i câteva palme noduroase „Ce fă, tu crezi că io-mi permit să mă fac de râs? Oamenii ăştia plătesc fă proasto, dau bani. Doar nu cer pă gratis. Ai înţeles? Să nu te mai prind că faci mofturi că dracu te ia. Te snopesc, te crestez fă, de nu mai ieşi din casă. Adică cum? Din cauza ta să pierd io banii? Este ultima oară, da?”. Unii dintre ei veneau cu băutură obligând-o şi pe ea să bea. Altul, un libanez nu voia s-o aibă decât cu ţigara în gură, ca o bampă...aşa zicea. A trebuit să-şi aprindă o ţigară, tuşind să-şi verse plămânii. Libanezul molfăia la trupul ei ce se zguduia de la fum. Tremurul pântecelui îi plăcea la nebunie. De atunci s-a luat de fumat. Orice, nu căuta. Mai întâi pe ascuns. Apoi încetă să se mai ferească.
Gelu o văzuse primul. Era în casă cu madam Aretia, grecoaica uitată de ani, care venise să-i întoacă odată cărţile. Făcuse cafeaua şi-şi aprinsese o ţigară tăind cărţile când intrase Gelu să ia nişte pâine. Ochii lui s-au oprit miraţi parcă la mâna ce ţinea ţigara. Luă felia şi ieşi fără să zică ceva. De atunci nu se mai ferise. La un moment dat, când venea de la servici îi văzuse într-un grup de băieţi în curtea şcolii. Chiar dacă nu-i văzuse ştia că fumau. Mai ales Ion şi Fane. Poate ca Gelu încă nu fuma, dar ceilalţi doi da. Chiar găsise urme de tutun în buzunarul hainei când se pregatea s-o spele. N-a zis nimic. Nici nu putea spune. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu poate că vor avea noroc, nu vor fi luaţi de valurile vieţii. Că şi viaţa asta, are valuri şi valuri.
O uşoară adiere de afumătură o făcu să sară speriată. Mestecă în mâncare, mai puse o cană de apă şi rămase privind maşina de gătit. Ceasul? Cât o fi ceasul? Privi speriată. Mai avea o oră până la program. Ţigara se stinsese demult scrumindu-şi neputinţa. Se îmbracă, mai gustă odată din mâncare şi stinse focul. Încuie uşa şi puse cheia sub preş. Se gândi o clipă la inutilitatea gestului. Putea s-o lase descuiată, că şi dacă voiau nu aveau ce să fure. Sărăcia. Plecă strângând banii la piept. Ajunse la magazin. Pe raft era o pereche de pantofi de piete cu talpă de talpă. Culoarea părea furată din căldura coniacului nebotezat, a celui veritabil pe care îl vedeea la şefu în birou. Sau la unii străini. Erau frumoşi. Pielea părea trasă la traforaj, era numai găurele şi cusătură d-aia cu aţă, model fain. Privii mai cu atenţie şi văzu preţul care îi aburii privirea. Când va putea să le cumpere aşa ceva la băieţi? I-ar fi plăcut să iasă cu ei în oraş la o cofetărie, cu haine ştoc, pantofi d-aştia, tunsoare adevărată. Ceru trei perechi de bascheţi, cu bleumarinul tivit cu dungă albă şi cu sireturi gri. Un gri curat, nu d-ăla pătat, jegos. Se uita bine la fiecare mărime şi după ce crezu că alesese cele mai bune numere, întrebă cât fac. Plăti cu greutate cei 120 de lei şi strânse pachetele la piept. Se vor bucura? Vor înţelege ceva? Puse pachetele în sacoşă şi ieşi grăbită din magazin. Întrebă cât e ceasul şi-şi dădu seama că nu mai avea timp să treacă pe acasă. Plecă grăbită spre restaurant. Intră la vestiar, cămăruţă prea mică, neaerisită şi prost luminată. Se schimbă în grabă luându-şi halatul alb. Ăsta era singurul lucru curat. Îi plăcea albul halatului. Puse sacoşa cu pachete şi rochia în despărţitura ei. Ieşi îndreptându-de spre bnucătărie. Fetele roboteau în jurul plitei încinse. Adună toate oalele în care fiersese burta şi gioalele, adună şi restul de crătiţi şi se îndreptă spre colţul ei. Luă o găleată de apă fierbinte şi nişte leşie şi începu să spele zaţul şi grăsimile sleite. Leşia îi ardea pielea. Se răcori în şuvoiul de apă rece apoi începu să clătească. Toate erau curate, fără urmă de slin sau vreun miros. Ştiau toţi că ea nu-şi bate joc de muncă, orice făcea făcea bine. Se străduia şi reuşea să facă totul aşa cum trebuie, fără a lăsa loc de reproşuri. Terminase cu vasele mari, oale şi crătiţi şi se pregătea să treacă la farfurii şi tacâmuri când intră şefu.
