Hakim si fata din piatra

Demult, tare demult, pe cand pietrele stateau la taifas si-si desluseau tainele si povestile, bunul meu urca la munte sa gaseasca flori de leac si urme de zane. Si intr-o zi pe cand ostenise urcand din stei in stei, isi lasa capul pe o muchie de stanca razuita de trecerea anilor, a vantului si a ploilor. Vru el sa doarma, dar unde nu prinse a boscorodi si a destrama steiul la povesti, ca dupa doua zile cand bunul pleca la vale, el tot nu terminase de insirat si desirat la povesti. Si de atunci bunul tot urca la munte ca sa-si umple traista cu povesti pe care o deserta acasa. Si asa am aflat si eu o multime de minunatii ca nici nu stiu cu care sa incep. Se spune ca undeva, departe, intr-un sat napadit de saracie si foamete traia batrana Talida si feciorul ei Hakim. Vietile pustiite ale satenilor semanau cu desertul care macina orice stanca. Apa din putul satului scadea an de an ca si falnica armata a curmalilor ce inconjurau alta data locul cu umbra si dulceata fructelor. Nimeni nu stie cine era acela care facea toate astea dar multi incercasera sa afle. Ultimul, Ali, judele si capetenia tribului incercase sa afle cine le statea impotriva dar dupa cateva nopti petrecute in marginea fierbinte a satului sub suflarea aspra a vantului de noapte, disparu fara sa lase nici o urma. Oricat ar fi desertul de schimbator si nisipul de inselator toti stiau ca nu poti sa dispari fara nici o urma, decat numai daca te luau pe sus risipindu-te si adunandu-te farama cu farama, ielele nebunele, vartejurile neostoite, fetele despletite si nepotolite ale Doamnei si stapanei nisipurilor. De atunci nimeni nu mai incercase sa afle nimic iar viata satenilor se scurgea ca nisipul prefirat din varful dunei. Cu toate ca era inca tanara si viata nu i se scursese decat pe jumatate, frumusetea, stralucitoare altadata, a Talidei se ofilise de dorul sotului rapit de Ielele unduioasele si de grija pruncului, rodul dragostei lor, a carui viata era amenintata de ura pustiitoare a vrajitoarei care nu vedea cu ochi buni soarta si implinirea copilului. Dar zi de zi si an de an, Hakim se implinea si se intarea, crescut cu drag atat de Talida cat si de sateni care vedeau in el demnul urmas al judelui lor. Semnele cerului si ale pamantului ii erau deslusite de batranii satului si nu era lucru pe care sa nu-l stie sau sa nu-l poata face. Stapanea stiinta luptei si manuia toate armele cu pricepere si putere. Un singur lucru ii lipsea si era tot mai necajit din pricina asta. Ii lipsea judecata si aprobarea tatalui sau. Nimeni din trib nu indraznea sa-i ia locul si de aceea era tot mai necajit. Intr-o zi ii spuse mamei ca el pleaca in lume sa-si gaseasca tatal caci asa el nu mai putea sta. Talida, il privi spaimantata si ingrijorata dar stia ca odata hotararea luata nu mai exista cale de intoarcere caci era greu de intors din drum tanarul Hakim care ii semana intru totul tatalui. Ii pregati lipii din faina cea dulce a bobului amestecata cu laptele sau de mama pentru ca in fiecare zi sa-si aduca aminte din cine se trage. De asemenea ii pregati si cateva lipii din cenusa casei amestecata cu apa din putul satului pentru a nu uita de unde a plecat si cateva legaturi de curmale dulci ca insasi zilele copilariei de pe ulitele satului. Ii umplu burduful cu apa rece a putului amestecata cu lacrimile sale caci stia ca acesta poate fi ultima oara cand il vede. Ii ura drum bun si reusita, dupa care il conduse pana la marginea padurii de curmali si apoi il intovarasi cu privirea pana cand urma pasilor lui se pierdu in zarea fara sfarsit. Zilele treceau ca si urmele sale purtate de vant. Hakim iubea desertul cu toata asprimea sa si de multe ori se culca fara a mai trage urma cercului protector caci se stia iubit si aparat. De fiecare data cand se oprea sa manance asculta soaptele desertului care ii susurau povestea pasilor scrisi pe nisip pentru o clipa. Oameni si animale se perindasera de-a lungul timpului rascolind nisipul la umbra norilor uscati, prin roua saraca a noptilor sau prin arsita de cuptor a zilelor.
Ori si cat intreba, nimeni nu stia unde se afla tatal sau, caci nisipul miscator putea povesti numai despre urmele pasilor nu si de trecerea fara de urma a vantului sau a zburatoarelor. Soarele putea povesti numai despre ceea ce el vazuse in drumurile sale, iar vantul ori si cat s-ar fi straduit nu-si amintea nimic despre acest lucru. Singura luna putea spune ceva, dar ea se pastra deasupra, rece si straina sau poate ca nici ea nu stia prea multe caci poate nu putuse deslusi nimic sub patura deasa a nisipului spulberat de vantoasele pletoasele, ielele nebunele.
Si mergea Hakim, baiatul nostru, fara a se opri din drum, zi de aur drum de faur, in cuptor arzator cu cer clar fara de nor si albastru inselator si cu cat mergea tot pe atat ii ramanea. Merse el ce merse si iata ca, incet incet, fara sa bage de seama, totul in jur se schimba. Incepura sa apara trupuri uriase de animale impietrite care asteptau parca sa se ridice si sa plece mai departe. Erau trupuri de camile sezand si rumegand sau trupuri gratioase de gazele alungite a harjoana, crocodili si alte lighioane taratoare, trupuri de vulturi plesuvi ce asteptau sa se starneasca in cautarea prazii, sau lei infometati ce asteptau inconjurati de sacalii si hienele nesatule ca sa vaneze ceva. Tot soiul de animale, zburatoare si taratoare impietrite care nu asteptau decat sa se ridice si sa plece cat mai curand, pana cand nisipul nu va reusi sa macine toate aceste trupuri de piatra. Hakim mergea si se intreba ce poate sa insemne toate acestea dar nu-si putea da seama. Ici, colo, printre tufele uscate de iarba se zareau resturi de schelete albite de trecea anilor si a soarelui parjolitor. Vantul se strecura ridicand pulberea de aur a nisipului ca la atingerea unduitoare a valurilor inspumate.
