Taina şoaptelor sau Cele zece poveţe

Despre ce să mai vorbim dac-ar fi să povestim? Despre prinţi? Despre prinţese? Zâne care viaţa-ţi ţese? Cosânzene? Feţi-Frumoşi? Împăraţi mai pântecoşi? Cai cu aripe-nstelate? Zmei făloşi sau solzoşi? Despre babe urâcioase, răpciugoase şi buboase? Sau pitici foarte mici? Ori castele înceţoşate cu fantome preumblate? Poate despre.......Ei? Ce-aţi zis? Cum? Înca nu v-aţi decis? De n-aveţi nimic de zis, vă propun... să.... da acum.... Haideţi să pornim la drum!

A fost odată, ca niciodată. Cum ce a fost? Dar câte n-au fost, că atâtea s-au petrecut încât....da ce să mai lungim vorba fără de folos. A fost odata ca niciodată că de n-ar fi nici că s-ar povesti, şi de nu s-ar povesti nici nu s-ar mai auzi şi nici măcar nu s-ar şti.

A fost odată, un om care avea trei feciori. Dar nu orice fel de om, ci unul înstărit, cu vază, căci de felul lui era neguţător cu seamă şi vestit în toată lumea pentru mărfurile şi cinstea lui. Mulţi se mai minunau încă pentru reuşitele lui, şi nu puţini erau aceia care nu prea vedeau cu ochi buni tot ceea ce făcuse, căci mulţi îl bănuiau de matrapazlâcuri sau mai rău, de cine ştie ce lucrătură diavolescă. Tot ce-şi dorise omul nostru era ca cei trei copii să-i urmeze şi de fiecare dată îl luase pe câte unul pe lângă el ca să priceapă totul într-ale meseriei şi nu de puţine ori se chinuise omul nostru ca să-i dumirească şi să le dea buna învăţătură. Şi dacă cu cei doi mai mari nu avusese de furcă, căci erau băietani ascultători şi înţelegători care pricepură foarte repede cele de trebuinţă într-ale negoţului, cu cel mai mic, care era sfârlează şi spiriduşul familiei avea el de luptat şi de înfruntat greutăţi căci era mai nărăvaş ca un murg sălbatic şi vai de cel ce încerca să puie şaua pe el sau să-i deie sfaturi şi poveţe.

Într-o bună zi, omul nostru rupse averea în patru, dete câte o parte fiecăruia dintre feciori dorindu-le pricepere şi curaj în a porni o nouă viaţă şi o afacere a lor iar grosul îl păstră căci nu se ştie ce poate să-ţi aducă ziua de mâine. Într-un an de zile, flăcăul cel mare avea o afacere înfloritoare căci, tot umblând prin lume, găsise cu cine şi cu ce să facă negoţ, şi anume cu bijuterii şi mirodenii. La fel şi cel de-al doilea care avea oameni răspândiţi în toată lumea purtându-i mărfurile: covoare de preţ, brocarturi cu fir de aur şi argint şi oglinzi şlefuite şi lustruite cu migală. Şi nu mai putea omul nostru căci era mândru de cei doi fii şi de reuşitele lor. Cât despre cel de-al treilea, într-un an reuşise să piardă toţi banii, căci rămăsese fără de un sfanţ în pungă. Unii ziceau că i-a pierdut la jocuri, alţii bănuiau că pe la hanuri cu tot felul de aşa zişi prieteni, dar nimeni nu putea spune de-adevărat ce făcuse. Şi nimeni nu ştia nimic, căci feciorul nostru lucrase într-ascuns şi se ferise ori de câte ori făcuse vreo faptă bună ori omenise pe cineva, sau ajutase vreun sărman să scape de belele. Căci asta era cea mai mare bucurie a lui, să ajute, dar nevăzut, necunoscut. Şi după cum am mai spus într-un an de zile nu mai avea sfanţ în pungă şi nici nume bun nu mai avea, căci toată lumea îl ştia acum de pierde-vară, fără căpătâi şi fără cuvânt, căci îl vedeau ba stând o zi întreagă aplecat asupra unui muşuroi de furnici, ori privind alunecarea norilor pe cer, ori câte alte minunăţii fără de rost cum ar fi număratul boabelor din spicele de grâu.

Într-una din zile, bătrânul tată îl chemă pe Prâslea, Ionică cel mai mic şi-i spuse:

- Ei fiule, multă bucurie mi-ai adus de când ai venit pe lume, dar ăst ultim an parcă te-ai întrecut pe tine însuţi. Chiar dacă mă doare inima rănită, altă cale ca să te îndrept nu văd, aşa că nu pot spune altceva decât că nu te mai recunosc de fiu al meu. Te rog dară să pleci în lumea largă şi să nu te întorci la casa mea decât atunci când vei învăţa să câştigi tot ceea ce ai pierdut: încrederea oamenilor, respectul de sine şi dragostea.....căci fără de aste lucruri eşti un nimeni, sau dacă vrei altfel spus, un pierde vară......uite, ai aici o pungă cu galbeni ca să ai de drum. Până în seară trebuie să-ţi iei tot ceea ce vrei din casa mea şi să pleci. Dacă nu, voi pune slugile să te arunce afară din casă ca pe ultimul fur. Şi acum poţi să pleci....

- Bine tătucă, dar......

- Când oi învăţa tot ceea ce n-ai avut timp să înveţi la casa mea, atunci te poţi înturna. Şi acum pleacă, căci timpul trece.

Ieşi voinicul nostru din odaie şi mai că-i tremura bărbia, iar o ceaţă deasă i se aşeză pe ochi încetinindu-i văzul. “Bine, bine, dar ce m-oi face eu acum? Că doar nu ştiu de nici unele. Ei băiete, băiete, amu să te văd că de făcut ştiu că ai făcut multe, şi bune şi rele, în ultimul timp, dar mai mult rele de-ai putut să-l superi pe tătuca în aşa hal.”

Ieşi Prâslea al nostru pe porţile conacului şi nu mai privi în urmă, că şi aşa avea inima grea şi credea că dacă ar fi întors capul ar fi căzut răpus de durere. Astfel nu mai apucă să-şi vadă tatăl stând la fereastră cu inima frântă şi cu faţa scăldată în lacrimi amare. Merse el ce merse, şi iară mai merse şi cu toate că îi era inima grea ca piatra cea de moară, nu putea să treacă fără a se bucura de străvezimea aerului şi de albăstrimea cerului strecurat printre pernele cele pufoase ale norilor. Dar iată că într-un sat văzu mulţime de lume strânsă şi un biet om sărman cu mâinile prinse-n fiare, ce era dus la spânzurătoare. Şi în urma lui o muiere şi cinci copilaşi plângeau de ziceai că pentru ei venea sfârşitul lumii. Se opri voinicul nostru şi întrebă cu curaj care este pricina de-i omul în fiare şi copiii ceia plângând. Atunci un vătăşel care trăgea laţul de la gâtul omului rosti răspicat:

Apoi aista-i văcarul împăratului şi ieri o umblat teleleu cine ştie pe unde pe imaş şi au venit lupchii şi au sfârtecat cele mai frumoase vite, şi fiindcă n-are bani să plătească, trebuie spânzurat, ca să fie de învăţare de minte pentru oricine mai face aşa.

- D-apoi nu-i mai bine să-l lăsaţi slobod şi-n ăst timp să muncească pentru împărat ca să-şi plătească datoria?

- D-apoi când a mai reuşi el să strângă bani să plătească toate vitele, când el n-are cu ce-şi hrăni ciurda de copchii?

- D-apoi cât ar face toate vitele împăratului?

- Păi să tot fie o pungă cu galbeni, o mie nenumăraţi. Dar de ce întrebi? Ori ai vrea să plăteşti mătăluţă?

- Şi dacă-l spânzuraţi cine va mai avea grijă de copii?

- Şi-or purta singuri de grijă, şi apoi mai e şi maica lor care poa’ să muncească, ca să-i ţie.......

- Ţine rogu-te punga asta cu galbeni şi dă-i drumul omului să plece acasă.......

- D-apoi cine oi fi tu de dai cu banii în stânga şi-n dreapta?

- Vezi de-i du toţi banii împăratului şi uită că m-ai întâlnit, vătăşelule.

- Prea bine, Măria Ta.

Îndată se strânseră în jurul lui copiii şi femeia omului, şi nu mai ştiau care cum să-i mulţumească, ba încă muierea prinse a-i săruta mâinile şi a le stropi cu sarea lacrimilor, căci nu mai credea să-şi vadă bărbatul viu lânga copilaşi.

- Cum pot să-ţi mulţumesc, Măria Ta?

- Să ai grijă de copilaşi să nu-i laşi fără de tatăl lor, căci amară viaţă poa’ să aibe singuri şi străini prin lume.....

- Dar acu’ ce s-a întâmpla cu tine Măria Ta? Că doar ai gătat banii de drum....

- Nu-ţi bate capul cu nimicuri omule. Bucură-te că eşti în viaţă şi du-ţi copiii acasă că destul s-or speriat în ăst timp.

- Să ne trăieşti Măria Ta şi să ai parte numai de bucurii în viaţă.

- Aşa să dea Bunul Dumnezeu, că după cum au început a se rostogoli ca piatra în apă, nu poate fi departe fundul sacului...... şi nu uita...... cel ce dăruieşte însutit primeşte.....

- Aşa-i Măria Ta, şi fie ca această vorbă să pună stăpânire şi pe viaţa ta. Dar dacă nu-i cu supărare.... n-ai vrea să te abaţi pe la noi ca să ne bucurăm împreună de astă zi?

- Dacă nu-i prea mult, bucuros aş trece.

Şi plecă Prâslea Ionică, însoţind alaiul copiilor ce săreau şi se bucurau împrejurul tatălui ca nişte ieduţi, tot cântărind cele spuse, căci vorbele îi veniseră deodată în minte ca şi când altcineva le puse acolo..... şi iată că după ce ieşiră în vatra satului, mai la o parte, era o gospodarie cam despuiată şi sărăcăcioasă, ce se rotunjea împrejurul unui bordei săpat în pământ că numai acoperişul de paie îţi dovedea cam ce este pe acolo.

“... Bucură-te că de astăzi începi o viaţă nouă” auzi ca o şoaptă rătăcită, sau spuse chiar el vorbele.

Ce ai spus, Măria Ta? Întrebă femeia ce se strecurase mai aproape, gata să pregătească ceva de cină....

Nu mai ştia de este adevărat sau doar i se păruse....dar dacă şi femeia auzise, atunci....

- Nu ştiu....spuneam şi eu aşa.....

- Ba chiar cred că ai dreptate....că doar de azi bărbatu-miu îi ca şi nou născut.... începe o nouă viaţă şi asta numai datorită ţie preabunule călător....

- Apoi aşa să fie.

În ăst timp, femeia trimise copchii prin vecini să mai culeagă câte ceva de-ale gurii că să întocmească o masă cât de cât mai acătării, iar ea alerga iute prin poiată să prinză o umbră de găină ca să-i povestească despre căldura jarului şi despre binecuvântarea mămăligii care-o s-o însoţească. Şi în timp ce pregătea ea cele bucate de pus pe masă, Prâslea Ionică dădu ultimii doi bani celui mai răsărit băietan să plece în sat şi să aducă o ploscă cu vin de cel dulce ca fapta bună. Şi pe când îşi asculta tăcerea cu tatăl copiilor, gândindu-se cum se schimbă viaţa de la o zi la alta şi de la un ceas la altul, odată se auzi o hărmălaie mare şi iată că în gura uşii apăru capul vătăşelului care le făcu semn să iasă afară. Nici nu puseră bine piciorul afară pe pământ că se şi treziră în lanţuri, şi amândoi fură înghiontiţi de la spate cu ciomege şi suliţe.

Femeia se umplu de spaimă şi căzu la pământ ca retezată. Copiii, speriaţi, se adunară în jurul ei privind când la maica, când la taica, căci nu ştiau ce-i mai bine de făcut: să o grijească pe maica lor căzută sau să se atârne de picioarele tatălui pe care îl vedeau iar luat?

Cei doi plecară cu alai de curioşi după ei şi care mai de care râdea şi-l batjocorea pe flăcău spunând:

- Pe văcar l-a salvat de la moarte, să vedem dacă poate să se salveze pe sine......

- Să scoată încă două pungi cu galbeni să se scape pe sine şi pe văcar....

- Cine l-a pus să se oprească? Nu putea să-şi vadă de drum?

- L-a împins mila de copchii, să-l scape acum copchii.......

- Să-i dea ei cele două pungi cu galbeni.......

Dar nici Prâslea şi nici tatăl sărman nu spuneau nimic ci doar îşi vedeau de drum cărând fiarele grele în care erau priponiţi. Pe seară, cu chiu cu vai, ajunseră la curtea împăratului, care ieşi în cerdacul palatului, spumegând de furie. Lângă el se găsea, slută ca tăciunele, ghicitoarea şi vrăjitoarea cea temută, care îi era slugă credincioasă. Se pripăşise la curte şi trăgea nădejde să-i fie de soaţă, căci de ibovnică nu se mai îndoia nimeni că i-ar fi. Vezi bine că ea dorea să fie stăpână şi nu ţiitoare.

Vătăşelul îi împiedică pe cei doi înlănţuiţi şi-i făcu să cadă în faţa împăratului, cu mult înainte de a ajunge la treptele cerdacului. Cei doi căzură cu faţa în ţărână, zdrelindu-şi frunţile, căci nu putură să-şi ferească feţele de căzătură.

- Cine esti şi cum de îndrăzneşti să-mi întorci şi să-mi nesocoteşti porunca? întrebă împăratul scrâşnind măselele.

- Să-mi fie cu iertare Măria Ta, zise Prâslea, dar am gândit că în sfânta zi de duminecă se cuvine să ajut o sărmană femeie să-şi crească împreuna cu bărbatul său copilaşii. Dacă am greşit ceartă-mă, dacă te-am nesocotit, pune de mă biciuie, dar iartă-i vina asupritului şi lasă-l rogu-te lângă soaţă şi lângă copii…..

Sătenii şi toţi curtenii adunaţi stăteau uimiţi şi nu le venea a crede de îndrăzneala voinicului. Chiar şi împăratul prinse a se lumina la faţă, căci se vede treaba că-i plăcură vorbele, dar cotoroanţa prinse a-i boscorodi ceva la ureche şi pe dată se întunecă iar, dar parcă mai molcom ca înainte.

- La vorbe bag seama că te pricepi. Să vedem dacă şi la fapte eşti pe măsură. Ca să-ţi rămână capul la locul lui şi să scapi şi capul slugii mele, trebuie să te prinzi că-mi vei împlini trei porunci. De nu, vei pierii fără altă judecâtă, căci mi-ai nesocotit porunca. Te prinzi?

- Să auzim mai întâi poruncile, Măria Ta, căci fără a ştii ce-i mai bine n-am cum alege....

- Meşteşugită vorbă ai voinice, şi parcă mă prinde mila de capul tău cel luminat şi de sufletu-ţi curat. Porunca mea este să cauţi şi să-mi aduci din pustiul de cenuşă, lacrimile îngerilor. Sfetnica mea de taină îmi spune că numai atunci voi putea să-mi aduc în casă aleasa când copiii satului or să înşire pe fir de aur lacrimile îngerilor, ca să-i fac salbă descântată şi străluminată. Deci ce spui, te încumeţi?

- “... Bucură-te că de astăzi începi o viaţă nouă” susură ca pentru sine...

- Ce ai spus?

- Mă prind Măria Ta. Şi fiindcă te ştiu om de cuvânt, sunt sigur că îi vei lăsa viaţa slugii tale, ca să se bucure împreună cu soaţa de copii....

- Fie, îi las viaţa....

- A două poruncă?

- Păi cred că după însurătoare soaţa mea ar avea nevoie şi de-un cal de preumblare şi singurul loc unde poţi găsi un cal mai de doamne-ajută, cu coama de aur şi ţintat cu stea de argint nu-i decât la curtea Stăpânei Duhurilor. O nimica toată colea...... nu-i aşa?

Faţa ţigăncii de vrăjitoare odată se lumină şi se auri toată, de ziceai că se şi vede ieşind la preumblare prin curtea palatului.

- Şi ultima poruncă?

- Păi ca să mă însor ar trebui să am şi o soaţă, aşa că te rog să-mi peţeşti pe Lia Ciocârlia, fata vântului, sora soarelui.

Când rosti cea de-a treia poruncă faţa tigancii se făcu când galbenă ca mortul, când stacojie ca racul, când vânătă ca vântul turbat dar de spus nu spuse nimicuţa. Dar se vedea pe faţa ei că bine nu-i picase. Şi toată ciuda se strânse şi-i pungii gura care se făcu străvezie ca luna de ziceai că dinţii i-ar străluci ca la moroi.

- Da ştiu că-i o nimica toată să duc la îndeplinire poruncile. Şi cât timp am pentru a le îndeplini?

- Păi dacă ar fi după mine şi mâine ar fi bine, dar nu uita că până într-un an vreau să-mi pun pirostriile.

- Întrebare mărite stăpâne: oare cum ajung eu la deşertul de cenuşă?

- Păi ţiganca îmi spune că trebuie să străbaţi Pădurea pustiită, Marea suspinelor şi Moşia Urlătoarei după care se ajunge la deşertul de cenuşă. Dar toate aste cred că le ştii tu mai bine decât mine.

- Cât despre Stăpâna duhurilor şi casa Liei-Ciocârliei şi cui trebuie s-o cer nu mai întreb nica, că nu pot fi mai grele decât prima încercare....

- Aşa gândeam şi eu. Deci când ai de gând să porneşti?

- Dă-mi doar trei zile să-mi pregătesc cele de drum şi cu voia Domnului într-un an le-ai avea pe toate şi poţi trimite cărţi pe la vecini ca să-i inviţi la nuntă.

- Îmi place hotărârea şi curajul tău şi mă prind ca la sfârşit să te iau de slugă credincioasă şi sfetnic de taină, căci văd în tine strălucirea şi tăria diamantului. Vezi de-ţi pregăteşte toate cele de trebuintă, iar dacă ai nevoie de ceva nu te sfii să ceri. “Cere şi ţi se va da” aşa suna sfatul Celui Prea Puternic. Şi uite, asta-i punga ta. Ia-o, căci n-am trebuinţă de ea.

- Să ne trăieşti mulţi ani Măria Ta şi fie ca bucuriile să te găsească şi să-ţi îndulcească viaţa, mai zise Prâslea Ionică după care ceru să le fie desfăcute fiarele.

Împreună cu văcarul cel oropsit porniră iar spre casă şi biata femeie nu mai ştiu ce să creadă când îi văzu iar în uşa bordeiului. Dar nu mai stătu pe gânduri ci aşternu masa cu toate cele pregătite şi fără a mai spune o vorbă îi invită să se aşeze şi să guste câte ceva. Atunci, omul ei, printre îmbucături, îi povesti despre urgia care se abătuse peste capul voinicului şi despre îndărătnicia vrăjitoarei care îi dorea pierirea. Mâncară ei pe săturate după care se pregătiră de hodină, căci fusese o zi mult prea grea pentru fiecare. A două zi, dis de dimineaţă, voinicul se trezi şi porni spre satul vecin unde tocmi mesteri şi materiale de trebuinţă, apoi se înturnară împreună, arătându-le şi povestindu-le cum să ridice şi să tocmească o casă chiar lângă bordeiul văcarului. Apoi găsi şi tocmi un meşter care să-i înveţe pe copii şi pe muiere a împleti coşuri de nuiele. În ăst timp el se porni împreună cu văcarul să sape o fântână că prea se chinuiau cărând apă tocmai de la fântânile din sat. Şi pe când săpa el, numai ce vede o borticică în care parcă mişca ceva. Mai dete un hârleţ şi iată că apăru un puiandru de şarpe cât palma de lung, de cel galben ca aurul curat şi bălţat cu inele negre, ce se tot ferea şi căta să se ascundă. Dete voinicul cu hârleţul o dată, dete şi a două oară crezând că-l va rupe-n două dar fără folos. Pe când se pregătea să-l calce şi să-l sfărâme, auzi un sâsâit slab şi câteva vorbe peltice:

- Oh voinice, voinice, ştiu că nu-ţi stă în fire să iei viaţa neprihăniţilor deci rogu-te de-mi cruţă viaţa şi pune-mă în sân la căldură că mult bine ţi-oi face şi eu când nici nu te aştepţi....

- Să nu te ucid, hai, mai treacă meargă, dar ca să mi te aciuesc în sân asta chiar că mi se pare cam mult....

- Fă-o voinice şi n-o să-ţi pară rău. Vei vedea că se adeveresc vorbele sfinte care spun: “mulţi chemaţi, puţini aleşi”.

- Adică tu m-ai ales?

- Poate că amândoi am fost aleşi să ducem la bun sfârşit această trebuşoară.

Cam cu scârbă şi cam în silă, voinicul nostru luă şerpişorul şi-l strecură în sân înfiorându-se la atingerea rece şi întrebându-se totodată ce-l apucase de se lăsase înduplecat de vorbele meşteşugite ale şerpicului. Dar mai apoi se apucă de săpat şi uită curând de puiuţ. Când şi când, mai simţea câte o lunecare rece pe la spate sau pe la subţiori, dar curând nu mai băgă de seamă nici acest lucru. Şi iată că la o izbitură a hârleţului un fir de apă începu a se prelinge şi pământul prinse a se umezi. Făcu semn văcarului care se odihnea pe buza fântânii că era aproape gata. Mai răsturnă trei rânduri de hârleţ cu apă ce se prelingea din perete, şi fundul fântânii se umplu de apă, udându-i ciubotele. Sui repede scara şi până-n seară apa prinse a se ridica în fântână. De-acu era rândul lor să zidească şi să sleiască fântâna.

Cele trei zile trecură ca şi când n-ar fi fost. Dar ceva, ceva, tot se schimbase: casa începuse să prindă contur căci deja se vedeau grinzile ce despărţeau cele trei odăi şi ferestruicile care priveau la cerul senin. Fântâna avea deja apă de cea mai dulce şi mai bună, iar meşterii prinseră să-i ridice acoperiş în două ape ca şi la poarta cea mare care despărţea curtea de vatra satului. Nu era ceas să nu se adune câţiva curioşi din sat, dar nimeni nu-i băga în seamă. Între timp, în dosul bordeiului se umplu locul cu nuiele de cele fragede şi crude care se arcuiau, dar în acelaşi timp tari şi suple ca şi oţelul cel neînfrânt. Văcarul şi muierea nu mai ştiau nici ei despre ce mare minune sau noroc putea fi vorba dar nu mai conteneau a mulţumi cerului pentru ajutorul şi îndestularea trimise. Căci ştiau că numai prin voia Domnului ajunsese voinicul cel milostiv la casa şi la soarta lor. Acesta cumpărase un mânzoc de-un an, fălos şi ager de ziceai că fusese hrănit numai cu jeratec. Îşi luă ziua bună de la gospodar şi muierea lui şi plecă să îndeplinească prima din cele trei porunci ale împăratului.