­-Aneta!
­-Da şefu?
­-Las-o pe Geta la vase şi treci la sală. Maricica a trebuit să plece acasă. Are un necaz în familie. Ieşi şi-i iei locul.
­-Bine şefu, dar parcă ai zis să nu mai calc...
­-Lasă ce-am zis şi ieşi afară. Vezi, spală-te bine pe mâini, poate se mai linişteşte sângele în tine. Nu poţi să-i serveşti pe muşterii cu mâinile astea.
­-Da şefu.
Se duse la vestiar şi-şi puse costumul bleumarin cu şorţuleţ alb. De fapt şorţuleţul era un buzunar mare, bani, bonier, marunţiş. Se pieptănă şi-şi aranjă boneta micuţă, albă, strălucitoare. Înainte, nu era seară să nu i se spună că-i cea mai curată şi mai blândă chelneriţă ce se găsea în tot portul. Toţi o voiau pe ea, aşteptau să fie serviţi de ea. Accepta această mică atenţie pe deplin mulţumită, fiind singurul lucru pe care nu i-l putea lua şefu. De câte ori strângea şi ea un bacşiş, avea grijă şefu să-l adune. „Cioburi, spărtură, lipsă la magazie. Cine să plătească? Tot eu?” şi nunai ei. Cu toate făcea la fel. Dacă n-ar fi fost aşa burtă verde, zgrepţănos, ar fi fost şi el iubit şi respectat de fete.
­-Aneta!
­-Gata şefu. Imediat.
Se uită la mâini şi scăpă puţină cremă frecându-le astfel încât să nu fie nici unsuroase dar nici iritate şi roşii. Ieşi în sală luându-şi bonierul şi tava. Incepu să strânga sticlele goale, să cureţe scrumierele şi să îndrepte feţele de masă scuturând firimiturile. Localul era prea puţin căutat acum. Doar câţiva hamali scăpaţi de greutatea baloţilor, o brumă de vaporeni şi câţiva cunoscuţi din cartier. La o masă retrasă, aproape de intrarea veceului, cea mai rar căutată şi folosită masă stătea Nea Tache. Niciodată nu putea trece indiferentă pe lângă batrânul plin de riduri şi coji. De cele mai multe ori mirosea insuportabil, de parcătoată viaţa lor, hainele zăcuseră într-o baltă de urină. Pe jumătate surd, pe jumătate nebun, era singurul de care marea majoritate a cunoscuţilor localului îşi băteau joc, cerându-i să cânte sau să joace pentru un pahar de vin. Sub masă, între picioarele goale şi roase de răni şi coji se odihnea sacoşa-i nelipsită în care găseai mucuri de ţigară alături de coji uscate şi câte un ciorap găurit. De când îl zărise prima oare fusese atrasă de chinul său. Cum scăpa de ochiul vigilent al şefului îi strecura câte un păhăruţ de tărie, mai ales în zilele răutăcioase de iarnă şi câte o ciorbă. Mai mult decât celelalte fete, ţinea la el. Obişnuia să-i dea câte ceva de mâncare sau chiar de îmbrăcat. Când îl văzuse prima oară, îl luase acasă dându-i un costum rămas de la Nelu şi o pereche mai scâlciată de pantofi. Singurele doua perechi bune le ştersese, aşezându-le cu evlavie în şifonier, acolo jos. Poate că unul din băieţi se va nimeri să le poarte, aşa crezuse. Dar acest lucru s-a-ntâmplat mult mai repede decât crezuse. Le luase Ion care la 14 ani era destul de bine crescut. Prima pereche o luase când fusese să-şi scoată buletinul. Îi luase şi cravata cu picăţele verzui fine şi dese ca un fagure, strecurate printre dunguliţele alea subţiri de culoarea grâului copt. Într-un fel, Ion semăna cu tatţsu Nelu, la fel de robust, de bine legat, doar că un pic mai subţirel şi mai finuţ în talie. Era mai mult decât un băiat frumos. Asta nu că era al ei, da’ multe femei ziceau aşa şi parcă n-o spuneau numai din vârful buzelor. Şi unde mai pui, Doamne fereşte, da se părea că era destul de bine cunoscut printre băieţii de pe faleză. Nu prea mulţi aveau curajul să se încurce cu el sau cu pumnu’ lui. Era la fel de iute ca şi Nelu. Nu putea să sufere când cineva îl călca pe bătătură.
