povestea scaunului cel rau si al preafrumosului fund de printesa

din multele cusururi dobandite
cel mai dihai iesi ca buba-n frunte
caci imparatul harsait in rele
dori din suferinta celorlalti sa se infrupte
si pentru a-si hrani pofta nebuna
el puse o zaluda zgripturoaica
sa-I mestereasca-n vraji un jilt fara pereche
ce-ar fi in stare ca sa chinuie intr-una
fundul acelora ce s-ar vedea imparatese
indiferent de-or fi muieri fete
iar dupa ce-l avu dadu in tara veste
ca ar voi sa isi aleaga nevasta-ntre neveste


(daca cineva poate sa ma ajute sa continui povestea bine, daca nu nu-i bai)

dansati?

menuetul a fost inventat
din nevoia de a purta o masca
si de a evolua elegant
intr-o societate de orbi

hai sa ciocnim un pahar
spune o masca din grupul de prieteni
dar aplauzele se lasa asteptate
atata timp cat ai mana ocupata cu masca

fi tandru, saruta-ma
dar gustul satinat al mastii
indeparteaza rasuflarea calda
si ritmul alert al gandurilor

ce faci mai copile,
de ce-ti smulgi mastile din carne
cum crezi c-o sa mai rezisti
rautatilor ce biciuie?

spatiu gol

intreaba-ma,
si toate cuvintele se vor scutura
lepadandu-si coaja groasa
a stagnarii
apoi se vos strange laolalta
ridicand
caramida peste caramida
templul ce am fost candva
gol pana la durerea ecoului

probabilitate…

tot mai multa lume
se mira ca am slabit ingrozitor
si daca nu m-as hrani, as spune
dar in fiecare zi ies in targ si-mi umplu cosul cu vorbe:
seci, goale
poate ca asa si trebuie sa se intample
dupa atatea schimbari survenite
mai ca as fi tentat sa cred
ca doar coaja groasa a minciunilor
ne mai tine in viata

impresie…

cea mai frumoasa poezie inca nu s-a scris
asa spun toti poetii si fiecare iese cu navoadele in mare
sperand sa participe la pescuirea minunata

cea mai frumoasa poezie se citeste in suflet in fiecare zi
dar din motive de limpezire ea nu se mai arata
pana cand noi oamenii vom fi cu adevarat pregatiti

cea mai frumoasa poezie
(esenta adevaratului poem)
s-a scris cu mult timp in urma
undeva, intr-o iesle din Betleem
s-a limpezit de toata tina pe Muntele Tabor
a plans cu lacrimi de sange in cea mai lunga noapte
si a sfaramat neincrederea si incapatanarea
aratandu-ne drumul Inaltarii si Mantuirii
printre piroanele infipte-n carne

aroma

iti ascultam iubirea
si sunetul se implinea rotund
sub cupola sanului tau
cautandu-ma

noaptea coboara ca o lava
cotropindu-ti pielea cu lumina ei
scrumeste-ma si pierde-ma
printre coline

jos la izvor, tacerea toarce
cum numai nisipurile miscatoare o pot face
ma agat cu disperarea nufarului
ce-si simte ranita plutirea

mono-dial

-mai spune-mi cum e dincolo te rog
-cum sa fie mama, nu stiu, e greu de spus in cuvinte
si de fapt, fiecare are drumul sau
nu seamana unul cu altul
-oare o sa-mi fie cald?
-poate sa-ti fie si sete, o sete mai uscata ca toata seceta
-ori poate ca o sa-mi fie frig?
-daca tot iti e gandul la hrana
cred ca o sa te ratacesti prin pustietatea asta
caci sufletul merge necontenit
nu se uita nici de-a stanga nici de-a dreapta

tablou

eu sunt copilul acestei case
si casa are nume de taina
care se pierde odata cu primul tipat
si-oricine vrea sa-I afle numele
trebuie sa depene firul vietii pana la ultima suflare
si-abia apoi I se da iar dreptul de-al sti
daca mai voieste.

prin fata casei se preumbla Soarele
prin curtea din spate isi face Luna de lucru
pe dedesupr stelele se strang la o claca tacuta
iar deasupra bate inima lumii
cumva mai la stanga
ca sa nu incurce lumina.

tatal meu sprijina hornul
maica mea strange talpa casei la piept
iar fratii mei intaresc peretii cu palmele lor
nimic nu se compara cu casa mea
ce lumineaza, candela in noapte.

fulguiri

soarele alearga sa-si gaseasca umbra. ce pot face eu?

cum ar fi viata daca nu m-ar haitui atatea spaime?

din toate cate le am si toate cate le stiu, inteleg ca nu m-am ridicat nici pana la genunchiul broastei.

Tsuneo aude voci, eu nici macar atat. El traieste sentimente navalnice, eu nici cu ale mele nu ma vad
Vocea din departare l-a cautat pana la marginea sufletului si a intrat sa-I dea buna seara. Desertul meu devastat inca asteapta binefaceriile ploii. Fiecare fasait ma face sa ciulesc urechile. Astept!

drumul catre fericire nu trece prin fata casei mele, el pleaca din inima mea.

floare de cires
in albe asternuturi
lacrimi tacute

gustul uitarii staruie ca zumzetul unui bondar intre petalele cazute


normele mele de frumusete m-au parasit.
-descurca-te singur au mai spus lasand intunericul noptii sa ne desparta
acum stau si ma intreb ce este frumusetea.

cine poate spune in ce consta frumusetea unui balans?

09.trecerea

hai moarte să ne nuntim
şi-n pădure să fugim
în poiana socului
în lipsa norocului

în groapă proaspăt săpată
şi cu lemne-nfiorată
cu frunzar acoperită
şi cu lumina cernită

pe braţe pragul te-oi trece
eu cel cald şi tu cea rece
s-avem zilele-nsorite
şi nopţile nesfârşite

la mijlocul locului
este vatra focului
sălaşul sufletului
şi scânteia dorului

şi în focul nesurpat
arde cruce de bărbat
scânteind până la nori
din noapte până în zori

06.liniştea din adâncuri

mă gândeam să vă povestesc despre singurătate
dar mi-am dat seama că nu ştiu mai nimic
de fapt, cine oare ştie ce-i aceasta?
omul care a cucerit Everestul
nu a fost singur niciodată
el era îmbrăţişat de gândurile celorlalţi
rămaşi în urmă să-l aştepte
omul Isus care s-a urcat pe cruce
n-a fost singur
ochii tuturor se căţărau pe trupul Său chinuit
lipitori avide de sânge Dumnezeiesc
sau poate că...da, cu siguranţă că a fost singur
măcar atunci în întunericul Grădinii
când încerca să-alunge teama şi-ndoiala
nici măcar omul ce-a rătăcit pustietatea
nu se poate lăuda ca a fost singur
pentru vorbele năşteau
sute şi mii de dialoguri cu fantasmele sale
poate că doar Omul Invizibil ştie ce-i singurătatea
el ştie ce simţi atunci când nimeni nu te vede
şi nu-ţi adresează nici o vorbă
abia atunci cred
tăcerea începe să miroasă a singurătate
scuză-mă că te întreb...
ţi s-a-ntâmplat să te trezeşti din cauza tăcerii dintr-un vis?

