o călătorie de o mie de eternităţi începe cu o banală moarte

moartea cu nenumăratele-i veşminte şi înfăţişări

este declarată cea mai mare seducătoare a tuturor timpurilor

căreia nu-i scapă nimeni şi nimic

o vezi cum se strecoară-n pat lângă tine

sorbindu-ţi lumina din ochi

şi ultima răsuflare într-un lung sărut

se-aşează tăcută la masă cu tine

împărţind pâinea şi vinul

până la ultimul dumicat de aer

îşi pune centura, închide ochii

bagă cheia-n contact şi-apasă pe acceleraţie

lăsându-ţi o ultimă secvenţă în derulare

şi mai e moartea frumoasă

de care te rogi, dar care trufaşă pleacă cu altul

pentru că tu nu ţi-ai terminat pedeapsa

moartea e una şi aceeaşi

numai că fiecare o trăieşte în felul său

bucurându-se astfel de inefabilul propriei creaţii

omul celor o mie de inimi

unde-ţi va fi iubirea acolo să-ţi fie şi inima

si peste tot răsăreau noi inimi

un om o inimă, o carte o inimă, o poveste o inimă

un cuvânt o inimă, un surâs o inimă

o tăcere o inimă, un nor o inimă

o casă, o stradă, o frunză

o rază, un sunet

un bocet

c-aşa-i în viaţă: unele cresc, altele descresc

dar fiecare bate la unison cu celelalte

până când rămân

chipul şi inima

gândul şi inima

inima şi....

linie continuă

the last song...

take my hand

together we can write

another end

the black widow

show forbearance

and the art of seduction

experience does not matter

and nor the desire

she is the expert and you can not escape

când aripile nu te mai ajută

visele ca si speranţa mor ultimele

numai că spre sfârşit ajung să se târâie prin colb

trasând frontiera însângerată

a ispirilor sălbatice

aş fi putut

dar...

aripile mai bat odată aerul

cerul sfâşiat de durere

priveşte căderea

moartea

reverberează

trădând locul gol

poetul sinuciderilor asistate

pare incredibil, dar primul cuvânt pe care îl învăţăm este nu

nu face, nu pune mâna, nu rupe, nu sparge, nu trage, nu ţipa, nu plânge, nu mişca

şi sub zodia lui nu fiind, uităm să apreciem frumosul, viaţa, viul

pregătindu-ne de timpuriu către moarte

şi pentru că nu ne însoţeşte până la capăt, câine credincios

o să ascundem faptul că nu vrem să murim singuri

spaima de-a intra într-o lumină de da

ne sugrumă, ne sleieşte

ne omoară

de aceea, fiecare îşi doreşte lângă el

în clipa cea mare, un poet

datoria lui e să culeagă toate clipele

să le toarne în cuvinte frumoase

jerba ce se va arunca în groapă în văzul tuturor

să se ştie că a fost om de vază

partea dureroasă e că tot mai des

ideile, versurile, rimele

mor fără nici un poet alături

să le încrusteze în carnea viitorului

cu toate astea

prin lume mai zăreşti

câte un rătăcitor ce-nchide ochii poemelor

„gol am ieşit din pântecele mamei mele...”

şi vom muri dar cine ne va mai elibera?

noaptea cea mai lungă începe cu o explozie de bucurie

vom putea dormi mai mult - e visul celui care a dormit o viaţă

tăvălit prin geruri, arşiţă, noroaie şi batjocuri

şi mai ales, îndemnat la nefiinţă

şi la aşteptare

celui ce îi intră aşteptarea în sânge

ori de câte ori va adulmeca vânt de libertate

va avea o cădere de tensiune

sau de calciu

dar până la urmă

tot cădere se cheamă că este

cu sau fără lăsare de sânge

biciul se-ncolăceşte în jurul visului

creând spirala adn-ului

ce s-ar face omul fără coşmarul cel de toate zilele

şi fără zoaiele turnate-n cap

pe post de gândire

gata mestecată?

"... şi gol mă voi întoarce în pământ!”

casa cu visele sparte

fiecare intră-n lume ţipând

e un dat al firii

apoi începe să-şi calce-n picioare dorinţele

să le frământe cu lacrimă şi cu sudoare

şi din lutul acela viu

croieşte cărămizi,

le înşiră de-a lungul

şi de-a latul

şi le coace domol la focul aşteptărilor

pentru că speranţa

se ştie că moare ultima

iar la sfârşit

care cu o bojdeucă

care cu vilă sau cu un palat

dar lipită de retină

rămâne imaginea ultimului vis

ce n-a mai apucat să vadă lumina

cât erai încă în viaţă

şi uite aşa

se umple lumea

şi se surpă

sub greutatea aşteptărilor

case cu ochii scoşi

şi fără vise

lunga clipă a morţii

să mori încet ca o zvâcnire de albastru

să te scufunzi ca rosul în tăcere

lumina să te ţeasă în cocon de aur

şi noaptea să te cearnă-ncet, alene

marea istovire

in fiecare om se-ascunde-un Mengele

asa cum luna isi ascunde fata-nsingurata

Doamne multe-ai mai lasat

pentru omul apasat

si multe ai mai croit

pentru omul ostenit

daca ploaia ar avea gheare

toti copacii ar umbla cu ochii scosi

ploua Doamne si mai spala

raul care da pe-afara

ploua si ne primeneste

si-n lumina ne-nveleste

irosire

morile de vânt cu braţele căzute la pământ se roagă

vântul căzut în ispita rătăcirii a uitat drumurile

soarele se pare că nu simte prea bine

căzând într-o ceaţă

a nepăsării

aripile bat aerul gol

fără a găsi spijin ideilor

pământul se crapă lepădându-şi apa

iar focul se-ascunde-n uitarea tăciunilor mistuiţi

singur, verdele crud multiplică întrebarea

eu cate frunze mai rezist?