-Aneta!
Filmul se rupse brusc, aruncând-o în realitate. Luă tava cu pahare şi scrumiere şi se îndreptă spre ghişeu, la debarasat. Lăsă paharele, scutură şi şterse scrumierele aducându-le la albul de odinioară. Şefu se apropie şoptindu-i:
-Dă-l afară...ce mama dracului...
-...
-N-o face pe proasta...dă-l afară pe moşneag...îmi ajunge putoarea de la veceu. Ştii doar că numai de tine ascultă...
-Nu pot şefu...
-Ba să poţi...aşa cum ai putut şi altădată. Hai, până nu apare lumea, că dacă-l văd unu nu mai stă acolo...prin preajmă...
-Nu stau din cauza veceului nu a lui Nea Tache...
-Nu-mi pasă. Dă-l afară.
-Bine şefu...
-De ce-ai adus paharele aici la ghişeu? Nu puteai să le laşi la bar?
-Erau cam năclăite...le-am adus să le spele Geta mai bine...
-Da...bine...bine...hai...
Lăsă tava la bar, aşeză scrumierele pe mese şi ajunse lângă bătrân. Îi puse mâna pe umăr scuturându-l uşor.
-Nea Tache? Nea Tache? Hai cu mine puţin...
Bătrânul ridică ochii lăcrimoşi, ulceraţi şi urduroşi, roşii de boală sau nesomn.
-Hai cu mine Nea Tache...
-De ce? Le e greaţă? Le e ruşine? Cu mine? Care-am luptat cu ruşii la Odesa şi...
-Hai Nea Tache, hai afară cu mine...
Bătrânul se ridică adunându-şi sacoşa şi necazurile. O urmă printre mesele aproape goale, târându-şi pantalonii slinoşi ce-i atârnau, scăpaţi din strânsoarea moale a capătului de sfoară. Ajuns afară, se opri privind întrebător, scăldându-se în ochii ei...
-Nea Tache, ştii ca şefu-i nebun şi nu te suferă...aşteaptă aici că-ţi aduc un pacheţel cu ceva de mâncare şi o litră de ţuică. Da te rog eu, nu mai intra...
-Ce m-aş face dacă n-ai fi tu Anetuţo...ştii ce greu mi-a fost cât te-au izgonit la veselărie? Doamne...speram să te văd măcar olecuţă...să-mi treacă focul...da nu... nu te lăsau deloc să ieşi...
-Nea Tache?
-Ce-i Anetuţă dragă, poate nu crezi...
-Nu se poate Nea Tache...
-Ba da. Se poate. De când te-am văzut am ştiut ce suflet mare ai. De câte ori mă lăsau, stăteam să te privesc...să te văd...că doar toată nebunia mea...nu pentru un pahar jucam io...pentru tine...voiam să fiu aproape...
-Nea Tache? Glasul tremura ca o umbră de plâns...
-Of, fata dragă...când ai apărut p-aici şi te-am văzut, am fost ca fulgerat. Semeni leit Mariuşca mea. Daaa....da tu n-ai de un’s-o ştii...eram la Odesa. D’abia fusesem încartiruiţi. Ce război? Era departe...am ieşit pe străzi să ne plimbăm. Când colo ce să vezi? Chiar lângă Garnizoană, la geam, era ea. Înger nu alta. De câte ori treceam, mă uitam lung după ea. După vreo patru luni ieşea cu mine la braţ. Doamne ce femeiuşcă...toţi întorceau capul după noi. N-am rămas decat patru luni împreună. Eu am plecat cu frontu’. Mi-a promis că mă aşteaptă, i-am promis că am să vin s-o iau. Da nu s-a mai putut. Timpul nu putea să iasă din făgaş pentru noi. Poate că eram sortiţi, da pentru o altă viaţă...prea ne potriveam...şi tot mai des mă gândesc la ea...bătrâneţea? Nu ştiu...da tot mai des o visez, şi văz că mă cheamă...poate că până aici mi-o fi...