03.tavalirea prin iarba

striveşte roua bob cu bob, aşa-mi şopteai la ceas de taină
adună mute întrebări şi lasă luna să îţi ţeasă haină

asta e viaţa mea,
o continuă şi bezmetică tăvălire
pentru a aduna ofranda zorilor închisă-n lacrimi de rouă

cu ea vă limpezesc dimineţile
şi vă dau curaj de a merge mai departe
prin deşertul de cenuşă
zi după zi
până când fiecare asfinţeşte
în marea lui de vise

e destul de monoton...
spui, luându-ţi porţia de troienită uitare
şi pleci către un alt răsărit

02.ursitoare, ursitoare

maica mea când m-o făcut mi-o dat nume de-mprumut
să îmi piardă urmele, iele, ursitoarele

şi-o luat drumul spre pădure să am ochi ca două mure
şi-o luat drumul către munte ca să am buzele mute
şi-o luat drumul către şes din cuvinte să îi ţes
doinele, ofurile, spaimele şi visele

maică…
o luaşi pe drum în sus, către cerul de apus
unde-şi joacă horele, ielele turbatele
şi-unde calcă apăsat, după ce au descântat
ele, ursitoarele
să le-ntrebi, să le descoşi
pânza vieţii să o coşi, să aduci iar fir la fir
să mă dărui, să mă nărui
cu aur, smirnă şi mir
drumul vieţii să-l ţiu drept
să am o inimă-n piept
să am minte
liminată
nopţii să îi bat la poartă
s-o întreb de sănătate
şi să curg lin pân-la moarte
ca o apă, ca o iarbă, necosită ne-njosită
şi de stele răscolită
arsă-n doruri
trasă-n gânduri
cu moartea zidită-n scânduri

01.tipatul

am intrat timid, fără să suflu aproape
şi totul părea imens, rece şi inutil
am ripostat mut şi drept pedeapsă am primit câteva palme
atunci am ţipat
şi toti cei din jur se veseleau auzindu-mă.
zi de zi îmi luam sarcinile în primire
şi apoi îmi vedeam de treabă
fără să crâcnesc
mult mai târziu am aflat,
că din viaţă nu se iese la pensie
rareori,
câte un nerecunoscător
îşi ia lumea-n cap
şi îşi dă demisia
dar nimeni nu s-a întors să povestească
cum e…dincolo

ca să faci pasul
îţi trebuie multă oboseală, cronicizată
şi un strop de nebunie
altfel nu poţi să stingi lumina.

00. prolog

Doamne cui m-ai rânduit
şi ce am de întocmit?

o venit ziua cea mare
cu cămeşa ruptă-n poale
m-o luat în palma-i aspră
şi m-o ţâpat pe fereastră
du-te-n lume şi fă-ţi soartă
nu sta ca păcatu-n poartă
şoapte duse, vorbe-aduse...

du-te copile şi trăieşte-ţi înDumnezeirea
înăsprind cerurile cu trecerea ta...
şi plimbă-ţi unicitatea
până-n vârful dealului
la locul supliciului...

gol la inimă şi sec
vorba-n doi peri mi-o petrec
şi mă lupt cu o-ntrebare
teamă mi-i să mor sau pare
că mi-i dor de ea o viaţă
toarsă-n zile, nod pe-o aţă

Hristos se sprijinea-n vorba mea si impreuna trezeam colbul peregrinărilor...

du-te moarte nu mai sta
lasă-mă-n povestea mea
nu-mi certa cuvintele
gonind amintirile

04.scaldatoarea lacrimilor

sunt Fiul Omului şi am atâtea ca să-ţi spun
am obosit să car noian de măşti căci cel mai bine intru-n rolul de nebun
mi-e carnea piatră seacă şi crucea se usucă din picioare
cu sarea lacrimii ard totul şi mă doare

u...hăi....Doamne

mi-am bătut paru-n pământ
lăsând zilele în vânt
cercu-n juru-i am arat
nopţile le-am descântat
după care am plecat
caloian desferecat

m-am înfipt par în pământ
jumătate de cuvânt
şi-am unit prin vrerea mea
adâncul pământului cu înaltul cerului
m-am zidit scară la tine
şi mă-nalţ, să-mi fie bine
din lut sunt şi-n lut mă-ngrop
rădăcină făr de loc
vântul mă pleacă-ntr-o parte
mă închin şi te ştiu aproape
din toate câte grăiesc
mai mult stric şi găuresc
gândurile mi-au surpat
şi gura mi-au astupat
mi-au închis cuvintele
mi-au zidit privirile

zilele mi-s frunze-n vânt
răscolind cer şi pământ
surpând toate brazdele
îngropând poveştile

cercurile-n jurul lunii
mi le-au povestit bătrânii
am arat şi-am descântat
cerurile-n lung şi-n lat

paparudă rudă, jocul tău ne udă
şi ne-aduce ploaie ca să ne înmoaie
relele cu spusele, visele nespusele

când o fi vremea de dus
oi porni-o spre apus
să duc soarele la scaldă
dorurile să le ardă
să mă cearnă-n patru zări
să mă-adune-n trei căldări
cu lacrimi să mă dospească
şi-o altă soartă să-mi crească.