“Ei Prâsleo acu să te văd de ce eşti în stare. Acu se adevereşte vorba ceea din bătrâni, cică parcă ai sta pe o punte îngustă: în spatele tău este abisul fără fund al trecutului cu toate bunele şi relele deopotrivă, iar în faţă este ceea ce te aşteaptă, viitorul despre care nu ştii mare lucru”.

- Aşa-i precum spui, susură şerpicul ce se strecurase pe sub gulerul cămeşii până spre urechea voinicului.

- Na că acum ştii să-mi citeşti şi gândurile.....

- Ei, nu chiar pe toate......doar câte unele......

- Câte, necâte, văd că te strecori şi în mintea mea nu numai pe sub hainele mele.....

- Ca un frate şi un tovarăş de drum ce-ţi sunt....şi nu uita Prâsleo, de pornit tu ai pornit în astă călătorie, dar oare ştii totul despre tine? Te cunoşti? Căci numai atunci când te ştii bine poţi fi sigur de izbânda şi de reuşita în cele propuse.

- Şi cam ce ar trebui să ştiu?

- În primul rând află ca unui voinic adevărat nu-i lipsesc: un trup sănătos, voinic şi sprinten....

- Se face....

- Curajul şi imaginaţia...

- Le am...

- Vorbirea sinceră şi dulce.....

- Învăţ mereu câte ceva....

- Să fie plăcut la vedere şi la gândire....

- Mai curat la minte şi fără vicleşug nu cred că găseşti....

- Trebuie să aibă încredere în sine şi să-şi găsească prieteni de nădejde....

- Aşa-i că altfel n-aş fi pornit la drum.......şi cu prieteni în sân....

- Şi trebuie să nu-i fie frică de muncă.....

- Ştiu că numai prin muncă şi răbdare poţi izbândi....

- Şi cum se spune: “Celui care are i se va da şi va avea de prisos iar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are”.

- Aşa să fie şi aşa să ne ajute Dumnezeu. Ei şi acum să vedem cum va fi ca să ajungem mai repede la Pădurea cea pustiită.

- Oh, voinice, voinice, niciodată nu căta a grăbi viaţa. Bucură-te de fiecare clipă, căci fiecare este diferită şi niciodată nu vei putea s-o mai găseşti sau s-o întorci.

- Adevărat grăieşti, dar oare de ce s-o fi numind Pădurea pustiită?

- Demult, demult, la începuturi, pe când Domnul se odihnea după zidirea lumii, iată că vine Tartorul şi când vede mândra zidire simte că se strânge pielea pe el. Plin de ciudă încercă să strice lucrarea, dar fiind mâna Domnului, nu putu face mare lucru. Mai mare ciuda se stranse în el şi ajungând la cea pădure mândra, plină cu tot tot felul de păsăret şi jivine care mai de care mai frumoase şi mai împestriţate încercă să strice şi aicea ceva dar nu reuşi. Văzând că nu poate face nimica arunca asupra pădurii vraja ca orice suflet să părăsească trupul ce-l adăposteşte şi să se prefacă în pulbere de cenuşă spulberată-n cele patru vânturi şi care să încarce locul minunatei grădini a îngerilor. Şi pădurea este pădure dar numai de umbre şi trupuri fără nimic într-însele. Şi mai spune povestea că oricine intră şi adoarme la umbra cea rea a copacilor îşi pierde sufletul, rătăcind apoi o veşnicie prin pădurea cea pustiită. Cel ce intră trebuie sa aibă tăria să o şi străbată toată, altfel este sortit pierii sau cum am spune este un mort ce umblă.

- Apoi dacă-i aşa, cred că trebuie să ne învrednicim a o trece pe toată odată.

- Îţi mai spun un lucru, când om ajunge la marginea pădurii vezi de cată o buruiană ca brusturele dar pestrita la frunză cu roşu şi galben. Smulge cât mai multe, curăţă-le rădăcinile de pământ şi pune-le în traistă că or sa-ţi fie de folos.

Treceau orele ca norii pe cer şi zilele de asemenea se scurgeau ca pâraiele de primăvară, iar ei petreceau prin sate şi asezări de tot felul când iată că într-o bună zi, în depărtare miji ca o părere, o umbră, mai apoi o ceaţă, apoi se prefigură o ciudăţenie de pădure cenuşie, ce se pleca în toate părţile fără a se simţi adiere sau pală de vânt.

“.....Trăieăte fiecare zi ca şi cum ar fi ultima.” Vorbise careva sau doar i se păruse? Mare minune să tot auzi vorbe nerostite de careva. Căci nimeni nu era prin preajmă în afără lui, a şarpelui şi a calului ori şarpele nu sâsâise nimic. După ce priponi calul să pască iarbă de cea bună, voinicul începu a se preumbla pe la marginea pădurii, căutând iarba de care îi spusese şerpicul. Şi fiindcă tot adusem aminte de el trebuie să vă spun că în tot ăst timp, el crescuse şi se lungise ca la trei coţi, poate şi mai bine şi când avea chef de joacă se înfăşura pe trupul voinicul şi-l strângea uşurel încercându-şi puterile.

Cam asudase voinicul Prâslea tot chinuindu-se cu buruienile celea care nu se prea dădeau smulse dar până-n seară strânsese o grămăjoară de rădăcini şi reuşi să-şi umple traista cu ele. Apoi se culcă, ştiind că a două zi avea să intre în pădurea pustiită şi că va trebui s-o şi treacă fără să adoarmă într-însa. Dormi flăcăul nostru somn fără vise şi fără griji iar când se trezi soarele era sus pe cer ca de două suliţi. Mâncă ceva, înşeuă calul şi după trei cruci de Doamne-ajută, intră în desişul pădurii. Aşa ceva nici că văzuse el până atunci, căci totul era altfel, diferit: copacii, iarba, tufărişul şi lăstărişul erau aievea dar parca erau numai umbre fără a fi pline de viaţă. Uitându-te mai bine ai fi crezut că poţi străpunge trunchiurile dar chiar daca erau lipsite de vlagă şi viaţă, erau tari ca şi copacii adevăraţi. Un alt lucru care te infiora era tăcerea. Chiar daca frunzele şi crăcile se legănau bătute de doruri arse şi se auzea ca un şuierat totuşi nu era fir pe ciripit sau tril de păsăret sau foşnet de animal tupilat şi furişat, sau măcar un lătrat ori un chiţăit. Mergeau ei tăcuţi că le şi ţiuiau urechile de atâta linişte şi amorţeală. Ba chiar şi ochii prinseră a se îngreuna şi înceţoşa de întunecimea şi cenuşiul pădurii fără de viaţ.

- Bag seama că te cam cată Moş Ene pe la gene voinice, aşa-i?

- Aşa să fie că parcă şi blestemata asta de pădure trage a moarte. Ce pot să fac oare?

- Să mănânci din rădăcinile ce le-ai pus în traistă şi să-i dai şi calului din ele şi dacă te-o lăsa sufletul, să-mi storci şi mie câţiva stropi dintr-una dacă vrei cu adevarat să te însoţesc în călătorie.

- Mătrăgună dacă era şi poate că era mai bună la gust decât rădăcina asta, zise voinicul scuipând un dumicat.

- Bună, nebună, trebuie să mănânci dacă vrei să-ţi ţii mintea trează şi limpede. Şi mai repede că uite văd că deja murgul tău dă semne de osteneală.

Prâslea coborâ din şa, îşi opri câteva rădăcini pentru el şi şerpic iar traista i-o puse calului în faţă îndemnându-l să mănânce. Mesteca şi el cam în silă două rădăcini după care stoarse câţiva picurei în palmă dându-i şerpicului să-i soarbă. Şi uite aşa, mai fluierând, mai poticnindu-se, mai căutând pricină de vorbă, reuşiră cu ajutorul lui Dumnezeu să treacă Pădurea cea chinuită de blestemele Tartorului. Când se văzură iar la iarbă verde şi la tril de pasere săgetând cerul, le veni inima la loc şi-şi căutară loc de hodină şi mas. Voinicul adormi şi nici nu mai ştiu de el toată noaptea şi ziua cealaltă. Când se trezi, simţi că ceva nu este în regulă dar nu băgă de seamă ce. Îmbucă ceva şi când voi să-i dea şi serpicului ia-l de unde nu-i. Se uită ca nu cumva să-l fi strivit, se uita jur-împrejur dar nimic nu lăsa să se vadă încotro apucase. Când într-un târziu, ostenit de căutare şi înciudat încălecă să plece, numai ce auzi un sâsâit venind dintr-o crăpătură adâncă.

- Da or oi fi vrut să pleci fără mine? Întrebă şarpele care acum îşi arăta noua haină, mult mai strălucitoare şi mai frumos colorată căci pesemne, prin cele hăuri îşi lăsase vechea piele, prăfuită şi zdrelită.

- Ba bine că nu, că poate eu am plecat fără să spun o vorbă, de era să cred că te-am strivit sau cine ştie ce s-a întâmplat.

- Apoi dormeai atât de adânc şi dulce că mi-a fost milă să te trezesc pentru asta nimica toată. Şi cum să-ţi spun, dacă tu crezi că mie îmi ajunge doar ce-mi dai tu de înghiţit te înseli amarnic. Ori de cate ori tu dormi, eu îmi caut de drum şi de fiecare dată mă întorc la timp, doar astăzi am pierdut ceva vreme căci am căutat să aflu unde este Marea Suspinelor şi moşia Urlătoarei.

- Şi? Ce veşti ai?

- Toate la timpul lor voinice.

- Da i-a spune-mi, pare-mi-se mie sau vremea este schimbată? Mai întârziată decât acu cinci zile când am intrat în pădure?

- Ai zis bine că pentru noi prin pădure au trecut doar cinci zile dar pentru lumea de afără a trecut aproape o lună.

- “.....Trăieşte fiecare zi ca şi cum ar fi ultima.”

- Ce ai spus?

- Nici nu mai ştiu dacă eu am spus sau doar mi s-a părut.....bine că am scăpat numai cu atât.....cu zile lipsă......

- Aşa-i şi dacă vrei, uită locurile astea sau nu, nu-i bai, dar daca vrei sa faci ceva pentru biata pădure şi sufletele răsleţite din ea trebuie să iei un pumn de cenuşă din deşertul de cenuşă şi să-l sufli peste pădure iar apoi trebuie să torni la rădăcina unui pom un burduf din apa mării suspinelor căci doar suspinele pot întări întoarcerea vieţii în trunchi.

Voinicul întinse suliţa iar şarpele urcă şi se strecură la locul lui în sân. Se încolăci şi se încorda puţin încât flăcăul simţi că se goleşte de aer ca o beşică spartă. Îl atinse uşurel şi sarpele, căci nu mai putea fi numit şerpic deoarece mai crescuse, îşi slăbi strânsoarea.

- Asta fu glumă sau de-adevăratelea? Întreba şuguind voinicul.

- Dragă voinice, niciodată nu o să uit binele ce mi l-ai făcut aşa că n-ai de ce te teme. Dar când şi când mai vreau şi eu să-mi cerc puterile.

- Ai grijă să nu uiţi şi să te-ncerci de-adevăratelea că s-a zis cu tine, prietene.

- Trag nădejde să mă cuibăresc la tine în palat voinice şi să trăiesc fără frică până la adânci bătrâneţi....

- Apoi aşa să fie cât despre palat, mai va, că mai avem drum lung până să-l facem.....

- Nu spune vorba mare, mai zise şarpele după care se adânci într-un somn sâsâit.

Merse voinicul nostru bucurându-se de soare, de cer limpede şi senin sau de ploile care veneau şi mai spălau din dogoarea soarelui. Şi treceau zilele ca vântul prin iarbă şi grânele se rotunjeau la bob apoi se aureau, adâncind clocotul de sânge al macilor, iar ciocârliile săgetau cerul umplând locul cu triluri măiastre. Oamenii îşi vedeau de treburi şi nici nu băgau de seamă flăcăul care le petrecea uliţele. Dar iată că într-o zi, de pe coama unui deal, unde se oprise ca să dea răgaz murgului să se rasufle, voinicul nostru zări sub marama zării o dungă albă, dar mai străvezie, ca o ceaţă fină, ca o răsuflare, ca o unduire.

- Aşa-i voinice, uită-te că într-acolo ne îndreptăm. Dar nu uita că graba strică treaba aşa că la prima holdă de grâne trebuie să te opreşti şi să smulgi cât mai multă rădăcină de cicoare din cea albastră ca scânteierea cerului şi să le zdrobeşti apoi ca să strângi într-un ciob cât mai mult mestecuş din cel alb. Din el trebuie să faci ca două doape pe care o să le pui în urechi când om fi ca la două poşte de malul mării.

- De ce?

- Ca să înţelegi mai bine trebuie să-ţi spun povestea acesteia. Cică demult, tare demult, pe când omul era fericit şi trăia în linişte şi pace cu toţi şi cu toate şi era împăcat cu Cel de sus, iar îl mâncă pielea pe Tartorul cel cornorat ca să strice rânduielile. Şi făcu ce făcu şi umplu marea ceea de iele nebune ce fuseră zâne, zâne fermecate şi străluminate, dar pe loc vrajite şi răstălmăcite şi le dădu poruncă să ademenească prin cântări măiastre tot ce mişca, de-a valma, oameni şi dobitoace. Apoi să le fure amintirile şi umbrele, să le ia norocul, să schimbe sorocul şi-apoi să-l prefire în bob de nisip, din cel aurit. Şi toţi cei vrăjiţi să fie blestemaţi să-şi caute amintirile şi umbrele ca să poată umbla iar pe pământ ca oameni şi dobitoace. Şi bieţii de ei se viermuiesc în apele mării scufundându-se să-şi găsească bobul de nisip pe care înghiţindu-l să scape de blestem şi să iasă la mal ca să plece în lume.

- Şi a scăpat careva până acum?

- Doar câţiva cu adevărat norocoşi, au scăpat şi au plecat prin lume spunând povestea aceasta şi prăpădindu-se apoi căci toată astă viermuială îi sleieşte de puteri şi-i lasă fără de vlagă. Deci chiar dacă scapă tot se prăpădesc până la urmă vlăguiţi ori poate chinuiţi de doruri uitate şi pierdute.

- Şi eu?

- Tu, vei scăpa că doar de aceea suntem împreună. Totuşi am să te rog ceva...

- Spune prietene...

- Indiferent de ce se va întâmpla să nu uiţi că trebuie să ieşi la mal. Altfel eşti mort.

După nici o zi, intrară într-o holdă aurie şi Prâslea începu să smulgă cicoare până ce strânse un snop măricel. Apoi se aşeză şi începu să stoarcă laptele cela vâscos până umplu cateva flori de crin cu laptele cel alb care se prefăcu până în seară ca un mestecuş alb, moale, dar se strânsese totuşi. Lăsă calul slobod şi îl îndemnă să se întoarcă într-un sat de oameni ca să nu cadă sub blestemul mării spăimoase şi a ielelor, după care se culcă ca să prindă puteri pentru zilele ce aveau să vină. Zorii spălară cerul de cerneala nopţii iar stelele se ascunseră sub mantia strălucitoare a soarelui. Se trezi voinicul nostru, se închină, după care mâncă pe săturate căci nu ştia ce avea să vină. Apoi la îndemnul şarpelui îşi puse doapele cele de mestecuş în urechi şi toate sunetele dimineţii dispărură ca prin farmec.

“Insistă până când vei reuşii – căci vei reuşi” susura lin ca o părere. Luă traista de-a spinare şi plecă spre malul mării care se zărea în spuma trandafirie a zorilor. Ceas după ceas treceau şi distanţa se micşora ca şi când nu ar fi fost, iar pe la prânzul cel mic se găsi pe malul apei. Se uita dar nu băgă de seamă că ar avea ceva deosebit aşa că îşi scoase hainele şi opincile pe care le puse în traistă. Şarpele coborâ şi se încolăci pe piciorul drept. Voinicul se pregăti să intre în apă şi când se uită văzu un strop de sânge în vârful degetului mare de la picior dar nu lua în seama acest lucru.

“Insistă până când vei reuşii – căci vei reuşi” păru a-i spune valurile ce se spărgeau domol pe nisipul auriu. Chiar dacă nu mai văzuse până atunci marea, nu se lăsă furat de privelişte ci cu gândul la reuşită se afundă în apa răcoroasă şi cristalina. Şi prinse a înnota voiniceşte, când pe spate când pe burtă, căpătând astfel şi momente de hodină. La un moment dat, privind la creasta unui val băgă de seamă că de fapt era vorba de părul unei preafrumoase fete iar valul era de fapt trupul ei. Privind mai atent descoperi şi faţa care părea a unui om mort fără pic de licăr în ochi şi fără nici o umbră sau cută. Abia atunci băgă de seamă că jur împrejur era tot o viermuială de trupuri şi că valurile nu erau de fapt decât trupuri care-şi pierduseră culoarea şi consistenţa şi se asemănau cu apa. Poate că de aceea nu băgase de seamă încă de la început acest lucru. Îşi aduse aminte de vorbele şarpelui şi-i multumi Domnului că el era la adapost de orice ademenire şi urgisire căci avea dopşoarele în urechi. Dar iată că se scurse prima zi de când se afla în apă. Se întoarse pe spate plutind, iar şarpele se strecură încolăcindu-se peste piept, ţinându-şi capul la suprafaţă ca să poată respira iar coada strecurându-şi-o pe sub gâtul voinicului sprijinindu-i capul iar acesta adormi ca în cel mai moale culcuş cu putinţă. Soarele se arătă mângâindu-i trupul şi voinicul nostru îşi relua treaba, înnotând fără încetare. Zilele treceau şi flăcăul nostru era fericit că scăpase de încercarea zânelor, zânelor nebunelor dar iata că la un moment dat locul se umplu de trupurile terminate în coada de peşte a zânelor apelor care-i făceau semne şi-şi mişcau buzele ca la o cântare. Voinicul închise ochi şi înnota mai departe, fără a băga de seama că dopşoarele se slăbiseră şi se muiaseră de la apa mării, când la un moment dat, o muzică suavă şi lină se prefiră, strecurându-i-se în urechi. Un soi de ameţeală îl cuprinse şi bătăile sale de mâini slăbiră. Şarpele băgă de seamă şi începu să-l strângă şi să-l plesnească cu coada peste faţă, dar voinicul nici nu se sinchisi. Atunci sarpele îşi strecură coada în urechile băiatului şi-i îndesă dopşoarele, dar cu cât se străduia mai mult cu atât se fărâmau şi piereau duse de apă. Zânele se strânseră în jurul lor şi prinseră să-l atingă pe băiat până când una mai curajoasă îl apucă de chica cea neagră şi-l scutură până când un abur străveziu se ridică părăsind capul voinicului. Geaba se zbătuse şarpele şi muşcase mâna zânei că aceasta nu-i dădu drumul voinicului până când nu-i fură amintirile şi umbra, nu-i luă norocul, şi-i schimba sorocul, ca să le prefire, într-un bob subţire, tot bob de nisip pe fund rătăcit. Odată un fulger spintecă mintea băiatului şi nimic nu mai fu ca înainte. Se opri şi se uit buimac în jur, neîntelegând ce se petrece cu el. Apoi ca şi când cineva l-ar fi tras în apă luă aer şi se coborâ tot spre afund, neştiind nici el ce căuta. Şarpele îl trase cu greu spre suprafaţă, la aer şi lumină dar baiatul nici vorbă să se dea dus. Tot către afund căuta, vezi Doamne că blestemul începuse să-l chinuie. Văzând că nu are scăpare şarpele îi dădu drumul după care se prefiră strecurându-se nebăgat în seama de nimeni şi drept către nisipul cel tulbure de pe fund se duse. Prinse a răscoli cu limba până când simţi un că un fir de nisip apoi altul şi altul se prinseră, scuturându-l. Închise gura şi glonţ către suprafaţă porni. În drum văzu umbra băiatului prin apă. Îl aşteptă până ajunse lângă el apoi pe nesimţite îl încolăci prinzându-l în chinga inelelor sale. Cu el, legat fedeleş ieşi la suprafaţă şi apoi începu să înnoate spre mal. Geaba se zbătea voinicul nostru care uitase pesemne de puterea sarpelui căci nu avea nici o şansă să scape. Aşa se luptară trei zile şi trei nopti până când şarpele izbuti de ajunse pe malul cu nisip de argint. Ostenit îşi trase sufletul şi rămase încremenit ca şi mort, dar de dat drumul baiatului tot nu-i dădu. Abia când îşi mai reveni în puteri se strecură până lângă gura voinicului şi îşi strecura limba în vârful careia străluceau câteva boabe de nisip străfulgerate de scânteieri. Aşteptă până când acestea se lipiră de cerul guri şi apoi văzu sau mai bine zis simţi un zbucium lăuntric şi o zbatere lină în tot trupul voinicului nostru. Acesta deschise ochii spăimoşi şi spălăciţi, ca ai unuia abia trezit după un somn lung şi greu.

- Da ce se întampla cu noi? Unde suntem? Cât am dormit?

- Ai dormit şi ai mai fi dormit somnul morţii dacă nu eram eu pe aici, zise şarpele începând a se descolăci de pe trupul vlăguit şi slăbit al băiatului.

Dar până să-şi termine şarpele vorbele, voinicul nostru şi căzu într-un somn adânc şi greu ca plumbul iar când se trezi, era proaspăt şi limpede la minte. Lânga el, făcut colac şarpele, mai lung şi mai gros ca înainte, îl veghea aşteptând să se mişte.

- Dragul meu prieten, povesteşte-mi rogu-te de-a fir a păr ce s-a întâmplat cu mine că prea multe nu-mi aduc aminte decât că la un moment dat eram înconjurat de nişte zâne plăcute ce cântau ameţitor de frumos....

- “Insistă până când vei reuşi – căci vei reuşi”

- Aşa este precum spui. Dacă îţi mai aduci aminte, înainte de a intra în apă te-ai uitat şi ai văzut un strop de sânge în vârful degetului de la picior.

- Da, aşa e, îmi aduc aminte....

- Ştiu, şi-mi cer iertare, dar a trebuit sa fac asta. Eu te-am înţepat şi am luat un strop de sânge pe vârful limbii. Când am trecut de mijlocul mării au început să se moaie dopşoarele din urechi şi cântul zânelor te-a ameţit. Totul a durat până când te-au ameţit bine şi una mai curajoasă a venit şi ţi-a furat umbra, amintirile, sorocul şi norocul şi le-a prefăcut în boabe de nisip pe care le-a lăsat să se prefire spre fundul mării. Norocul tău am fost eu, căci având stropul de sânge pe vârful limbii am putut să adun fiecare bob şi când le-am avut pe toate am simţit ca un cutremur, din vârful limbii până la coadă. M-am străduit să le ţin cât mai departe de cerul gurii să nu se lipească sau să le înghit că ne-ar fi fost rău amândurora. A trebuit să mă lupt cu tine ca să te scot la mal că te luase apa şi începuseşi să-ţi cauţi întregirea pe fundul mării. Când am ajuns pe mal ţi-am lipit boabele de nisip pe cerul gurii şi nu te-am lăsat până când n-am fost sigur că ţi-ai revenit. Abia atunci când te-am văzut căzut în somnul cel binefăcător al revenirii am căzut şi eu în somnul cel greu. Bine că am scăpat şi din încercarea asta.