fulguiri de primavara

coboara sfintii imbracati in floare de salcam

si cerului aduc prinos de miere si tamaie

pamantul candele aprinde in castani

rugandu-se de rodul cel de maine...

***

se spune ca imbratisarile neindraznite

in berze se prefac sa nu se piarda dorul

si primavara o vestesc in zbor domol

celor ce de imbratisari au fost lipsiti

dar cred ca fara berze-n drumul lor ceresc

ne-am stinge-ncet de dorul primaverii

***

un om priveste noaptea din cer

o mama priveste noaptea din somnul copilului

eu privesc noaptea din sufletul meu

tu privesti noaptea din ochii mmei

numai Calea Robilor, plina de lapte

ca un san aburit

priveste dincolo de lume, de noapte, de mine...

fapt straniu

mi s-a întâmplat ceva neobișnuit:

m-am trezit ca mâinile îmi transpira vise

visez cu ochii deschiși la o înghețată

și dinspre degete îmi vine o aroma de vanilie

visez la iarna și la săniuș

iar degetele mele aduc aproape taina zăpezilor și-a brazilor

acum îmi e și frică să visez

pentru ca degetele mă pot da de gol

gândindu-se că banii nu au miros

dar stau și mă întreb,

iubirea ce miros are?

ceva

omul în nestatornicia lui

nu caută lucrurile acolo unde sunt

el inventează cuvinte cu care ascunde realitatea

aşa cum umbra ascunde urma

şopteşte-i cuvântului .. nu ştiu ce-am fost

şi-ţi va răspunde ostenit... ce-am fost

pentru că ecoul nu răspunde

oricum

şi mai ales

nu reflectă tăcerea

triptic - bătrâneţe

final

azi mă doare un cuvânt

mâine o să mă doară o frază

poimâine o să mă doară toată rostirea

şi uite aşa vine bătrâneţea

ca o epopee ori saga

în care zilele se întrec

să se facă noapte

sau moarte

necunoscut

un cuvânt al nimănui

venind de cine ştie unde

s-a oprit în faţa mea

şi mi-a surâs

noaptea e lungă

luna ne-aşterne

şi între noi

se naşte o poveste

poate aşa e datul

omul şi cuvântul

fără vorbe

viaţa, un caiet deschis

cu file albe

pline de cuvinte albe

şi tăceri la fel de albe

presărate ca puncte, puncte

la un moment dat

coperţile se rup

şi întunericul se prăvăleşte

acoperind totul

cu liniştea lui

cu noaptea pre noapte călcând

mi-ai cerut să-ţi aduc un ban de aur

şi-am plecat călcând colbul zilei

cu cât urcam suliţele cerului

soarele se strângea

subţiindu-se

până mi-a-ncăput în palmă

şi l-am ascuns în sân

mi-ai cerut să-ţi aduc un ban de-argint

şi noaptea se strângea sub mine

adunându-şi stelele

şi sânul ei era o mare de lapte

dulce ca-nceputul

iar luna se topea de fericire

strecurându-mi-se ban de-argint în san

apoi mi-ai cerut să-ţi aduc un ban de aramă

dar ziua nu mai avea soare şi umbla de bezmetică

nopţii îi secase izvorul laptelui

şi nici eu nu mai ştiam pe cine să caut

bocancii mei străbăteau lumile

de la un capăt la altul

fără să se uite

pe unde mai calcă

alte... fulguiri

 oras dezolant

ploaia numara trecatorii absenti

cufundati in trista orbire

plini de neputinte

autobuzele clampane inghitind in sec

baltile-si trag sufletele

déjà ingropate

cainii lipaie zoaiele zilei

ciori intrate la apa

anunta posibile dezastre

in timp ce frunzele

se trag ostenite in muguri

asteptand un pasaport cu viza de emigrare

peisaj

leagana-te suflete

carma franta, panze smulse

trupul sfartecat de spasme

ratacind intre un ieri obez

si un maine inconstient

cu cenusa netoarsa

din cauza ploilor de cuvinte

debut

intreaba-ma orice doresti

dar nu-mi cere lamuriri despre primele cuvinte

lasa-ma sa le stiu peirdute

alergand prin lume

asemeni hotului

ce-si vaita pagubasul

sugestie

priveste-ma ca pe-ultimul cuvant

rece-n adanc, fierbinte pe afara

neterminat si transparent

ca un cuvant imprumutat

nascut cu mult inainte de a ma naste

traitor in amurgul timpurilor

deplangand pustiirea

si uitarea

cine e chipul tau

cum de-ai ratacit in adancul linistii mele

unde nici macar sufletul nu indrazneste sa intre

te-au prins in mreje cantecele nerostitelor

sau tacerea te-a ademenit

hotul de litere

cineva se joaca la supapa de siguranță

o deschide și literele se scurg ca orice gaz incolor și inodor

iată ca în sfârșit am aflat cauza acestei sărăcii

lucru nemaiîntâlnit în analele tăcerilor