10.uitarea

spune-ţi numele!
şi numele meu s-a prelins tăcut din cartea vieţii
cât mai departe de urechile lumii,
speriat de atenţia ce i se acordă

numele meu s-a ascuns tremurând sub limbă
jurându-se că nu va mai ieşi la lumină
şi de atunci lumea se miră
de muţenia mea

numele meu s-a aruncat în brazda obrazului
trăind cu speranţa că nimeni n-o să-l afle
numai că rădăcinile lui
au prins curaj şi l-au dat de gol

numele meu, a plecat în lume să se regăsească
şi de atunci rătăcesc printre nume moarte
fără a reuşi să mă deosebesc de alţii

moby dick

da, din toate visele abstracte
scap, evadez, bătându-mi joc de cei mai iscusiţi
aruncători de vorbe-n vânt

măreţia omului, ispita cea făr de picior
mă urmăreşte-n van din vis în vis
răsucindu-mi harponul în coastă, dornic de sânge

nimic nu tresaltă fără aburul răsuflării mele
iar lumea s-ar cufunda în uitare
dacă n-aş despica apele cu încăpăţânarea mea

soarele se scutură de coşmarul morţii repetate
şi pleacă să mă caute
printre alte poveşti ce aşteaptă să le dărui viaţă

sunt al Tău, salvează-mă

sunt doar un perete cu trăsături umane
peste care tăcerea se aşterne în straturi

viaţa asta, amară e-o pauză între două dropsuri
încât mă-ntreb dacă merită efortul
dar drumul
drumul dintre gaura prin care cobori în lume
şi vârful rugului pe care-l ridici până la cruce
e doar vipie şi zbatere inutilă
de ce trebuie să-ntâlnesc răul?
de ce trebuie să gust pelinul?
de ce-am ucis toate speranţele şi bucuriile?
de ce atât de multe întrebări
pentru atât de puţin timp rămas…

carpe diem

Doamne, de ce m-ai dat atât de multe clipe
şi-o inimă atât de mică şi neîncăpătoare
de ce Doamne ai lăsat atâtea minuni
jur împrejur
aducându-mi ochii la orbire?

lumea spune că nu e bine să te întorci
dar nici să alergi prea mult în faţă
mai bine alegi calea de mijloc
şi te bucuri
pentru ceea ce eşti, pentru ceea ce ai

ploaie de iubire cade sufocându-mă
căldura ei macină
şi topeşte
Doamne, dacă poţi,
zideşte rogu-te vara asta aici sub pleoape

să fie...

spune-mi, ai fost vreodată sărac?
o da, eram atât de sărac încât nu vedeam decât drumuri în cer
iar aripile mă dureau până la scrâşnet.
de câte ori lăsam ochii în pământ vedeam doar negru
cu toate că lacrima curăţa locul
de toată durerea bolovanilor
visele mi-au căzut
unul câte unul
şi fantomele lor încă mă mai chinuie
dar acum,
aici,
în adânc,
nu mai ajută
şi la urma urmei
cui îi mai pasă dacă-n cer mai sunt drumuri?

trec umbrele...

Doamne, mă gândesc să trec pe la tine
mai stăm pe prispă, mai povestim de una de alta
şi mai îmi trece şi mie dorul
şi pofta de vorbă

măi copile...
ştiu Doamne, e vineri şi trebuie să...
ai atâtea de făcut
da nu-i nimic, eu stau aici cuminte şi te aştept

uite, numai bine,
până termini treburile pe-aici prin tindă
eu mă las pe-o parte
şi număr toate umbrele ce se zbat în pleoapă

astăzi

e joi, balaurul cu ochi de jar
se caţără pe hornul trupului strângându-mi soarta de gât
până când şi ultimul strop de aer cade greu
la stomac

poate că nu e prea târziu să-ţi spun
mă simt ca o bornă kilometrică rătăcind arşiţa
după-un drum ce s-a surpat în uitarea noastră cea de toate zilele
rugă zdrenţuită la capăt de arie

visele trec în viteză claxonând
dar liniştea vâscoasă înghite orice mişcare
aici, viaţa se scurge pe sens unic
cu volanul pe dreapta

din urmă, o melodie încearcă să mă ajungă
dar zbaterea este inutilă
aşa cum inutilă este şi zbaterea caruselului
între o amintire şi un lanţ ruginit

fragmente...

ardere

îmi caut lungimea de undă
pentru că, aşa cum spune la televizor
la capătul ei, mă aşteaptă cineva
împreună vom trage draperiile
şi vom număra stelele ce plouă peste tot
biete nefericite

***

gândurile mele, trenuri călătoare prin gări pustii
şuieră a moarte petse linii cariate
şi sparg tăcerile în mici fărâme
inutil de reci

nici moartea nu prea mai stă prin preajmă
tuşeşte ca o tuberculoasă rebegită de umezeală
îşi trage gluga pe ochi
şi piere cu tăcerile ei cu tot

***

cu cine vorbeşti acolo?
era o nălucă, a trecut să-ntrebe ce fac astă seară
şi a plecat, nimic deosebit...

cică...

„gol ai venit pe lume şi singur pleci din ea
din toate câte sunt, nimic nu vei lua...”

ce bine că nu mai trebuie să vorbesc singur
şi mai ales ce bine că nu mai trebuie să-mi răspund…
că până mâine este timp să vină altă zi

vorbele ce nu le-ai spus te vor trage în adânc
şi mii de cuţite vor tăia tăcerea
dar cine ştie ce dureri îţi vor fi date?

toată viaţa am încercat să plâng
dar din păcate nimeni nu mi-a spus
cum să tai fante în aerul nopţii

şi lacrimile se strâng platoon lângă platoon
umăr lângă umăr şi pregătesc defilarea
vocalelor gâtuite de consoane

nici chiar oglinda nu mă mai primeşte
şi răsuflarea-şi face pârtie la cer
gol am venit pe lume şi e timpul
să nu încurc al vieţii ciclu
şi până nu e prea târziu
să pier…

casa labirint

revin de unde am plecat
acelaşi cuvânt prins acum într-o altă frază
departe de semnificaţia de-nceput

să ridicăm o casă din cuvintele noastre
răsunau îndemnuri la fiecare colţ de revoluţie
acolo unde sângele se-nchega a zidire

şi nestatornic în supuşenie
treceam de la o tarabă la alta cercetând starea cuvintelor
şi vedeam limbile Babilonului netezindu-le asperităţile

am pus ici colo câte o cărămidă
dar meşterii nu mă prindeau în nici o echipă
şi-atunci mă afuriseau crezându-mă iscoada zeilor

urmele mele pecetluiau porţile
şi nimeni nu putea trece dincolo de mine
nici măcar vorbele măcinate de vânt

scuipările lucrătorilor şi meşterilor
îmi zideau umbrele fără a reuşi să mă jupoaie
de starea ultimului cuvânt

când vreau să mor
picioarele mă poartă către aceleaşi cuvinte
prin care cad în lume nou născut

viaţa mea se ridică, abur, deasupra zorilor
şi mă ascunde de furia celorlalţi
în labirint de rouă