Intr-o zi se opri la umbra nelamurita a unei forme ce aducea cu trupul garbovit al unei femei. Se duse, se intoarse, facu cativa pasi si odata ajuns in fata ei se opri pentru a o privi caci parea ca vrea sa-i spuna ceva. Odata cu lasarea serii, aprinse focul de vreascuri si manca o lipie si cateva curmale potolindu-si setea cu cativa stropi de apa curata. Se culca cu gandul sa doarma dar trupul sapat in piatra nu-i da pace. Se suci, se rasuci dar somnul tot nu se lipea de el. Ochii prinsera a rascoli intunecimea tot mai adanca, punctata de stralucirea stelelor. La un moment dat, pe cand somnul se inchega ingreunandu-i capul si ploapele, din departarea fara de margini a mortii se ridica vocea soptita. Sari in capul oaselor iar somnul ii fugi. Printre soaptele noptii deslusi cu greu susurul vorbelor ce-l cautau.
Bunule Hakim, voinice, daca vrei sa faci ceva pentru a ajuta aceasta lume, altadata plina de viata si suflare cauta raspunsul la Doamna de foc, Stapana dunelor si a nisipurilor. Daruind vei dobandi. Nu uita ca fiecare are un rost pe lumea asta si tot ce vezi in jurul tau trebuie sa-si duca la implinire soarta. Indiferent ce decizie vei lua ea te reprezenta si vei fi la fel de iubit si respectat pentru felul tau de a fi. 
Soarele se ridicase de o sulita pe cer cand Hakim deschise ochii si privi in jur buimac. Isi aducea aminte vorbele dar nu stia daca fusese vis sau adevarat. La picioarele lui era un morman de nisip spulberat de vantul diminetii. Privi in jur dar nu mai vazu nici o urma din forma de piatra ce-l strajuise toata noaptea.
Dupa ce manca un pumn de curmale si bau cativa stropi de apa se ridica si pleca mai departe. Oare ce putusera insemna vorbele auzite ? Doamna de foc? Stapana dunelor si a nisipurilor? Poate ca ea ii va putea spune ceva si despre tatal sau. Dar unde o putea afla? Intrebari fara de raspuns. Dar Hakim stia ca pentru a reusi trebuiesa facaceva. Va merge si va intreba pe orisicine. Cineva tot va trebui sa stie ceva. Cineva il va ajuta cu siguranta. Orice calatorie incepe cu primul pas si pentru a strabate desertul trebuie sa-ti afunzi piciorul in nisipul fierbinte, trebuie sa treci de prima duna. Stranse samburii si-i puse intr-un colt al desagii alaturi de ceilalti. Poate ca odata si odata ii vor prinde bine la ceva. Se ridica si pleca mai departe. Si mergea Hakim fara sa-i pese de soarele arzator sau de fierbinteala nisipului. De multe ori se ridicase soarele la inaltime pentru ca apoi sa-si domoleasca cautarea in umbra deasa a inserarii. La un moment dat, cand aburul inserarii cuprindea lumea ca o mantie, i se paru ca viseaza, caci in zarea tremurata se zareau trunchiuri de copaci. Nu se mai culca ci merse mai departe prin racoarea blajina a noptii la lumina de argint curat a lunii si pe la amiaza ajunse la marginea aceleia ce parea a fi o padure. Cat vedeai cu ochii trunchiuri de copaci din care seva si viata se scursesera lasand in loc carnea neagra a cremenei. Caci toate trunchiurile si firele de iarba erau inecate in taria neagra a pietrei. Lovi primul trunchi cu varful hangerului si un sir de scantei rascolira aerul. Merse baiatul nostru fara a mai privi la trunchiurile impietrite sau la frunzele ce se loveau unele de altele la cea mai mica suflare, scotand zgomote de piatra sparta. In mijlocul unei poieni se opri si se pregati de culcare. Manca o lipie de cenusa, cateva curmale si bau apa din burduf dupa care puse capul jos si adormi. Hakim se gasi deodata in mijlocul unei paduri cum numai vazuse niciodata in care verdele mirosea altfel ca verdele palmierilor. Totul in jur respira viata iar seva purta aroma pamantului reavan si nu a nisipului rascolit de regrete. Din pamant se ridica un abur usor ca si rasuflarea sfanta. De el se apropie umbra tainica a unei pasaruici. Se aseza ca o parere pe umarul lui si-i sopti :
Dragul meu print, daca tii cu adevarat la lumea asta impietrita a carei suflare de viata a fost rapita ca si tatal tau, cauta raspuns la curtea intunecata a Doamnei nisipului. Numai ea poate sa-ti dea raspuns la toate intrebarile caci ea este.….cauta raspunsul…daca vrei…..sau daca crezi ca poti…..
Hakim se ridica frecandu-se la ochi si nevenindu-i sa creada cele ce auzise. Fusese vis sau adevarat ? Cine era aceasta Doamna misterioasa ? Cine erau batrana garbovita si pasaruica ? Cine putea sa-i dea raspuns la toate intrebarile ? Cine alta decat Doamna de foc, Doamna nisipurilor si a dunelor, Doamna si stapana Ielelor turbatelor, Ielelor frumoaselor….numai ea il putea lamuri. Chiar daca va trebui sa-si piarda viata, tot nu se va opri. Va merge pana cand va afla raspuns la toate.