cărțile mele nescrise

sunt cu totul altele decât cele ce-ar fi putut fi scrise

fiecare pe trotuarul destinat

așteptând sa poată trece strada cândva

mai bine sărac, cu litere mai puține

decât stăpân peste un harem de cuvinte fade si găunoase

(cel ce nu știe gustul buzei frematande

sa nu se laude cu schimnicia lui)

eveniment

am fost invitat la o intalnire cu poetul

dar ceva nu e clar

ori eu nu am ajuns ori el nu a venit

pentru ca m-am trezit singur in fata mea

penduland intre o mimica stupida si o tacere spectaculoasa

e clar ca nici eu nu eram pregatit sa-I ascult intrebarile

si nici el sa-mi imprumute cuvintele

cum poti ridica pod de cuvinte

intre un mut si un surd ?

tactil

mai lasă-mă să-ți mângâi visele

acolo departe de lumea dezlănțuită 

printre obcinele răsuflărilor

voi rătăci acoperit doar de roua visului

ce prinde contur și luminează

poate că mă voi rătăci

printre atâtea lucruri uitate

dar bucuria de a fi parte

acoperă teama reducându-i umbra

ca orice grădinar împătimit

voi săruta bobocul ce aduna seva-între petale

îl voi adăposti de soare și de vânt

și floarea viselor ne va purta spre altă zare

să plângem moartea dulcelui din noi

smogul ne cuprinde suflete în cămaşă de forţă

lăsând vederii cercul vânătului ostenit

am exilat iubirea dintre noi

avem butoane, prescurtări şi chat-uri dese

dar când răsare dintre aşternuturi spaima

ne agăţăm de răstignite amintiri

cândva trăiam experienţe în real

gustam, vedeam şi auzeam punctând prin voce  

tactilul era parte componentă-n ritual

intrând în viaţă cu-o senzaţie atroce

prezentul ne-amăgeşte cu miraje

trăieşte clipa la picioarele viţelului de aur

ne aruncăm cu capul înainte

şi-abandonăm tot ce înseamnă amintire

dulceaţa clipei rătăcită-i chiar pierdută

printre sipete şi clondire prăfuite

pe vremea când eram femeie

sunt atâtea lucruri pe care le-am făcut

dar au rămas atâtea nefăcute

încât nici eu nu mai disting între amintiri și déjà vu

poate că nu am avut niciodată portjartier

şi nu am fumat cu port țigaret

dar îmi aduc aminte

că-mi lăsam capul pe umărul drept

şi priveam lumea

prea goală pentru acel început

stau şi mă întreb

care lume este adevărată?

vorbind de bine

iubirea se strânge-n mine

rugându-mă s-o iau în braţe

ca prima oară

prima dată eram prea mic ca s-o-înţeleg

dar soarele mi-a deschis ochii

ploaia mi i-a spălat

şi vântul mi i-a şters

ca să pot vedea iar clar

fără poticnire

vai de cel căruia îi e dat întunericul gol

fără o stea măcar

pe care s-o urmărească

cu preţul nesomnului sau chiar al vieţii

şi mai ales vai de cel

ce nu-şi crede urechilor sau nu cuvântă

sub impulsul inimii

căci ale lui fi-vor rătăcirile

disperate

în căutarea iubirii

invitaţie

citeşte-mă ca pe o carte

nu te opri în semne, cute, riduri şi-amintiri

mi-e sufletul poveste ce se scrie

iar inima o călimară

în care-am strâns cenuşă din pustii

citeşte-mă în zori de zi

când lumea se adună dintre cioburi sparte

ori răsfoieşte-mă în asfinţit

şi-n clar de lună

tu, desprinde-mă dintre coperte moarte

descoperă-mă printre resturi de cuvinte

nu te opri la titlul mort demult

nu căuta cuprinsul şi nu te-aştepta

să vezi ce nu am putut scrie

când viaţa în tăceri trecea

privind cu detaşare

moartea nu poate fi privită,

pentru a fi înțeleasă ea trebuie trăită

până la ultimul licăr

pentru a fi cunoscută ea trebuie provocată

astfel încât

cu ultima răsuflarea să-i poți spune

sunt gata

nu am ştiut că viața-înseamnă

să poţi să dai şi să ştii să primeşti

gloanţe pentru fluturi morţi - varianta

suntem plini de inspiraţii şi odată cu aerul

tragem pe nas linia curbă a decepţiei

ce precipită întru orbirea

glonţului de-argint

orice expirare creează golul primordial

în care eclozează toate tăcerile

din care vor lua naştere

spaimele şi încrâncenarea nerostirii

cuvintele ies la foc automat

reculul scrie noi forme de comunicare

convenţional substituit

de mereea nonverbală a semnelor

dicţionarele îşi smulg foile şi biţii

cuvintele sunt abandonate pe treptele uitării

iar viitorul scormonind printre ruine

va întrebacum e sa ai fluturi in stomac?