- Spune-mi prietene cum să-ţi mulţumesc pentru ajutor, căci fără tine, sigur aş fi fost mort de mult, sau poate mai rău aş fi săgetat apele ca moroii căutându-mi sfârşitul.

- Tot ce se poate.....

- Amu că am scăpat, spune-mi ce trebuie să fac ca să izbândesc şi să scap de pe moşia Urlătoarei, şi de fapt cine sau ce este aceasta?

- Toate vrei să le ştii, nimic nu-ţi scapă....

- Eu atâta ştiu, că cine întreabă este prost doar vreme de-o clipă, iar cel ce nu întreabă poate rămâne aşa toată viaţa....

- Ai dreptate, voinice.....numai căa......uneori şi graba strică treaba..... aşteaptă să te aduni şi mai vedem......

- Fie precum spui.....

- Bucură-te de fiecare clipă, de fiecare zi, lasă-le pe cele vechi în spate iar pe cele noi nu le băga încă de seamă....învaţă să trăieşti ziua astăzi ca să nu-ţi aduci aminte la bătrâneţe ce n-ai făcut la tinereţe....

- Of, of, of..... astăzi eşti plin de poveţe....

- Ce să mă fac eu cu tine? să-ţi spun la timpul cuvenit.......sau cu alte cuvinte “toate la timpul lor”.

- Şi cum pot fi scăpaţi de chinuri cei ce-şi caută umbrele şi noroacele în undele mării?

- Greu de făcut dar…om vedea. Ca să izbândeşti trebuie să-ţi aduni tot curajul şi îndemânarea. Lângă casa Urlătoarei vei vedea un eleşteu plin cu broscani de cei buboşi, pământii la culoare. Fereşte-te de ei căci te paşte moartea dacă-i atingi. Caută să aduni însă cât mai mulţi pui, mormoloci adică pe care să-i pui într-un clondir cu licoare aromitoare care să-i amorţească. Nu te teme, că nu mor. Apoi trebuie să iei un ciubăr de cenuşă din deşertul de cenuşă. Când ne-om întoarce, dai drumul mormolocilor în mare. Ai să vezi că după un timp or să-şi revină şi or să plece care unde. Dar dacă te vei uita cu bagare de seama vei vedea că în urma lor apele se adună şi se despart lăsând trupurile celor fără de scăpare, despuiate de coaja lor de apă. Atunci este momentul să răsfiri cenuşă şi s-o laşi purtată de vânt. Vei vedea ceea ce nimeni n-a mai văzut de la începuturi.

- Om trăi şi-om face-o şi pe asta. Că e păcat să laşi suflete fără vină să se zbată în chin şi jale, măcar că-şi găsesc liniştea şi pacea cea de pe urmă. Şi fiindcă tot veni vorba, stau şi mă gândesc, ce oare s-a mai întamplat cu omul nostru, văcarul lui Vodă?

- Cu siguranţă că după ajutorul primit a învăţat ceva şi acum îi ajută la rândul lui şi pe alţii care sunt în nevoie.

- Aşa gândeam şi eu. Căci sunt sigur că fiecare trebuie să-şi împlinească menirea şi soarta. Numai că, dacă el şi familia lui au învaţat un meşteşug şi au văzut ce înseamnă să ajuţi, nu acelaşi lucru îl pot spune şi despre mine. Căci de învăţat n-am învaţat nici un meşteşug iar mai multe decât ştiam la casa lui taica nu cred să fi aflat.

- Nu-ţi mai bate capul ci uită-te la soarele care tocmai mângâie undele ce se preling pe nisip. Şi nu uita că trebe să mai şi plecăm, că mai avem drum lung de făcut şi acuş-acuş se termină anul şi n-am făcut mai nimica din cele promise.

Îşi ostoi băietanul neputinţele şi după nici două zile se pregătiră de drum, lăsând în urmă talazurile mării plină de suspine şi jale. Merseră ei, zi de vară până-n seară, şi apoi în ziuă iară necătând nici la dealuri cu fâneţe, şi nici la vârfuri semeţe, nici la oameni nici la sate, nici la paseri săgetate, nici la cerul fără pată, nici la noaptea înstelată, ci tot cu gândul la trebuşoarele pe care le mai avea de făcut şi totdeauna cătând în străfundurile sale pentru a vedea unde a greşit şi cum poate îndrepta acele greşeli, căci dorul de casa prinse a-i pârjoli sufletul şi minţile. Dar iată că la un moment dat, fără să bage de seamă ajunse într-un loc ciudat şi curios: totul în jur era chircit şi chinuit, trunchiurile copacilor parcă erau răsucite ca nişte fire, iarba nu era nici pălită dar nici verde, plină de sevă, şi până şi stâncile păreau a fi trupuri de oameni sau animale chinuite şi împietrite într-o clipită sub povara celei mai cumplite spaime şi grozăvii.

Într-o seară pe când îşi pregătise de culcuş şi aprinsese focul să se mai dezmorţească şi să-şi domolească foamea, simţi şarpele tremurând şi încremenind a aşteptare.

“Întâmpină fiecare zi cu iubire în inimă” păru să-i şoptească vântul la ureche.

- Chiar aşa să fie voinice? Se auzi de alături un glas piţigăiat dar în acelaşi timp dogit şi scârţâit, că fără de voie te cuprindeau fiori auzindu-l.

- Ce spusei mătuşă? Întrebă băietanul nostru privind uimit la arătarea ce se lăsase lângă el la foc...

- Ia mă întrebam şi eu dacă cele spuse sunt adevărate.

- Tot ce se spune trebuie să fie adevărat. Căci dacă nici atunci când eşti singur nu ţii calea dreaptă a adevărului, înseamnă că nici măcar nu mai......

- Şi tu ţii calea asta?

- Apoi mătuşă mă străduiesc şi eu cât de mult pot. Da iartă-mă că te întreb, de unde apăruşi acu pe înserate, că nu văz nici o lumină pri-mprejur. Ori te-ai rătăcit de sat?

- Ei, şi eu cu ale mele. Da nu ai cumva ceva de mâncare ce-ţi prisoseşte?

- Apoi chiar te rog să mă ierţi că m-am luat cu vorba şi am uitat să te poftesc. Uite aici sunt bucatele, aici plosca cu vinişor de cel dulce, ia de te înfruptă....după cât ţi-i voia şi nevoia, mai zise voinicul nostru privind la arătarea care cu greu putea fi numită mătuşă....

“Întâmpină fiecare zi cu iubire în inimă” păru a-i spune focul ce trosnea vesel în noapte. Privi iar la bătrână şi parcă nu mai era la fel de spăimoasa ca ‘nainte. Capul mare cât o baniţă se sprijinea anevoie pe gâtul subţire ca un fir de trestie. Nasul coroiat se încăpăţâna să cate sfadă la gura ce se deschidea dintr-o parte în alta ca o crăpătură în nămolul uscat al bălţilor. Ochii rătăciţi sub sprâncenele stufoase sfredeleau orice întâlneau în cale încât baiatului, numai privindu-i i se facea pielea găina. Iar bărbia ascuţită împungea aerul căutând a trage de nasul cel coroiat. Totul era o alcătuire ce se destrăma la vederea părului încâlcit şi sârmos de ziceai că toate vânturile lumii se căzniseră să-l încurce. “Întâmpină fiecare zi cu iubire în inimă” clipiră stelele din înaltul bolţii iar teama băiatului dispăru încet, încet, putând privi nestingherit la trupul chircit sub ditamai cocoaşa ce strâmba şi scălâmbăia spatele adus al femeii. Noroc cu straiele lălâi şi rufoase care mai ascundeau din peticeala acelui trup chinuit, încât la un moment dat, băiatului nu-i mai fu nici teamă nici silă, ci doar înţelegere pentru un suflet călător, rătăcitor, neândrăgit şi neânţeles.

- Da ce ai în sân voinice, dacă nu ţi-i cu supărare?

- Apoi ce să am, ia un prieten ce mă însoţeşte în peregrinările mele.

- Şi la greu şi lung drum aţi pornit?

- Greu nu prea, da lunguţ…că mai întâi trebuie să trecem peste moşia Urlătoarei şi apoi să ajungem în pustiul de cenuşă. Drept să-ţi spun, nici măcar nu ştiu cine poate fi această făptură şi de ce se cheamă aşa. Şi mai apoi este ceva ciudat, că de fiecare dată prietenul meu îmi povestea câte ceva despre ce mă aşteaptă în cale şi eram pregătit cât de cât, dar acu tace mâlc şi nu scoate nici un sâsâit.

- Poate că nici el nu ştie ce să spună.

- Oare? Aşa să fie?

- Eh, o fi şi el cu ale lui sau poate că şi-a înghiţit limba.....or i s-or fi încleştat fălcile.....numai el poate să ne spună....

- Da, dar n-o face....

- Şi spui că te duci în Pustiul de cenuşă?

- Da mătuşă. Trebuie să strâng lacrimi de înger ca pentru o salbă şi apoi să iau nişte cenuşă pentru sufletele din Marea suspinelor şi altă parte pentru Pădurea pustiită.....deh, o nimica toată....

- Şi plata?

- Plata?

- Răsplata atunci?

- Păi în primul rând îmi scap viaţa.......

- Şi ?

- Şi atât.....încerc să mai învăţ câte ceva ca să-i mai alin necazul taichii dar parcă nu se prinde nica de mine, abia după ce termin cu aste trebuşoare şi altele mai apoi, oi vedea ce am de făcut....

- Şi nu ţi-i milă de timpul şi de viaţa ta risipite?

- Atâta timp cât pot ajuta un suflet, n-are de ce să-mi pară rău.

- Şi n-ai vrea să mă ajuţi şi pe mine?

- Apoi cum de nu mătuşă. Numai să se crape de ziua şi pornim unde ţi-i treaba dacă nu-i grabă mare. Da amu mai bine, ia şi te lungeşte colo în culcuşul meu că eu m-oi lungi colea lângă foc şi oi mai pune şi nişte vreascuri când şi când.

- Apoi dacă spui tu voinice. Da ia spune nu ţi-i teamă de mine? Că doar nu mă cunoşti şi nu ştii cine mi-s. Dacă mă trezesc peste noapte şi te hăcuiesc?

- Apoi eu atâta ştiu, geaba te vaiţi de semenul tău dacă tu nu-i arăţi dragostea ta şi mai cred că numai Dumnezeu le ştie pe toate. Iar dacă aţa s-a gătat în noaptea asta pentru mine, nimeni şi nimic nu poate să mai adauge nici un căpăţel. Poţi să ai tot aurul din lume că nu poţi cumpăra nici măcar o singură clipă. De aceea nu-mi este frică.

- Bine grăişi băiete şi pentru că nu am văzut în sufletul şi-n cugetul tău silă sau scârbă te iert.

- De ce mătuşă?

- De îndrăzneala de a-mi fi călcat moşia, căci de două zile eşti pe moşia Urlătoarei şi cine îmi calcă moşia piere.

- Iertare Mărită Doamnă....dar dacă ştiam îţi ceream voie....şi nodurosul ăst de şarpe, de ce nu mi-o fi spus nimic?

- Pentru că a avut fălcile încleştate de puterea vrajei mele şi n-a avut dreptul să-ţi spună nica. Trebuia să te încerc, să văd din ce plămadă eşti.

Şi-ntr-o clipită mătuşa fu în picioare şi unde nu prinse a se scutura ca bătută de vânturile cele cumplite, a se sfărâma şi a se aduna întruchipând un alt trup şi o altă făptură. Şi deodată prinse a se lungi astupând o fâşie de cer şi stelele voioasele, pâna hăt de trecu dincolo de norii cei scămoşi şi măre unde nu se rostogoli din înalt un urlet mai fioros ca orice închipuire, dar pentru că se rostogolise de la o astfel de înălţime nimeni nu fu vătămat. Ce-i drept că toate vietăţile de primprejur care mai erau, prinseră a sburătăcii şi a se feri, alergând de colo-colo, dar încet, încet, totul se aşeză şi noaptea cea liniştită se înstăpâni peste tot locul. Tot atunci, trupul prinse a se scofâlci şi a se destrăma, prefăcându-se în scame şi fire prăfoase, pâna când în loc nu mai rămase decât un morman de adunătură scămoasă. Ca la un semn, din cer prinseră a se prefira picurei de lumină ce se strângeau dând forma unei preafrumoase fiinţe, a unei preafrumoase fete ce se mlădia la atingerea domoală şi răcoroasă a vântului ce adia. Fata de lumină, prinse a grăi şi sunetele melodioase susurau precum stropii de cânt din coardele ciupite ale alăutelor.

- Îţi mulţumesc voinice pentru că m-ai scăpat de sub pecetea blestemului ce mă ţinea închisă în acel trup, cu îndatorirea de a ucide cu urletele mele pe oricine încerca să ajungă la pustiul de cenuşă. Ştiu că mai ai multe de trecut dar cu inima şi cugetul tău, vei izbândi în tot ce ti-ai propus.

- Preafrumoasă Domniţă, iertată fie-mi îndrăzneala dar......

- Păstrează vorbele de prisos voinice. Dacă vei voi sa faci ceva ca să aduci alinare sufletelor împietrite sau spulberate sub povara blestemului meu atunci cată în mijlocul Deşertului de cenuşă toiagul de fier al Unchieşului şi când te vei înturna, loveşte cât mai multe din trupurile, trunchiurile, iarba şi locurile di-mprejur şi astfel le vei aduce la viaţă. Fie ca Domnul să te însoţească şi să ai parte numai de slujitori şi prieteni de nădejde căci El toate le dă după sufletul şi cugetul omului.

- Mulţumesc preafrumoasa Domniţă.

- Drum bun voinice şi nu uita: ţine-ţi firea căci toate sunt scrise de aceeaşi mână, de la-nceput şi până la sfârşit.

Trupul de lumină se topi dus de vânt iar în urmă rămase ca o adiere cu parfum necunoscut baiatului, de parca toate florile pământului şi-ar fi pus aromele într-o singură cupă. Încercă Prâslea Ionică să adoarmă da nici vorbă. Moşul uitase să-l mai cate pe la gene. Iată că şi prietenul său prinse viaţă şi îşi iţi capul de sub cămeşa băiatului, sâsâind a mirare.

- Da ce-i măi Lunecosule, ai prins grai? Te-ai ridicat şi tu la viaţă?

- Ştiam eu că o să ai ce-mi spune, dar nici mie nu mi-a fost mai uşor, căci ai văzut că mândra m-a vrăjit şi mi-a cetluit gura.

- Mă mir, da treacă de la mine că ştiu că nu ţi-a fost uşor. Acu ce facem ?

- Apoi ne pregătim să trecem cea mai ramas şi să intrăm în pustiul cela. Fi cu băgare de seamă şi caută în marginea drumului boabe de cele roşii de măcieş. Adună din ele câte poţi că or să-ţi fie de folos. Mai apoi cearcă să câştigi bunăvoinţa reginei furnicilor şi roag-o să-şi îndemne supusele să-ţi deie din pita lor....

- Pita furnicilor?

- Nu te râde şi nu întreba de-a proasta, că eu nu bat toaca de pomană....

- Da, ce să spun.......pita furnicilor...........auzi la el..........

Se ridică voinicul şi fără a mai aştepta lumina soarelui porni la drum. Mergea Prâslea al nostru fluierând nevoie mare, întrecându-se cu păsările cerului, căci vedea că Domnul îi ţine partea şi-l ajută să izbândească în cercarea lui. Mai în joacă, mai în serios strânse o traistă de măcieşe de cele roşii ca sângele, ascultând sfatul sâsâitului. Într-o zi pe când se pregătea să prânzească la umbra unui stejar rămuros numai ce aude din spate, de după un tufan un chiţăit prelung şi disperat. Se ridică şi dădu ocol şi când colo ce sa vadă: un arici, da ca de două ori mai mare ca unul obişnuit, care sfărâmase un muşuroi încercând să dea de ouăle cele gustoase şi era plin amu de furnici care îl ciupeau şi-l sfârtecau în mici fărâme. Încerca să scape strângându-se în platoşa lui de ţepi dar furnicile intrau pe orişiunde şi nu-i dădeau pace, căci tot mai multe şi mai multe tăbărâseră pe el. Prâslea luă animalul înfăşat în cămeşă ca să nu-l înţepe şi-l duse în fugă până la părăul ce-şi tocmea undele ca la o sută de paşi mai încolo şi-l răcori în unde, alungând astfel furnicile care începură să urce pe mâinile lui. Se scutură şi fără a se mai uita la bietul animal scăpat, dădu fuga înapoi la muşuroi şi tocmi pe deasupra ca la o juma de pită fărâmişată ca s-o poată lua furnicile mai uşor. Aduse apoi tot felul de frunze uscate şi rămurele care ar fi putut fi de folos la refacerea muşuroiului după care se întoarse la locul lui să-şi termine dumicaţii. Mâncă băiatul nostru după care se întinse să-şi ogoiască oscioarele şi să aştepte să mai scadă vipia cerului. Dar iată că la un moment dat simţi că-l pişcă ceva de ureche şi dădu să se scuture, dar mişcarea se înteţi şi în liniştea doborâtă de căldură auzi un ţiut. Îşi încordă auzul şi cu greu distinse câteva vorbe bâzâite subţirel.

- Oh voinice, voinice, fă-mi semn că mă auzi.

- Mare minune şi asta, zise băiatul nostru......

- Acum ascultă, o să intru uşurel în ureche aşa că nu te speria.

Prâslea simţi cum îi coboară gâdilitura în gaura urechi şi deodată pricepu clar şi desluşit vorbele.

- Amu-i mai bine voinice?

- Da, mult mai bine.

- Nici nu trebuie sa vorbeşti prea tare că înţeleg tot.

- Bine, dar cine eşti?

- Eu sunt regina furnicilor şi am venit să-ţi mulţumesc pentru binele făcut, căci dacă nu veneai, cine ştie câtă stricăciune ne-ar mai fi făcut pârdalnicul cela de arici.

- Mă bucur dacă am fost de vreun ajutor mărita regină.

- Spune-mi cum pot să-ţi răsplătesc binele şi ajutorul, căci te-au văzut slugile mele împrăştiindu-ţi pita ca să ne fie de folos şi ajutor până reparăm stricăciunile.

- Dacă o să am nevoie de ceva.....

- Doar să te gândeşti şi voi veni într-o clipită, mai zise regina, după care se strecură afară din ureche şi-şi luă zborul către muşuroi.

Căci uitai să vă spun că regina lor, adică a furnicilor avea aripi şi putea sbura ca orice gâză. Da numai ce se depărtă sburătoarea că se şi iţi dintre firele de iarbă capul cel mare al şarpelui.

- Da bine măi voinice, ce te-am învăţat eu? De ce nu i-ai cerut să te ajute cu pita de-a lor?

- Tu n-ai văzut câte stricăciuni o făcut slobozenia cea de arici la muşuroiul lor? Aşa că ce să mai cer şi eu când ele....vai de capul lor..

- Şi de-o fi să te ia gaia....

- Şi de-o fi să mor....da nu-ţi bate capul că găsim noi o cale de scăpare şi din încercarea asta, că doar n-am ajuns până aici ca să mor ca prostul în pustiul cela, oricare ar fi el....şi oricât de spăimos....

- Da, da, vorbeşte, că doar nu ştii tu ce-i acela....

- Ei hai, nu fi aşa păgubos prietene…

Şi de unde, de neunde, pe când se pregăteau ei să plece numai ce apare şi ariciul fiorosul, amuşinând pământul cu teamă şi fereală. Când ajunse lângă ei, se scutură şi lăsă să-i cadă trei ţepi chiar lângă piciorul voinicului.

- Mult bine mi-ai făcut Prâsleo voinice, că de nu erai tu mă sfârtecau şi mă dumicăţeau pe dinăuntru şi pe dinafară pârdalnicele celea de furnici, că amarnice mai fură. Eu le ştiam de mici şi neajutorate dar acestea fost-au prea mari şi răzbunătoare. Ţine rogu-te cei trei ţepi că poate ţi-or folosi vreodată. Dacă vei avea nevoie de mine aruncă numai un ţep în foc şi oi veni imediat de oriunde oi fi.

- Îţi mulţumesc ţeposule. Şi ai grijă altădată cu cine te pui. Luă băiatul cei trei ţepi şi-i puse în chimir după care-şi luă ziua bună şi plecă mai departe.

Şi mergea Prâslea al nostru fără a mai căta nici la heleşteul de lângă casa Urlătoarei, nici la măceşii din marginea drumului ci gândindu-se la cele ce avea de înfăptuit şi la bătrânul său tată pe care-l lăsase dezamăgit şi întristat de purtarea cea necugetată. Şi mergea şi nu căta, nici la lună nici la soare, nici la stele căzătoare, nici la oameni, nici la sate, nici la ape înspumate, ci mergea şi tot mergea, înapoi nici nu căta. Dar iată că într-o zi, pe când mergea adâncit în gânduri nici nu băgă de seamă că iarba şi verdele dispar ca mâncate de omizi şi le ia locul nisipul copt şi răscopt. Abia târziu, mirosul de piatră arsă şi vânturată îl aduse înapoi pe pământ. Se opri şi privi buimac împrejur şi cât vedeai cu ochii, numai nisip de cel fin şi galben ca aurul sau cenuşiu ca norii trişti de toamnă.

“Aminteşte-ţi că eşti cea mai mare minune a naturii” păru a-i susura vântul pe la urechi. Soarele se rostogolea pârjolind totul în cale. Doar piatra şi sufletul ei se încumetau să-i ţină piept, dar şi ea cădea răpusă, petrecându-se în nisip de cel fin, măcinat şi răspândit apoi pretutindeni. “Ei voinice amu să te vedem ce vei face şi cum vei găsi lacrimile îngerilor printre atâtea vise rătăcite şi spulberate ca cenuşa”. Foamea ca foamea dar parcă setea prinse a-l chinui numai când vedea pustiirea din jur. Îşi făcu curaj, îşi luă inima în dinţi cum se spune şi porni mai departe, mângâind uşurel pielea solzoasă.

- Ei solzosule, de acum a venit timpul tău căci cine oare se poate simţi mai bine în cuptorul aista decât tine?

- Aminteşte-ţi că eşti cea mai mare minune a naturii. Şi este cel mai dureros adevăr căci nimeni nu vrea să creadă acest lucru. De aceea este lumea plină de tot felul de oameni care se chinuie, pentru că uită acest lucru. Sau poate că le este frica să creadă. Sau uită să doreasca mai mult. Oricum, tu vei reuşii, căci nimic nu este lăsat la voia întâmplării.

- Totdeauna te strecori în mintea mea Solzosule şi afli totul deodată cu mine.

- Aşa a fost lăsat, nimic nu poate fi ascuns, nimic nu este de nepătruns. Cele ascunse vor fi scoase la lumină şi totul va fi cântărit şi judecât.

- Deci?

- Urmează-ţi calea şi priveşte în jur. Vei avea ochii arşi de soare, uscaţi de vânt, ciobiţi de nisipul cel fin, dar nu uita: ai venit aici să-ţi împlineşti menirea. Lacrimile tale vor cântări ca şi cele pe care le cauţi. Poate că nu vei mai vedea nimic. Atunci vei închide ochii morţi şi vei găsi înlăuntrul tău lumina lipsă de afară. Şi când înlăuntrul tău totul va fi clar şi limpede, lumina izvorâtă va reuşi să-ţi cureţe pieliţa ce-ţi acoperă ochii, şi vei vedea ceea ce puţini oameni văd. Crezi în tine şi în drumul tău şi nimic nu te va putea opri. Căci nimeni nu este învins atâta timp cât nu se da bătut în mintea sa.