Se uita in jur si descoperi o piatra neagra ca si trunchiul copacilor dar care pastra forma pasaruicii din vis. O lua si o puse in traista alaturi de samburii de curmal. Isi potoli foamea si setea si porni mai departe. Si asa mergea baiatul nostru fara a se opri din drum : zi de aur, drum de faur, noapte de argint topit si de luna raspandit, prin cuptor arzator si prin ger scanteietor pana cand intr-o zi ajunse intr-un loc unde nu se vedeau decat casa scoicilor impietrite. Cat vedeai ochii se intindea o mare impietrita de scoici si melci a caror carne se prefacuse in piatra alba si tare alaturi de care casele lor pareau faramicioase. Se mira baiatul nostru cat se mira dar pana la urma pleca mai departe. Intr-o noapte, dupa ce mancase si-si potolise setea, din trupurile uscate ale scocilor se ridica o pulbere de margaritar care se asternu in slove curate si stralucitoare pe cerul noptii. Si acele slove ii desluseau ca daca va voi, putea sa rupa vraja ce lega in uscaciune si impietrire lumea din jur. Dar pentru aceasta trebuia sa ajunga la Doamna dunelor caci numai ea ii putea deslusi ce trebuie sa faca. Se uita in jur sa vada cine scrisese acele slove dar nu zari pe nimeni. Se culca, sau poate ca doar visase, dar cand soarele deja stralucea pe cer se ridica sa plece mai departe. Lipiile din bob curat se sfarsisera iar cele amestecate cu cenusa erau si ele gata. Mai avea doar un pumn de curmale si cativa stropi de apa. Manca ceva si-si umezi buzele. Hakim simtea ca mult nu trebuie sa mai fie, asa ca se ridica sa plece mai departe. Dar chiar la picioarele lui zari o cochilie ce impletea razele soarelui. O lua si o puse si pe ea in traista dupa care pleca mai departe. Si de ce mergea tot mai ramanea. Zi de zi, noapte de noapte, el mergea tot mai departe. Zi de zi si ceas de ceas, strabatea ce-a mai ramas. Merse Hakim pana cand soarele incepu sa-i arate lucruri care nu erau. Ceata zorilor se ridica aburind cerul senin si lipsit de orice umbra de nor. Ca o parere, in zare, nisipul prinse viata aruncandu-se in inaltul cerului ca o provocare pentru a cadea inapoi la pamant ca o pulbere viscolita si rascolita, intrupand forme nedeslusite. Totul era inspaimantator si de necrezut, amagitor si tainic. Lumina soarelui se strecura cu greu prin acest devalmasag ca si cand perdeaua groasa ar fi fost macinata de putreziciunea timpului scurs. Din pulberea rascolita se intruapa un palat cum nu mai vazuse pana atunci. Totul era filigram si bijuterie dar de asemenea purta pecetea crunta a intunecimii, caci nimic nu stralucea in soare ca si cand lumina s-ar fi lipit si ar fi ramas prizoniera zidurilor. Hakim privi cu teama treptele largi care urcau spre inaltul portilor uriase. Isi facu curaj si incepu sa urce caci stia ca orisicine ar fi fost avea sa capete un raspuns. Ajuns la portile mari cat toate zilele se intreba cine oare putea misca o astfel de poarta. Dar numai ce-si sprijini palma si poarta se scurse ca nisipul din clepsidra lasand locul gol. Trecu pregul siu in urma lui poarta de intrupa la loc ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Totul in jur era miscare. Ziduri se surpau si altele se intrupau la loc. Ferestre se deschideau lasand aerul parfumat al incaperilor sa se strecoare pentru ca mai apoi sa dispara ca si peretele nu ar fi cunoscut niciodata viata. Usa se deschise singura poftindu-l parca pentru ca sa se inchida in urma lui zidindu-se in nemiscarea peretelui. Sali fastuase imbracate in podoaba coloanelor suple ce se oglindeau in oglinda neagra a marmurei. Pereti ascunsi sub dantela alabastrului cald si misterios. Oglinzi ce raspandeau lumina candelabrelor si a lumanarilor parfumate. Sofale moi ca insasi parerea rasuflarii. Covoare ce impleteau nisipul cel mai fin in felurite culori si modele. Totul in jur era nisip si piatra dar cat de diferit aratau fata deceea cese vedea afara. Desertul isi adunase toate comorile pentru a le infatiasa ochilor, pe rand sau toate odata. Hakim se pierduse privind la toate acele minuni. Cadane si sclave purtand tavi cu tot felul de fructe si pocaluri cu bauturi racoritoare se intrupau si dispareau pe culoare si sali. Totul era necontenita miscare ca si nisipurile dunelor ce se muta din loc in lor, maturand totul in calea lor, mistuind viata si aducand spaima in tot locul. Usile se deschideau si se inchideau singure, indrumandu-l si purtandu-l prin tot palatul. Tot mergand uita de foame si sete, uita de noapte si zi caci pana si osteneala disparuse prefacandu-se intr-o dulce si molateca amorteala. In fata lui, incaperile se mareau si se inaltau pana cand ajunse in fata unor usi de diamant care nu puteau fi cuprinse cu o singura privire din cauza stralucirii si a inaltimii. Acestea se dadura in laturi lasand sa se vada in toata maretia sala tronului. Nimic din ceea ce mintea omeneasca croise nu se regasea aici. Totul era altfel, diferit, incat Hakim se intreba daca este treaz sau viseaza. Pereti de clestar cu luciri pierdute, coloane de margaritar ce se pierdeau in inaltul de necuprins al palatului. Culorile curcubeului erau talmacite in oglinzile dalelor ce pavau sala. Cuvintele erau prea sarace si nu puteau descrie tot ceea ce era acolo. Mii si mii de lumanari inmiresmau aerul cu parfumul dulceag al zoriorilor. Dar deasupra tuturor la capatulcelor trei sute de trepte se afla tronul sapat in stralucirea fara de seaman a cristalului. Sunetele suave de harfa se alintau picurate de la inaltimea tronului. Hakim inainta fara a putea deslusi cine era pe tron. Chiar si fetele celor din jur erau greu de deslusit caci incontinuu se schimbau ca nisipul de pe fundul marii alintat de mana valurilor. Incepu sa urce treptele una cate una mandru si semet, fara a se pleca si a se ploconi. Pe la jumatatea drumului, treptele se surpara in fata si in spate, de-a stanga si de-a dreapta si ramase privind in sus la tronul ce parea tot mai sus si mai departat.