e scris în genă...

omul e predispus la moarte încă de la naştere

dar până atunci el trebuie să înveţe

în câte feluri se poate muri

şi mai ales cum poate rata actul final

gloanţe pentru fluturi morţi

suntem plini de inspiraţii şi odată cu aerul

tragem pe nas linia curbă a decepţiei

ce precipită întru orbirea

glonţului de-argint

dacă dragostea ar pluti în aer

polen alungat de vânt

atunci fluturii

nu ar mai trebui să zboare

dând ocol întregului pământ

spaimele lor pun cătuşe grele

libertăţilor noastre adultere

cuvintele toate sunt fugărite

iar gândurile sunt pironite

pe crucea tăcerii

bezna nopţii se întinde

florile se ofilesc

din stomac nu urcă fluturi

leşuri putrede roiesc

it’s time to do

there are things about we talk

and things about don't talk

things digging the pain foundation

but which buries cries

let the world behind you

abandon this crazy earth

and go deep inside

to find yourself

maybe someone will cry

maybe someone will forgot

but for sure they will not forgive you

the power to choose the freedom

antipoezie 1

atunci când nu mai nimic de spus

sau când prea multe gânduri  te ajung

zazen i-o stare de uitare şi confort

când tu alungi sămânţa ultimului gând

libertatea e o stare nu-i o coajă de cuvânt

nu-i sămânţa de fasole ce-ti arată alt pământ

libertatea este mugur, este floare, legământ

libertatea-i sensul vieţii pecete pe al tău gând

din cuşca zilei strimte, din chinga socială

nimic nu te salvează când toţi cer socoteală

sădeşte-ţi pacea-n suflet pe pleoape cerne-uitare

şi doar în adâncime tu vei găsi scăpare

singur

deşertam cuvintele, rânduri, rânduri

şi eram mândru că mă ascultau

şi se-nşirau născând poezie

dar cuvintele erau coajă seacă

sufletul lor era mort

şi nimănui nu picau bine

credeam în ele, în puterea lor

dar orbirea îmi arăta faţa pe care voiam s-o văd

nu faţa lor adevărată

binecuvântaţi animalele şi copii

că sufletul lor nu caută cuvinte meşteşugite

spun ce e de spus

şi-şi vad de drum

oriunde ar duce

odată şi odată

să citim cuvântul pe litere:

sătul de mizeriile strânse la colţurile gurii

face gura mare cât un ooo imposibil

încât până şi sufletul năpădit

reuşeşte să-şi facă loc

ștergând urmele

ispirilor

toate la timpul lor

cu sau fără de veste

adevăruri inventate

să fie lumină!

dar pentru că nu era nimeni să aducă fosforul alb,

lumina nu s-a mai aprins în acel moment

şi istoria a traversat o perioadă incertă

până când omul

şi-a luat inima în dinţi

(de fapt muşcase din trupul vecinului de grotă)

şi a frecat două beţe până la arderea de tot

ca să se ştie ca partea bună

trebuie dată

ofrandă celui mai tare

cerul spânzură de crengile vinete de frig

şi ca să-şi treacă de urăt se dă cu capul de trunchiul solzos

făcând lemnul să sune prelung, vestind alte şi alte chestii

care nu se mai auziseră nicăieri până atunci

şi pentru că tânguirea nu avea nume

iar lemnul nu ştia cuvintele

s-a spus că cerul

şi lemnul

vorbesc o limbă străină, moartă

copacii se-agaţă de toartele cerului

încercând să-l tragă-n jos

pe pământ, să fie de-o seamă

dar cerul, în vrăşmăşia lui

muşcă degetele noduroase

şi coaja crapă fîăcând loc bobocilor

să spele cu frunze şi flori

amăgirea urâtă a iernii

undeva, într-o noapte căzută între lumi

cerurile curăţă lemnul răstignit

de toată truda

şi pustiirea

dar ce folos, dimineaţa

se freacă la ochi,

îşi trece picioarele prin rouă

şi calcă iarba

tot mai departe de casă

leprosul

ce nevoie ai de un om ca mine?

cuvintele mele sunt bolnave

tăcerile-mi zac în mizerie

visele putrezesc pe fundul desagilor

şi nici zilele nu-ndrăznesc să se apropie

dar mă urmează că n-au dezlegare

de ce-ai venit la mine?

ce pot eu să-ţi ofer?

nimic din cele ce mi-ai spus nu vreau

nici visele, nici cuvintele şi nici tăcerile nu-mi sunt de vreun folos

ce vreau eu e sufletul tău, pacea lui, umilinţa lui

lumina ochilor tăi sfâşie bezna

iar fricile fug mâncând pământul

pe tine în tot te vreau

să-mi fi şi să-ţi fiu

iar zilele tale pot aştepta la poartă

nouă ne rămân nopţile

e scris în ADN

închisoare pe viaţă.