-Doamne Nea Tache...ce tot spui?...dă-le-ncolo de vise...că nu se poate...
-Ba se poate...fătucă dragă...şi crede-mă că ştiu prin câte treci...ah...dacă mi-ar pica bine l-aş spinteca pă Marcel...
-Nea...
-Da Anetuţă dragă...nu te uita...ştiu tot. Ţineam prea mult la tine...da ce puteam să fac cu ciolanele astea slăbănoage? Ştiu că nu-ţi place, ştiu că nu-i vina ta...ştiu că-i cel mai tare de pe Faleză...da tot i-aş face-o...Măcar atât să fac şi io pentru tine, fată...
-Of Doamne Nea Tache...aşteaptă-mă aici, vin imediat...
Intră în local cu bărbia tremurând. Un suflet de om se gândea şi la ea. Ce putea fi mai bun şi mai frumos? Îşi şterse două lacrimi ce-i copleşiră ochii şi se duse la vestiar. Luă 10 lei din geantă şi se duse apoi la bucătărie. Puse câteva bucăţele de carne şi două chifle într-o punguţă şi turnă un sfert de ţuică într-o sticlă. Luă punga şi sticla şi ieşi repede afară. Bătrânul nu mai era. Dispăruse. Alergă când la un colţ când la celalalt dar degeaba. Se întoarse în local. Puse totul la loc încet, încet. „Mariuşca...”
-Dacă nu aduceai înapoi să le pui la loc ţi le treceam la leafă, zise şefu apărut ca din pământ...
-Şi ce dacă?
-Răspunzi?
-Ştii bine că locul meu e înăuntru nu aici la sală. Tu mi-ai spus să ies...
-Gata. Hai, treci la treabă.
Tot restul zilei nu făcu decât să se gândească la Nea Tache. Ştia că bătrânul luptase pe front, în est...şi de aici i se trăseseră toate. Geta, care era cea mai bătrână şi cunoştea tot Portul, îi povestise că ai lui fuseseră oameni cu stare...războiul cu ale lui...Tache singurul lor băiat plecase şi le lăsase casa goală, fără noră, fără nepoţi...cei 10 ani în care Tache fusese mort...nimeni n-a ştiut nimic de el...îl înghiţise pământul...apoi naţionalizarea... ruşinea... sărăcia...şi altele...
El se întorsese târziu...îmbătrânit şi gârbovit...trenţăros...se povestea că era printre puţinii care-au reuşit să se întoarcă de-acolo... Chiar dacă părea rupt din balamale şi uitat de moarte nu asta era vârsta lui...dacă avea 60 de ani, poate unu mai mult sau mai puţin... atât...de când se întorsese, nu mai ştia pe nimeni, se mulţumise să-şi petreacă timpul prin cimitir sau prin port. Făcea şi el ce se pricepea...nu prea suferea el liniştea şi lipsa oamenilor...Mulţi ziceau că-i sărit, dar ea Geta nu credea că-i chiar aşa...
La un moment dat îl zări pe Marcel la o masă. Îi luă comanda şi când aduse paharul de coniac, o prinse de mână spunându-i că o aşteaptă când iese. La şase veni Mioara să o schimbe. Predă bonierul şefului şi începu să numere banii. Avea 15 lei în plus.
-Ăştia 15 rămân la spărturi.
-Bine dar...
-Ce??
-Păi...
-Las că vă ştiu eu. La fiecare control îmi impută câte două trei sute pentru lipsuri de unde să scot banii ăştia? Din buzunar?
-Şefu, da 10 lei sunt ai mei. I-am luat să-i dau moşului...
-Zău mă? Da de când eşti aşa de miloasă?
-Hai mă şefu...ştii că nu mint...
-Să te cred? Să nu te cred?...bine fie! Ia-i. Da să nu te mai prind cu bani personali asupra ta. Ai înţeles?
-Da şefu...
-Hai, la revedere. Mâine vii tot pentru sală. Maricica lipseşte trei zile. P-ormă oi mai vedea.