Urmeaza-l pe cel ce cauta adevarul dar fereste-te de cel ce spune ca l-a gasit. Aceste vorbe le auzise sau chiar el le susurase ca raspuns la intrebarea nepusa ? Duse mana la desaga si scoase samburii de curmal pe care ii arunca in haul care se deschidea inaintea lui. Privi zborul lor spre inalt pentru ca apoi sa-i vada inlantuindu-se si adunandu-se, prefacandu-se intr-o punte frumos dantelata din trunchiurile pline de viata ale curmalilor. Pasi fara de teama pe punte trecand haul amenintator care se inchise apoi ca si cand nici nu ar fi existat. Treptele se miscau de credeai ca urcau si ele odata cu el de ziceai ca parca nici nu s-ar fi miscat din loc. Urca fara contenire cand deodata totul in jurul lui se innegri de mii si mii de trupuri fosgaitoare. Scorpioni de toate marimile se scurgeau pe trepte ca si cand nimic altceva nu ar mai fi fost. Ganganile incepura a se framanta si a se catara pe picioarele lui. Privi in jur si-si dadu seama ca nicaieri nu avea scapare, ca nu poate realiza nimic prin fuga caci totul in jur era o mare de trupuri in miscare, trupuri si clesti care cautau. Incarca sa mai faca un pas dar vazu ca nu are unde pune piciorul.
Pentru cei mai multi, frica de a pierde este mai mare decat dorinta de a castiga.
Dintr-un gol de intrebare un raspuns iata c-apare. O soapta, o rasuflare, o dorinta arzatoare. Isi aduse aminte de trupul impietrit si innegrit al pasaruicii si duse mana la traista. Scoase piatra din traista si o arunca in sus cu credinta in izbanda. Zbor de-argint, plutire lina, aripa si pana fina, gheara tare de clestar, clont cu licar de opal. Pasaruica prinse viata si incepu a sfarteca si a inghiti la trupuri fosgaitoare de credeai ca era o moara de tocat ganganii. In cateva clipe locul din jurul flacaului se curati si ca la un semn toti disparura ca inghititi de pamant. Treptele isi mai potolira miscarea si Hakim putu deslusi la capatul lor tronul cu sclipiri de hiacint.
La inceput ca o parere, apoi ca o soapta ce trece in strigat pentru ca mai apoi sa intreaca in putere si tarie tunetul care se sparge de pereti navali apa in sala. De la inaltimea lui incepura a se revarsa valuri de apa inspumata care prindeau si sugrumau totul in jur. Treptele se topeau cariate si mancate de apa care navalea si care punea stapanire peste tot. Incet, incet totul se pierdu sub rasuflarea ei vijelioasa si mai intai ca o mangaiere, apoi ca un lat ce urca si strange, totul in jur disparea sub undele inspumate. Cand apa ii ajunse la piept isi dadu seama ca oricat ar fi urcat tot nu ar fi scapat de mania ei.
Alege muntele nu pentru piscul sau ci pentru urcus. Bucura-te de ceea ce traiesti. Soapte revarsate odata cu apa. Ganduri zburatacite si ele. Dorinta de a se intoarce cu raspunsuri la toate intrebarile. Dorinta de a-si gasi linistea si tatal. Traista prinse a pluti alaturi de el si din ea se zari stralucirea acelei scoicute ce impletea razele soarelui. O scoase si inainte de a disparea sub valuri mai avu timp sa o arunce in susul scarii. Batu apa in speranta ca va reusi sa iasa dar totul fu in zadar. Apa era mult prea adanca. Pe cand se pregatea sa-si spuna ultima ruga, simti ca treptele ii fug de sub picioare si se lasa tarat de apa. Prima data nu-si dadu seama ce se intampla dar mai apoi realiza ca de fapt apa il tara cu ea spre inalt, aruncandu-l aproape de picioarele tronului. Scoicuta tragea ca un burete uscat toata apa care se revarsa. La capatul treptelor se afla o platforma placata cu mozaic de aur si pietre nestemate, iar de acolo porneau cateva trepte ce sprijineau tronul semet. In jurul tronului o multime de fete fecioare ce cautau sa-i fie de folos Doamnei lor, Regina. Nici in vis si nici in descrierile batranilor nu pomenise o asemenea frumusete de fata. Vantul inmiresmat ar fi fost mandru sa-i poata racori buzele insetate iar ploaia fina a primaverilor s-ar fi bucurat sa-i poata limpezi lumina ochilor atinsi de o tristete fara de margini. Chiar si mandrul soare s-ar fi bucurat sa-i poate mangaia pleoapele ostenite caci rar se putea vedea o asemenea frumusete. Hakim se ridica aranjandu-si hainele aflate in neoranduiala si se indrepta catre treptele ce duceau la tron. Ajuns in fata ei, se pleca dupa cuviinta, aratandu-i respectul cuvenit.
- Marita Doamna si Stapana te rog iarta-mi indrazneala de a urca pana in preajma ta zise flacaul fara a-si pleca privirile, ingaduie-mi sa te rog a-mi deslusi taina locurilor si a lucrurilor daca nu este cu suparare.
- Fiecare lucru la timpul sau, voinice. Rabdarea poate la fel de bine omora sau salva un om. Depinde de tine ce cale alegi. Dar spune-mi ce vezi ? Ce ti se desluseste privirii ?
- Prea buna mea Doamna, cum poti intreba un muritor ce este nemurirea ? Cum poate deslusi altcineva decat Creatorul alcatuirea suava a florilor de crin ? Cum poti potrivi mai bine culorile decat in taina curcubeului ? Cine are indrazneala sa creada ca a privit dincolo de pragul netrecut ? N-as vrea sa te manii cu nestiinta raspunsului meu.
- Nu pune la incercare rabdarea mea tinere. Cauta sa dai raspunsul corect si cat mai repede.
- Si de n-as avea ochi si tot as vedea, si de n-as avea urechi si tot as auzi, si de n-as avea minte si tot as intelege caci totul in juru-ti nu este decat chemare tainica :
Priveste-ma ! Spune parfumul trupul tau!
Apreciaza-ma ! Spune frumusetea intelepciunii tale!
