minutul magic

În plămânul de oţel, zilele se trec la fel.
Inspiri, expiri şi timpul te petrece,
Ţi-i viaţa iarnă şi pustiul rece.
Alături, în patul de spital, bătrânul,
Nebunul ce croieşte lumea din bucăţi
E puntea şi e ochiul ce m-anină
Mă spânzură de-arcada secii realităţi.
În-fiecare zi, la ora fixă,
Se-aburcă, se prăvale-n ochi de geam
Şi universu-n patru îl despică
Şi-mi povesteşte câte frunze sunt pe ram.
Mai ştie să-mi descânte iarba-n rouă
Şi avântul de vaslaş al aripii grăbite
Spitalul, parcul, gardul e-o risipă
Pe care eu, prin ochii lui, mă bucur că o vede.
Şi spune vrute şi nevrute
Căci multe a nevrut la viaţa lui
Iar câte-o voce albă, fără de amprentă
Îl leapădă, tăcerii. Moarte şui.
-Mai taci bătrâne, lasă lumea să dospească
-Şi dacă tac, tu crezi c-o să auzi mai bine?
Şi-aşa e lumea asta prea săracă.
-Ce treaba are lumea cu-n nebun ca tine?
Şi zilele se trec.
La fel, plămânul strânge şi apasă.
Şi zilnic îmi aştept minutul magic.
Bătrânul şi povestea, izvor ce se revarsă.
Prin ochii lui se naşte universul
Şi Căi Lactee se prăvale-n el.
De-acuma-i dus, un altul locul vine să îl moară
Plamânul meu ar vrea ca să mă scuipe-afară.
Bătrâna, buna şi-nţeleapta voce caldă,
Mă-ntreabă de-aş dori ceva.
-Împinge-mă aproape de fereastră,
Şi-ntoarce luciul ce îmi oglindeşte toată viaţa.
Aş vrea să văd şi eu ce-mi povestea bătrânul
Odată, şi-apoi ursitoarea poa-să rupă aţa.
-Bătrânul? Un nebun, stricată moară
-Aşa o fi, dar el îmi da doi ochi în fiecare zi.
-Păi cred şi eu, că orb a fost o viaţă
Iar ochii, două triste şi stricate jucării.

(Foto: The Parable of the Blind (1568) - Brueghel - (un orb conduce pe altul))