-La revedere. Ieşi din birou, şi plecă să se schimbe. Îşi luă sacoşa cu pachete. Abia aştepta să ajungă acasă. Poate scăpa repede de Marcel. Poate că n-avea nici o treabă astăzi. Soarele se tăvălea într-o ploaie de sânge. Valurile se spărgeau leneşe de pietrele cheiului. Lângă plop, rezemat, Petrică. Răsuflă uşurată. Va să zică scăpase pentru astăzi. Se lipi de el, ştiind că Marcel nu avea curajul s-o caute. Se uită în urmă. Îl văzu sprijinind uşa localului. Se întoarse răuflând uşurată. Era liniştită, continuându-şi drumul alături de Petre.
-Ce mai faci? Cum mai merge cu seralu’?
-Bine. Ne pregătim de teze. Noroc de profesori buni că ne înţeleg şi ne mai spun ce trebuie să învăţăm.
-Păi cum altfel? Doar n-o să va lase să terfeliţi toată ziua cărţile ca ăilalţi, doar ştiu şi ei că voi munciţi...că veniţi la şcoală de la muncă nu de la...
-Lasă că nici aşa nu-i bine. Păi dacă ne dau mură-gură ce pretenţii să mai ai de la....Ei?
-Deh, ştiu şi eu? Aşa o fi. Nu zic să vă treacă numai pă mese la local, da nici să vă omoare cu cartea...
-Lasă asta, ia zii, ce-au mai făcut?
-Ce să facă Petrică? Ştii şi tu doar...ce să mai zic...
-Ce note-au mai luat?
-Da ce? Mi-arată mie carnetu’?
-Păi de ce să nu-l arate?
-Petre. Nu mai sunt nici ei mici...şi eu sunt doar o femeie singură...
-Singură?
-Ce vrei să spui?
-Am întrebat şi eu. De ce nu te măriţi?
-Cu cine? Ce eu mai sunt tânără?
-Da ce? Au murit toţi bărbaţii pe lumea asta?
-Poate că n-au murit, da cum să mă mărit acum? Dac-aş fă făcut-o când erau băieţii mici mai zicea, dar acum?
-Şi-atunci de ce nu te-ai măritat?
-Mi-a fost frică să nu sufere. De un’să ştiu cum e mai bine? Dacă dădeam peste unu care să-i bată din te miri ce?
-Şi aşa, cu ei nebătuţi e mai bine?
-Nu ştiu. Nu ştiu ce să zic. Poate că am greşit. Doar bunul Dumnezeu mai ştie...
-Păi da. De fiecare dată lăsaţi totul în grija Lui...parcă el ar fi grefier ca să noteze tot şi apoi să vadă ce se poate face, ce se poate îndrepta...
De ce vorbeşti aşa Petre? Ce am făcut? Cu ce-am greşit?
Cu ce, cu ce? Ce tot cauţi cu Marcel ăsta? Altul nu puteai şi tu să găseşti? Chiar aşa ai ajuns? Să-mi spună alţii despre tine...să-mi râda-n nas...
Da ce-au cu mine Petre?
Ei uite că au. De câte ori vreau să spun ceva sau să mă iau de cineva mă termină. De fiecare dată este câte unul care mi-o trânteşte: Aşa spune sor-ta aia mă? Si ea tot aşa face mă? Şi totul a fost până-ntr-o zi când l-am luat pe unul de-o parte şi i-am zis că-i strivesc mutra dacă se mai ia de tine. Ştii ce mi-a zis? ”Du-te bă şi potoleşte-o pă sor-ta mai întâi. Scoate-o din mâinile codoşului şi-om mai vedea noi. Te-ai găsit tu să ne faci morală, să ne-nveţi...” Aşa-i? Zi-mi şi mă duc să-l mănânc cu bocanci cu tot...Ce-i adevărat?
-Totul Petre. Că doar n-am cum să minţ.
-De ce Aneta? Voiai hăndrălău in pat? Ce-ţi lipsea?