zidurile se mănâncă în timp

lemnul putrezeşte şi el

chiar fierul se macină

numai închisoarea trupului

nu se ruinează fără de voia ei

vai de cel aruncat în adâncul ochilor

având reazem doar cerul gurii

şi cernerea tăcerilor

căci chinurile îl vor năpădi

să vezi toate ispitele dând năvală,

pe frunzele zilelor

rupându-le din tihna lor

nevinovată

poftele cu ochi lăcrimoşi şi dulci

târându-se la picioarele lui

cerşindu-şi iertarea

şi bunăvoinţa

lanţuri invizibile

reduc gradele de libertate

până la limita uitării

scrisoare

să nu te superi că nu ţi-am scris mamă

dar pe aici timpul a stat în loc şi n-am băgat de seamă

despre mine să ştii că-s bine şi nu-mi lipseşte nimic

adică dorul nu se pune, că-i din altă lume

am auzit că te pregăteşti şi tu

vino mamă că unde-i loc de mine

s-o face loc şi pentru tine

tu vină şi ne-om descurca noi cumva

că după ce-oi hodini şi ţi-oi trage sufletul

poate mergem să-i vedem pe toţi moşii şi unchieşii

să le mai stingi arsura cu veşti noi

şi vorbe meşteşugite

te pupă mama

...

Copile, timpul ţi-a trecut şi-o ultimă duminică te-ajunge

da Tată...acuma vin

serenitate

„Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!”

dar Doamne unde sunt cuvintele? şi despre ce să vorbesc?

la început am fost cuvânt aşa că n-ai de ce să te plângi
cât despre subiecte ţine de tine ce alegi

eu doar voi judeca la final

schimbă-te mi se tot spune, mi se repetă obsesiv

până la pierderea de mine însumi

până la transparenţa totală

eu, omul celofan

adună-te, poartă-te într-un singur chip

fără toate pleonasmele astea

de nu mai ştie lumea

cine eşti tu cel adevărat

alungă-te dintre cuvinte

lasă-le să respire

să te uite

să învie

cine-s ei să mă judece Doamne

dar dacă aşa e socotit

dăruieşte-mă

vas în care se scaldă cuvintele

în ambele sensuri

poveştile vin din ţara poveştilor

care nu are nici o legătură cu lumea noastră

cu viaţa asta cenuşie

în care bestiile colcăie alături

de cetele îngereşti

pentru că griul nu-i decât un amestec

dintre negru şi alb

ca atunci când ziua se-îngână cu noaptea

murdărind pleoapele

grele de atâta aşteptare

poveştile se nasc din vise nespuse

şi numai câteva

reuşesc să treacă pragul

pe care fiecare

îl bate când face marea săritură

antipoezie

dadaismul scotea cuvintele din pălărie

tot aşa cum la pumnareta-pumna-pi nu apucam niciodată sfârşitul

pentru că ceilalţi alergau deja de cuvinte bune

lăsându-mă să număr

de parcă numerele nu ar fi tot cuvinte

numai bune de făcut versuri

rupte de stereotipie

mamă ce de poezie aş scrie

unu doi trei

2015 ar fi poezia anului

dar eu nu ştiu să scriu

şi o poezie trebuie scrisă

pentru a fi citită

dar dacă nu mă citeşte nimeni

voi rămâne un necitit

şi nescris totodată

deci puteţi considera că

ne-am uitat împreună

la necitire

printre rânduri

cineva citeşte din mine

unde? cine?

acel cineva a plecat aseară devreme

atât de devreme că luna nu apucase încă a se cerne

şi a căzut în cameră pe fereastră

de nu puteam să mor de la lumina albastră

cuvintele mi s-au rărit atât de mult

că nici de-o coadă nu am avut îndeajuns

despicate la vârfuri, tocite pe-o parte

mă şi întreb dacă au fost vreodată pe-o pagină de carte

pe coate literele sunt şterse

să muşti, să împingi, să loveşti, să striveşti

cariile poartă urmele silabelor

ce-au căzut

mestecând aerul într-un ritm doar de ele ştiut

ameţitor de lent şi incoerent

ca uitarea la timpul prezent

suflete cum te prezinţi la Marea Judecată

fără dinţi, fără coate, cu pielea uzată?

libertatea ca iluzie perfectă

vorbim despre libertate

visăm la libertate

dar din păcate, libertatea nu există

ea a fost expulzată, excomunicată, exilată

pe viaţă

sau pe moarte

este deja la ani lumină,

libertatea fuge mâncând pământul

ideile gravitează în jurul ei

coadă candidă a moartei comete

atâta timp cât libertatea nu mai există

putem spune că avem

viaţă surogat

democraţie surogat

vise surogat

şi stau şi mă întreb

dacă vena poartă-n pântecele ei

sânge adevărat

sau

...

visul unei nopţi de vară

când libertatea

scurmă

coaja rănilor

cântec de dor greu

greu e cerul de urnit

când te-mbracă-n asfinţit

şi-ţi pune glugă de ceaţă

să nu-ţi fie dimineaţă

să-ţi fie doar noapte lungă

ploile să te ajungă

să te spele să te ungă

şi să te culce pe-o dungă

cu capul la răsărit

ca şi dorul încolţit

cu gândul la ce n-a fost

să dai lacrimilor rost

cu inima potolită

de uitare năpădită

posibil final

ziua de mâine ar putea fi ziua când furnicile

vor devora un furnicar de la vârful cozii până la vârful limbii lungi

încleiată în cuvinte searbede şi fără nici o valoare

sau poate la fel de bine ziua de mâine

va fi ziua când gropile îşi vor trage glugi de-ntuneric

sfărâmându-şi pietrele până la lacrimă

cu toate acestea, ziua de mâine

va fi ziua când ora trei devine ora patru

înfruptându-se cu o oră din somnul tău izbăvitor

şi totuşi...