Intelege-ma ! Spune caldura puterii tale!
Respecta-ma ! Spune murmurul sufetului tau!
- Curajul, si intelepciunea ta te-au salvat. Fie ca viata sa-ti fie lina ca insasi pacea si curatenia sufletului tau. Cere-mi ce voiesti si te voi ajuta, dar nu uita, nu cere prea multe de la mine caci si eu trebuie sa platesc pentru tot. Fiecare soapta smulge un graunte din taina vietii mele. Cu fiecare cuvant paloarea fetei se schimba.
- Desluseste-mi taina regatului scoicilor. Ce s-a intamplat ? Ce pot face se redestept la viata locul ?
- Ştima apelor, a furat viata si aburul apelor caci acolo se intindea lumea nelinistita a valurilor marii. Ceea ce te-a intampinat, ca fiind a treia incercare este doar o mica parte din ceea ce ar fi trebuit sa fie acolo. Ea iti poate spune mai multe. Daca vrei sa faci ceva aduna toate scoicile la un loc si ofera ca pe o ofranda floarea de margaritar a sufletului. Numai ea poate readuce la viata taina valurilor inspumate.
Cand termina de vorbit fata se transformase pana la mijloc in piatra faramicioasa de nisip legat.
- Care era urmatoarea intrebare ?
Hakim privea cu teama la fata ce se chinuia si ii fu teama sa continue.
- Ce trebuie sa se intample se intampla mai zise fata privind cu sfiala si cu o unda de regret in jos la frumosul Hakim.
- Care este taina si ce pot sa fac pentru a readuce la viata padurea impietrita ?
- Numai Doamna Ielelor poate sa-ti desluseasca taina dar daca vrei sa faci ceva trebuie sa ridici toate trunchiurile cazute imprastiind totodata scanteieri din stea nascute.
Cand termina de vorbit, fata era prefacuta pana la gat in piatra faramicioasa.
- Si ultima intrebare ca sa se implineasca soarta, zise fata abia deslusit.
- Iarta-ma frumoasa Regina ca ti-am pricinuit atata suferinta. Cum pot indrepta raul facut ?
- Ultima intrebare,voinice, nu pierde timp pretios…..
- Ce s-a intamplat cu tara impietrita a animalelor uriase ?
- Stapana Dunelor, poate sa-ti spuna ce s-a intamplat si de ce le-a impietrit dar ca sa le ajuti trebuie sa oferi rubinul inimii si al vietii cand cauti sa le intregesti, sa le refaci. Numai asa…..
Dar nu mai apuca sa termine caci se prefacu toata in piatra sfaramicioasa. Fetele din jurul ei se prefacura si ele in stana de piatra, asa incat Hakim ramase singur fara a mai avea cui cere un sfat, o parere.
- Iarta-ma Domnita, Preafrumoasa zana pentru durerea pricinuita, dar sa stiu bine ca mor si tot voi cauta leac pentru a te scoate din puterea acestei vraji. Cine ma poate oare indruma acum sa aflu cele trei lucruri.
Inca stapanit de tremurul spaimelor petrecute si a ostenelii se lasa pe pardoseala mozaicata si adormi somn greu si binefacator. Din adancimile intunecate ale somnului se strecura pana la el ca o parere glasul si chipul fetei. Mana ei usoara ca adierea parfumata a zefirului ii mangaia fruntea linistindu-i zbuciumul tumultuos al gandurilor.
- Stapana Dunelor vrea sa cuprinda in latul pustiirii toate locurile si de aceea l-a rapit pe tatal tau pentru a taia curajul oricui ar incerca sa porneasca impotriva celei care fura apa din put si reduce padurea curmalilor. Tot ea a impietrit lumea animalelor uriase pentru a se macina totul sub suflarea vantului nisipos. Pentru ca uraste viata a alungat tot pasaretul cantator si toate salbaticiunile impietrind padurea. Iar pentru a fi sigura ca nu se mai prelinge strop de abur pe pamant a secat si marea, impietrind toate vietuitoarele din ea. Dar in tablele legii se spune ca ii va fi data puterea numai pana la venirea unui voinic ce va darui fara regrete floarea de margaritar a sufletului, rubinul inimii si al vietii si scanteierile din stea nascute, mintos si puternic care va avea curajul sa se lupte in arme si in istetime cu ea. El si numai el va putea sa o invinga caci dupa cum spune tabla intelepciunii: "poti cunoaste un om destept dupa raspunsurile lui, poti recunoaste un intelept dupa intrebarile lui iar omul darz il stii dupa hotararea lui de a nu pierde."
- Spune-mi Stapana inimii mele cum pot sa te scap de sub puterea vrajii ? murmura visul caci buzele lui ramasera nemiscate.
- Tot la tablele intelepciunii scrie: "si acum nu-ti mai ramane decat nadejdea, dragostea si credinta. Iar cea mai mare dintre ele este dragostea."
Hakim se ridica buimac in capul oaselor si vazu ca era tot singur. Isi dadu seama ca fata din vis venise pentru ultima oara la el ca sa-l imbarbateze si sa-l incurajeze caci nu-i era data dezlegarea de a-l lumina si de a-l lamuri pana la capat.
- Si de-ar fi sa umblu toata viata si sa strabat desertul de la capat la altul si chiar mai departe si tot am sa aflu raspuns mai zise dupa care se ridica si iesi din palat.