-Nimic. Le-aveam pe toate. M-a ameninţat. A zis că-i vai de capul şi de oasele mele dacă mă vede cu altcineva...Ştiam că n-are nici un motiv să se ia de mine...Ştiam că nu are de ce să-mi fie frica...asta pâna-n seara când m-a târât între stivele de lemne din port şi m-a tăvălit...m-a avut, cu dragoste, cu ura, cu nebunie...simţeam că-mi vine să mor...a fost careva pe-aproape? Fiecare cu ale lui Petre...Când mi-a dat drumul mi-a spus că vrea să ne luăm...I-am spus că am băieţi de crescut...că nu pot...”Poţi nu poţi e treaba ta, dar dacă te văd cu altul vă tai...şi ai de grijă că dracu te ia dacă sufli ceva...îţi iau gâtu’...” Cui să zic? După asta, a început să mă trimită când cu unu’ când cu altu’...după cum avea comandă...Tu de unde crezi c-am putut să-i cresc pe băieţi? Din leafa asta amărâtă? Iartă-mă, bate-mă, uită-mă, omoară-mă...asta e...nu mai pot scăpa de el...mi-e frică...dacă se răzbună pe băieţi? Dacă pune pe cineva să le facă felu’? Ştii că e în stare de orice...eu nu pot să fac nimic...îmi pare rău că te-am mânjit şi pe tine...ce pot să fac?
-Nu ştiu. Nici nu ştiu ce să mai zic. De ce-ai tăcut? Iţi spun drept, nu mă aşteptam la toate astea...de la tine...
-De ce Petrică? Astea nu fac parte din viaţă? Ori poate pentru că-s eu, soră-ta...?
-Nu ştiu Aneta. Da m-am simţit aşa de prost când mi-a trântit-o ăla-n faţă că îmi muşcam pumnii nu alta...că-mi venea să-i sfărâm oasele...da am zis să te-ntreb...
-Îmi pare rau Petrică, crede-mă. N-aş fi vrut să lovesc şi pe alţii cu păcatele mele. Mai ales pe tine şi pe băieţi...ei sunt tot ce mi-a mai rămas pe lume...curăţenia mea...mă jur.
-Ce mai contează jurămintele? Tot or să afle cândva...
-Poate că vor înţelege... asta mi-e crucea... poate că vor putea să mă ierte...
-Poate, cine ştie...
-Petrică, iartă-i astăzi. Te rog, de dragul meu...
-Ce?
-Te rog Petrică...le-am luat câte ceva...n-aş vrea să se bucure cu noduri...
-Păi atunci...nici nu mai intru...
-Hai intră să mănânci ceva...
-Lasă că mănânc la Lenuţa.
-Iar? De ce nu vrei să-nţelegi? Nu-i bună pentru tine Petrică...
-Da tu ai fost? Am crezut în tine ca-ntr-o icoană şi uite...
-Petrică, eu îţi sunt soră. Mâine poţi să-mi dai cu piciorul, asta e...da gândeşte-te că dacă o iei de nevastă o iei pentru o viaţă. Să nu tragi mai mult decât poţi duce.
-Tu vorbeşti?
-Vorbesc Petre, vorbesc pentru c-am tras multe...şi ştiu cum e...
-Bine, bine. Uite c-am ajuns. La revedere.
-Când mai treci?
-Nu ştiu. Văd eu.
-Te rog?!
-Bine, poate trec duminecă dimineaţa.
-Mersi. La revedere.
Dădu colţul, strecurându-se până acasă. Închise poarta cu teamă. Intră în casă. Lumina aprinsă, farfurii murdare, firimituri...lăsă sacoşa şi porni să se schimbe. În camera lor, doar Gelu, citea o carte.
-Unde-s ceilalţi?
-Pe faleză. Au zis că apar pe la opt.
-Sper să nu întârzie.
-Io ştiu?
-Ai mâncat ceva?
-Nu încă. Am zis să-i aştept şi pe ei.
-Da ce citeşti tu acolo? Lecţii?
-Nu. O carte de călătorii.
-Hai să mă ajuţi să strâng masa, să pot să vă dau de mâncare...
-Hai măă, mai lasă-mă putin...doua pagini...hai te rog...
Se schimbă şi începu să strângă masa. Gustă mâncarea, nu, nu se stricase. Scoase vasele afară pe policioară şi începu să spele farfuriile si lingurile. Puse laptele pe foc şi îşi aduse aminte de pachete. Le scoase din sacoţă, strângându-le la piept. „Oare o vor înţelege? O vor ierta?”
Uşa se deschise şi intră Fane, lăsându-l pe Ion afară, la canal.
-Ce-ai luat acolo? Întrebă cu voce schimbată, de la vârstă sau de la ţigară...
Întinse mâinile fără să scoată un cuvânt. Fane luă pachetele şi desfăcu unu. Faţa îi râdea. Era tot un zâmbet. Desfăcu şi celelalte pachete răsturnând bascheţii pe jos.