„să plângi copile, să nu ţii în tine”

casa labirint

revin de unde am plecat
acelaşi cuvânt prins acum într-o altă frază
departe de semnificaţia de-nceput

să ridicăm o casă din cuvintele noastre
răsunau îndemnuri la fiecare colţ de revoluţie
acolo unde sângele se-nchega a zidire

şi nestatornic în supuşenie
treceam de la o tarabă la alta cercetând starea cuvintelor
şi vedeam limbile Babilonului netezindu-le asperităţile

am pus ici colo câte o cărămidă
dar meşterii nu mă prindeau în nici o echipă
şi-atunci mă afuriseau crezându-mă iscoada zeilor

urmele mele pecetluiau porţile
şi nimeni nu putea trece dincolo de mine
nici măcar vorbele măcinate de vânt

scuipările lucrătorilor şi meşterilor
îmi zideau umbrele fără a reuşi să mă jupoaie
de starea ultimului cuvânt

când vreau să mor
picioarele mă poartă către aceleaşi cuvinte
prin care cad în lume nou născut

viaţa mea se ridică, abur, deasupra zorilor
şi mă ascunde de furia celorlalţi
în labirint de rouă

„să plângi copile, să nu ţii în tine”

grupa mare

casa mea e o casă din inutile creioane
zidite, legate-ntre ele cu multe vorbe goale
planşeele-s făcute din pixuri fără pastă, mute
iar scările-s din tocuri cu cerneluri fine uscate-n volute
scârţâind la orice mişcare, certându-mă,
zicând că le doare

am tencuit-o cu fraze goale, uşoare,
şi am făcut şi scară la intrare
arabescurile dau bine
şi toată lumea vine
să vadă
cum pot să trăiesc într-o casă
cu vorbire la stradă

căci da, casa mea
se tutuie cu toţi trecătorii
şi povesteşte câte şi mai câte, de te iau fiorii
nu poţi să ţii nici un secret în casă
că spune tot ce-n ziduri o apasă...
în rest, ce pot să spun,
e-o casă frumoasă...

sticla de lampă

pe timpuri când pe hornul casei
ieşeau balauri adormiţi
bunica-şi pomenea toţi morţii
îşi lua iertarea din metanii
şi rezema uşorul uşii
cătând lumina ce se fulguia a sfinţi

nicicând o noapte nu trecea prin faţa casei
făr să-se-oprească-n gura sobei la poveşti
iar Buna răsucea fitilul lămpii
lăsând oglinda să răsfrângă-al său adânc

în susurul de lemne dumicate
se lasă pleoapa grea şi-nchide prinţi şi iele
poveştile nu pot şi nu vor să sfârşească
pe rugul temerilor printre pieze-rele

mai e şi mâine-o noapte
când stele pe cer
s-or strange pentru-o clacă
chiar dacă în zori pier

sa plangi copile...sa nu tii in tine...

ai auzit de omul care moare cate-un pic?
se face mic si pic cu pic
se scurge-n uscaciune si dispare
il doare oare?

am uitat...

stressul nostru cel de toate zilele
indura-te si lasa-ne o farama de timp liber
in care sa nu mai vedem cancere, aviare, gripe porcine
si tot felul de sindroame

Doctore, daca iti este mila de sufletele bolnavilor tai
(si poate ca intre timp ai uitat ca ai depus un juramant)
iarta-le lor toate analizele, arunca rezultatele
si incearca sa le zambesti uitand toti terminii

candva, poate ca nu mai departe de 50 de ani
lumea murea linistita si impacata
fara sa stie de SIDA, fara sa-si controleze glicemia si colesterolul
si fara sa stie ca stratul ozon se faramiteaza ca un cauciuc uzat

privesc in jur si vad lume obosita
vad lume satula de atatea nenorociri inventate
si mai ales, vad lumea dornica de uitare
si asta nu e bine, pentru ca numai impreuna putem reusi!

dar astea sunt simple vorbe, fara reteta si fara denumire stiintifica...

camera obscură

se făcea că moartea îmi intră pe gură
ca o ceaţă dusă de gânduri fuioare
rătăcind cusături de seară
mi-am dezbrăcat trupul să mă-ncălzesc
iar sufletul s-a desprins din cheutori
luându-şi zborul
cuvintele cu irizări fosforescente
s-au revărsat, îngânând tăceri de cascadă
cine are ochi de văzut
şi urechi de auzit
nu uită...

iată că pelicula impresionată
lasă umbrele să-şi doarmă somnul
învăluite în tonuri de lumină

de spus când şi când...

cred că nu ne-am mai scris de când lumea
şi că nu aş fi vrut, dar aşa a fost să fie,
cred că nu-s nici primul şi nici ultimul prieten
care uită

dăcă tot o să mă sui în pat şi-o să mă pregătesc de culcare
măcar un telefon să-ţi dau, să ascultăm tăcerea împreună
să închid apoi şi să-mi cânt de noapte bună
două tăceri mai lungi

ultimul mail la care nu am răspuns
s-a surpat ca un zid îngropându-mă în uitare
cu tot cu scuzele pe care n-am mai reuşit să le rostesc
şi care rod ca rugina

dacă viaţa nu a ştiut să ne facă egali
şi să ne ofere acelaşi loc pe podiumul iubirii
cu siguranţă că moartea ne va semăna
între brazde, frumos aliniate

cu siguranţă că între visele tale şi uitările mele
ansamble deteriorate ale unei ipotetice maşinării van der graaf
s-o naşte scântei moarte prematur la apariţia zorilor
când viaţa ne aruncă în acelaşi inutil malaxor

ştiu că am vorbit prea mult
dar nu aveam cum să-mi ascund pofta de a te şti aproape
atât de aproape încât să pornim o binemeritată reacţie de fuziune
şi să renaştem mai grei, mai plini de cuvinte

Rotundul

doctore, nu ştiu ce s-a-ntâmplat aseară
dar geamul meu a plecat brusc din cameră
şi luna a rămas agăţată-ntr-un colţ
de credeai că mi-am aprins lumea-n cap

drept să-ţi spun, îmi părea rău de ea,
o vedeam umflată toată
rotundă ca o lecţie de balet
şi palidă. aproape că era translucidă

Doamne ce m-am mai speriat atunci
am crezut că o să rupă din perete
sau că o să zgârie geamul
mătuindu-l cu lumina
bine că a trecut noaptea fără alte incidente
şi mai ales, bine că n-a lătrat a moarte
spânzurată cum era
sus în colţul nevopsit al cerului

ravasiri...

cei ce au otrava-n suflet
cei ce zamislesc urgie
iarta-I Doamne cu iertarea-Ti
si alunga-a mea trufie