Soarele arzator stingea orice miscare sub clopotul caldurii. Hakim isi ridica privirea smerit, fara a se sumeti si spuse: "marite stapan al celor vazute, domn al zilelor si parinte bun al celor ce misca si sufla de la tine am invatat ca numai atunci cand vrei poti. Spune pot si vei putea, asa suna indemnul tau. Ajuta-mi sa izbandesc caci fara de sprijin si povata stiu ca imi va fi greu." Isi lua traista si porni fara a mai cerceta incotro. Nu dupa mult timp ajunse pe taramul scoicilor de piatra. Isi aduse aminte de indemnul fetei si fara a mai sta pe ganduri prinse a aduna morman multimea scoicilor. Marginile taioase ii zdrentuiau talpile,dar el nu pregeta. Mormanul se inalta cat un munte si greu ai fi putut crede ca totul fusese posibil prin munca si hotararea unui om. Stranse ultimele cochilii si cu ele urca panta muntelui. Le aseza cu migala ridicandu-si fata spre casa cerului. Lacrimi de bucurie ca putuse duce munca la bun sfarsit i se prelinsera pe obraji si se innodara in barba strecurandu-se catre pamant. De cum atinsera scoicutele, prinsera a sfarai si a bolborosi si din acele locuri incepu a se revarsa apa in valuri inspumate. Pana seara la asfintit jur imprejur cat vedeai cu ochii se intindea marea ce-si juca scanteierile de argint topit, facand carare soarelui, mandrului. Dintre unde se ivi o scoica uriasa care parca rasufla strarnind apa din jur. Cu un oftat aceasta se deschise, lasand sa se vada carnea moale si frematanda a trupului ei. Hakim se urca fara de teama si cum se aseza, scoica prinse a se misca impingand apa in valuri marunte. Se culca si adormi strapuns de osteneala. Cand se destepta, se afla pe malul marii iar valurile i se culcuseau la picioare ca niste pui ostoiti. In palma ii stralucea o perla ce amintea de urma lacrimilor sale. O privi pret de cateva clipe dupa care o puse in chimir si apoi isi strecura mana prin apa. Era rece iar la gust era ca si lacrima ce strangea putina amaraciune in causul apei sale. Umplu burduful gandind ca poate ii va prinde bine candva si pleca mai departe. Nici foamea si nici setea nu-l chinuiau asa ca-si vazu de drum intins, fara a tine cont de faptul ca soarele isi tot strangea poteca de nori pufosi pentru a-l feri de parjol si vipie. Ajunse si la marginea padurii de piatra si incepu a salta copacii cazuti la pamant si a propti crecile mai groase ca pe niste lastare. Dar din ce muncea parca tot mai mult era iar soarele cu toata fereala tot nu-l putea izbavi de caldura muncii. Curand trupul ii prinse a straluci de siragul boabelor de sudoare. Nestematele cu scanteieri de stea se lipeau de trunchiuri, lacuindu-le cu puterea magica. Cand termina de saltat si ultimul trunchi, baga de seama ca incet, incet, padurea prinde viata si isi recapa culoare. Verdele punea stapanire si inmiresma aerul. Se lasa la umbra unui copac al carui nume nu-l stia si adormi purtat in lumea visului de trilul pasarilor inviate si ele la chemarea blanda a parfumului florilor deschise. Cand se destepta vazu langa el un tufan plin cu fructe coapte si zemoase ce-l indemnau si-i faceau cu ochiul parca. Lua cateva si manca dupa care se ridica sa plece. In iarba moale si deasa, aproape de locul unde isi odihnise capul, se afla raspandit un pumn de scanteioare ce straluceau ca niste stelute. Le culese privindu-le si-si aminti de spusele fetei. Cine ar fi crezut ca munca poate naste aceste minuni ? Le puse in traista si pleca mai departe, lasand verdele stapan peste acele locuri. Merse el ce merse, zi din seara in alta seara si din zi prin noapte iara, fara odihna, caci dorul de frumoasa impietrita era mare ca si spaima de a o pierde, macinata de harjoana vantului ce starnea nisipul supus. Si pe cum mergea iata ca ajunge si la marginea tinutului animalelor uriase. Se opri la prima forma impietrita cautand sa-i desluseasca conturul. Stranse nisipul lutos si-l inmuie cu putina apa, incercand sa carpeasca golurile lasate. Pe cand se chinuia sa indrepte nisipul lutos care se pravalea uscat pielea palmelor i se zdrentuise si mici boabe de sange se ivira in palma. Ca prin minune, lutul prinse a se lega cu acest sfant tribut si in curand in fata lui se ivi o mandra pajura cu aripile larg desfacute. Porni mai departe si in urma lui rasareau rand pe rand tot felul de animale si pasari: camila ce duce toata tristetea desertului in spate, sacalii jinduitori si hienele sovaitoare, leii ce fac sa tremure pana si nisipul la ragetul lor, strutii care-si zburataceau penele si pasarile minunate si nemaivazute, vulpi stufoase si lupi hamesiti, sobolani si soareci cat oaia de mari, catari si cai nemaintalniti si cate si mai cate. Cand ajunse la ultima forma se uita fara a deslusi ce anume trebuie sa vada acolo. Apoi inchise ochi si-si lasa mainile duse si conduse. Lutul se lipea si se prindea capatand contur si forma. Abia cand mainile ii cazura ca retezate de osteneala avu curajul sa deschida ochii. In fata lui se afla chipul inversunat de spaima si manie a celei ce era numita si renumita. Atinse pleoapa unui ochi si acesta se deschise lasand sa se vada mania ce stralucea. Odata se scutura imprastiind nori de praf si nisip si unde nu prinse a se inalta si a se umfla ca in curand se vazu in fata uriasei Doamne a dunelor, Stapana ielelor, Stima apelor si Spaima muritorilor. Cu glas de tunet aceasta i se adresa :
- Cum de indraznesti sa ma tulburi cu curajul si indaratnicia ta tinere muritor ? Au nu te-ai gandit ca nimeni nu are puterea sa ma invinga ?
- Eu am plecat in lume sa-mi gasesc tatal, sa aflu taina apei din put si a curmalilor din jurul satului.
- Dar nu te-ai oprit la a afla aceste lucruri ci te-ai pornit si ai spart stavilarul apelor redand scoicilor marea furata, ai dezlegat vraja ce impietrise padurea cu trilul pasarilor si parfumul florilor cu tot si acum ai avut curajul sa readuci la viata toate aceste uriesenii. Si ai facut totul numai ca sa ma umilesti si sa-mi stirbesti puterea.
- Daca ar fi fost dupa cum spui, de ce crezi ca mi-as mai fi dat sangele ca sa te carpesc si sa te intregesc ?