-Băă, ia uite ce avem!
Ion tocmai intra cu o sticlă de apă. Gelu sărise din patdând fuga. Fiecare începu să-şi încerce perechea, legându-şi şireturile cât mai strâns. Săreau încercând moliciunea cauciucului. Priveau şi nu le venea să creadă. Uitaseră cu totul de ea. Erau doar ei şi bascheţii. Primul care-şi aduse aminte de ea fu Ion. Începu să-i înghiontească pe ceilalţi doi, făcându-le semn să se potolească.
-Da voi nu ştiţi să mulţumiţi mă? Ce aşteptaţi? Să vă şi pupe?
Se aplecă şi-i sărută mâinile şi ochii ce dădeau să plângă.
-Mulţumesc mamă.
-Să treieşti.
Ceilalţi doi săriră de gâtul ei sufocând-o. Fane o sărută în fugă şi plecă în cameră. Gelu se mai privi puţin şio apoi îi ceru părereŞ
-Ce zici? Îmi vin bine mamă?
-Ce mai întrebi? Nu vezi şi singur? Se răsti la el Ion. Fugi şi te descalţă.
-Lasă-l măi să se bucure. De ce eşti rău?
-Lasă-l măi mamă, că are tot timpul să se fudulească mâine la şcoală. Ce facem? Mâncăm?
-Da. Hai să mâncăm. Ce vreţi? Mâncare sau lapte cu pâine?
-Păi mai avem şi pentru mâine?
-Las’ că fac alta dimineaţă. Stai s-o-ncălzesc. Şi dacă e, beţi şi o cană de lapte la urmă.
Aduse mâncărica ce mai rămăsese şi înmcepu să taie pâinea. Puse farfuriile, lingurile şi când totul fu gata îi chemă la masă.
-Da Nea Petrică nu mai vine?
-Nu Fane. M-am întâlnit cu el şi-a zis că vine duminică dimineaţa, să vă ajute la lecţii. Acum s-a dus la Lenuţa.
-Tot cu sclimfosita aia?
-Gelu! Nu-ţi e ruşine?
-Da ştii bine că-i aşa măi mamă, încercă s-o-nduplece Ion...
-Ia spuneţi ce note aţi mai luat.
-Păi...
-Hai mă, spuneţi, că mai bine aflu de la voi decât să-mi spuie Petre. Tu Ioane?
-Păi am luat...doi de cinci, un şase şi-un patru.
-De ce măi băiete?
-Ăă...nu mi-am scris lecţiile...
-Bine măi băiete, mâine poimâine te duci la profesională şi tu tot te mai prosteşti?
-Nu mă duc?
-Ce-ai zis?
-Ce-ai auzit. Nu ma duc la profesională. Mă duc la scoala de ucenici, la nea Traian. Am şi vorbit cu el.
-De ce?
-Păi...scap şi de şcoală şi...ies mai repede pe bani. Să te pot ajuta.
-Da cine ţi-a zis ţie ceva de bani? Cum am trăit până acum o să trăim şi de acum încolo...
-Şi cât o să mai stau pă capul tău? Parcă n-ai destule.
-Ioane, ce-i cu tine?
Bărbia băiatului începu să tremure imperceptibil.
-Ce faci mamă? Plângi?
-Nu mamă, cum să plâng...
-Păi aşa mă gândeam şi eu, doar eşti bărbat mâine poimâine. Ia zii? Ce e? Vreo fată?
Băiatul lăsă capul în jos. Gelu începu să chicotească privind când la ea când la frate-su.
-Şi tu ce râzi măi? Ai terminat? Fugi la lecţii. Hai, la lecţii amândoi. Ioane, hai afară să vorbim.
Luă pachetul de ţigări şi-l îndemnă să iasă. Se aşezară pe treptele de ciment. Îşi aprinse o ţigară şi-i întinse pachetul. Băiatul se codi, neştiind ce să facă.
-Hai ia. Că doar ştiu că fumaţi.
Băiatul luă o ţigară şi o aprinse cu mâinile tremurânde.
-Ia zii ce-i cu tine? Chiar dacă nu-s bărbat, poţi să-mi spui. Ai încredere în mine.
Vorbea privind cerul spuzit de stele. Era o seară caldă şi senină. Ar fi vrut să-l privească-n ochi dar ştia că i-ar fi fost mult mai greu să-şi descarce sufletul.