- Bune sfaturi mi-ai dat, n-am ce zice, dar să vedem cum ne-om descurca cu pârdalnica asta de sete.

- Uită de ea şi va uita şi ea de tine.

- Lămureşte-mă de poţi, cum trebuie să arate aiste lacrimi de înger? Că n-am văzut nici una până acu ca să ştiu.

- Oricât m-aş strădui n-aş putea să-ţi descriu în vorbe ceea ce numai sufletul poate vedea. Încrede-te în inima ta căci inima are nişte ochi de care mintea nici nu ştie.

- Aşa să fie Solzosule. Apoi cu ajutorul Domnului şi cu dorinţa noastră de a izbândi vom reuşi să ducem la împlinire şi astă trebuşoară.

- Aşa gândeam şi eu Prâsleo. Şi ca să-ţi fie mai usor, m-oi da jos, şerpuindu-mă prin nisip.

- Oricum ar fi, uşor nu mi-o fi. Dar de izbândit tot om izbândi.

Şi mergea Prâslea al nostru zi de foc, făr-de noroc, zi topită, răstignită, chiar în crucea sudului în cuptorul soarelui. Zarea tremura ca o apă revărsată, ceaţă fină prefirată. Nisipul se strecura fugindu-i de sub tălpi, îngreunându-i mersul. Când şi când vedea urma unduită a prietenului său solzos. Ca să uite de foame şi de sete ronţăia coaja cea roşie a măceşelor, bucurându-se de puţina umezeală pe care o ascundeau. Noaptea se culcuşea în nisipul ce-şi pierdea repede căldura de peste zi tremurând în straiele subţiri. Nimic nu se schimba în jur, poate doar nisipul de cenuşe ce călătorea odată cu el, plimbându-i paşii, stergându-i urmele, ca şi când trecerea lui nici n-ar fi fost. Dealuri de nisip înalte, ce-şi tremurau la tot pasul firele alunecoase. Tăcerea îi ţiuia în urechi ca un ţânţar şi peste tot locul se ridica ca o jelanie din nisip. Voci şi bocete ce se ridicau din afund de ape, diversele sunete ale păduri, toate se uneau într-un cor aproape mut ce te însoţeau ca o spaimă, ca o vagă tremurare a aerului. Ochii îi lăcrimau din cauza luminii orbitoare, nisipul fin de cenuşe ce se vânzolea la adierea uşoară a vântului rănindu-i ochii. Când şi când se oprea răscolind nisipul ori de cate ori o pată ca o umbră se ridica din străfund. Tot cautând şi prefirând nisipul, văzu că îi rămane în palmă un ciob lucios ce răsfrângea lumina soarelui în mii de culori rotitoare, dar care încet, încet îşi pierdea strălucirea. Căzu în genunchi aducând multumire cerului pentru îndurarea sa, dar bucuria sa nu ţinu mult căci într-o clipită se stârni un vânt turbat ce răscolea nisipul, aruncându-l în înaltul cerului, întunecând zarea şi aducând umbrele nopţii în plină zi. Abia avu timp să ascundă stropul cristalin în chimir şi să-şi ferească faţa ascunzând-o între mâinile adunate, că nisipul spulberat prinse a-i sfichiui trupul. Mai mult simţea decât vedea sau auzea, dar totul în jur era tremurare şi turbare. Totul era smuls şi aruncat în înaltul cerului. Vaierul se înteţea răscolind tăria furtunii. Se părea că mii şi mii de robi îşi plângeau soarta, fiecare pe limba lui. Abia dacă mai putea respira căci praful cel fin şi nisipul îi astupau şi gura şi nările şi ochii şi urechile iar ca să poată respira cât de cât îşi trasese cămeşa peste cap astfel că trupul gol era la îndemâna miilor de bice. Baiatul nostru îşi simţea pielea zdrenţuită de şfichiul acelor înfipte dureros în carnea lui.

Cu toată vânzoleala şi răceala aerului răscolit de vânt simţii lunecarea trupului solzos ce-l caută şi prinde a se încolăci ca o pavăză, ajutându-l astfel. Începu a se ruga şi de ce se ruga parca tot mai înverşunat era vântul. Curând simţi că tot trupul îi este înveşmântat în mantia grea şi mişcătoare a nisipului. Simţi că totul în jur începe să se învârtă şi curând pierdu şirul clipelor. Într-un târziu se dezmetici dar văzu că nu se poate mişca. Respira tot mai greu şi nu vedea strop de lumină în jur. Încercă să se mişte dar parcă munţii întregi fuseseră răsturnaţi în spinarea sa. Aerul era din ce în ce mai puţin şi respira tot mai greu. Vru să zică ceva dar parca şi gura îi amorţise. Pentru o clipă se gândi că acolo îi vor rămâne oasele, neştiut de nimeni dar îşi aduse aminte că trebuia să se întoarcă, şi să ducă la îndeplinire tot ceea ce promisese. Încercă să se mişte dar nici gând. Solzosul zăcea şi el amorţit fără a se putea mişca. Trebuia găsită o cale de scăpare. Dar era greu, peste poate să sape tunel dinăuntru spre afără. Iar afară nu era nimeni care să-l ajute. Cine să ştie de el? Cine oare să-l găsească sub pământ, unde nici gâză nu pătrunde? Gâză? Bine dar numai cine îşi face galerii şi muşuroi poate da de el şi-l poate ajuta. Deci? Unde esti furnicuţă dragă? Tu Regina mea, acum dacă ai putea să mă ajuţi, ar fi tare bine. Dar nici nu-şi termină bine gândul că odată începu a se mişca ceva împrejur ca şi când mii şi mii de picioare mici s-ar fi îndreptat spre el. Încet, încet, greutatea prinse a se mai uşura şi iată că în curând preţ de câteva clipite bune prima geană de lumină îi gâdilă obrazul. Încă puţin şi tremurând din toate încheieturile se ridică în genunchi, dar nu putu să se ridice în picioare, aşa că trebui să se aşeze. Abia acum avu curajul să se uite în jur. Jur împrejur până hăt departe tot pământul era coperit de trupuri micute ce străluceau în soare în toate culorile, de la roşcat la cafeniu şi negru precum cărbunele cel lucios şi fiecare trupşor ducea în cleşti câte un bob de cenuşe. Căci abia acum băgă de seamă flăcăul că în jurul lui vântul tocmise ditamai mormanul de nisip cât un deal de mare. Pe când îşi trăgea sufletul ca să capete puteri, iată că în faţa ochilor îi apăru şi regina furnicilor într-un zbor graţios, ca-ntr-un dans.

- Draga mea Regină, nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, căci dacă nu erai tu şi supusele tale aici cred că, mi-aş fi găsit sfârşitul.

- Ei voinice voinice, dacă n-ai fi fost ca să ne fereşti de stricăciunile acelui arici şi să ne ajuţi dându-ne pita ta cine ştie cât ne-ar fi luat ca să ne refacem muşuroiul. Nimic nu e la întamplare şi după cum spune vorba din bătrâni: “după faptă şi răsplată”.

- Îţi mulţumesc mica mea Regină. Abia acum m-am convins că nu contează cât de mare eşti ci dacă eşti singur sau nu, căci unirea face puterea.

Regina Furnică se ridică şi începu să-şi fremete corniţele în toate parţile şi la acest semnal toată armata de lucrătoare prinse a se retrage spre poalele dealului lăsând pustiul curat. Abia atunci văzu Prâslea lângă mână sa o frunză mare ca de brusture şi pe ea aşezate într-o grămăjoară, o mulţime de fărâme cafenii la culoare. Fără a se gândi prea mult, începu să mănânce iar gura i se umplu de arome necunoscute până atunci. Mulţumi încă odată furnicilor pentru darul lor şi cătă jur împrejur. Vântul care spulberase cenuşa dorurilor, adusese la lumina zilei şi boabele mici de mărgăritar ce străluceau ca picureii rupţi din soare. Deci acestea erau lacrimile îngerilor! Mult trebuie să fi plâns îngerii văzându-şi grădina istovită şi pălită de pârdalnica ceea de cenuşe ce se tocmise în ditamai pustiul. Se ridică Prâslea, cu genunchi încă tremurânzi şi începu a aduna lacrimile cele măiestre ce-şi pierdeau luciul şi se întăreau când le atingea. Geaba încerca Prâslea căci nimic nu-i reuşea. Căzu ca doborât căci nu vedea scăpare. Truda şi slăbiciunea îl aruncară în hăul unui somn greu ca plumbul şi negru ca cerul nopţii pustiit de stele.

Când se trezi se întinse, încercând să-şi aducă aminte ce se întâmplase. Văzu tot câmpul presărat cu strălucirile nemaivăzute dar de neatins cu mână omenească. Duse mâna la chimir să vadă cum arăta prima lacrimă găsită, dar când colo, nu găsi decât aşa ca o pudră fină, argintie, căci bag seama lacrima se scrumise prefacându-se la rândul ei în cenuşe. Căutând mai în adânc dădu de cei trei ţepi. Scoase unul şi tot jucându-se cu el încercă să-l înfigă într-o mărgică de cea strălucitoare. Nu numai că lacrima nu se sfărâmă dar spre mirarea lui nici nu se preschimbă în cenuşe, păstrându-se la fel de strălucitoare. Cu băgare de seamă desfăcu baierele pungii de piele pregătite şi-i dădu drumul înlăuntru. Spre bucuria lui, văzu că lacrima îşi păstrează strălucirea. Începu să strângă vârtos, dar pe când se chinuia în genunchi culegând boabă după boabă cu băgare de seamă să nu le atingă, numai ce văzu ghemotoace strălucitoare ce veneau către el. Până să se dumirească iată că jur împrejur se strânseseră câteva zeci de arici şi fiecare aducea boabe strălucitoare în ţepi. Prâslea desfăcu şi mai bine baierele pungii şi fiecare arici trecea şi-şi scutura ţepii până când la ultimul, punga era plină ochi. Atunci cel mai mare dintre ei, prinse a scurma nisipul şi toţi ceilalţi începură să facă la fel până când din nisip apăru căpătâiul unui toiag, ca o cârjă de cea împărătească. Mai lucrară ei cât mai lucrară şi când toiagul fu afară prinse a străluci cu luciu de aur poleit,

- Mare minune măi Solzosule, da ce-i aista?

- Aista-i toiagul Unchieşului zise ariciul. Nimeni nu trebuia să-l găsească pentru a nu putea rupe vrăji şi taine, pentru că poate lega şi dezlega multe. Dar amu a venit timpul ca unele lucruri să fie descoperite şi aşezate la locul lor de odinioară.

- Adică….eu….

- Da, Prâsleo! Tu ai fost sortit la astfel de izbândă. Şi nu uita: nu trebuie să-mi mulţumeşti, căci fără tine nici eu n-aş mai fi fost. N-am făcut decât să-ţi întorc binele.

- Mulţumesc Împărate Arici.

- Rămâi cu bine şi cată să nu laşi pe nimeni să schimbe ceva în mintea sau sufletul tău. Caută deci să rămâi la fel.

Ca la un semn, toţi ţepoşi se retraseră şi dispărură încet, încet în zarea cea tremurată. Prâslea al nostru privea dar tot nu-i venea parcă a crede. Ceva lipsea, ceva nu era în ordine. Până când se dumiri că lipsea prietenul său, solzosul. Se uita jur-împrejur, nimic. Dar pe când aştepta şi se întreba ce se întamplase cu Solzosul îşi aduse aminte că mai avea de făcut o trebuşoară. Se ridică şi începu să umple două desăgi cu nisip de cel fin ca pulberea cenuşită, scrumită. Pe când se lupta cu desagile numai ce aude un sâsâit prelung. Se întoarse şi când colo, solzosul lui se înturnase trăgând brazdă adâncă, şerpuită.

- Pe unde-mi umblaşi vericule? Că de la un timp ţi-am pierdut urma şi am uitat de tine. Chiar mă întrebam dacă nu cumva te-or fi mâncat ţepoşii, că din câte ştiu se mai înfruptă ei din frăgezimea puilor vostri…

- Râzi tu râzi, Prâsleo dar decât să pierd timpul de-a pomana mai bine îmi fac de lucru şi mai aflu câte una două.

- Şi?

- Apoi nica. Acu că tot ne înturnăm la curtea împăratului să nu uitam să luăm din cenuşa aista. Cine ştie unde ne-o fi de folos.

- Apoi cum unde? În Pădurea pustiită şi la Marea suspinelor, că doar n-o să las sufletele celea să se chinuie în veci. Eu am terminat. Da mă gândeam să-ţi cam târâi burta prin ţărână că încarcat cum sunt nu ştiu dacă te mai pot lua şi pe tine, că nu mai eşti ca la început. Te-ai împlinit bine.

- D-apoi văd că ai ajutor de nădejde acu la-ntors. De ce nu-l foloseşti?

- Şi dacă nu ţi-i cu supărare, care-i acela?

- Apoi toiagul Unchieşului, cine altul.

- Şi?

- Ia-ţi desagii de-a spinare, atinge-mă cu toiagul de-a lungul şi apoi oi vedea ce s-a mai întâmpla.

- După cum ţi-e voia Solzosule.

Îşi luă Prâslea al nostru cei trei desagi, cerceta înca odată punga cu lacrimile îngerilor şi o îndesă mai bine în sân, luă toiagul Unchieşului şi-l măsură pe Solzos de la cap la coadă. Şi unde nu prinse a tremura acesta şi a se zvârcoli de ziceai că acu îşi dă duhul. Se dădu de trei ori peste cap şi unde nu apăru măre Doamne ditamai balaurul cu aripi cât casa şi coada cât masa, care începu a zvârli flăcări şi fum pe nări de ziceai că-i chiar borta de la poarta Iadului.

- Suie în spinarea mea voinice, că de amu e rândul meu ca să te duc.

- I-hai, Doamne, că mare minune se mai petrecu sub ochi mei, zise Prâslea şi mai, mai să scape desagi din spate.

- Apoi nu ţi-am spus că nimic nu-i la întâmplare pe astă lume? Suie în spinare voinice şi-om mere că doar n-o să ne pierdem timpul pe aste tărâmuri seci.

- Precum ţi-i voia Solzosule, că şi pe mine mă încearcă dorul de casă. Hai şi-om mere.

Abia îşi aburcă voinicul desagii în spatele balaurului că odată se şi ridică în înaltul cerului de ziceai că acu o să înghită chiar şi soarele. Şi zbura ca vântul, răscolind pământul, ridicând trombe de praf şi nisip de ziceai că tot pustiul se pornise în urma lor, cercând să-i prindă. Ca la un semn, în zare apăru linia tremurătoare a aburului de viaţă şi în curând Prâslea desluşi pământurile Urlătoarei. Când ajunse, odată se lăsă balaurul de ziceai că amu se sfarmă, dar pluti usor pe firul ierbii astfel încât băiatul putu atinge cu toiagul Unchieşului cât mai multe din trupurile, trunchiurile, iarba şi locurile pe unde trecea. Când întoarse capul şi privi-n urmă văzu că totul prinde viaţă şi începe să mişte, fără a băga de seamă cine le făcuse acel mare de bine. Căci totuşi balaurul zbura nu se juca şi nu se opri decât lângă heleşteul cu apă sărată ce străjuia lângă casa Urlătoarei. Acolo coborâ Prâslea şi după ce căuta prin casă, găsi după cuptor un clondir cu licoare aromitoare. Luă clondirul şi se opri lângă heleşteu, privind la mulţimea broscanilor mari cât roata care se zvântau la soare pentru a se arunca apoi în unde iar. Atinse apa cu toiagul Unchieşului şi văzu cum broscanii cei mari, plini de otravă înţepenesc care pe unde era. Mai văluri odată apa cu toiagul şi toţi mormolocii se strânsera într-un singur loc astfel că putut să-i adune şi să-i strângă în clondir. Când termină şi trebuşoara asta, mai muie odată toiagul în apă şi toţi broscanii cei urieşi şi spăimoşi se prefăcură ca la început în brotăcei de cei verzi şi fără de vină care ţopăiră fugind printre brusturii cei mari. Când se pregătea balaurul să-şi facă vânt în înalt iată că din iarba unduitoare sări un brotac de cel mic.

- Apoi ce să fac eu cu tine măi prăzuliule? Întrebă Prâslea căci nu ştia ce putea face.

- Ţine-mă sub clop căci poate odată şi odată ţi-oi fi şi eu de vreun folos. Asta-i toată mulţumirea pe care ţi-o poate aduce Moşia Urlătoarei pentru binele făcut.

Se sui Prâslea în spatele balaurului şi porniră în zbor spre Marea Suspinelor. Privind încă odată în urmă, băiatul văzu o mulţime de oameni şi fiinţe ce-şi fărâmau pojghiţa împietririi şi reveneau la cele de dinainte ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Mulţi stăteau şi se întrebau ce căuta ei prin cele locuri pe care nu le cunoşteau.

Dar iată că nu trecu mult şi ajunseră şi la malul mării. Ţinând cont de cele spuse de Solzos, fără a se da jos din spinarea lui vărsă conţinutul clondirului în apele înspumate ale mării. Trecură câteva momente până când mormolocii ameţiţi îşi reveniră şi porniră a se lupta cu valurile. Tot atunci Prâslea umplu un burduf cu apa cea sărată ca lacrima a Mării Suspinelor. Nu trecu mult şi văzu voinicul nostru cum se despart apele lăsând să se deosebească toate trupurile celor vrăjiţi, aflaţi sub blestem. Dar în ăst timp, de unde de neunde, se stârni un pui de vânt care prinse a încreţi bine apele mării ridicând valuri înspumate. Prâslea luă o desagă cu cenuţă şi prinse a o prefira pe deasupra valurilor înspumate. Ceea ce văzu şi auzi atunci, întrecu orice închipuire omenească. Din vâltoarea undelor zbuciumate şi răscolite se adunau apele de o parte şi de alta lăsând potecă îngustă de nisip moluţ ca de pe fund de apă şi pe care se strângeau trupuri vlăguite, mai mult umbre decât trupuri. Marea mugea, gemea şi parca murmurul tuturor jelaniilor de pe cuprinsul Pământului se adunau într-un cor sfâşietor. Valuri peste valuri şi-apoi alte valuri, iar marea prinse a se zvârli până în înaltul cerului înfuriată de cele ce se petreceau. Şi-n toată zvârcolirea aceasta, pulberea fină a nisipului ce strângea în grăuncioarele sale, toate zilele norocul şi sorocul bieţilor aflaţi sub puterea vrajei, se ridica din adânc lipindu-se de trupurile chinuite. Şir nesfârşit de trupuri pierite se ridicau din valuri şi luau drumul ţărmului. Prâslea privea şi se întreba ce mai putea face căci îl durea sufletul să vadă atâta chin dar totuşi era fericit că reuşise să sfarme puterea blestemului şi vraja ce-i ţinea în stăpânirea celui Întunecat. Cerul se întunecase şi nori negri şi grei se strângeau jur-împrejur. Vârtej ameţitor, luptă între cer şi mare, căci norii mai că nu se zăreau de înaltul valurilor. Fulgerele brăzdau noaptea sfârtecată în mici fâşii de ziceai că-i chiar sfârşitul lumii. Totodată, din undele înspumate se ridicau trupurile ielelor care încercau să-l prindă pe Prâslea. După ce prefiră toată cenuşa nisipului prinse a plimba toiagul ce sclipea precum aurul de la fulgerele celea şi apa căpătă strălucire de argint viu. Pe dată, totul se sfărâmă şi căzu umplând hăurile zbuciumate. Marea se linişti, cerul se limpezi, ielele prinseră a se ivi dintre unde ca zânele fecioare ce fuseseră dinainte de vrajă, iar trupurile ce urcau ţărmul ieşeau curate, luminate şi în putere, căci vezi bine toiagul Unchieşului putea lega şi dezlega, scăpând de urgie şi prigoană. Dintre unde se ridica mândra Lună ce împlinea cu pulberea sa apele liniştite. De unde, din unde, sări o scoicuţă aurie drept în palma voinicului.

- Ei scoicuţă drăguţă, ce-i cu tine? Ţi s-a urât cu viaţa? Întrebă el căci nu ştia ce putea face cu ea....

- Apoi voinice, eu mi-s răsplata pentru binele făcut. Păstrează-mă într-un clondiraş cu apă din mare şi poate odată şi-odată îţi voi fi şi eu de vreun folos....

- Fie-ţi ţie după voie, mai spuse Prâslea şi puse scoicuţa la păstrare în clondir cu puţină apă.

Abia acum Solzosul nostru se înălţă purtându-l pe Prâslea de-a lungul Căii Laptelui pe unde doar vântul se preumblă nestingherit. Nici unul nu spunea nimic căci încă erau sub puterea celor văzute, şi oricât de puternic ai fi fost nu puteai rămâne ca de piatră, văzând tot acel chin al vieţuitoarelor şi oamenilor deopotrivă. Căci poate că n-am spus dar erau mulţime de tot felul de vieţuitoare printre oameni care nici nu se fereau nici nu se spăimântau după toată sleirea ce-o suferiseră. Tot ce mişca în partea ceea de lume îşi ridică ochii spre cer cerându-şi linistea şi pacea binemeritate, încercând în van a căta cine îi slobozise din crunta robie.

Nu apucă Voinicul să lase geană pe geană că iată-i că deja erau la Pădurea Pustiită. Balaurul se lăsă uşurel în iarba mătăsoasă de la marginea pădurii pentru a-şi trage sufletul iar în ast timp, Prâslea turnă burduful cu apa mării la rădăcina câtorva copaci şi prinse a împrăstia din nisipul cela şi unde nu se stârni ca o adiere ce plimba şoapte renăscute şi născute din plângerea crengilor. Pădurea prinse a temura toată, fremătându-şi frunzele şi ramurile ca pentru a se desmorţi. Căci lung şi anevoie îi fuse somnul împietririi şi pustiirii. Firul de iarba se înmuie şi el, florile prinseră a-şi scutura nemişcarea, lăsând cupele deschise pline de aroma nectarului. Iar jivinele dezmeticite prinseră a-şi căuta culcuşul. Pădurea, încet, încet se umplu de sunete şi arome. Şi ca din senin, prinseră a străluci boabele de rouă în vârful frunzelor şi a firelor de iarbă mai aburcate spre lumina stelelor. Nici nu-ţi venea să crezi că era acelaşi loc, căci totul se schimba cu repeziciune. Pătrunse şi Prâslea în pădure pentru a se bucura de uşurarea locului şi pe unde trecea, crecile se plecau mângâindu-i faţa şi mulţumindu-i pentru binele făcut. Solzosul şerpuia pe cărare în urma lui şi dacă am avea ochii destul de buni mai c-am spune că-i râdea mustaţa, deşi el nu avea de fel. Ajunseră într-o poiană luminată de pulberea lunii, plină de flori pestriţe ce se legănau la atingerea molcoma a vântului. Drept în mijloc, se afla o mândreţe de mesteacăn cu coaja de argint curat şi ramuri unduitoare pe care se aflau mulţime de flori ca niste ciorchini ce clincheţeau la fiecare adiere. Prâslea se lăsă la pământ îmbiat de iarba mătăsoasă şi pe loc adormi dus. Când se trezi văzu langă mâna sa o ramura de mestreacan ce strălucea ca argintul cel proaspăt lucrat, fără pic de umbră. Luă crenguţa şi o puse în sân după care se sui în spatele balaurului ce-l duse până în marginea satului unde trăia văcarul şi ai lui. După ce descălecă, îşi lua toiagul şi straiţa în care mai pastra un pumn de cenuşe şi dădu să plece. La rândul său, balaurul îi spuse că nu trebuie decât să se gândescă la el şi de unde, de neunde va apărea ca să ducă la bun sfârşit şi celelalte două trebi, după care dispăru în înaltul ceriului într-un vălătuc de nori.