- Uiti ca asta este numai o forma in care ma manifest si in care pot apare ? Am mii de feţe pe care nu mi le cunoaste nimeni. Afla ca imi sta in putere sa ridic in inaltul cerului sau sa cobor in strafunduri tot ce viata si moartea a lasat pe acest pamant. Totul mi se supune fara a carti. Nori de nisip pot ridica zid nepatruns, valurile vantului pot invartosa, zmuci si rascoli munti, mari si deserturi intinse, ielele vantoasele pot face tot ceea ce le poruncesc. Doar un semn sa fac si totul in jur poate prinde viata sau poate murii, totul in jur se poate schimba fara a prinde de veste. Cum de ai curajul sa mi te impotrivesti ? Si cum de nu-ti pleci privile spaimantate ? Cine esti ? Din ce aluat esti facut ?
- Caci este scris « Pierde-voi intelepciunea inteleptilor si stiinta celor invatati ». Spune pot si vei putea, am fost invatat. Caci sunt un leu si nu o oaie ce asteapta sa fie manata. Iar cand leul e flamand mananca si cand ii e sete bea.
- Cine te-a invatat aceste lucruri ?
- Cel ce ar fi putut sa-mi arate mult mai multe daca nu ar fi fost rapit.
In acest timp in jurul lor prinsera a se aduna multe dintre animalele trezite la viata de Hakim. Toate isi aratau spaima si dorinta de a scapa de aceasta spaima, caci toate fornaiau si bateau din copita. Ştima isi ridica bratele agitandu-si sceptrul.
- La astfel de vorbe mestesugite vad ca te pricepi. Ce mai stii ?
- O marita Doamna, nimeni nu este atat de bun incat sa nu aiba si ceva rau si nimeni nu este atat de rau incat sa nu aiba si ceva bun intr-insul. Te rog arata-mi fata urii ca sa nu-mi fie straina, dar totusi umple-mi cupa cu iubire pentru ca si dusmanii sa-mi devina prieteni.
- Oh, cum poti rosti astfel de vorbe mai spuse ea si prinse a se macina si a se schimonisi ca roasa de mii de chinuri. Piei din fata mea.
- Voi intampina fiecare zi cu iubire in inima. Iubindu-i pe toti cei din jur stiu ca nu pot avea dusmani.
- Vai tie, mai apuca sa zica.
Tot atunci ridica sceptrul ca si cand ar fi dorit sa loveasca. Dar multimea animalelor si pasarilor prinsera a scurma in trupul ei ce se faramita si se imprastia, nisip purtat de vant. Incet incet trupul ei uriesesc se topea ca pojghita inghetului din noptile desertului. In curand nu mai ramase decat capul cu ochi deshisi si sfredelitori. De pe buzele inghetate in moarte se rostogolite ultimile soapte « pastreaza cu sfintenie lucrurile pe care le poti darui din toata inima in acelasi timp pastrandu-le : un cuvant bun, un zambet si o inima recunoscatoare caci acestea sunt armele cu care m-ai invins fara a banui macar ».
Hakim privea si nu-i venea sa creada. Era cu putinta ? Numai atat ? Cine ii va mai descifra acum toate tainele nedeslusite ? Cazu in genunchi aducand ruga de multumire si recunostinta, dar osteneala ii ingreuna pleoapele si capul si cazu la pamant secerat de somn greu. Cat timp dormi nu putu afla dar cand se trezi mainile ii erau curate si nu se vedea nici o urma din chinul si ranile trecute iar in palma ii stralucea o boaba sangerie din rubinul inimii si al vietii. Nu se vedea nici o urma din animalele uriase iar din spaima de cuptor a desertului nu se mai zarea nimic caci iarba deasa si inalta se strecura pana hat departe printre copacii uriasi ce-si ridicau bratele sprijinind cerul. Se ridica sa plece si atunci baga de seama ca din tot trupul Doamnei Dunelor mai ramasese o mica ridicatura de nisip ce ascundea o forma de piatra ca un catafalc. Se apropie si vazu ca intr-adevar era un sicriu bogat din piatra, placat cu nestemate si aur. In sicriu nu era alta decat Zana, Preafrumoasa, Domnita si aleasa inimii, care purta somnul mortii si al impietririi pe chip. Prea multe taine pentru un suflet muritor isi zise. Saruta buzele impietrita dupa care aseza boaba de rubin a vietii pe sanul impietrit. Scoase floarea de margaritar daruita de Zana Scoicilor si o aseza pe buzele impietrite ca un ultim sarut iar pulberea scanteioarelor ce straluceau ca niste stelute o presara peste tot trupul impietrit. Mai privi odata chipul drag pentru a-l pastra viu in fata ochilor si se intoarse pentru a pleca in lume sa afle taina ce-i inchidea in impietrire pe aleasa inimii. Un clinchet si o rasuflarea usoara il facura sa se intoarca. Ploapele delicate ale fetei se zbateau usor, aripi de fluturi speriati. Hakim se apleca si o ajuta sa se ridice. Fata suspina adanc si deschise ochii privind in jur. O culoare delicata ii impurpura obrajii. Pleca ochi si isi indrepta o suvita ratacita pe frunte. Fara a ridica ochii sopti:
- Fie ca cerul sa nu te lase sa te abati de la judecata-ti dreapta. Si te rog bunule Hakim iarta-ma pentru toate greselile mele si nu ma pedepsi pentru greselile si rautatile altora.
- Floarea mea de iasomie, cum poti rosti astfel de vorbe. Buzele tale n-ar trebui sa stie decat de alintul soaptelor inmiresmate. Nimic nu mi-ar stat in cale si as fi facut totul pentru a te scapa de urgia impietririi. Fi buna dar si lamureste-ma te rog de ce toate aceste minunate intamplari si peripetii ? Poti sa ma ajuti sa aflu ce s-a intamplat cu bunul meu tata ? Unde se afla el acum ?
- Fi linistit voinice. In aceste clipe, tatal tau se afla acasa mangaindu-si si imbarbatandu-si sotia ce nu l-a uitat atata amar de timp. Tot satul il asteapta si vrea sa-i sarbatoreasca intoarcerea. Dar nu uita ca bucuria nu poate fi deplina fara tine.