-Deci? E o fată la mijloc...
-Da mamă...
-Şi de ce n-ai vorbit măi băiete, ce credeai că te manânc?
-Nu, da...nu ştiam cum...că...
-Ia zii? Care-i buba?
-Păi e o colegă...n-ai de unde s-o ştii...nu stă pe lângă noi...în cartier...
-E fată bună? Stai, că dacă ţi-e foame şi pâinea pare cozonac...te-ai culcat cu ea?
Tăcerea inghesuia răspunsuri în noapte.
-Spune măi băiete, cum să te ajut dacă nu ştiu?
-Da!
-Şi? Era fată mare?
-Nu. N-am fost primu.
-Nu-i bine, da mă rog. E mai bine.
-De câte ori v-aţi culcat?
-De două ori.
-Si ea ce zice? Ce vrea?
-Ce vreau şi eu. Am stabilit să mergem amândoi la o scoală de ucenici, să avem banii noştri şi apoi să ne luăm.
-Da voi ştiţi ce înseamnă asta? Tu crezi că viaţe-i aşa...ca o plimbare prin parc primăvara? Doamne ce copii mai sunteţi...
-Da o iubesc mamă. Şi mă iubeşte.
-Te cred băiete. Ce am zis eu ceva? Te-am întrebat dacă ştii ce-nseamnă. Crezi că-i uşor?
-Nu ştiu.
-Frumos răspuns. Ioane mamă, uită-te la mine. N-am nimic împotrivă să fiţi prieteni. Puteţi să vă plimbaţi, puteţi să faceţi ce vreţi, dar eu zic să vă intre minţile în cap şi să vă vedeţi de şcoală. După ce terminaţi profesionala o să pleci în armată. Ştii ce înseamnă doi ani de armată? Sau cat o fi... Ea o să se aranjeze. Cât o să fii plecat n-o să fie singură. Şi numai bine, atât tu cât şi ea o să vedeţi cât de mult ţineţi unul la altul. Dacă o să poată să te aştepte, bravo ei. Dacă o să se plictisească, asta e. Nu vreau să spun decaâ că nici tu nu eşti singurul băiat şi nici ea nu-i singura fată. O să aveţi timp să vă cunoaşteţi mai bine, să ieşiţi împreună. De ce să vă grabiţi? Chiar credeţi că voi o să terminaţi lumea? Stai liniştit băiete. Şi apoi, uită-te şi tu puţin în jur. Vezi că nen’tu Petrică se chinuie. N-a putut să facă şcoala la timp da acu’ îşi dă seama că fără ea nu poate. Şi se chinuie, şi seral, şi servici...
Bun, ieşi pe leafă. După şase luni eşti om cu bani. Şi? Ce-ai să faci? Ziua te speteşti la muncă, seara vrei să ieşi şi tu la o bere în oraş, da nu poţi...ce faci dacă o să aveţi copii? Te-ai gândit că o să trebuiască să-i şi creşti? Un copil are nevoie de-un tată. Ori poate o să-l laşi să crească singur aşa cum aţi crescut şi voi...vrei bani...te cred...da până acum n-ai zis nimic...Sfatul meu e să vă vedeţi de şcoală. Cum am trăit pâna acum o să trăim şi mai departe. Cât pot o să muncesc, că doar pentru voi muncesc. Crezi că mie nu-mi vine greu când vă văd aşa ai nimănui?crede-mă că fac tot ce pot ca să aveţi măcar atât cât să nu râdă lumea.
-Şi? D-aia tot mergi cu Marcel?
Întrebarea căzu ca un trăsnet. Sângele se scurse din obraji. Mâinile începură să-i tremure. Încercă să-şi aprindă o ţigară. Lacrimile începură să curgă.
-Iartă-mă Ioane. Cu ce drept îţi dau eu lecţii de viaţă? Acu’ nu, dar într-o zi o să spun tot. Dacă o să vă fie ruşine, o să plecaţi, mă uitaţi. Până la urmă, nici măcar voi n-aveţi dreptul să mă judecaţi, dar o să vă spun tot, să mă liniştesc. Hai în casă.
Intră în camera ei, stinse lumina şi se dezbrăcă. Se întinse lăsând lacrimile să curgă. Luna se chinuia să pătrundă în cameră. Se agoţase într-un colţ, vărsându-şi argintul pe podeaua neagră.