Intră Prâslea al nostru în sat şi merse, trecând uliţă după uliţă iar când ajunse pe trăpşan, în vatra satului, văzu mândreţea de casă a celui pe care-l scăpase de la moarte, văcarul satului. Locul era altul, de nu-l mai cunoşteai. Toată împrejmuirea curţii era acum sub o mândreţe de umbrar şi o mulţime de copii stăteau pe scăunaşe şi învăţau de la nevasta omului cum să împletească coşuri şi câte alte feluri de împletituri de nuiele, iar copii văcarului îi învăţau pe alţi copii să tocmească tot felul de fluiere din alun de cel bun. Însuşi văcarul robotea şi pregătea un alt umbrar căci tot mai mulţi săteni îşi trimeteau copii să înveţe meştesugul pentru că împletiturile erau la mare căutare prin parţile cele depărtate ale împărăţiei. Tot locul strălucea şi toate feţele erau, sătule şi fericite. Voinicul nostru se strecură fără să fie recunoscut, căci vezi bine că soarele pustiului îi arsese pielea şi parcă ceva-ceva, se mai schimbase în înfăţişarea lui. După un timp ajunse şi la porţile palatului împăratesc şi ceru strajei să anunţe pe Măria Sa că Voinicul Prâslea s-a întors. Nu trecu mult şi abia avu timp să-şi pună-n rânduială straiele că însuşi Măria-Sa Vodă apăru în uşa palatului, poftindu-l să intre. Slujbaşul care duse vorba vru să-i ia toiagul cel strâmb dar Prâslea nu-l dădu şi pace. Apoi urmând pe Măria Sa şi dregătorii cei mai apropiaţi, pătrunseră în sala de sfat. La un semn, o mulţime de slujitori pătrunseră aducând tăvi cu tot felul de bucate şi ulcioare cu vin de cel împărătesc. Prâslea scoase punga cu lacrimile îngerilor, după care ceru o tipsie mare plină cu năsip de cel fin, cernut şi uscat la căldura domoală a soarelui, după care răsturnă lacrimile fără a le atinge de fel. Tot în acelaşi timp, cămara de taina se umplu de minune Dumnezeiască, căci lacrimile răsfrângeau lumina soarelui într-un snop de mii şi mii de lumini şi culori ce se petreceau într-un continuu licăr. Împăratul când văzu minunaţia întinse mâna să ia un grăunte de foc dar voinicul îl opri şi cu băgare de seamă lua o lacrimă cu ajutorul unui ac şi o puse în palma împăratului. Până să se dumirească acesta, lacrima îşi pierdu strălucirea şi apoi se prefăcu în pulbere.

- Iertată să-mi fie purtarea Măria Ta, dar mi-a fost frică să nu te superi că nu ţi-am spus din timp. Din câte se spune, numai un suflet curat poate pune mână pe ele fără să le vateme. De aceea Măria Ta cred că vei pune copii să înşire boabele pe fir de aur curat.

- Da, da, da, aşa-i. Te iert pentru purtarea ta şi mărturisesc că mă bucur să te vad iar la curte.

- Apoi dacă m-ai lăsa două zile să-mi pregătesc cele de drum aş îndrăzni să-şi cer voie să plec după mireasa Mariei tale şi după calul fermecat, numai bun de preumblat.

- Cred că bine ai grăit, căci toţi curteni mă întreabă când voiesc să le dăruiesc urmaş şi altă mireasă nici că voiesc, decât pe Lia Ciocârlia, fata Vântului, Frumoasa Pământului. Că doar nu degeaba o laudă toată lumea c-ar fi cea mai măiastră, floare de ţinut în glastră.

De după o perdea groasă ce coperea o uşa tainică se zări pentru o clipă faţa ţiganei, vrăjitoarea care era tulbure de furie. Voinicul Prâslea îşi văzu pierirea în privirea cea fulgerătoare dar nu zise nimic, căci bănuia că împăratul va fi fiind om de cuvânt. Bag seamă după cum am mai spus că ţigana, trăgea nădejde să fie ea împărăteasă. Prâslea se ridică, mulţămi împăratului pentru răbdarea sa după care se retrase. Ajuns afară se dete în dosul curţilor şi atingându-se cu toiagul Unchieşului îşi schimbă înfăţişarea, devenind un bătrân trenţăros ca vai de capul lui. Aşa se şi înfăţişă flăcăul la casa tătâne-său. Vezi bine că nu voia să-l cunoască nimenea, dar pe undeva îi era şi teama de răzbunarea vrăjitoarei de la palat. Nimeni nu-l cunoscu, nici slugile, nici fraţii săi, nici chiar tatăl său nu băgă de seama nimic. Doar căţeluşa lui, prietena de vânătoare şi de preumblări prinse a se gudura pe lângă piciorul lui. Vezi bine că pe ea n-o putea păcăli aşa uşor noua înfăţişare. Chiar în acel moment ieşi şi tatăl său la preumblare prin curte şi văzu moşneagul mângâind căţeluşa.

- Apoi poţi s-o şi iei, că de când i-o plecat stăpânul numai chelălăie şi plânge toată ziulica. Văz că-ţi cată a joacă şi te ascultă moşule….

- Apoi boierule abia am ce mânca eu, ce să-i mai dau şi ei, că doar dacă o iau înseamnă că şi răspunz de viaţa ei…..şi-i păcat……

- Apoi ia-o că m-am sătu….dar nu apucă să-şi termine vorba că un suspin prelung îi sfâşie pieptul şi ochii prinseră a lucii înnecaţi în lacrimi……

Abia mai apucă să-i facă semn să plece că se şi înturnă pe loc şi pătrunse iar în casă măcinat de suferinţa dorului după fiul pierdut pe veci de o rătăcire şi de câteva vorbe rostite la supărare.

După ce ieşi pe porţile conacului, Prâslea îşi chemă căţeluşa pe nume care veni iute gudurându-se şi sărind ca un biet câine credincios ce era. Că doar ea îndurase alături de stăpân bunele şi relele acelei vieţi. Plecă Prâslea şi nu se opri decât la poarta văcarului, dar nimeni dintre ai lui nu-l recunoscu sub noua înfăţişare. Se aşeză ciucit lângă poartă, aşteptând să vadă ce se va întâmpla. Nu trecu mult şi iată că lângă el opri un băietan care îl şi pofti în casa. Mai poticnit, mai îmbiat, ajunse moşneagul nostru până în pridvorul casei unde era aşternută masa. Nevasta văcarului când îl vazu, îl pofti în casă la masă, dar el se mulţumi cu masa din pridvor. Atunci, văzând muierea că nu-l poate îndupleca, îi puse înainte pe masă câte şi mai câte că se şi minuna bătrânul nostru. Începu să mănânce, mai cu sfială, căutând să facă parte dreaptă şi căţeluşei care se aciuise sub masă.

- Mulţam de omenie da drept să spun nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc mai zise bătrânul uitându-se ţinta în ochii femeii.

- Singura mulţămire este să te ştiu îndestulat. Dacă vei dori poţi rămâne aici peste noapte să-ţi primeneşti hainele şi să simţi binefacerile unui pat şi a unei mese îmbelşugate..

- Da cum de puteţi sa tot daţi fără a cere nimic?

- După cum bine spunea izbăvitorul nostru, ajută-i Doamne pe unde este, numai dăruind vei dobândi.

- Da oare cine-i cel ce v-a învăţat astfel de frumoase lucruri?

- Cine oare altu decât numai vreun înger sau trimis de-al Domnului, căci a venit, mi-a scăpat bărbatul de la moarte şi ne-a dăruit cu tot ceea ce vezi aci împrejur. Mai mult, ne-a învăţat să avem meşteşugul nostru şi să nu ne mai bizuim pe nimeni altcineva, să nu mai lăsăm pe nimeni să fie stăpân pe viaţa noastră şi a copiilor noştri.

- Frumoase vorbe, preabună femeie, că-ţi şi uitai numele…..

- Maria, taică, dar dacă şi faptele ar fi pe măsura vorbelor……

- De ce spui asta?

- Ca simpli muritori ce-am descoperit atat de târziu ce-i mila şi fapta bună, nimic nu este îndeajuns…

- Da pe unde o fi acel om să-l întâlnesc şi eu…..

- Apoi moşule, numai bunul Dumnezeu ştie pe unde o pribegi, căci slutul de împărat, o iartă-mă Doamne de păcat, l-a trimis la grele munci din cauza noastră.

- Apoi că doar nu s-o fi prăpădit……

- No, eu nu cred. Lumea spune că s-ar fi întors la curte cu minune de nestemate pentru soaţa împăratului dar eu iar nu cred, că ar fi trecut şi pe la nişte amărâţi ca noi să ne dea bineţe……

- Poate c-a veni…sau poate că încă n-a venit vremea lui...cine poate şti….

- Numai bunul Dumnezeu, că doar el ne călăuzeşte paşii şi gândurile curate...ei ce spui moşule, rămâi sub coperişul nostru?

- Apoi dacă nu-i cu supărare aş adăsta în fânar ca să stau cu animalul aista şi să nu stric socotelile prin casa….

- Apoi să şti că bărbatu-meu chiar s-o supăra când a auzi…

- Atunci să nu-i spunem nica, că eu oricum plec dimineaţă în zori…..

Şi plecă moşul târşâindu-şi ciubotele urmat îndeaproape de căţeluşa care nu se mai sătura să-l lingă şi să se gudure că doar aşa ştia să-şi mărturisească bucuria. Nu trecu mult şi se înturnă şi omul nostru, văcarul adică, şi numai ce trimise un băietan să-l aducă cum a şti pe bătrân la masa cu ei. Se codi moşul, că doar ce stătuse la masă şi ospătase, dar nu fu chip să scape de vorbele băiatului care nu se dădea înduplecat. Se ridica din paie de unde se culcuşise şi văitându-şi bătrâneţile plecă iar spre cerdacul luminat de o lampă cu seu. Se uită lung văcarul la bătrân dar nu ştia nici el a spune ceva. Parcă era ceva, dar nu putea spune ce. Începură să se înfrupte din bucatele pregătite iar omul nostru începu să-l descoasă pe bătrân: de unde vine, încotro merge, ce face, ce drege şi câte şi mai câte, ca tot omul curios şi dornic de ascultare şi de vorbă. Când văzu bătrânul nostru, adică Prâslea, că nu are scăpare, începu sa le povestească ceea ce văzuse el în casa tatălui său, taine şi secrete legate de marfuri, de schimburi, despre cum să-şi întărească drumurile şi cum să-şi orânduiasca locurile de schimb, le povesti de-a fir a păr toată taina negoţului aşa cum o înţelesese el de la tătâne-său, încât până spre dimineaţă, văcarul şi cei doi băietani mai mari jurară să încerce şi ei, să vadă dacă pot face ceva negoţ cu împletiturile lor de nuiele şi cele ce se mai găseau prin împrejurimi: miere de cea aurie şi dulce ca băutura sfinţilor, brânză de cea pietroasă şi bună la gust care se topea în cerul gurii, căci nu degeaba fusese el văcar atâta amar de ani. Apoi moşneagul le povesti cam cum trebuie să-şi laude marfa şi cum s-o preţăluiască, căci pentru a avea câştig trebuia ca omul ce cumpăra marfa să fie mulţumit. Că nu-i aşa? dacă încerci să furi sau să înşeli până la urmă tot tu vei ieşi în pierdere.

- Apoi moşule câte ne-ai spus în seara asta chiar că ne ajunge pentru o viaţă de om...sănătoşi să fim ca să le putem duce pe toate la bun sfârşit…

- Ei dragii moşului, ţineţi minte vorba mare pe care s-o spuneţi în toate clipele de îndoială: “toate le pot întru Christos care mă întăreşte”……

- Aşa-i precum spui...da stau şi mă întreb…dacă ştii atâtea taine cum de eşti pribeag şi nu ai un sălaş şi-un trai îndestulat……

- Apoi ce să mai spun că doar toate ne vin de la Dumnezeu care ne tot încearcă tăria şi credinţa…..

- Drept ai grăit taică. Ca bine zici.

- Şi spuneţi că de mâine porniţi la treabă? Întrebă moşneagul privindu-i în ochi pe fiecare.

- Doar am jurat s-o facem.

- Aşa-i dar una e să juri şi alta să-ţi ţii jurământul. Căci orice lucru cere şi sacrificii, şi după cum spun bătrânii, tot ceea ce pare greu la început este uşor de purtat şi tot ce pare uşor totdeauna ridica piedici şi obstacole în cale.

- Am scăpat eu de la moarte, cum m-aş putea teme de muncă?

- Apoi dacă-i aşa, să vă spun şi cel mai mare secret pe care-l ştiu: caută să citeşti ce se ascunde dincolo de privirea moartă, de zi cu zi, a oricărui om şi vei descoperi că fiecare fiinţă strigă cu ardoare un singur lucru “fă-mă să mă simt important”. Oferă deci fiecăruia iubire şi locul cuvenit şi vei fi cel mai bogat om de pe Pământ.

Atât mai zise bătrânul şi se ridică străbătând curtea agale, căci dacă la început câţeluşa l-a urmat la şoaptele lui s-a întors şi s-a pitulat sub masă lângă picioarele celui mai răsărit dintre băietani. Doar urma toiagului mai stătea mărturie când vraja se rupse şi cei de pe prispă putură să deschidă gurile înghiţind aer, căci de zis nu mai puteau spune nimic.

- Apoi tătucă eu zic că trebuie să facem ast lucru că doar nu degeaba o ajuns bătrânul la casa noastră, zise cel mai răsărit dintre copii.

- Parca ar fi alt semn de sus. Dumnezeu o vrea să fim pildă pentru cei din jur. Că doar nu degeaba tot ne trimite câte un sol. Mai întâi voinicul, acum moşneagul...apoi de, s-o facem. Să nu lăsăm aste lucruri de preţ să se risipeasca precum pala vântului. Chiar de azi începem să mântuim împletituri ca pentru trei care pline şi într-o săptămână pornim în lume tot spre miazăzi. Şi aşa după cum a spus şi bătrânul, orice s-ar întâmpla vom duce totul fără crâcnire.

Unul dintre puii cei mici se ridică somnoros, mai să-şi rupă nasul tot frecându-se la ochi şi rătăci poteca întrând în fânar în loc să ajungă în fundul livezii. Şi unde nu scoase un chiuit de ziceai că cine stie ce dihanie îl muşcase. Toţi se repeziră la fânar să vadă ce s-o întâmplat. Piciul tocmai ieşise arătând cu mâna şi cu ochii către fânar dar fără a putea scoate un sunet. Deschiseră uşa cea mare a fânarului şi înlemniră cu toţii căci acesta era plin cu marfă ca pentru zece care pline. Căzură în genunchi ca retezaţi, mulţumind cerului, căci nu puteau înţelege de fel astă minune.

Dar să-i lăsăm pe oamenii noştri să-şi vadă liniştiţi de trebi şi să ne înturnăm la voinicul nostru care intră în cetate odată cu primii precupeţi şi se înfăţişă la palat cerând să fie dus înaintea împăratului. Ajuns în iatacul împărătesc se lăsă într-un genunchi şi îi spuse împăratului că este gata de drum. Ceru îngăduinţă să plece ca să-i aducă mireasa, întâi calul măiastru şi apoi pe Lia Ciocârlia, fata Vântului, sora Soarelui. Îi mai spuse împăratului că dacă nu s-a întoarce până-n toamnă sau de va vedea soarele roşu ziua-n amiaza mare şi vântul molcom prefăcându-se în furtună să ştie că el a pierit şi să-şi ia gândul de la mireasă sau mai bine să caute pe altcineva să-i ducă la împlinire porunca şi dorinţa. Atât mai zise Prâslea şi ieşi lăsându-l pe împărat fără de vorbe, împietrit şi buimac.

Ieşi din palat, apoi din cetate iar când ajunse în pădurea cea umbroasă ce se răsfira pe coastele ce înconjurau cetatea strigă cât îl ţineau puterile chemându-şi prietenul, pe Solzos, aşa cum numai solomonarul ştie a face în nopţile împietrite sub vrajă. Nori groşi ca de furtună se strânseră împrejur, ascunzând de privirile muritorilor balaurul care se ivise spumegând din înaltul cerului.

- Da ştiu că nu prea ţi-a priit printre ai tăi……

- Oh, prietene nu zvârli vorbe în şagă ca arcul săgeţile că doar nu ţi-am greşit……

- Iartă-mă voinice, dar cum de nu te-ai înfăţişat tatălui să-i ceri dreapta iertare?

- Şi cine să ducă treaba la bun sfârşit?

- Puteai s-o duci şi după o săptămână…..că doar nu suferea împăratul de dorul miresei...

- Dacă ai ştii că tătuca încă nu mi-a iertat purtarea, ce-ai mai spune?

- Ei voinice, voinice, ascultă sfatul acesta: “încearcă să asculţi cu ochii şi să vezi cu urechile” şi multe lucruri noi ţi se vor desluşi. Vei vedea în tăcere cele mai înfocate mărturisiri, iar urechile tale vor desluşi orice lacrimă prefirată în adâncul sufletului.

- Aşa o fi după cum spui Solzosule, dar întrebarea e: cum dăm noi de Stăpâna duhurilor ca să-i cerem un cal de cel mândru cu coama de aur, cu stea de argint în frunte şi cu şapte inimi în piept?

- De dat dăm noi de ea. Iar mai greu decât a fost şi decât o să ne fie nu cred că poate fi.

- Oh prietene drag, vorbeşti de parcă toată înţelepciunea lumii s-a cuibărit în căuşul de apa ce l-ai înghiţit ultima oară.

- Ei Prâsleo, prietene, râzi tu râzi, dar dacă ai ştii că eu nu sunt decât un mic, un fir de praf pe lângă cel pe care-l slujesc n-ai mai râde.

- Apoi să mă ierţi că mai fac şi eu haz de necaz.

- Eşti gata de această încercare?

- Întotdeauna am fost gata şi ştiu că atâta vreme cât voi avea suflare în mine voi încerca, căci ştiu că numai dacă încerc îndeajuns voi câştiga.

- Aşa-i precum zici. Deci, hai la drum. Fă-ţi cruce şi întăreşte-te că ceea ce vei vedea nu a văzut încă om muritor.

Urcă Prâslea Voinicul în spatele balaurului şi acesta odată se încordă ca arcul şi se azvârli în înaltul cerului de rămase Pământul ca roata carului. De acolo din cea gheţărie îşi făcu vânt şi se lăsă să cadă la pământ. Voinicul nostru când văzu că se prăbuşesc gata să se sfarme, închise ochii căci teama era mare şi biruitoare. Simţi ceva mângâindu-i pielea obrazului şi deschise ochii dar nu zări nimic decât întunecime din cea mai deasă şi dacă nasul nu-l înşela era miros de pământ reavăn. Nu trecu mult şi iar începu a se înălţa balaurul şi curând ieşi din pământ ca un fir de iarbă sau ca un trunchi de copac. Şi tot asa ţesu cerul de pământ cu firele nevăzutelor treceri şi într-un târziu se aflară într-un loc fără nume, departe de lume, un loc neumblat şi necăutat. În jur se cernea ceaţă din cea deasă, lucrată în casă, toarsă în şuvoi din grele nevoi, la război ţesută cu iţe o sută, o sută şi-o mie, veacul să îl ţie. Totul în jur era foşgăială, plânset şi greu scrâşnet. Ici şi colo se mai ivea din cea pâclă deasă câte o părere de trup ce nu putea fi asemuit cu nimica. Mergeau de parca stateau şi daca nu ar fi vâslit Solzosul cu aripile-i uriaşe chiar ai fi crezut că sunt prinşi în cea pâclă ca musca în miere. Uitându-se Prâslea mai bine băgă de seama că toate umbrele acelea se plecau la vederea Solzosului ca la trecerea unui Domn şi Stăpân adevărat.

“Stăpâneşte-ţi emoţiile şi vei fi stăpânul multora” susura la ureche ca o părere. “Chiar aşa cred că şi este” zise ca pentru sine.

- Stăpâne! încearcă rogu-te să nu scoţi o vorbă, nici măcar o şoaptă dacă vrei să fie bine. Auzise vorba Solzosului dar nu ştiu bine dacă de-adevăratelea sau doar aşa ca o părere.

Nu trecu mult şi vălurile de negură prinseră a se aduna închegând o curte şi un palat nemaivazut. În jurul lui tot felul de lighioane şi năstruşnicii încât simţeai pielea furnicându-te pe spate fără să vrei. Lumina trăgea să moară dar nici nu putea căci nu avea deslegare la acest lucru. Totul era ostenit şi ofilit, totul era oprit şi răstignit la mijloc, între început şi sfarşit. Trecură de porţile palatului, intrară petrecând încăpere după încăpere care mai de care mai mare, mai umbroasă mai neprietenoasă. “Stăpâneşte-ţi emoţiile şi vei fi stăpânul multora”......

Păşind pe dale lucitoare pătrunseră într-o încăpere cum nici o minte de om nu poate închipui. Bolţile se înălţau prelingându-se în taina negurilor de unde pândeau gâturi lungi ce se terminau în ciocuri fioroase. Ungherele erau pline de foşgăiala bănuitelor dihanii sau a feluritelor lighioane pe care mintea nu putea să le cuprindă. În spatele coloanelor urieşe se închegau umbrele bănuitelor hidoşenii care spăimântă minţile cuprinse de frigul petrecerii. Din pardoseala lucie ca sărăcia neagră se înălţa tronul celei ce era Stăpâna Duhurilor, spaima sufletelor, necredinţa ochilor. Mesagerii intrau şi ieşeau, du-te vino continuu, ducând la îndeplinire poruncile cumplitei Stăpâne ce avea dezlegare să pună poprire pe soarta oamenilor. Suflete chinuite se svârcoleau în lanţuri, cerând îndurare. Minţile dedate la răutăţi fluturau atârnate în cârlige înroşite la spaima căinţei. Inimile împietrite se topeau la suflarea milei ce le lipsise. Totul era jelanie, scrâşnire şi vaiet prelung ca însăşi firul vremii.

- Ce vânt te aduce la curtea mea voinice, se auzi vocea rece şi goală ca cel mai adânc hău închipuit?