unde se încheie

ziua de mâine?

marmură lacrimă

poate că uitarea doare

şi că moartea-i ca o floare

dar mi-e vară-înfierbântată

şi noaptea mi se dă toată

în cornet de îngheţată

cine-n lacrimă ciopleşte

cu noaptea se înveleşte

moartea-n ceruri înfloreşte

şi uitarea care doare

se topeşte din picioare

să îmi fie marmură

ziua care tremură

noaptea care murmură

din viaţă dezleagă-mă

moartea care uită-mă

îmi ascut tăcerile

şi-mi deschid uitările

ziua-n clonţ noaptea în gheare

cuibul gura mea n-o are

că-i venină şi îl doare

aprinde-ma

sufletul e o catedrala

in care arde candela credintei

cred ca vei putea sa treci peste toate obstacolele

cred ca vei putea sa uiti toate nerostitele mele fara sa suferi

cred ca viata are viitor indiferent cate morti se ridica in jur

si mai cred ca flacara candelei va reusi sa sfasie toate tenebrele

din care incerc sa scap

iscodiri 7

sa nu-ti pierzi somnul cautand cuvinte

tacerea-i mai melodioasa

din cercuri de taceri sclipeste luna

si doar o buha aripa-si intinde

oglinda lacului boboci de nuferi creste

si taina infloririi le-o sopteste

drumul iti plateste-arvuna

pentru colbu-i dus departe

sunt oameni ce admira trunchiul

si oameni ce se-nchina radacinilor ascunse

daca omul n-ar presara amintiri de-a lungul anilor

si la batranete ar rataci aceleasi poteci in afund de padure

iscodiri 6

sunt cel ce nu am fost vreodata

un bun fiu si un bun tata

pe cat de simpla e povestea

pe atat de complicata-i viata din umbra ei

fie ca ceata din jur sa fie de mii de ori mai grea si mai deasa

decat ceata ce sufletul si pleoapa iti apasa

cand nu mai ai nimic a spune

lasa tacerea-n brate sa te adune

iscodiri 5

atunci cand omul isi pierde si ultima speranta

singurul lucru care ii mai ramane e trecutul in care se poate refugia

un om fara credinta e un om pierdut

nimic din ceea ce poate/ar fi putut realiza nu este oferit ofranda

setea de cunoastere este de mii de ori mai mare decat seceta desertului

orice fraza noua e o binecuvantare pentru buze si o binefacere pentru auz

eroul care nu moare la timp

va fi tarat prin noroaiele judecatilor fara valoare

in adancuri te-ai cufundat ca sa te primenesti

din mijlocul apelor te-ai ridicat cu sarutul botezului pe frunte

iscodiri 4

trupul fara de ego e o liana ce-si taraie viata pe pamant

egoul fara trup nu-i decat scanteia ce se pierde in furtuna

in alaiul carelor alegorice modestia nu-si gaseste locul

ea spune doar: multumesc Doamne ca am trait si rasaritul asta

cea mai buna prietana

o imbratisezi cu ultima suflare

frunza nu-i sopteste coditei sa se desprinda

ea doar se lasa sedusa si purta de vant

cel ce stie sa-si numeasca fiecare zi capatul calatoriei

va fi inconjurat in momentele de singuratate de o multime de amintiri

nu foamea iti va deslusi gustul unui fir de iarba

ci bucuria unei clipe de reverie

iscodiri 3

momentul cand ziua se termina abrupt

moartea ca o liniste urcand din adancuri

dulceata unei zile de toamna

sta in indecizia frunzei

bobul de roua nu poate deslusi viitorul

el se da plecat prezentului efemer

drumul desertului se prefira din oaza in oaza

viata omului se scurge din obsesie in obsesie

cand primavara iti cade-n brate dintre paginile unei carti

inseamna ca o floare si-a ascuns moartea printre cuvinte

caile inimii nu se insotesc cu cele ale sufletului

dar nebunia umbla in voie pe amandoua

iscodiri 2

cel care cladeste cuvinte este stapanul vantului

cel care sadeste un pom devine stapanul pamantului

cometa nu se intreaba cata lume ii admira frumusetea

ea stie ca trebuie sa arda pentru a lumina bolta

apara-ma Doamne de trufia calaului

caci nu am invatat inca a muri cu demnitate

cand stelele se scalda in taceri

dorinta lumii e sa le asculte ritmurile

niciodata frunzele nu s-au plans de singuratate

caci ele se nasc impreuna, mor impreuna fara sa numere anii

soarta stejarului e sa umple pamantul an de an de ghinde

datoria unei ghinde e sa moara cat mai departe pentru a putea naste un stejar

iscodiri

in lupta dintre cunoastere si necunoastere

omul ramane prizonier fara putinta de scapare

fuga unei lacrimi trage o brazda de foc

pe cerul unei nopti pierdute-n amintiri

un drum e o viata, viata e un drum

unde sa te opresti, ce prieteni sa-ti faci?