...

credeam ca moartea doare,
nimic adevarat,
e doar o revarsare
de “am fost” in “am plecat”

Căutări...

sminteala-mi este dată ca povară
e crucea ce mi-o port din loc în loc
m-am alungat din lume şi din viaţă
cu moartea mă retrag pân’la soroc

trecutu-şi doarme somnul în uitarea mea
iar viitorul nu-şi găseşte loc
în mine naşte-moare clipa ce se vrea
o za în lanţul fără de noroc

eu sunt copacul ce-şi dezgroapă rădăcina
şi-o smulge din pământ cu gheare crengi
îmi sfâşii coaja ce-mi îmbracă aspru rana
şi trupul crucii mi-l ofer plângând

nimicul mă doboară cu faţa la pământ
dar până şi pământul se strânge-n calea mea
rostogolit prin vremi dărâm tot ce e sfânt
cu toate disperarea mi-e ispăşirea grea

incapacitate de plata

criza asta sufleteasca
mi-a dat toata economia peste cap
iar la capitolul importuri-exporturi
totul a explodat
nu mai am nimic de oferit
si nici de primit nu mai sunt in stare
sufletul meu s-a-nvaluit
intr-o membrana modificata
de atatea emostatice

din cauza prabusirii cursului
visele s-au imprastiat
cu viteza bilelor colorate
ce curg din buzunarul gaurit, iar
titlurile mele nu mai au nici o cotatie
si nici putere de rascumparare
nu mai am

declararea falimentului
e numai o chestiune de ore
sau zile aruncate la inchisoarea datornicilor
asa ca puteti pastra ca amintire
sau arde
sau arunca
toate hartiile ce le-am semnat
cu propriul sange
la bursa vietii

demult…

pleacă de-aici, ţi-am spus doar că am lepră
şi boala asta-i ca un câine, dă târcoale
mai roade-un os, mai sfâşie în carne
şi ce nu poate dovedi zvârle pe jos

te-ai aşezat în praf şi mi-ai luat mâna
şi chipul, blând mi l-ai întors ca să-ţi văd ochii
în palmă-ai adunat lacrima stinsă
iar buzele-ţi pe faţa-rană-au sărutat

e mult de-atunci, trecutul mă îngroapă
şi rana care-am fost ţi-aşteaptă mângâierea
în fiece apus mă scald şi apoi mor
cu orice răsărit în viaţă mă cobor

omul oglindă

îţi laşi mâna să cadă
şi mâna-mi cade grea
o lacrimă-ţi străluce
eu plâng de vreme rea
arunci pomană-un zâmbet
şi gura mi-o lăţesc
ţi-nfigi unghia-n carne
şi sângele-mi mustesc
reciţi fraze alese
cuvinte seci dospesc
din tot ce omenesc îi
nimic nu am firesc
tu arzi pe-altar trăirea
mimez că ard şi eu
dac-aş putea oglinda
s-o sparg, să fug departe
să scap din cercul greu
laşi palmele pe sticlă
şi-apeşi, le las şi-apăs şi eu
simţim cu-nfiorare
că tu eşti eu şi-n schimb
eu trec în locul tău...

si daca nume n-am...

Simteam nevoia launtrica sa cred. Era o arsura ce ma mistruia si trupul cerea necontenit indurare. Pacea mult dorita nu putea veni din afara. Era in mine, parte din suflet si din trup iar cerul fagaduintei ma cerceta de la ferestra cugetului. Orice flacara ar fi fost buna ca sa mistuie zgura adunata. Sufletul meu astepta cum numai savanna parjolita de soarele verii asteapta focul pustiitor si in acelasi timp de viata datator. Traznetul cade cu uruit asurzitor dar lutul nu-i raspunde, e prea multa asteptare incrancenata adunata-n seva moarta. Fulgere asurzitoare sfasie bolta si se reped haita flamanda sa muste din trupul ostenit. Prima scanteie da semnalul. Vreascul canta a moarte si poarta lumina de la punct la flacara. Rugul tremura in carnea lemnelor si cu un oftat se lasa cotropit. Limbi de foc aduna roua lacrimilor si-o poarta catre inalt...

focule, voinicule,
cearta-mi rasuflarile
spala-ma, albeste-ma
si-n ceara zideste-ma
in catuie sa m-asezi
noaptea sa o luminezi
sa ma faci scara la cer
noptii sa-i cant lerui ler

lumină de la licurici

pe buza gropii se prelinge noaptea
cu tot cu stele şi cu veghea lor
lumina-nchide ochii ostenită
şi se-adânceşte-n somnul viselor

privesc în faţă groapa nesătulă
o poartă ce mă-ndeamnă să o trec
cerul mă ia în braţe şi mă-nchină
şi ploaia i se strânge nod în piept

piciorul crucii se preface-n scară
şi împreună facem pas cu pas
las gura lumii să se-nchidă-n urmă
uitarea ţine loc de bun rămas

pe-un fir de iarbă am lăsat înscrisuri
şi visele pe-o rază le-am brodat
în rouă-mi oglindesc toată mirarea
de viaţă mă dezbrac, mă dau plecat

ecou

auzi cum cântă moartea?
cerşeşte sub ferestre
când roua se usucă
şi-n suflet e pustiu
sub văl de spaimă luna
prin cercuri se ascunde
şi candele aprinde
sub răstignite zări
mă duc, te duci, se duce
şi jalea plouă-n urmă
adie răsuflarea
şi mă petrece-n humă.

moartea bobului de grâu

cerurile s-au aprins când pământul s-a deschis
mână grea ne-a mângâiat şi-n beznă ne-a aruncat...