- O Floarea mea de lotus, sti ca imi este greu a pleca fara tine, bineinteles numai daca te invoiesti sa ma urmezi. Caci buna mea Stapana, de cand te-am vazut inima mea nu bate decat pentru tine iar in fata ochilor nu am decat chipul tau delicat.
- Stii bine ca nu voi urma pe altul tinere Hakim, caci sunt jurata celui ce ma va scapa de sub vraja grea.
- Hai dar sa ne intoarcem in sat si pe drum imi vei povesti toate cele taine si minunatii. O Blanda mea Adiere de Portocal iarta indrazneala si nestiinta mea dar cum oare poti merge ca nu am nici baldachin sa te feresc, nici cai si nici camile ca sa poarte pretiosul tau trup. Cum oare vei merge ?
- Asa cum tu ai putut indura atatea la fel voi face si eu.
Se ridica fata si pornira incet, fara graba spre zarea strabatuta de culoarea virtii data in parg. Nu facura trei pasi si in fata lor aparu ca din senin Pajura maiastra, uriasa uriaselor. Isi desfacu aripa ca o scara si cu capul plecat ii impingea usurel pentru a se urca in spatele ei. Urcara aripa ca pe o scara imparateasca si ajunsi sus gasira un mic baldachin pregatit pentru ei. Nici nu apucara sa se aseze bine ca mandra pasare isi intinse aripile si intr-o clipa se aflau in inaltul cerului la portita soarelui. Vantul prinse a adia si a rascoli aerul incins racorindu-i asa incat nu simtira valtoarea infocata a razelor soarelui, soarelui maritului. Atunci fata prinse a-i povesti tot ce se intamplase cu ea si cum fusese rapita de la sanul mamei sale. Caci Uriasa se temea de frumusetea si puterea dragostei sale. Cum fusese adormita si inchisa in pestera palat si cum o trezise Zana Mezina pentru a putea raspunde numai la trei dintre intrebarile lui dupa care sa se prefaca in stana de piatra. Cum il asteptase sa vina caci stia ca el si numai el poate sa-i vina de hac Vrajitoarei. Spunand toate acestea, fata isi lasa capul pe pieptul lui si inchise ochii. Hakim indrazni si-i mangaie parul de aur topit ce se rasfirase ca o boare de soare poleit. Cand termina de povestit iata ca vazu in zare si satul inconjurat de armata uriasa a curmalilor. Cu batai domoale de aripa mandra pajura se lasa la marginea satului. Astepta ca cei doi sa coboare din baldachin si cand fura inaintea ei lasa sa-i scape o lacrima care sfaraind se strecura in nisipul uscat. In acel loc prinse a se inalta un palat cu totul si cu totul de aur si argint batut cu praf de nestemate. Curtea stralucea ca un curcubeu sub perdeaua stropilor fini de apa ce se revarsa din fantanile scobite in carapace de scoica uriasa iar in tot locul se aflau pomi cu frunze de aur, argint si arama ale caror fructe straluceau in toate culorile nestematelor. Triluri fermecate faceau sa tremure aerul ca o panza subtire. Hakim si frumoasa lui Fatima ramesera inmarmuriti nemaistiind ce sa spuna. Atunci Mandra Pajura vorbi cu glas omenesc si le multumi pentru ca scapasera tinutul apelor, tara padurilor si regatul animalelor de sub puterea Vrajmasei iar toate cele ce se vedeau nu era decat semnul lor de recunostinta. Spuse aceste vorbe si se ridica in inalt, facandu-se mica si tot mai mica pana cand disparu printre nori pufosi. Hakim si Fatima pornira catre sat dar dupa cativa pasi se oprira caci multimea satenilor in frunte cu Talida si tatal sau Hamid venea sa vada minunea acelui palat care rasarise ca din pamant langa satul lor. Lacrimi de bucurie izvorara si multa vreme vorbele nu-si gasira loc printre ei caci bucuria era mult prea mare. Cand bucuria revederii se mai domoli, din palat incepura a iesi fete maiastre, slujnicele Fatimei, ce prinsera a intinde mese imbelsugate si a pofti pe toti sa se aseze iar apoi fiecare prinse a povesti toate prin cate trecuse. Multe zile si multe nopti tinu ospatul. Talida si Frumosul ei hamid se retrasera bucurandu-se de pacea si linistea batranetilor iar Hakim si Preafrumoasa Fatima carmuira multa vreme cu iubire, dreptate si cinste. Chiar daca vremea lor e demult apusa, ei inca se mai preumbla printre trunchiurile batute in nestematele noptii. Poate ca si acum batranii se mai aduna la marginea satului, printre curmalii plin de rod dulce la o ceasca de ceai aromat si inca mai stau si povestesc minunile petrecute pe vremea lui Hakim si a preafrumoasei lui Fatima, printul cu inima de aur si zana cea inteleapta, caci cine poate stii cate s-au mai intamplat cu adevarat.
Dar daca mai aveti putina rabdare o sa ma intorc ca si bunul meu si sigur nu o sa vin cu traista goala. Cate zile insorite atatea nopti povestite, cate zile-s fara nor atatea povesti cu spor, cate zile adunate atatea povesti uitate. Si-am aflat ca nu-i usor, sa torci vorbele cu spor, sa le-aduni in ghemusoare si sa tesi povestioare. Cica e mult mai usor sa croiesti cate-un covor sau carpete fermecate, sa te poarte hat departe, prin palate luminate si prin hrube intunecate. De vorbit am mai vorbi si poate-am mai povesti dar mos Ene a venit si cu el nu-i de glumit. Caci si maine este-o zi si tot om mai povesti, ne-om vedea si maine seara cu-o poveste rumeioara, gata scoasa din cuptor cu miros aromitor, numai s-o asculti cu spor.
Si-am pus traista de-a spinare si-am plecat in lumea mare la copacul laudat cu povesti dulci incarcat. Si-oi lua cat oi putea si la voi m-oi inturna ca s-avem ce degusta.


(Foto: Oaza de palmieri - Douz “Poarta Desertului” - silvia-iordache.blogspot.com)