- Mărită Stăpână, Galben Împarat ce are drept de viaţă şi de moarte asupra mea….

- A uitat el oare că numai eu am acest drept asupra vieţii oamenilor, dat de însuşi PreaMăritul?

- Iartă-mi greşeala fără de voie dar ca o slugă nepricepută ce sunt m-am încurcat în vorbe. Împăratul Galben ar dori de la Măria Ta, de te învoieşti a-i da, un cal de cel poleit, cu coama de aur şi cu stea de argint în frunte pentru aleasa inimii sale, Lia Ciocârlia, fata Vântului, sora Soarelui.

Din umbra deasă se răspândiră chicoteli şi pufnituri căci bag de seamă ca duhurile cele fioroase se amuzau şi ele pe seama voinicului.

- Şi ce se învoieşte să dea în schimb Împăratul?

- Spune-mi ce doreşti Mărita Stăpână? Căci Împăratul n-a dorit să te mânie cu o alegere nefolositoare sau nedorită.

- Îi dau o viaţă, trebuie să-mi dea o altă viaţă-n schimb.

- Mă ai pe mine Mărită Stăpână. Ai viaţa mea.

- Şi ce să fac cu ea?

- Ceea ce vei dori.

- Da ştiu că ai mult curaj. Cum se face ca nu ţii la viaţa ta?

- Ba ţin Mărită Stăpână, dar a ţine un legământ e mai presus de viaţă.

- Îmi place ce spui voinice, şi oricum nu am ce face cu viaţa ta. Tu nu eşti trecut în cartea mea ca împăratul cel rău. Spune voinice, de ce ţine omul atât de mult la visele sale?

- Oh Mărită Stăpână, dacă noi oameni ne îngropăm visurile, înseamna să ne îngropăm pe noi înşine, căci noi suntem una, făcuţi din acelaşi aluat ca şi visurile noastre.

- Ce vă poartă pe drumuri neumblate şi cărări nebătute pe voi oamenii?

- Gândul la izbândă Mărită Stăpână, căci lumea-i croită să-i iubească doar pe cei ce izbândesc, nu are timp de pierdut cu cei ce se vaită şi sunt mereu în pierdere.

- Da i-a spune-mi, ce este moartea pentru om? De ce se sperie el aşa de tare de mine?

- Aici chiar că nu ştiu ce să spun Stăpână dar eu unul ştiu că Moartea este rece doar atunci când te afunzi în uitare. Dacă măcar un singur om îşi aminteşte de tine nu eşti mort. Căci dăruind vei dobândi. Dăruindu-ţi viaţa, vei dobândi viaţă şi o părere a sufletului tău va lumina dintre stelele de pe cer, căutând cu drag la cei ce te poartă în sufletul lor.

- Ţi-ai dobândit darul voinice. Du-te la grajd şi alege-ţi ceea ce pofteşti de acolo căci nimic nu este mai drept decât să-ţi ţii cuvăntul şi să răsplăteşti curajul de a gândi şi de a face.

- Îţi mulţumesc Mărită Stăpână şi fie ca nimeni şi nimic să nu umbrească domnia Măriei Tale.

- Frumos şi drept ai grăit voinice, ferice de cine te are de slugă credincioasă şi de ceea ce va avea parte de inima ta.

Prâslea se plecă în faţa mărinimiei şi dreptei judecăţi a Stăpânei duhurilor, cea de toţi urgisită şi pe nedrept hulită şi ieşi din palat luând calea grajdurilor. Nu mică îi fu mirarea când deschise porţile grajdului şi văzu ceea ce nici un om nu mai văzuse: cai cu totul şi cu totul de hiacint, diamant, aur, argint care mai de care mai frumos şi mai luminos, care fornăiau şi băteau din picior, aruncând flăcări pe nări.

“O mândreţe de herghelie aici la grajdurile Stăpânei dar numai unul este menit pentru soaţa împăratului. Deci să-l cătăm pe cel leit-poleit cu coama de aur, şi ţintă de argint, în frunte-nsemnat, mândru la purtat.” Şi dintre toţi, cel mai de pe urmă era calul lui, dar el nu se încruntă, ci se bucură, că s-a-nvrednicit şi a biruit. Alese un căpăstru şi o sa bătute în pietre scumpe după care se îndreptă către vatra cu jeratec din mijlocul grajdului şi umplu o găleată ochi. După ce-i mai dete încă două găleţi cu jeratec şi trei cu apa de cea buna, scăldată de lună, îl înşeua şi se îndreptă spre porţile grajdului unde-l aştepta prietenul sau Solzosul. Scrise o carte pentru mai marele grăjdarilor de la curtea împăratului, aşeza scrisoarea în scara şeii după care îi povesti calului ce are de făcut şi unde trebuie să ajungă, lăsându-l să-şi aleagă singur calea, după care se sui în spatele prietenului său care iar începu să ţeasă potecă între ceruri şi pământ până ajunse iar pe tărâmul oamenilor şi nu se opri decât la umbra pădurii dimprejurul palatului împărătesc.

- Vrei cumva să mai cerci a căta la voia tatălui tău?

- Cât timp a trecut pe aste meleaguri cât am lipsit?

- Numa juma de an voinice.

- Mai bine ……ba nu, aşteaptă-mă să dau o fugă până la casa văcarului să văd ce s-a mai petrecut între timp.

- Când vei binevoi cheamă-mă şi voi veni.

Nici nu plecă bine balaurul că Prâslea îşi preschimbă iar înfăţişarea prefăcându-se într-un boier cu stare ce-şi petrece vremea călătorind cu caleaşca pentru a cerceta starea moşiilor. Sui în droşca ce apăruse odată cu el şi drept către casa văcarului porni. Cum făcu cum nu făcu că taman în faţa porţilor acestuia se rupse osia la droşcă, făcând o hărmălaie de nedescris. Ieşi afără dintre fărâmături bodogănindu-şi sluga după care întra în curtea vacarului pentru a cere găzduire. Acasă, numai nevasta şi copii cei miculuţi care roboteau prin curte şi prin grădină adunând, aranjând, căci bag de seamă că se cam schimbase una alta. Lângă fânar se ridica acu o mândreţe de hambar în care stăteau rânduite frumos câte feluri de marfă, de la împletituri de nuiele, la burdufuri pline cu brânză şi putini cu miere de cea galbenă ca aurul, valuri de pânzeturi şi borangic ţesute în casă, căci acum băgă de seamă voinicul ca jur împrejur pe paturi de frunze creşteau viermi de mătase, şi până şi cuie, caiele şi unelte de cele trebuincioase la gospodaria omului se aflau colo frumos stivuite.

- Bună ziua boierule şi fi binevenit în casa noastră, zise femeia apropiindu-se uşurel mai dintr-o parte, urmată de căţeluşa care dădea semne ca s-ar bucura.

- Bună să-ţi fie inima stăpână a locului dar ştiu că mândră şi bine ticluita gospodărie mai ai.

- Toate câte le vezi le-am făcut numai cu ajutorul unui prea bun suflet de om sau poate un înger trimis de însuşi Prea Măritul care ne-a ajutat şi ne-a povăţuit ce să facem, după care am avut parte de alt semn al milei celui Prea Înalt care ne-a trimis un bătrân înţelept. Acesta ne-a învatat cum să punem ban pe ban şi fapta pe faptă ca să putem ajuta şi pe ceilalti.

- Da cum se face că eşti singură?

- Apoi barbatu-meu e plecat cu marfă în lume. Schimbăm ce avem prin părţile noastre cu ceea ce gaseşte prin cele părţi.

- Bag seamă că-i priceput dacă vă merge aşa de bine.

- Apoi doar ţi-am spus boierule că un Bătrân ne-a învăţat toate celea, cum să facem şi cum să umblăm. Şi numai datorită puterilor ascunse în învăţămintele sale am izbândit.

- Şi ţineţi numai pentru voi cele ce-aţi aflat sau mai spuneţi şi la alţii?

- Noi spunem dar lumea nu vrea să creadă. Cică-s baliverne. Mulţi cred că suntem vânduţi diavolului dar numai noi şi Bătrânul ştim că toate ne vin numai de la Bunul Dumnezeu şi de la dorinţa noastră de a izbândi şi de a-i ajuta şi pe alţii. Căci aşa după cum se spune: vorba dată pe nimic nu-i crezută nici un pic. Vorba dată cu iubire, tot mai are poticnire. Vorba dată pe bani grei aduce mulţi muşterii. Dar noi om ţine calea ce ne-a arătat-o Bătrânul, şi ştiu că vom izbândi.

- Apoi cred că ştiu pe cineva care ar avea nevoie de ajutor.

- Cine maria ta?

- Te învoieşti să mă ajuţi? Că eu doar ce am trecut prin cele părţi şi n-aş vrea să mă mai întorc. Crezi că dacă aş scrie o carte unul dintre prichindei ar putea s-o ducă?

- Da mă duc chiar eu, că nu-i bai. Copii ştiu rosturile casei şi numaidecât mă şi întorc.

Se apucă Prâslea al nostru de scrise carte tatălui său, cerându-şi iertare că nu putea să se întoarcă căci încă nu câştigase tot ceea ce pierduse: încrederea oamenilor, respectul de sine şi dragostea.....dar că cel care îi aducea cartea putea să spuie dacă mai are mult până să-şi împlinească menirea şi căutarea. Pecetlui cartea cu inelul ce-l avea de la tătâne-său şi voi să-i plătească femeii dar aceasta se împotrivi. În tot acest timp ea pregătise o masă plina cu tot felul de bunătăţi după care aranja trebile casei povestindu-le prichindeilor ce au de făcut, după care se ridică şi plecă.

- Apoi numai bine că mai ies şi eu din ogradă să mai văd lume la faţă şi să aflu ce mai târguieşte lumea prin cele părţi că poate i-o fi de folos bărbatului meu.

- Mergi cu bine şi fie să ai parte numai de bucurie în drumurile tale.

- Mulţam boierule, şi fie că Domnul să te ajute tot aşa după cum ne-a ajutat şi nouă.

Atât mai spuse şi după ce puse scrisoarea în sân, porni voiniceşte la drum întins şi nici că se mai uită decât înainte.

După ce ospătă Prâslea pe săturate dând şi câţeluşei care se tot gudura pe la picioarele lui mai întreba de una de alta pe prichindei după care spuse că pleacă la palat să ceara ajutor pentru a ajunge la moşia lui. Întră în sat şi prinse a descoase lumea despre ce se petrecea la gospodăria văcarului căci cât umblase, el nu văzuse aşa gospodărie închegată şi aranjată. Oamenii povesteau câte şi mai câte. Ba că văcarul îşi vânduse sufletul necuratului care îl scăpase de la spânzurătoare, ba că se apucase de vrăji, caci un tinerel care-l scapase din ştreang îi dăduse câte şi mai câte poveţe ca să ia în stăpânire cât mai multe suflete nevinovate, aşa spuneau cei care nu-l puteau suferi. Dar mulţi din sat povesteau cum venise acel tinerel care pusese tot satul pe picioare îndreptând traiul oamenilor, căci după ce plecase tânărul, văcarul şi ai săi începură să ajute pe fiecare după nevoi. Şi oamenii învăţaseră cum să-şi gospodăreasca avutul şi cum să scape de robia cea grea a neputinţei. Acum care mai de care îşi punea viaţa în ordine iar satul lor ajunsese să fie vestit în toată împărăţia. Ba chiar şi împăratul trimitea iscoade căci nu ştia ce se întamplă şi începuse să se teamă. Acum oamenii îşi plăteau birurile şi nu mai veneau după nici o nevoie şi tot mai puţini erau care veneau la judecată căci acum nu mai aveau de ce se judeca, şi fiecare avea lucrul său şi bunăstarea umplea locul. Plecă băiatul nostru mulţumit de cele auzite că aflase că sămânţa învăţăturilor sale căzuse în pământ bun şi dăduse roadă deplină. Ieşi din sat şi se strecură în pădurea bătrâna chemându-şi prietenul. Văzu cum se despică cerul şi se pogoară dintr-un vălmăşag de nori ditamai balaurul căci pesemne umblând atata timp împreună nici nu mai băgă de seamă cât de mult se schimbase şi se îngroşase.

- Ei prietene iată că am ajuns aproape de capătul drumului.

- Aşa mă gândeam şi eu, că după astă trebuşoara poate că mi-oi găsi şi eu hodina.

- Toate ca toate da’ unde o găsim pe Lia-Ciocârlia şi cum o s-o peţim? De la cine?

- De la cine altul decât de la tătâne-său, Vântul.

- M-ai lămurit cobză. Dar cum o s-o facem?

- Ca tot omul cu stare şi dare: ne oprim la poarta Vântului, dăm bineţe după datină iar când ne-a întreba ce voim îi spunem că am venit să-i peţim fata pentru Papură-Împărat sau cum i-o zice împăratului ăstuia….

- Bun, bun, da unde-i casa, conacul sau palatul vântului?

- Unde alta decât în înaltul cerului? Suie dar voinice şi nu mai pierde vremea că mai avem multă trebuşoară de împlinit.

- Da văd că pe toate le ştii, Solzosule, zise Prâslea aruncându-se în spatele balaurului.

- Dacă nu eu, atunci cine?

- Şi dacă nu amu, atunci când...parca aşa trebuia să se termine…

- Da aşa-i. Că bine zici.

Atât mai zise balaurul şi măre unde nu se azvârli în înaltul ceriului de ziceai că acum îl sfarmă şi cade tăt bucăţi pe Pământ. Şi zbura balaurul volburând norii cu bătaia aripelor uriaşe. Dădu ocol Pământului odată, a doua oară şi încă odată dar din ce în ce mai repede încât voinicul nostru nu pricepea ce face. Dar când porni şi-a patra oara, de vâjâia aerul pe lângă ei şi Pământul parcă se prinsese în hora cea iuţită şi nebună a ielelor, iată că din acel vârtej de nori se desluşiră nişte ziduri ca de funigei, vălătucite dar totuşi uşoare ca o părere, şi în mijlocul lor se înălţa o mândreţe de palat cum nimeni nu mai zărise până atunci. Palatu-n juru-i se roteşte, lumina-l scaldă şi în jerbe se-mpleteşte. Căci totul nu-i decât lumină şi sclipire, şi-un val de nesfârşită bucurie, îmbracă totul strălucind în toate.

- Ei? Ce spui voinice?

- Dă-mi graiul îndărăt şi apoi întreabă-mă ce spun. Ce poate spune un biet muritor în faţa aistei minuni? Da stau şi mă întreb, dacă ăsta-i palatul cum poate arăta stăpâna lui?

- Grea întrebare pui voinice dar şi mai grea-ţi va fi viaţa după ce vei afla răspunsul. Căci nu ştiu cum vei reuşi să ieşi cu faţa curată din asta încercare.

- Apoi Solzosule, am venit în peţit pentru împărat nu pentru noi şi cu ajutorul Domnului oi scăpa şi acu din astă încercare…..

- Fie după vorba ta voinice, dar mai bine te-ai fi născut orb sau n-ai mai fi venit. Căci greu e să pui stavilă inimii. Şti cum se spune în Pilde: “Dacă o mână este rea pentru tine mai bine tai-o şi-o aruncă, daca un ochi iţi face beteşug sufletului scoate-l şi zvârle-l” dar ce să te faci dacă până şi inima se-ncontrează şi nu mai ascultă de tine? Poţi s-o smulgi şi s-o zvârli?

- Prea multe vorbe prietene, da acu ce facem? Cum ne vestim sosirea că nu văd nici o poartă în care să bat….

- Bate cu gândul, că el găseşte totdeauna ceea ce caută…..

Nici nu sfârşi bine vorbele că iată că zidurile cele groase se desfac şi dau la iveala o poartă mândră din lemn de cel mirositor ca tămaia şi bătut tot în nestemate, de ziceai că toate stelele cerului se grămădiseră pe poarta ceia. Aceasta se deschise încetişor şi neauzit iar în cadrul ei apăru o mândreţe de fată al carei chip nu avea asemănare şi nici măcar nu putea fi descris cu vorbe, că acestea erau goale ca scoicile moarte în faţa acestei minunăţii. Părul, pulbere de aur se învolbura fără cea mai mică adiere, prefirându-se pe umeri plini de strălucirea unei pieliţe ca a lunii poleite. Ochii umbroşi ca verdele cel crud al primăverii străluceau prin perdeaua genelor măiastre iar buzele răspândeau mireasma fragilor abia date în roşul pârgului. Trupul mlădiu luneca uşor ca lumina cea dulce a zorilor.

- Buna ziua voinice. Da cu ce treburi pe aici? Întrebă fata şi dacă nu s-ar fi proptit bine în spatele balaurului, voinicul nostru pe loc ar fi căzut răpus. Căci dacă ochii puteau fi bănuiţi de înşelătorie, urechea şi mai ales inima nu putea greşi. Căci vocea suavă ca murmurul molcom al florilor, răscolite de adierea cea lina, îţi mergea drept la inimă înlănţuind-o în farmecul curăţeniei şi nevinovăţiei.

- ……..

Prâslea încercă să zică ceva dar cu toate că deschidea gura ca un peşte de auzit nu se auzea nici cel mai mic sunet de ziceai că toată viaţa îi fusese cetluit graiul sau că aerul i se terminase.

- Să înţeleg că nu poţi grăi voinice? Zise fata privind la chinul băiatului nostru. Te-ai rătăcit ori ce-i cu tine? Ce hram te-a adus pe aste meleaguri pe unde nu calcă picior de pământean muritor…..

- Apoi mărită Domniţă…

- Lia, Lia-Ciocârlia…

- Mărită Domniţă…am venit la Măria Sa Vântul, să-i cer mâna Domniţei sale, Lia Ciocârlia pentru…

- Dar nu prea te încrezi voinice? Cum de îndrăzneşti să ceri mâna Liei……

- Dar nu pentru mine am venit în peţit ci pentru Măria Sa Galben Împărat, care oftează şi zace de dorul Măriei Tale Domniţă Lia…

- Dacă-i chiar aşa după cum spui, cum de n-a venit însuşi împăratul să mă ceară de la tătâne-meu?

- Iertată să-mi fie îndrăzneala Mărită Domniţă dar nu ştiu de se cade ca însăşi Împăratul să vină în peţit…ca un sărăntoc...şi…dar unde este Măria Sa Vântul, tatăl Măriei tale?

- Tu nu şti cum este vântul care-nconjura Pământul? N-are stare, n-are vină dar tot caută pricină. Suflă, bate, răscoleşte, marea-n valuri o zburleşte, sterge cerul a furtună, sfarmă, împinge sau dărâmă. Dar aşa cum se porneşte tot aşa se ostoieşte. Şi alintă florile, vânturând frunzarele, mângâind firul de iarba, împletind lacrimi în barbă. Mângâie buze fierbinţi, răcoreşte-ncinse frunţi, vălureşte ochi în lacrimi, apa tainicelor lacuri, nuferii spre mal îi poartă, şi întrece-n săgetare, rândunica tematoare.

- Oh scumpă Domniţă, rogu-te de-mi îngăduie să aştept aici până s-o întoarce, mai apuca să zică Prâslea pierit, mai mult mort decât viu, căci inima deja îi ardea în văltoarea dragostei ce era pe cale să pârjolească trupul şi sufletul voinicului.

Noroc că balaurul băgă de seamă cum se schimbase graiul voinicului şi cu coada îl propti mai bine să nu se clatine sau să se dea de gol în privinţa slăbiciunii care-l încerca. Nici n-apucă Domniţa Lia să deschidă gura ca să-i răspundă că unde nu se stârni o vijelie de ziceai că acu se prăpădeşte cerul şi Pământul laolaltă. Şi unde nu se înalţă din străvezimea alergării sale nimeni altul decât Vantul, cel ce macină Pământul. Ochii îi ardeau ca două focuri uriaşe. Nici nu aşteptă să vadă ce are de spus voinicul, că-şi deschise gura, mare ca şura şi unde nu prinse a sufla de-l zvârli pe flăcău cu tot cu balaurul lui ca şi când n-ar fi fost, prăvălindu-i pe coasta unui munte pleşuv. Trecu ceva timp până reuşiră să-şi revină, să se dezmeticească din zdruncinătura ceea.

- Asta să fie oare totul? Întrebă voinicul îndreptându-şi oasele.

- Pentru astăzi cred că ajunge. Om încerca mâine, poate îl găsim în toane mai bune.

Trecură cu bine noaptea şi a fost iar dimineaţă. Voinicul se zvârli iar în spatele balaurului şi acesta începu iar să zboare, răscolind cerurile până hăt departe şi iar ajunseră cu bine în poarta palatului fermecat. Nici n-apucă voinicul nostru să-şi ducă la bun sfârşit gândul că poarta prinse a se deschide şi apăru însuşi stăpânul, Vântul.

- Văd că nu scap aşa uşor de tine. Care ţi-i dorinţa voinice?

- Mărite stăpâne, Vântule străbunule, am venit cu plecăciune să-ţi cerem mâna fetei tale, Lia-Ciocârlia, pentru Măria Sa, Galben Împărat.

- Cum de cutezi a te înfăţişa cu o astfel de cerere?

- Dar Măria Ta, nu fac decât să duc la îndeplinire porunca Măriei Sale, Galben Împărat.

- Se vede că nu ţi la viaţa ta.

- Ba tocmai pentru că ţin la ea, Mărite. Că dacă nu îndeplinesc porunca, Măria Sa Împăratul mă va scurta cu un cap.

- Atunci du-te de-ţi ia răsplata, mai zise Vântul şi când suflă odată, îi azvârli peste marginile lumii şi de n-ar fi fost balurul cu aripile sale, precis că s-ar fi oprit tocmai în poartă la mândra Lună, a lumii străbună.

Cu chiu cu vai pe înserat, ajunseră pe un câmp plin de flori de nu ma uita. Ar fi vrut voinicul nostru să uite dar nu mai era chip. Se lăsă copleşit de mâhnire căci dacă ar fi reuşit şi în astă încercare ar fi trebuit s-o vadă pe aleasa inimii lui alături de împărat iar dacă n-ar fi reuşit în încercarea sa, dorul i-ar fi pârjolit inima lăsându-l pustiit şi gol. Ca şi când ar fi fost singur, doar cu dorul lui, se trezi vorbind:

- Am încercat odată şi am dat greş. Am încercat a doua oară şi am dat greş iară.

- Da, dar cu adevărat dai greş doar atunci când nu mai încerci, când te laşi păgubaş.

- “Caută să-ţi sporeşti valoarea însutit şi-apoi înmiit”

- Ce ai spus?

- Nimic. Da ce-ai de pierdut?

- Minţile. Căci n-am văzut decât odată mândrul chip dar ştiu că altul ca el nu voi mai găsi.

“Caută să-ţi sporeşti valoarea însutit şi înmiit.”

- Da aşa o să fac.

- Şi cum spuneai? Parcă ziceai că am venit în peţit pentru împărat nu pentru noi şi cu ajutorul lui Dumnezeu om scăpa şi din încercarea asta…Sau poate mă înşel?

- De unde să ştiu ce mă aşteaptă Solzosule…apoi să ducem la plinire şi trebuşoara asta şi apoi m-oi duce în lume să-mi uit de toate cele.