“mai bine să te usuci decât roadă să aduci
că roada înseamnă moarte
şi nu te-a duce departe”

aşa-şi cântau boabele speriind ungherele
căutând colţurile să nu-şi poarte morţile

în pământ m-a găzduit şi iesirea mi-a zidit
noaptea moartea mă-ncolţeşte, dar e cald şi îmi prieşte
îmi las coaja verbului ofrandă pământului
şi cuvinte rădăcini să caute-n adâncimi
din jur iau tot ce se poate
îmi prieşte dar mă doare
pân’la punctul de cedare
măa desfac şi mă strecor
răscolind pământ şi cer
căci fără soare eu pier
din ce-am fost sunt şi mai mult
şi-mi leg umbra de pământ
mă înalţ, mă întăresc
în spic verde înfloresc
şi mustesc de vorba aleasă
ca să aveţi belşug în casă
litera în mine coace
şi cuvântul nu-mi dă pace
am murit? am renăscut? altul sunt? alt început?
sfarmă-mi gândul, sufletul
ca să-ţi cuprind cugetul
se te ţes în carnea mea unde-am scris istoria

uimirea grăuntelui de nisip

dialoguri


nu ştiu de unde am venit şi nici ce cale o să apuc
ştiu doar că apa mă scaldă-n promisiuni şi valuri trec să mă sărute
visele se şlefuiesc aşa cum toate asperităţile o fac
sau pleacă să caute alte proeminenţe

marea mă alintă, în adânc mă trage
vălurind mişcarea, implacabil sens
sunetul se stinge, lumina se cerne
tăceri unduite şi eterne umbre
cu mâna-i de apăa mă strânge la piept
drumul mă petrece lin, tăcut şi drept
spune-mi unde mergem?
ce am de făcut?
toate ce mai ştiam încep ca să uit
marea nu-mi răspunde, tăcere deplină
şi căderea amplă bucla o înclină
guri deschise ritmic visele aspiră
să le toarne-n creşteri
cu cercuri de lună
spaima mă apasă, mute întrebări
scufundare lină gonind depărtări
gura-nfometată, pândă, aspirare
degete de apa, carne, înşelare
trupul se desprinde într-un spasm visat
şi în pliul moale, cad, sunt încastrat
trupul se-nfioară să mă-arunce-ar vrea
cercul se închide sunt osânda-i grea
timpul se topeşte cu-al său strai mă-mbracă
în tăceri mă-nchide placă peste placă
din mormânt de piatră
simt iar că plutesc
aer şi lumina, dar Dumnezeiesc
scoica-n valuri cade căutând sfârşitul
redescopăr viaţa, reiau începutul
lumea din adâncuri moartă-i pentru mine
în sidef, o perlă, mă întorc în lume.

solstiţiu

ai deschis uşa, m-ai îmbrâncit şi mi-ai spus: du-te!
şi viaţa se desenează pe cer cu subţirimea unui fir de paiang
rătăcind între o eternitate pierdută şi măcinarea timpului cu fiecare răsuflare
cine sunt? de unde vin? Qvo vadis Domine?
avalanşă ce mă târâie
printre furcile caudine ale tuturor tăcerilor
ochii se caţără pe bolta cerului căutând lumina
sufletul se înalţă, cum numai aerul încins am amiezii îşi face drum
către eternul şi îndepărtatul infinit
vorbele mă caută să-mi spună povestea lor
iar picioarele calcă nesigure firul ce vibrează a cădere
…
fete galbene-n cosiţe,
se aleargă înflorite
vrăjind nopţi cu vise grele
sânziene

povestea celui care nu...

m-am născut într-o lume ce-mbătrâneşte exasperant de repede
acum apare soarele şi când scriu aceste cuvinte deja e noapte grea
ca uitarea ce se naşte oarba şi moare

las deoparte primele primele file, albe
iar pentru tot ce urmează anunţul este destul de explicit: surogat
aşa am fost diagnosticat, succint,
galopant, o moarte prematură
surogatul din mine
otrăveste floarea surogat
şi aerul cu miros de pădure surogat
apa curge, cafea mult prea fierbinte ca să mai simţi gustul,
surogat scrie pe colţul lacrimii
sunetul se-ascunde jenat
căci şi-a pierdut tot cea ce avea el mai scump
primele şapte note
pat surogat,
cuvinte goale şi fără gust
trupuri ce tremură sub umbre
şi accidente astmatice
cu gust de sincopă

mă agăţ cu disperare de orice nume
sufletul, velă inutilă şi goală
atârnă ţintuit pe cruce
surogat

departe...

eu cred că…

m-am născut ca să salvez lumea
dar încă n-am aflat ce şi cum trebuie făcut
poate că o să reuşesc să salvez o bucată, o mică parte, adică lumea mea
sau poate că o să reuşesc să o salvez de prezenţa mea
pentru că de alte operaţiuni de amploare nici nu poate fi vorba
nu-s atât de flămând ca Don Quijote
nu-s atât de bătrân ca Romeo
şi nici atât de hotărât încât să ucid toţi balaurii
şi dragonii şi ielele frumoasele şi tot ce mai îmi iese-n cale
poate că o să iau totuşi un braţ de cărţi
o să las uşa către deschisă
şi-o să trec pragul,
recitindu-mă, din scoarţă-n scoarţă

habar nu am avut...

n-am ştiut...

fugeam la fereastră
dar cerului nu-i păsa de temerile
şi de toate frământările
ce mă trăgeau in hora lor dezmăţată
astăzi am plouat, ieri am adiat
mâine dimineaţă poate că o să răsar
sau poate voi cădea bucată cu bucată, lună
rătăcind cărările, norii
fuga s-a oprit in obloane
şi-mi spune povestea unei mari iubiri
din timpurile holerei
furtunile se potolesc în valuri oarbe
şi nisipul suferă că nu mai simte buzele lor



în urmă...

iubeam prea mult literele ca să fug din calea lor
chiar dacă mai priveam din dosul perdelelor
eram acolo
sufeream alături de ele
iubirea de cuvânt era mult prea mare
ca să pot trece strada
mă descheiam de viaţa şi o lăsam să cadă
vântul căuta să se culce
dar inima avea geamurile sparte
şi uşa smulsă din ţâţâni
din flăcările de odinioară au mai rămas
doar umbre dansând printre moarte cuvinte
şi era vremea holerei

libertate

m-am ridicat din colbul drumului
risipit printre nuanţe de negru
iar albul ochilor
se-nţepenise în vârful întrebării nerostite
da dragul meu, ai câştigat
acum ai libertatea de a sluji cu folos
mai zise viaţa şi se întoarse la ceaslovul ei
am ridicat pumnii
mi-am încordat picioarele
iar cerurile gurii s-au crăpat înghiţind ura
atunci, am cerut să curgă foc, pucioasă şi smoală
peste margininile pleoapelor
poţi să pleci, mi-a tăiat-o scurt,
dar ai grijă ca nopţile să nu fie mai albe
ca până acum

ajută-mă să mă ridic

mă strecor printre zile simplu muşuroi de termite
bine clădit, bine închegat pentru a rezista cât mai mult
dar limitat la înălţimea propriilor vise
ploaia îmi bate în geam
şi-mi cere un vis ca să nu mă înece
vântul mă încearcă pe toate părţile şi muşcă la rădăcină
golindu-mă, smulgând hălci de suflet
fără a mai cere voie
doar seara îmi aduce pacea
iar câteva stele miloase se opresc şi intră-n vorbă
povestind despre dispariţia viselor fără mâini
dorul de ducă îşi râde-n barbă
aţâţându-mi zădărnicia cu arsura cangei
în timp ce rădăcinile se devorează
iar calota perfectă ce sunt
ucide toate strigătele ce ard mocnit