valul cunoasterii pe cat de diafan pare

pe atat de greu este acoperind ochii speriati

destinul isi alege de fiecare data un ucenic orb

pentru ca atele trebuie sa aiba lungimea ceruta indiferent de culoare

buzele pecetluite ascund cele mai frumoase rostiri

norii calatori poarta cu ei roua binecuvantata

rabdarea e haina care-l doboara pe avantat

si-l apara de frig pe cel ce stie a citi pe indelete

frunze moarte

copacii îşi trag vălul de-ntuneric

şi-alungă luna să nu-i sâcâie a ceartă

îşi pleacă frunze pleoape să nu strângă rouă

 şi rădăcini de vis departe-i poartă

sunt nopţi când frunzele sărută luna

şi poartă-n suflet pecetea de jar a sorţii

cenuşa le îmbracă fibra-n doliu

şi pregătite-s să se arunce pradă morţii

iubitu-s-au cu vântul şi cu ploaia

şi dezmierdate-au fost în orice dimineaţă

prin moarte ştiu că duc lumina-n rădăcină

şi seva lor în muguri noi se-împarte

lepadarea de cuvinte

aduna-voi doar cuvinte

care taina stiu a tine

si-mbraca-voi o tacere

cu uitarea din morminte

m-or certa stele toate

ca le-am luat odorul scump

geaba luna-n orice seara

cerne drumuri pe pamant

pomul din intelepciune

frunzele isi risipeste

caci din moarte viu rasare

si viul o moarte creste

numai omul isi imbraca

amagirile in vise

din nimicuri taine creste

in cuvintele prezise

desfrunzirea

când cuvintele nu mai vin să ţi se aseze în poală

mici Lolite dornice de hârjoană

începi să numeri avatarurile lui Morfeu

cu care speri să treci pragul

dintre un nimic viu către un nimic mort

frunză uitată în mugur uscat

tăcerile sapă malurile

cuvintele dezrădăcinate se lasă duse de ape

şi cuiburile pier fără să afle rodirea

ferice de cel ce găseşte

bucuria de a învăţa tăcerile pe de rost

intre mine si eu

viata este o inlantuire de sunete si umbre

sunetele te spala, te curata si te aliniaza pe portativul zilei

iar umbrele se cuibaresc in adancuri

numarandu-ti bataile inimii

ticaitul gandurilor

si dezlegarea de realitate

umbrele stiu cand ti-e cald si cand ti-e bine

cand ti-e vis si cand uitare

cand ti-e greu si cand te doare

rostul lor nu-i sa aline

ci sa taie, sa dezbine

trup de suflet

ochi de limba

ca urechea sa nu planga

de atata silnicie

de taceri

de gri

de moarte

umbra vrea si umbra poate

si-n uitari ea ne imparte

ca pe norii far’ de ploaie

ca pe frunze fara vant

ce nu au loc pe pamant

de ce eu

de obicei stancile se nasc din inclestarea muntelui cu macinarea

sau se inalta din apele marilor ca o Atena razboinica

dar sunt si stanci ce-si afla obarsia in taria cerului

si gravitational cauta culoar de fuga

fara putinta de scapare

tacerile vin in valuri sa macine la urechea stancilor

care din radacini, care din trupul surd la chemari

care din aerul din jur

stancile dispar pe rand cu fagaduiala ca se vor intalni

pe o plaja pustie, cernandu-se printre amintiri

la adapost de toate urgiile

doar ieri…

unde te duci suflete?