- He, he Prâsleo, crezi că uitarea vine când o chemi? Nu, nu. Vine când vrea ea. Şi ia ce vrea ea. Poate să ia totul şi să lase doar ceea ce te roade, ca să te mistui în focul pârdalnicelor deznădejdi. Dar vorba ta, să terminăm treaba şi o avea Bunul grijă şi de năcazul tău. S-o îndura El în vreun fel. Poate te scapă de viaţă să nu mai jeleşti.

- Da cred că-i cel mai bine. Da cum oare facem noi?

- Io cred că atunci când o suflat vântul ţi-o rătăcit şi minţile pe undeva. Ai încercat oare să mângâi curţile cu mândreţea de toiag ce-l ai sau aştepţi să-nflorească?

- Crezi că merită să încerc?

- Apoi să-mi răspunzi te rog, crezi că merită să mai trăieşti?

- Bine prietene. Aşa voi face. Vom vedea dar, ce s-a întampla.

- Atunci mângâie-mă iar cu toiagul să mă înzdrăvenesc puţin şi hai ş-om mere.

- Noaptea ca furii?

- Nu. Noaptea ca cei ce nu mai au stare.

Tocmi Prâslea Toiagul Unchieşului şi măsură balaurul cât era de lung şi odată se scutură acesta şi pielea i se preschimbă în argint curat de strălucea în noapte ca mândra Lună. Sui voinicul în spatele năzdrăvanului şi unde nu începu acesta a împrospăta aerul cu bătaia aripilor şi cât ai clipi ajunseră iar la palatul Vântului. Acesta se hodinea în faţa porţilor ca un unchieş ostenit de preumblare.

- Sara bună Mărite Vântule,

- Apoi bună să-ţi fie şi ţie inima voinice că văz ca nu scap cu una cu două de tine. Dacă şi Galbenul cela de împărat va fi fiind ca tine apoi chiar că merită să-mi dau fata după el. Dar mai bine s-o întrebăm pe ea ce va să zică.

Ca la un semn poarta se deschise şi în cadrul ei apăru nimeni alta decât Lia, luminată şi străluminată de mulţimea licureilor ce o-nconjurau.

- Care ţi-i voia tătucă? Că doar nu m-ai chemat doar ca să mă întrebi de-s curate odăile? Zise fata alintându-se şi mângâind obrazul tătâne-său.

- Vezi tu Lie, fată dragă, nu ştiu dacă aşa ţi-o fo sortit dar prea nu scăpăm de voinicul aista. Spune rogu-te, te învoieşti să-l urmezi până la cel ce l-a trimis în peţit? Te încumeţi să termini cu astă viaţă de fată şi să te măriti? Să începi cum se spune viaţă de nevastă?

- Facă-se voia ta, căci tu ştii mai bine ce trebuie făcut tătucă, dar mă rog ca şi cel după care mă dai să fie vrednic.

- Apoi io cred că dacă are aşa o slugă nu are cum să fie mai prejos. Şi mă rog voinice, ce va purta fiica mea când a merge la Sfânta cununie?

- Mărite Vântule, Împăratul a pregătit salbă şi cunună din lacrimile îngerilor, culese din Deşertul de cenuşă iar mireasa va fi purtată de-un cal cu coama de aur şi stea de argint în frunte de la curtea Stăpânei Duhurilor.

- Are el lucrurile acestea?

- Da Mărite.

- Atunci chiar că e de toată isprava. Dar spune-mi te rog cum de mi-ai găsit palatul?

- Apoi n-o fost chiar atât de greu, dar musai să ai un prieten înnaripat ca să te descurce în astfel de treabă…

- Da, da, da, deci dacă tu ai ajuns aici…înseamnă că oricine o poate face…

- Bănui, da dreptu-i că nu ştiu ce să spun….

- Bine, da ca să poţi pleca teafăr de la mine trebuie să-mi muţi palatul departe de lume, în loc făr-de nume. Să-şi găsească locul într-un crâng cu totul şi cu totul de argint, pe-un ostrov cu nisip de aur curat, iar jur împrejur apele să poarte mantie grea de verde mătase. Te prinzi voinice la astă trebuşoară?

- Apoi…mă prind…ce-o să fac…”Caută să-ţi sporeşti însutit şi-apoi înmiit valoarea.”

- Ce-ai spus?

- Mă prind Mărite, mai zise flăcăul nostru şi odată atinse zidurile palatului cu Toiagul Unchieşului şoptind uşor ca pentru sine: să te muţi anume, departe de lume, în loc făr-de nume, în loc nenăscut şi necunoscut, în lume-nelume ce nu se poate spune.

Pe loc palatul se învărtoşă într-un abur strălucitor şi dispăru purtat pe aripi de nălucă. Scoase Prâslea din clop brotacul de smarald şi-i şoptii la ureche: fugi din astă lume, în cea făr-de nume, apele le-ntinde şi mi le cuprinde în mantie deasă de verde mătasă, lin unduitoare şi strălucitoare. Spuse acestea şi-i dede drumul brotacului care se duse după palat. Scoase apoi din clondiraş scoicuţa de aur şi suflă supra ei următoarul îndemn: scoicuţă surată, în aur muiată, du-te-n altă lume, în cea fără nume, clădeste cu spor, un ostrov uşor din aur curat în soare spălat. Atât mai spuse şi scoica luă drumul palatului şi a brotacului. Scoase apoi din sân crenguţa de mesteacăn şi-i sopti şi ei: tu ce porti în tine, păduri de-argint pline, du-te-n alta lume, în cea fără de nume, şi pe ape unduite cu mantie coperite, pe ostrovul încropit tot din nisip aurit, te-oi sădi, te-i răsădii şi mândră te-oi înmulţi. Palatul să-l ocoleşti, mândru să-l împodobeşti, cu argintul frunzelor şi trilul păsărilor. Şi pe data creanga de argint dispăru şi ea.

- Hei? Unde-i palatul meu? Ce-ai făcut?

- Ce mi-ai poruncit Mărite. Şi atunci voinicul atinse un nor călător cu Toiagul Unchieşului şi pe dată acesta se prefăcu într-o fereastră uriaşă, sau într-o oglindă ce arătă un tărâm de vis ce nu cunoştea decât o lumină fermecată ce se preschimba mereu. Jur împrejur era o apă ce se unduia molcom sub o mantie de mătase verde ca smaraldul iar în mijlocul acestor ape se înălţa un ostrov nemaivăzut cu plaje din nisip prefirat, de aur curat ce se pierdea la umbra deasă a unei păduri cu totul şi cu totul de argint. În mijlocul pădurii se întindea o mândrete de lac, cu ape clistaline, ce răcorea şi oglindea palatul Vântului.

- Ei voinice, voinice credeai ca numai tu te pricepi la astfel de trebuşoare? Cât te-ai luptat tu să faci toate astea eu am trimis-o pe Lia Cioicârlia la frate-său Soarele ca să se gândească, şi să hotărască, dacă vine cu tine au ba. Dacă nu mai ai stare poţi să pleci s-o cauţi acolo. Dacă nu, aşteaptă-mă, mult şi bine. Că eu mă duc să-mi aflu palatul. Atât mai spuse Vântul şi plecă mâncând Pământul, căci nu mai avea stare şi voia sa afle locul unde-i mutase voinicul palatul.

- Ei prietene acu ştiu că am potrivit-o. Cu siguranţă că Văntul nu s-a mai întoarce curând iar de ajuns la porţile Soarelui nu ştiu cum o să ajungem.

- Apoi Prâsleo doar nu ne-om opri taman acu, căci mai avem ceva pită de mâncat până te-i vedea scăpat de toate aste treburi.

Se lăsă balaurul nostru pe coadă şi când se azvârli, pe dată se aflară chiar pe creasta celui mai înalt munte din lume.

- De-acu putem ospăta şi hodini căci până-n zori când se prelinge calea soarelui prin tăria cerului n-avem ce face.

- Aşa o fi precum spui, dar eu hodină tot nu pot să-mi aflu…

- Ţi-s gâdurile departe…la…

- La cine? Întrebă cu arţag voinicul…

- La cele ce le-o gândi tătâne-tău, schimbă vorba balaurul, râzând în sine de frământarea băiatului ce căzuse robit dragostei celei fără de margini.

- Apoi şi la tătuca mi-i gândul, dar mai tare mă perpelesc de…

- De?

- Oh, Doamne, alungă din inima şi din gândurile mele flacăra care mă mistuie.

- Şi doar ţi-am spus că nu-ţi va fi uşor.

- Daca ar şti omul toate câte trebuie să le treacă poate că nici n-ar mai veni pe lume.

- Dacă ai auzi ce spui, nici ţie nu ţi-ar veni să crezi, căci dacă omul n-ar mai avea nimic de aflat şi le-ar şti pe toate de la început s-ar plictisi şi ar spune: “pentru ce să mai trăiesc dacă nu pot afla nimic nou?” Şi nu uita că dragostea nu-i totul în viaţă. Întăreşte-te, şi uit-o pe fata Vântului că nu-i de tine. Dacă ţi-ar fi fost sortită ai fi ştiut-o de mult şi nu ţi-ar mai fi atât de greu.

- Tocmai asta-i că simt că mi-e sortită dar nu ştiu cum să fac, căci nici ea nu mă place şi nici să n-o duc celui ce o peţeşte nu pot….

- Dacă-i aşa atunci fur-o sau nu-ţi rămâne decât să te rogi. Să te alini şi să uiţi cât mai repede de ea.

- Dar nu pot s-o uit. E ca şi cum mi-ai cere să uit să respir, ori aşa ceva nu pot căci e mai presus de vrerea mea. Sau ca şi cum i-aş spune inimi să stea, să nu mai bată. Nu, nu se poate.

- În cazul ăsta boala-i mult prea gravă şi leac afli numai la Dumnezeu. Cum terminăm ce avem de făcut, te retragi la mănăstire şi cu rugaciuni smerite poate că ţi-ai uşura suferinţa……

- Ei, prietene, prietene, râzi tu râzi, da…….

- Da? Păi atunci hai şi-om mere că-i aproape ziua. Hai să terminăm şi asta ultimă învoială, da iţi mai dau un sfat: când om ajunge în calea Soarelui cată de închide ochii şi nu-i deschide nici cât un fir ci numai cu gândul să vezi, căci altfel lumina ceea ţi-a arde ochii până-n strafundul creierilor.

- Mulţam de sfătuire. Hai şi-om mere.

Sui voinicul în spatele balaurului şi acesta se încordă ca arcul şi se zvârli ca săgeata tremurând aerul la trecerea lui. Şi se înălţa, măre se-nalţa, noaptea străbătea, pe cărări bătute de lună ştiute, tot mai spre înalt. În jur noapte grea, cu mult frig în ea, frig ce geruia. Şi el tot mergea, tot mai sus urca, în jur stele reci, ca nişte ochi seci, doar străluminând şi-n jur licărind. Pământul se făcu mic cât o boccea, apoi cât un bob ca de măzărea şi apoi mai mic c-abia se zărea. Iar ei tot zburau şi călătoreau răscolind pulberea din Calea Laptelui. Dar iată că de la o vreme prinse a licări ca un brâu de aur chiar calea Soarelui. Balaurul se opri, aşteptând să-l vadă pe însuşi Măritul Soare venind agale în carul său tras de-un scarabeu. Tot atunci îi aduse aminte voinicului să închiză ochii şi să-i zvârle în străfundul inimii căci lumina s-ar putea să vie în orice clipă.

Prâslea închise ochi şi rămase în cruntă aşteptare a celui ce avea să-i dea mândră mireasă, născută a fi împărăteasă şi nu doar negustoreasă. Căci ce era el decât un umil fiu de negustor care nu făcuse prea multe bune la viaţa lui. Tot străbătând calea neguroasă a deznădejdii ce-l măcina iată că o adiere lină se preumblă mângâindu-i obrajii, ochii şi pielea greu încercată de frigul noptii.

“Râzi mereu de tine şi de greşelile tale” susură ca o părere pe la ureche. Lumina şi căldura izbucniră amândouă, învăluind totul în jur. Acum se simţea fiorul vieţii clocotitor, căci unde-i căldură şi lumină este şi bucuria vieţii.

- Hei. Ia te uită. Da ce-mi este dat să văd? Un muritor? Da ce vânt te aduce tocmai pe aici prin părţile astea?

- Mărite Soare, stăpânul vieţii şi-al bucuriei, am venit trimis de Măria Sa, Vântul, tatăl tău să aflu dacă sora ta şi fata lui Lia Ciocârlia, se învoieşte a-i fi soaţă celui ce m-a trimis în peţit, Galben Împărat.

- Ei da curios mai eşti tu omule: că mult curaj mai ai de cutezi să mă opreşti din drum cu astfel de nerozii, dar pe de alta parte nu ai curaj să mă priveşti în ochi când îmi vorbeşti, aşa cum ar face orice viteaz, zise Soarele mânios.

Uitând de povaţa Solzosului, deschise gura să răspunză dar în acelaşi timp deschise şi ochii cu mult curaj pentru a-l privi în faţă pe trufaşul Soare. Dar cum ridică pleoapele un pic, un sfredel de foc îi pătrunse până-n străfundul creierilor arzându-i lumina ochilor. Lacrimi de sânge izvorâră dar Voinicul nu scoase nici cel mai mic geamăt, măcar că-şi simţea trupul arzând de durere.

- Acu că ţi-ai primit plata pentru necuviinţa ta, du-te-n lume şi spune-le tuturor ce păţeşte cel ce se sumeţeşte. Şi odată răsuflă suflare de foc azvârlindu-i pe-amândoi înapoi în lume la poale de munte cărunt.

Trecură câteva ceasuri bune până când reuşiră să-şi vină în fire, dar amândoi erau mai mult carne vie şi arsură. Prâslea îşi ridică găvanele ochilor spre cer începând a se ruga Domnului:

“O Doamne, în genunchi te rog ajută-mi să izbândesc şi nu mă lăsa să pier cu astă mare neputinţă. Doamne-Domnucul meu ajută-mi şi limpezeşte inima Fratelui Soarelui ca să ceară numai ceea ce mi-i cu putinţă, iar dacă nu-i altă cale, trimite Doamne stâlp de foc să arză tăt locul ca nici urma numelui meu să nu mai rămâie, căci nu merit a trăi cu astă ruşine”.

Nu-şi termină băiatul ruga că din înaltul cerului prinseră a picura stropi de binecuvântatâ ploaie, iar unde cădeau, carnea se întregea şi arsura se desprindea ca şi când n-ar fi fost. După un timp găvanele ochilor se umplura şi ochii se întregiră ca la început iar când desfăcu Prâslea pleoapele văzu mult mai bine ca la început iar atât el cât şi balaurul erau mai întregi şi mai chipeşi ca niciodată şi amândoi erau poleiţi din cap pânş-n picioare. O răsuflare plină de iubire le mângâie trupurile iar din ceruri se prelinse o şoapta ca o părere: “Îndrăzniţi, eu am biruit lumea”.

Îţi mulţumesc Doamne! Că tu mereu mă ajuţi cu câte un sfat şi o mângâiere. “Râzi mereu de tine şi de greşelile tale” susură ca o părere. Aşa-i Doamne, că doar dacă nu poţi râde tu de prostia ta cum o să suferi pe altul s-o facă?

Se întoarse către prietenul său Solzosul, mângâindu-i pielea ce strălucea ca soarele.

- Ce ne facem acum prietene?

- Apoi eu îmi aduc aminte de al Lui îndemn: “Caută şi vei găsi, bate şi ţi se va deschide, cere şi ţi se va da”.

- Aşa-i, dar cum să aflăm noi dacă Măritul Soare nu se va împotrivi scrumindu-ne de-adevăratelea?

- N-o putem afla decât dacă mergem iar în calea lui.

- Te încumeţi s-o facem?

- Şi dacă nu, lăsăm treaba neterminată?

- Atunci hai.

Dar nici nu apucară să termine cele spuse că odată se învârtoşă cerul şi din înalt se prăvăli ca o minge de foc şi pară, care de ce se apropia se şi mărea. Astfel că, atunci când ajunse la pământ era un ditamai rădvanul care se desfăcu ca un bostan copt iar din lăuntrul lui apăru Doamne, nimeni alta decât Lia Ciocârlia, fata Vântului, sora Soarelui, Zâna Zorilor, minunea minunilor.

- Dacă şi cel ce te-a trimis este la fel de curajos şi de chipeş ca tine aleg să-i fiu de soaţă iar de nu mai bine moartă, căci de întors în lumea mea nu mai este cale. Oricum ţi-ai câştigat dreptul de a mă peţii şi trebuie să mărturisesc că i-ai uimit atât pe tatăl cât şi pe fratele meu cu îndrăzneala şi purtarea ta aleasă. Iar acu dacă nu ţi-i cu supărare, însoţeşte-mă la palatul lui Galben Împărat, căci nu se cuvine să-l lăsăm să-şi aştepte prea mult aleasa.

- Prea bine Mărită Domniţă. Facă-se voia ta!

Atât mai putu să zică Prâslea căci vocea ei era ca o mângâiere dar şi ca o vâlvătaie ce-i pârjolea inima şi sufletul. Chinuri fără de margini îi frământau carnea învolburată.

Prâslea făcu un semn cu Toiagul Uncheşului şi pe dată rădvanul ceresc se prefăcu într-o mândreţe de baldachin cu perne moi de mătase brodate cu fir de aur şi văluri din borangicul din cel mai fin priponindu-l în spatele Solzosului. După care, o ajută pe Domniţă să suie iar el se aşeză în spatele baldachinului pentru a-i fi aproape la orişice chemare. Începu a vâsli balaurul nostru dar nici prea repede căci se vede treaba că nu prea se grăbea sa ajungă la palatul Împăratului Galben. Dar din ce se apropiau inima flăcăului nostru se îngreuia şi se înnegura.

- Cred că vei rămâne la curte, slugă credincioasă şi sfetnic de nădejde. Aşa-i?

- Tare mă tem Domniţă că după ce-om ajunge o să-mi cer îngăduinţă de la Măria Sa Împăratul ca să plec să-mi văd fraţii şi tatăl şi apoi, dacă va fi, voi pleca în lume să-mi aflu aleasa sau mai bine menirea căci dacă mă gândesc mai bine de aflat nu cred că voi mai afla ceva şi pentru mine în asta lume.

- Ce fel de vorbe-s astea voinice? Nu se poate să nu se afle în toată lumea cineva care să-ţi câstige inima.

- Inima mea este scrumită şi arde în chinuri aşa că nu văd cum ar mai putea să....

- Ţi-ai dat inima cuiva? Ţi-ai găsit aleasa? Întrebă fata cam cu mirare şi poate cu o undă de gingaşă nedumerire.

- Inima mea-i dată dar de găsit nu am găsit decât pustiu. Trupul suferă dar nu p-atât pe cât suferă sufletul. Şi nici pe departe cât mintea ce ştie că va pierde tot ce a crezut că poate câştiga.

- Vorbeşti de parcă te-ai pregăti să mori voinice.

- Sufletul-mi este deja mort căci am făcut greşeala să tânjesc la ceea ce nu-mi este dat, la lucrul ce nu-i al meu.

Atât mai apucă să zică Prâslea că deja se vedeau zidurile palatului împărătesc. Balaurul trecu de metereze şi nu se opri decât în faţa scărilor. Prâslea coborâ şi ceru străjerilor înlemniţi de spaimă să-l anunţe pe Măria Sa Împăratul ca să iasă în întâmpinarea alesei inimii Domniţa Lia. Nici nu apucă Prâslea să termine ce avea de zis că mare vuiet şi hărmălaie se stârni la palat şi toţi ieşeau pe la ferestre sau de prin dosul zidurilor să privească la dihania ce se lăsase în mijlocul curţilor. Însuşi împăratul cu barba zburlită şi poalele mantiei săltate, apăru în cadrul uşilor. Răsufla greu şi anevoie îşi potoli tremurul burţii ce se prăvălea din strânsoarea brâului de aur. Abia atunci Prâslea înaintă, puse un genunchi în pământ şi grăi:

- Măria Ta, iată că şi ultima poruncă ţi-a fost îndeplinită. Lacrimile îngerilor din Deşertul de cenuşă pentru salba şi cununa Domniţei le-am adus. Calul poleit, cu coamă de aur şi ţintă de argint de la Stăpâna Duhurilor l-am trimis Măriei Tale. Iata dar şi pe aleasa inimi, însăşi Lia Ciocârlia, fata Vântului, sora Soarelui. Porunceşte slugilor s-o primească după cuviinţă ca pe mândra împărateasă.

Ca la un semn, de la înălţimea baldachinului şi până la scările palatului se aşternu un pod de aur, astfel că atunci când voalurile baldachinului se deteră în lături şi apăru Aleasa, toată suflarea amuţi şi nu se mai auzi decât umbra paşilor ei. Împăratul însuşi privea pierit şi nu-şi putea desprinde ochii de la o astfel de minune neînchipuită. Bănuise el că fata Vântului trebuie să fie frumoasă dar nu crezu că poate fi chiar aşa de frumoasă. Era neînchipuit de frumoasă iar el îşi freca mâinile de bucurie la gândul că toţi împăraţii de pe tot cuprinsul pământului vor muri ciudă şi invidie când îi vor vedea aleasa.

- Bravo! Ştiam că vei reuşi. De-acu poţi să pleci tinere.

- Chiar voiam să cer îngăduinţă de la Măria Ta să plec să-mi văd fraţii şi tatăl că iată, se face anul de când nu i-am mai văzut....

- Prea bine, prea bine, ai îngăduinţa noastră.

În acest timp Lia Ciocârlia ajunse lângă Prâslea şi lângă Împărat privind când la unul când la altul.

- Şi cine mă va duce la altar Măria Ta, căci n-am nici tata şi nici frate p-aproape.....

- S-o găsi el un sfetnic care s-o facă, că doar nu s-or termina bărbaţii la Prâslea. Ce nevoie mai avem?

- Eu credeam că ştii a aprecia sacrificiul şi dăruirea supuşilor tăi Mărite Împărate.

- Nu-i decât o slugă ce şi-a făcut treaba şi atât. Şi are noroc că nu l-am scurtat de cap când a fost să fie.....chiar că are noroc....

- Şi care-i plata pentru tot ce-a făcut?

- Bucuria că-l las în viaţă, Domniţă scumpă....dar nu-ţi mai bate capul...

- Dacă asta-i plata pentru tot ce ţi-a făcut sluga credincioasă ce-o ai, care oare va plata şi răsplata pentru credincioşia unei soaţe? Au nu aşa se spune: mai bine moartă fecioară decât soaţă prinsă-n şfară, mai bine pribeagă în lume decât alături de tine....

- Ce-ai spus domniţă? Şi-n glasul împăratului era numai ură înveninată căci sămburele geloziei prinse rădăcini şi creştea peste măsură de repede.....

- Ce-ai auzit Măria Ta. Că mă întreb: dacă aşa poţi şi ştii să-i răsplăteşti pe cei ce-şi primejduiesc viaţa, ce se va alege de mine ca soaţă?

- Vei fi cinstită şi respectată de toţi, vei fi împărăteasă şi-mi vei aduce urmaşi...... frumoşi şi numeroşi......