ajută-mă să mă ridic
lăsaţi-mă să plec departe-n lume

olfactive

seara miroase a dulce-amărui
sevă rătăcitoare intre pelin, cimbru, rozmarin şi iarbă
rumegată pe îndelete de stele visătoare

noaptea miroase a leoaică tânără
tăvălind iarba şi lingându-şi ghearele
ce-au sfâşiat hălci de lumină

viaţa miroase a uitare
şi a repetitiv început
ceva pierdut între cutele aşternului
cu mult înainte de a te trezi

din tot acest ocean de urlete
te ridici, miros timid,
spălat de toate temerile şi fricile
până la adânca pierdere a identităţii

undeva, cândva

uneori ultima zi înseamnă mai mult decât sfârşitul
e un amestec de avalanşă, explozie solară, potop şi secetă
amestecate în eternitatea unei clipe, ultima
gura usucată, scutură pulberea cuvintelor
sufletul geme stins sub năvala amintirilor
inima se sfarmă în mii de ţincuşe
iar lacrimile se revarsă potopind tăcerea
ultima zi se restrânge la dimensiunea clipei
şi se agaţă cu disperare de marginile ei
carpe diem! îndemn greu de urmat
când nimeni şi nimic nu te ascultă

Vineri

mă gândeam că numai un sălbatic de pe o insula pustie
poate să se cheme vineri
şi să ajute la gospodărie făcând una alta

cerul m-a-nghiţit şi mă poartă cu el de colo colo
printre stele, vise, iubiri şi uitări
se lasă uşor, puţin mai la vale de capul bunei speranţe
şi mă cloceşte la lumina sugrumată a iernii
norii coboară, înconjură ieslea
şi se freacă la ochi a mirare

paşi de dans printre stâncile ştirbe
dune ce-şi trag broboada ierburilor peste frunte
şi se opintesc să iasă din valuri
pescăruşi, fregate şi stropi de apă
ce se stecoară printre orele ostenite

mai e o noapte până cad cu sâmbăta-n braţe

Joi

astăzi nimic nu se leagă
soarele e ocupat şi nu poate să ma ajute la spectacol
m-a lăsat sub un nor cu umbrele răscolite
clorifilă căutând lumina

ploaia se-arunca pe asfalt
într-o isterică şi inutila revărsare
iar pământul dintre straturi se spală pe faţă
şi se joacă de-a ascunsa.

iarba-mi creşte, cerul plânge
liniştea în zid mă strânge
umbra-mi iese din pământ
se lasă dusă de vânt

ce poţi spune când nu ai nimic de spus?

noaptea se strecoară în aşternutul tău
fără să ţină cont de vecini
sau de gura slobodă a lumii
te strânge între coapsele ciudat de reci
şoptindu-ţi tandru: să nu mă-ntrebi câţi m-au avut
te opinteşti, transpiri şi-adormi
gândintu-te că niciodată nu ai timp s-o domini
e mult prea nestăvilită
şi îndătărătnică
precum Catarina cea fără vină
ca încheiere pot să vă spun
că noaptea miroase a pelinşi-a mentă strivite
între două gingii dornice
de aducere aminte

miercuri

rădăcini anchilozate, pline de monturi, strivite
se târâie prin noroiul uscat
al sensurilor
cerşind puţină aromă de reavăn

astăzi mă dor toate cuvintele
şi cărămizile vechiului turn aşteaptă cuminţi
printre pietre de temelie
şi rădăcinile pierdute ale tumulilor

6 feet under
dar parcă nici pământul nu mai suportă
se revoltă-n legea lui de suflet urieşesc
măcinându-se până la fărâma sunetului

marţi

am încercat apele Iordanului
şi ele urcau pe principiul vaselor comunicante
răscolindu-mi toate meandrele şi apusurile sufletului
şi nu mai găseau necurăţenie

trupul s-a zidit în pielea lui
iar apele urcau năvalnic, cotropitor
trecând pe lângă rana din piept numită uneori inimă
şi-aruncându-se-n vâltoarea cuvintelor

gura mea, fântână nesecată
se-ntinde-arcadă peste toate câte le-a-ngropat
apă vie în deşertul chinuitoarelor regrete
oferindu-şi preaplinul ochilor, izvoarele tămăduirilor

luni

ziua de azi a-nceput bine
m-am trezit într-o postura cel puţin ciudată ca să nu spun altfel
ceru-mi căzuse-n braţe, inert şi încerca şi-mi dea de-nţeles
că doar respiraţia gură la gură mai poate salva ceva
un vis, un nor, o adiere

l-am sprijinit cumva şi i-am descheiat vipia de la gât
răsuflarea lină se rostogolea din adâncuri
aducând un strop culoare
şi-un abur pe oglinda rece
mă bucur c-am putut face ceva

ca să nu se sperie de-atâta secetă
mi-am lăsat pleoapele
cu anunţul acela scris pe-un carton decolorat
concediu de boală,
vă rugăm reveniţi mai spre toamnă

lin...

logica mea extraterestră

nu! nu e bine aşa!
şi toate piramidele s-au desfăcut instantaneu
luând calea deşertului.
Nilul şi-a luat toate revărsările
şi le-a aruncat de-a valma-n mare
iar papirusul s-a strâns până la stadiu incipient
înghiţind toate hieroglifele

de ce atâta muncă-n zadar?
şi florile s-au scuturat strângându-şi inutilitatea
în leagănul sec al seminţei
iarba s-a-ntors urmându-şi rădăcinile
în întunericul fără reproşuri
şi-n lume… a început
sfârşitul

trilurile se scutură
rostogolite prin rigolele tăcerii
lacrimile se-agaţă cu ghearele de vârful ţurţurilor
oferindu-se morţii
…”ce bine că sunt, ce bine c-am fost”
pierdut de cuvinte, o aripă frântă
rugină pe-un vârf de peniţă