a fost prima întrebare după ce cuvântul

s-a-ntrupat

plutind fără patimă pe-ntinsul necuprinsului

şi sufletul nu ştia ce-i stânjeneala

şi nici deosebire de creator

nu avea

şi pentru a despărţi apele

de tăria cerului

sufletul a plouat a femeie

atât cât să poată plânge nopţile

grele de preaplinul  aşteptărilor

şi ca să dea vestea naşterii

a lăsat să se despartă intunericul,

făcând loc luminii

lumea toată îmbracă haină de lumină

sămânţa plesneşte-a surâs

împletind cununa

pântecelui ce-ascunde suflete

rostogolind

mi-ai dat Doamne îndoiala toiag

spunându-mi: ia-ţi întrebările şi umblă

şi am plecat purtând zilele-n spate

aşternându-mi văzutele drept căpătâi

cu speranţa că mă cufund într-o mare de răspunsuri

întrebările mi s-au tocit

cuvintele s-au împrăştiat

ochii s-au împăienjenit

iar sunetele trec

fără să mă ia în seamă

clipele se despart alene

lepădându-mă la marginea pleoapelor

acolo unde nopţile cad în uitare

zămislind cerurile zilelor

fără-nceput şi fără sfârşit

dacă nu eu, atunci cine

să mai poarte întrebările pe drum

nevermore

nu cunoaștem nici ziua nici ora

stim doar ca suferinta cuvintului

nu se poate deslusi in culori

si nici in taceri

cerul isi socoteste banii intregi

banul cel de toata noaptea

am carui rotund acopera doar o tacere,

alungand restul cuvintelor

lumina se opreste in fata oglinzi

sa se aranjeze

putina culoare in obraji

o umbra de nor pe pleoape

si  o adiere cat sa-i dea volum

celui ce are i se vor da

cuvinte cat pentru alte doua vieti

sa poata spune toate povestile

ferice de cel de pe urma

ca lui ii raman

toate tacerile

despre început și sfârșit

am învățat sa leg cuvinte dar am uitat sa vorbesc

limba mea desena vocalele pe cerul gurii

ochii săgetau îngeri in zbor

iar sufletul alerga tot necuprinsul

am învățat sa iubesc lumina

și sa ma feresc cu teama de-întuneric

cu toate ca-întunericul mi-a făcut cuib

și răsuflarea lui mi-era cântec de leagăn

cu timpul voi reveni iar la sunete

mai grele, mai guturale, mai surde

iar întunericul ma va ajuta sa depăn

toate firele ce ma leagă de viata

nu cunoaștem nici ziua nici ora

cerul ca o recompensa

sa te afunzi in noapte ca sa ii sorbi răsuflarea

uitând ca lumina te cere și te cerne

curățindu-te de toate rostitele

asa cum Calea Laptelui îndulcește cutele cerului

Drumul Robilor spală sufletele părăsiților

adunându-le într-o singura oaste

femeie cu chip de copil și răsuflare de mugur

te strecori în suflete depanând albul uitării și rosul iertării

din caierul nopților pline de dor de mierea cerului

mărțișor cu nume de primăvara

cerul vuiește de gemetele mugurilor

ce-și leapădă înrobirea,  ridicându-se la viata

hercule distrofic

imi pare rau pentru tine, te-ai nascut prea tarziu

dar ca sa-ti pastrazi forma poti merge la sala

cei de sus au analizat si te-au iertat

au dat altora sa faca toate treburile murdare

asa ca nu mai sunt nici animale de prins

nici spaime de ucis

grajdurile au fost abandonate

dupa ce toate vitele si-au luat portia de libertate

iar firmele de salubritate igienizeaza si cosmetizeaza realitatea

taurii stau si chefuiesc uitand toate coridele

mistretii si-au facut culcus in poala legilor si sforaie multumiti

iar pasarilor stimfalide li s-au facut ratii si au dat la pace

in ziua de azi merele nu mai sunt la cautare

lumea consuma cafea verde, libarci si chimicale

pentru o silueta de vis sau pentru cresterea masei musculare

cat despre Cerber,

acesta a decis sa nu mai latre la luna

pentru ca oricum lumea in cetate e multumita

du-te hercule, ia-l si pe atlas cu tine si vedeti-va de drum

istoria asta a fost scrisa pentru oameni normali

eroii au fost... pacat de ei caci lumea uita 

timpul celor o mie de guri

armata intrebarilor s-a predat neconditionat

fara a mai astepta sosirea raspunsurilor

convinse de inutilitatea acestui demers

lumina se pregateste sa moara

surprinsa ca toata alergatura ei

nu a reusit sa biruie bezna

copacul tacerilor noastre

isi leapada cuvintele ofilite

iar rigolele se hranesc cu putreziciune

doar timpul, in slugarnicia lui

isi pleaca fata, ascunzand gura boita

din care mai picura sangele invinsilor

argus cel orb

eram spaima întrebărilor si multe au căzut

sperând sa scape neadormirii

dar sfinxul a uitat sa-mi spună ca exista un sfârșit

pentru orice creație

si ca nici măcar lumina nu scapă

din întunericul cimitirului

încet, încet, lumina ochilor se stinge

întrebările își fac semne strecurându-se pline de curaj

dincolo de numele meu plin de moarte

vârful cuvintelor mele

s-a tocit

săgețile ostenite cad

târând toată oștirea nerostitelor

în mocirla afuriseniilor

care ma mesteca

pe îndelete

as putea sa-mi arunc vocea

sa guste si ea putina libertate

dar cine îmi garantează ca voi mai auzi

măcar o litera legănată la sân

încălzindu-mi sfârșitul ?

pe trei carari…

se pare ca moirele sunt oarbe si nu stiu ce fac

una ma toarce, una ma deapana si cea de-a treia ma curma

zi de zi, si de fiecare data o iau de la-nceput, fara sa ma intalnesc

cu celelalte regrete

cand lana e buna. intr-una ma toarce

m-aduna din ceruri, din colturi de nori

si fara a mea voie in fir lung ma trage

iar fusul ma poarta mai mult prin noroi

cand lana e buna si firu-i de aur

ma deapana-n scule si-n cer e lumina

greselile noduri sub degete grele

in semne si-n piele se scriu pe-ndelete

ce-i mult e prea greu si-n taler atarna

prin foarfeci  ma trece cu-n ultim cuvant

un azi se sfarseste urmeaza-un alt maine

si-oi spune povestea in vecii de veci

departe de lume, departe de mine

lumina ma toarce si-n scul ma aduna

cuvantul mi-l curma-n stergare ma tese

n-am fost si nu voi fi eternul meu este