- Eu credeam că voi fi iubită şi nu doar cinstită, Măria ta. Dar după cum am mai spus, mai bine moartă.

- Apoi dacă-i aşa, aşa să fie.

“Fă ce ai de făcut acu, mâine e pentru leneşi” susură pe la urechea voinicului şi acesta imediat făcu un pas înainte fără a bănui ce va face împăratul. Dar acesta, în turbarea ce-l cuprinse scosese hangerul şi se îndreptă să ia viaţa acelei minuni îngereşti. În acelaşi timp voinicul nostru făcuse pasul şi când ridică împăratul hangerul, acesta întâlni trupul voinicului şi-i pătrunse printre coaste alunecând şi amuşinând bătaia inimii. Un val de sânge se prăvăli odată cu lama hangerului iar Prâslea căzu în genunchi. Întoarse faţa către Domniţă cerându-şi iertare pentru îndrăzneala de a-i călca pe dinainte. Dar ochii săi grăiau alte vorbe decât acelea ce se rostogoleau printre buzele amorţite. Tot în acelaşi timp, din dosul perdelelor, ţigana noastră, vrăjitoarea, văzând frumuseţea celei ce trebuia să fie împărăteasă, în turbarea ei, luă arcul din mâna străjii, puse săgeata în arc şi ţinti inima Domniţei. Pe când lama jungherului se strecura afără din inima voinicului, săgeata străpunse inima Domniţei iar un boboc de sânge înflori în pieptul ei. În acea clipită soarele însuşi rămase ţintuit pe cer şi lumina sa se întunecă văzându-şi sora preaiubită pradă lăcomiei şi urii oamenilor ce o deteră morţii.

Dar iată nimic nu trebuie să se întâmple fără de voie. Balaurul puse coada pe Toiagul Unchieşului şi până să se dumirească lumea se prefăcu într-un voinic de cel mândru ca arhanghelii, şi grăi:

- Vai de tine Împărate căci împietrirea inimii te-a împiedicat să vezi credincioşia slugii tale şi să te bucuri de ceea ce nici un muritor nu a avut vreodată parte. Drept pedeapsă, vrei umbla pribeag prin lume până la sfârşitul veacurilor căutând şi îndreptând răutatea din sufletele oamenilor căci numai astfel vei putea să-ţi capeţi iertarea, căci de iertat ţi se va ierta, şi tot atunci lumea te va şi uita. Peste tot prin lume vei fi însoţit de umbra celei ce ridicat mâna ca să curme viaţă nevinovată. Amândoi veţi fi pildă vie pentru pedeapsa ce va să vie.

Şi pe loc, la un semn, aerul se-nvârtoşă ridicându-i pe sus pe împărat şi pe tigana lui, dându-i în puterea Stăpânei Duhurilor să-i ferece şi să-i judece iar mai apoi să-i pribegească prin lume până la sfârşitul veacurilor.

Voinicul nepământean se plecă apoi peste trupurile căzute la pământ şi le atinse cu Toiagul Unchieşului, după care se şi prefăcu la loc în balaur, iar în aceeaşi clipă Prâslea şi Lia se ridicară mai vii şi mai frumoşi ca niciodată. Din piepturile tuturor celor de faţă izbucniră strigate de bucurie căci nimeni nu putuse suferi purtarea plină de josnicie a împăratului şi a ţiganei sale.

“Mulţumeşte-i Domnului pentru toate câte le primeşti” susură la urechile lui Prâslea.

- “Mulţumescu-ţi Doamne pentru toate câte le dai, căci ştiu că numai prin puterea Ta le pot izbândi pe toate”. După care Prâslea îngenunche în faţa Domniţei şi zise:

- Doamnă şi stăpână a inimii mele, iartă-mi îndrăzneala şi rogu-te, spune-mi dacă pot nădăjdui a te avea mereu aproape căci de când te-am întâlnit tu esti lumina sufletului meu şi jur că îţi voi respecta dorinţa întru-totul şi nu voi mai căta să-ţi tulbur liniştea în veci dacă nu voi merita dragostea ta.

- Dacă ar fi şi numai după faptele tale şi tot aş spune că meriţi mai multă preţuire decât ai primi ca răsplată pentru toate câte ai pătimit şi toate care le-ai împlinit. Iar dacă vorbele mai pot înşela uneori, privirile şi tremurul vocii n-o vor face niciodată, ori eu văd că nici nu doreşti şi nici nu ai de ce să-ţi ascunzi privirea căci ai cugetul curat şi făr’ de vicleşug. Şi aşa ai fost de când ai venit la tătâne-miu să mă peţeşti. Fie dar ca şi lumea să primească ceea ce deja a fost hotărât de Dumnezeu. Atât mai zise Lia întorcând faţa îmbujorată către balaurul ce străjuia adunarea.

Din înalt şi-arată faţa, mândrul soare zâmbitor, tot cerul-i o feerie, plin de picuri lucitori. Licuricii ţes hlamidă pentru cei ce-au fost ursiţi, şi-n sclipiri de stea albastră ei se văd învăluiţi. Mândra luna îi cunună, poleind coroane-n păr, vântul tată-n cupe-adună, tot nectar aromitor. Nu e nuntă ba-i nuntire, cei doi: mireasă şi mire, lumea-i mută în uimire, totul pare încremenire. Vraja ţese panză deasă, fir de aur şi mătasă, fir de-argint şi strop de stea, ţesea lumea şi-o unea. Iară lumea ce făcea? Tot mai uşurel sufla, căci minunea o vedea, o vedea dar greu credea.

În tot acest timp, balaurul bag seamă că nu stătuse de pomană ci într-o clipită adunase de pe tot întinsul împărăţiei pe tatăl şi pe fraţii lui Prâslea, la fel şi pe văcar cu tot neamul său încât nimeni nu putea a se dumiri despre toate câte se întâmplau în jur. Când se treziră toţi adunaţi la un loc: Prâslea Ionică împreuna cu Lia Ciocârlia, Sfatul ţării cu slugi şi cu orăşeni, tatăl şi fraţii voinicului, văcarul cu tot neamul lui, măre se stârni un vânt de ziceai că amu se fărâmă zidurile palatului. Dar din toată suflarea aceea prinseră a se auzi vorbele Vântului, vântului căruntului, tatăl miresei. Acesta le spuse să nu se teamă şi pe loc îi strămută, pe imaş cu iarbă deasă ce din mătase se ţeasă, tot la poale de cetate unde-s mese aşezate, şi-unde-ntr-un altar de flori îi aşteaptă slujitori, să slujească, să cetească, şi pe miri să îi unească.

Atunci Prâslea făcu un pas în faţă, îngenunche şi cu voce clară se adresă tatălui şi celor din jur:

- Iartă taică purtarea fără de minte a fiului tău ce ţi-a amărât frumoasele şi seninele zile ale bătrâneţilor. Drept îi că am meritat pedepsire şi aspră certare din partea domniei tale pentru purtarea nechibzuită ce-m avut-o. Căci drept ai socotit ca un pom care nu face roadă să cadă sub pecetea securii pentru a nu face umbră degeaba. Şi cu sfială am să aduc aminte adunării ultimele vorbe ce le-am auzit din prea dulcea-ţi zicere: “te rog dară să pleci în lumea largă şi nu te întorci la casa mea decât atunci când vei învăţa să câştigi tot ceea ce ai pierdut: încrederea oamenilor, respectul de sine şi dragostea mea”. Cu inima strânsă am plecat de la casa ta căci nu ştiam unde pot afla cele trei lucruri pierdute. Pe drum am întâlnit un om chinuit şi hotărât morţii şi fără a pregeta am dat totul ca să-l văd scăpat de sorocire. Am reuşit, dar bucuria reuşitei nu a fost de lungă durată, căci ispitirea nedreptăţii s-a abătut asupra capetor noastre şi am trebuit să împlinim voia împăratului. L-am lăsat pe om să-şi clădeasca noua viaţă în legile pe care le-am învăţat la casa ta. Ţăranul hotărât morţii, a luat un drum nou iar acum este pilda vie pentru toţi cei care îşi doresc o altfel de viaţă. În tot acest timp am căutat de am dus la împlinire voinţa şi poruncile împăratului neluând seama la greutăţi. Acu, după ce un an s-a petrecut din viaţa noastră, la această mândră adunare am îndrăzneala a spune că am reuşit şi am adunat iară cele trei lucruri sortite a împlini viaţa unui om ca pe cel mai mândru aşezământ. În acest an de zile am reuşit să clădesc ceea ce sufletul meu credea că pierduse:

- În acest an, cu ajutorul tovarăşilor de drum mi-am recâştigat respectul de sine biruind toate greutăţile, ceea ce înseamnă că am pus temelia noului asezământ.

- După spun Pildele “dăruind vei dobândi” iar prin ajutorul dat celorlalţi am reuşit să câştig şi încrederea celor din jur ceea ce se vrea a fi pereţii noului asezământ.

- Dacă ar fi fost pe atât şi tot ar fi fost destul, dar Domnul a dorit ca zidirea să fie completă şi la sfârşitul încercărilor mi-a fost dat să descopăr dragostea, fără de care sufletul este ca floarea pârjolită de arşiţă. Aceasta, cea din urmă a venit ca sfânt acoperământ zidirii pe care m-am străduit a o ridica. Acum vă las pe voi să cercetaţi şi să hotărâţi dacă zidirea mea este deplină sau mai are nevoie de adăugiri. Atat mai zise după care tăcu lăsând capul în pământ şi aşteptând dreapta judecată.

Atunci tatăl său cu ochii scăldaţi în lacrimi făcu un pas în faţă şi lua cuvântul:

- Drept ai glăsuit şi bine ai făcut că ai descoperit adunării pricina pentru care ai fost alungat, căci în încrâncenarea inimii mele nu am încercat să aflu şi să văd ce se ascunde în spatele purtării tale. Mi-am dorit să-mi fi demn urmaş în ale meseriei aşa după cum şi fraţii tăi s-au dovedit a fi, dar niciodată nu m-am gândit a te întreba dacă acest lucru îţi e pe măsura au ba. Iartă egoismul şi orbirea unui biet tată care nu a dorit decât binele, dar binele era după cum îl vedea el şi nu cum îţi era ţie bun. Iartă-mă fiule, căci veştile primite dovedesc fără putinţă de tăgadă că ţi-ai găsit drumul tău, iar zidirea de care povesteai este cea mai mândră şi cea mai de invidiat zidire, aidoma templului sfânt ridicat în doar trei zile.

Cu aceste vorbe tatăl se lăsă în genunchi îmbrăţişându-şi fiul şi vărsând lacrimi de bucurie pentru fiul regăsit. Văcarul satului, care acum era un om de vază, respectabil şi respectat făcu un pas înainte şi se adresă celor din jur:

- Cu îndrăzneala pe care numai învăţătorul şi salvatorul vieţilor noastre mi-o dă, am să iau şi eu cuvântul la această adunare. După cum poate aţi aflat, acu un an îmi luam ziua bună de la viaţă, încredinţat ca voi muri pentru vina de a fi slujit împăratului. Căci ceea ce nu am putut să spun atunci voi marturisi acum: în ziua când or dat lupchii iama în cireada împăratului eu mă chinuiam să sting focul care cuprinsese casa din pădure în care creşteau neştiuţi de nimeni cei trei copii ai împăratului cu slujnica lui cea de taină, ţigana pedepsită. Dumnezeu a vrut ca eu să fiu pe aproape şi să văd focul ca să scap vieţile pruncuţilor, nevinovaţi de purtarea părinţilor. După ce am avut grijă ca totul să fie fără de urmări, am fugit la cireada mea dar lupchii deja făcură stricăciuni care nu mai puteau fi acoperite. Împăratul m-a urgisit dându-mă morţii, dar un trimis al Domnului, acest tânăr, a apărut şi şi-a pus viaţa în primjdie pentru a o scăpa pe a noastră. Şi parcă aud şi acum rostirea ce mi-a rămas săpată cu slovă de foc în adâncul inimii: “Bucură-te că de astăzi începi o viaţă nouă”. Şi aşa a fost. S-a dat pe sine pentru a ne răscumpăra. Ne-a ajutat şi ne-a învăţat. Şi nu o dată, nu de două ci de trei ori ne-a încercat cu putere şi cu adâncă învăţătură. Iar dacă astazi suntem unde suntem, eu şi tot neamul, nu suntem decât datorita faptelor şi purtării lui. Amu că am putut să fac toată mărturisirea trebuie să spun că ultimii mei pruncuţi, cei mai miculuţi, de care toată lumea râdea şi spunea că i-am făcut tot într-o noapte, sunt prunci şi coconi împărăteşti. Mulţumesc cerului, şi celui care ne-a ajutat să ne ridicăm asupra vieţii cu putere şi dorinţă împlinită căci ne-a dat încredere în puterile şi faptele noastre.

Atât spuse văcarul şi se lasa şi el în genunchi sărutând dreapta binefăcătorului său şi al neamului său. Atunci Lia, luă cuvântul adresându-se întregii adunări:

- Prea multe eu nu am a spune decât că vreau ca să ştiţi ce s-a întâmplat la curtea tatălui meu. Primul şi singurul pământean pe care l-am văzut străbatând cerurile pentru a bate la poarţile tatălui meu a fost el. Că a fost greu sau uşor asta numai el v-o poate spune. Dar taica nu l-a crezut ci bănuindu-l de înşelătorie l-a azvârlit înapoi pe pământ. Nu numai că nu s-a dat bătut dar a revenit şi a împlinit şi cele trei dorinţe ale tatălui meu, găsind negăsitul, aflând neaflatul şi mişcând nemişcatul. Pentru a doua oara taica l-a alungat înapoi pe pământ iar pe mine m-a trimis la fratele meu Măritul Soare. Şi pentru că nu-i stă în fire să se dea bătut, s-a întors ca să mă ceara şi de la frăţâne-miu. A fost aruncat din înaltul cerului tot o arsură şi o rană căci nimeni nu s-a încumetat a se apropia de Soare cum a facut-o el. Dar se vede treaba că Dumnezeu nu-l dorea pierit ci l-a reclădit aşa după cum îl vedeţi, întrupat, şi le-a dat gând bun şi tatălui şi fratelui, care au fost cuceriţi şi fermecaţi de curajul şi tăria lui. Astfel am ajuns împreună la curtea împăratului crezând că şi stăpânul este pe măsura slugii, dar dezamăgirea a fost mare şi numai cerul este părtaş la toate câte s-au întâmplat, căci aşa a fost, să-i fiu sortită lui şi nu Împăratului, sau poate că am fost sortită Împăratului, dar nu celui bătrân ci celui pe care îl veţi alege astăzi. Căci inima a ştiut fără să ştie ce înseamnă dragostea, şi tot ea inima, m-a învaţat că dragostea este singurul dar ce nu merită irosit. Şi Lia tăcu.

Din înaltul cerului, Soarele prinse a străluci şi a-şi schimba culoarea semn că se bucură pentru toţi. Vântul prinse şi el a-şi clădi din tină şi apă chip pământean pentru se putea arăta lumii, întărind cele spuse de fiica sa. Apoi mărturisi că bucurie mai mare decât fericirea fetei sale nici nu avea şi ca urmare el nu se împotriveşte unirii celor doi în sfânta taină a cununiei. Atunci tot poporul şi curtenii izbucniră într-un strigăt de bucurie iar mai marele Sfatului ţării păşii până în faţa voinicului ajutându-l să se ridice, după care se lăsă el într-un genunchi şi cu glasul plin de recunoştinţă şi bucurie le ceru lui Prâslea şi Liei să le fie destoinici slujitori şi cârmuitori din scaunele de domnie.

Tot atunci Prâslea le ceru tuturor voie şi grăi:

- Mulţumim pentru dorinţa voastră sinceră, dar cu iertăciune vă spun ca noi, eu şi Domniţa mea nu merităm această mărire, căci noi nu putem cârmui cetatea şi ţara. Mult mai ales şi mai potrivit mi se pare a fi cel ce a suferit pentru împărat, cel ce a avut inima să primească trei pruncuţi nevinovaţi şi a avut curajul să tacă chiar dacă acest lucru l-ar fi putut costa viaţa. Tot el a arătat că ţarina bună nu aşteaptă decât sămânţă pe măsură pentru a da roadă bogată. Şi ca să mă credeţi mergeţi de întrebati pe toţi cei ce-l ştiu şi din’nainte şi după schimbarea hotărâtă lui. Eu nu am făcut decât să pun apă la rădăcină, dar copacul era deja crescut şi pregătit pentru rodire. În el veţi găsi cel mai bun cârmuitor căci ştie şi ce înseamnă umilinţa şi ştie şi ce înseamnă iubirea de aproape. Daţi-i putere şi nu vă va pare rău. Tot aşa el trebuie să aibe grijă de cei trei coconi împărăteşti căci, cu toate greselile tatălui lor, sângele lor este cu greutate înaintea Cerului şi se vede treaba că Dumnezeu mai are trebuinţă de ei în astă lume. El şi numai el poate să vă conducă până când cei în drept vor putea s-o facă. Dacă totuşi veţi îngădui am să vă rog să fiţi martori la nuntirea mea cu Doamna inimii mele iar pe noul împărat am să-l rog să ne fie nănaş, căci altul mai de cinste nu cred să aflu.

Ca la un semn, toată curtea, slujitorii şi norodul se lăsară în genunchi pentru a se pleca celui ce le era ales domn şi cârmuitor, căci în picioare nu rămăsese decât Prâslea Ionică, Domniţa Lia şi Văcarul satului cu soaţa lui. Iar Prâslea şi Lia Ciocârlia plecară ei capetele în semn de adâncă preţuire şi de aşteptare a îngăduirii. Ca şi când toate acestea nu ar fi fost în deajuns, în auzul tuturor balaurul grăi:

- Voinice Prâslea, toate aceste încercările ţi-au fost date spre a fi de învăţătură celor din jur. S-a dorit ca prin izbânda ta să oglindeşti şi să descoperi lumii, taina celor zece poveţe precum şi taina înălţări şi păstrări sfântului templu ridicat pe onoare, încredere şi iubire. Unii oameni se nasc cu ele în suflet şi le cunosc, iar alţii mor fără să bănuiască aceste adevăruri. Fie ca viaţa să-ţi fie lină şi senină alături de aceea ce merită inima şi cugetul tău, iar ceilalţi să nu plângă căci cel pe care-l laşi în locul tău este cel sortit de la început. Fie ca această poveste să fie pildă vie tuturor şi mai trebuie să spun că numai celor aleşi le este menit să reamintească mereu şi mereu oamenilor, minunăţia acestei nelămurite taine. Căci nimeni nu ştie de ce omul pierde mereu aceste lucruri de preţ şi doar prin astfel de păţanii se reaminteşte omului de lucruri pierdute sau uitate.

Căci “Slava Domnului este să ascundă lucrurile, iar mărirea împăraţilor să le cerceteze cu de-amănuntul”. Aşa spune în Pilde.

Mirii însoţiţi de nănaşi porniră şi nu se opriră decât în faţa altarului închipuit de vânt iar preoţii slujiră şi legară prin sfânta taină unirea acelor două suflete pereche după care se plecară şi ei în faţa celui sortit să fie împărat. Lumea prinse apoi a se aduna pe langă mesele îmbelşugate, care adăstând cu un dumicat care cu un pocal cu vin de cel aspru dar plin de arome şi mesenii prinseră a se veseli ca la o nemaipomenită nuntă căci nimeni nu mai putea spune dacă toate cele întâmplate sunt toate aievea ori doar simplă amăgire.

Balaurul luă apoi Toiagul Unchieşului şi i-l întinse Voinicului, rugându-l să-l măsoare iar de la cap la coada. Nici nu apucă bine voinicul Prâslea să-l măsoare că tot locul fu cuprins de fum alb, fum de smirna şi de-aloe, să-ţi fie de bună voie iar dacă n-ar fi fost vântul care să spulbere şi să împrăstie fumul cela poate că ar fi trebuit zile pentru a-l împrăştia, aşa era de vârtos. Şi iată că în locul balaurului apăru tânărul cu aripe de arhanghel care fusese şi când îi adusese la viaţa pe cei doi. Mulţumi voinicului pentru ajutorul dat şi mărturisi că fără de el nu ar fi izbândit în toate încercările de a răsturna puterea celui Nechemat după care îşi lua rămas bun. Luă Toiagul Uncheşului şi cerându-şi iertare că nu mai poate rămâne se înşlţă, scânteie părelnică şi tremurătoare, până se pierdu printre norii din înaltul cerului. Abia îşi plecară meseni privirile când altă minune le fu dat să vadă. Cerul şi locul prinseră a sclipi în toate culorile curcubeului şi cu greu reuşiră să privească locul de unde porneau acele tainice străluciri. Iar cei ce izbutiră văzură că la gâtul Domniţei sclipeau şiraguri din lacrimile îngerilor iar tot locul se umplu de o miroaznă ca de mirt şi tămâie de ziceai că s-a mutat poarta raiului chiar alături lângă cetate, aşa de frumos mirosea. Şi unde nu văzură că dinspre cetate vine în trap întins calul dat în dar de Stăpâna Duhurilor, cal leit-poleit cu coama de aur, şi ţintă de argint, în frunte-nsemnat, mândru la purtat.

Prâslea Ionică îşi lua ziua bună de la tată, de la fraţi, de la oamenii însemnaţi, de la noul Împărat, de la socrul căpătat, de la Soare, de la Luna, de la lumea cea străină, apoi fără a mai privi în urmă, căci bag seamă că avea şi el inima grea, sui în şa după care îşi ridică uşurel mireasa aşezând-o în faţa ca pe lucrul cel mai de preţ ce-l avea. Fără a mai spune nimic, cu ochi strălucitori şi adumbriţi de aburul unei lacrimi plecară “anume, departe de lume, în loc făr-de nume, în loc nenăscut şi necunoscut, în lume-nelume ce nu se poate spune, la palatul Vântului, vântului căruntului, clădit cu spor pe-un ostrov uşor, ostrov încropit din nisip aurit, în mijloc de ape care să-l încape, sub mantie deasă de verde mătase.

Şi despre toate acestea nu ar fi avut cine vă spune ceva dacă nu m-aş fi nemerit şi eu la spartul târgului când adunau şi curăţau imaşul de toate câte rămăseseră. Şi m-am ospătat, de-am îndestulat: ciosvârtă de miel, gras cât un viţel, cârnaţi nefăcuţi, cu vorbe umpluţi, sarmale-nvârtite în vânt răsucite, cozonaci umflaţi la soare-nfăţaţi, şi plăcinte nărăvaşe toate pline de răvaşe, cu răvaşe mărunţele să scrii povestea pe ele. Şi-am băut pe săturate cât să-ajungă la trei sate, am spart putini şi ulcele ce n-aveau nimic în ele şi de-ar fi să dau crezare spuselor la supărare, am mâncat atâtea mere că m-am săturat de pere. Dar dacă nu ajungeam, nici povestea n-o aflam, şi nici că v-o mai spuneam. Aşa c-am încălecat, şi-am plecat rara prin sat, prin sat şi-apoi prin cătune ca să-i dau drumul în lume. Şi-am încălecat pe-o şa, şi mai apoi om afla câte s-au mai întamplat până-a dat noaptea prin sat şi m-o făcut împărat.