Sunt zile…

sunt zile in care vremurile se dau peste cap
de doua ori sau numai odata
si ma lasa asa, de-o mirare
fara cuvinte batute-n taste
si fara chef
privind cum trece apa puntea
ziua de azi
s-a opintit sa faca o tumba
si a ramas intepenita in aceasta inserare
am ridicat-o usor
sa nu se sminteasca
si am trecut pe la dumneavoastra
sa va dam buna seara

manea

balada cocoşului de munte

lăsai soare, lăsai iarbă şi pădure şoptitoare
şi crezui vorbele-i sparte
ce mă poartă-n altă parte
în regatul bălţilor
la largul Crivăţului
cuibul nu m-a cunoscut
rădăcină n-am avut
liniştea scursă din cer
m-a vrut să-i fiu scutier
alte vânturi, alte şoapte şi alte drumuri deşarte
în regatul mărilor şi al pescăruşilor
iarba mea, nisipul lor
mistuite de un dor
de zbuciumul valurilor
du-te vreme, vino vreme
rădăcina-n aer geme
şi mă trage
la adânc
în zeflemitor mormânt

cum e Doamne ca să mori?
e ca zborul pân’la nori
şi rămas bun cum îţi iei?
fără vorbe de prisos,
ochi în ochi te oglindeşti
şi de drum te pregăteşti

aripa mi s-a scrumit
drumul meu l-am rătăcit
păsăretul îl încurc
cântul meu
jelit
pierit
se usucă-n asfinţit
îmi duc drumul-n stepă rară
ceru-l oglindesc pe seară
vorbele uscate dor
în strânsura
strofelor
şi mă salt în cerul gol
zbor greoi, suflet domol
norii fug, lumina curge
şi nimeni nu mă ajunge

dincolo de ele

am luat la repezeală o zi însorită, am tras-o pe mine
şi-am coborât în grădină
totul era perfect
iar cafeaua mă trăgea de nas, de mustaţă
şi mi se băga în gură dezinvoltă
ziarele neinventate
zăceau la umbră în aşteptare
un zumze, un ţiut prelung
şi tot cerul fericirii
s-a umplut de un nor de litere ucigaşe
ce curgeau încontinuu,
cascadă de cuvinte
nerostite
am încercat să mă feresc,
nu era loc unde să mă pot ascunde
eram expus
avalanşă de cuvinte, fraze, idei
ostenit şi agitat le-am cerut explicaţii
dar versurile curgeau fără milă
albindu-mă cu lipsurile lor
de noi poţi să ai grijă
numai de tine nu.
ce ne facem dacă tu nu mai eşti?
se auzea din spatele cascadei de cuvinte
soapta unei tăceri speriate...

printre cuvinte

viaţa mea, o grădină prin care se plimbă agale anotimpurile
răvăşind petalele amintirilor
uneori, dimineaţa,
cobor şi mă-ntrec cu propriile mele vorbe: melc melc codobelc
iar ziua mă soarbe în pântecul ei, cochilie aurită
şi mă zideşte întru uitare
sunt zile când aduc a ploaie
de mi se umflă baierele sufletului a preaplin
iar cuvintele se rostogolesc duse de vânturi reci
alteori, îmi tună şi fulger pe câte o idée
trântindu-mă arc zigzagat la pământ
şi mă scurg până la ultima rădăcină ce mă-ngână
a jale, a ort şi-a cenuşă ce-o port
sunt zile când mă lipesc
ulucă strâmbă în gardul uscat
sorbind suflul străzii şi toate şoaptele ei:
doi copii, şi-au împărţit perechea de role, el pe-a dreaptă
ea cu inima cât un purice, stângace
repezind aerul cu mâinile libere
printre hohote gâlgâite
a spaimă dusă
o bătrână îşi sprijină zilele
în albul ivoriu
traversând temătoare încă o zi
doi tineri şi-agaţă săruturi
pe-un filtru de ţigară
şi privesc, aşa departe, dincolo de zile
maşinile se strecoară printre zile
respectând banda continua
iar cuvintele-au înţepenit
lângă semafor
de cele mai multe ori
seara mă ia de urechi şi mă duce-n casă
mă ceartă, mă iartă, mă spală de rele,
cuvinte cernite adună,
mă simte
sărutul ei rece prin poartă mă trece
şi-adorm murmurând
cândva am să mă fac eu om mare
sau poate că nu atât de curând

dialog inexistent

ce mai citeşti?
nu ştiu încă, doar ce-am terminat...
ce anume?
bătrânul care citea romane de dragoste
tu îţi baţi joc de mine?
nu, de ce?
păi cine mai citeşte azi romane de dragoste?
habar nu am, dar cu siguranţă că lumea încă mai suspină
lăcrimând la o dragoste frumos ticluită
da, bine spus ticluită
dragostea nu e ca vitrina colorată de Paşte sau de Crăciun
dragostea e locul în care fugi de lume
trânteşti uşa, tragi draperiile
şi-acolo, în întunericul acela cald şi ud
te laşi doborât, în genunchi, şi fără să vrei
aranjezi ciucurii spaimelor
şi nodurile vieţii
şi asta ai scos-o acum pe loc, sau e...
nu, nu-i clocită şi răsucită
e ca ultimul abur
mai mult dedus sub puţinele lui grame
necântărite şi negândite
deci dragostea e...
ce mai contează: ridică-ţi pleoapa,
deschide uşa
lasă lumina să te spele
şi-aruncă-te-n suliţi
moartea nu doare
decât dacă o urăşti, şi ea ştie
te simte...

la umbra marelui Don

balada...

i se spunea scurt Don Bazil
şi era de loc din curtea garii din Mizil
toate trenurile treceau printre picioarele lui
pentru că se căţăra pe podul de lemn
şi toată ziua stătea şi se uita
mirat nevoie mare
şi poate puţin şui

fluiera după locomotive
excitant de negre şi de fierbinţi
într-un du-te vino de bielă-manivelă
pline de aerele ce le şuierau printre dinţi
dar lui îi plăceau mai ales osiile
date cu roşu strălucitor
şi tampoanele
ce clănţăneau uşor

chiar şi când a crescut binişor
se urca tot pe podul de lemn cariat
şi urmărea vagoanele ce-aşteptau cuminţi rândul la triat
şi pentru că era din fire curios
se lăsa pe marginea podului
urmărind câte ceva
atârnat cu capul în jos
de n-ar fi fost atât de curajos

picior drept, pod, alunecat
aerul bătut fără folos,
şi de picat a picat gravitaţional în cap
lumea s-a sfârşit cu un bang-bing fioros
şi repede s-a-ntors cu pielea pe dos
dac-ar fi vrut putea să moară
dar n-a vrut, ce folos
şi s-a tras către o comă la loc umbros

când s-a trezit, a numărat anii morţi lângă pat
a închis ochii, s-a liniştit şi-a oftat
şi a dormit dus încă trei zile şi două nopţi
cu miros de pansamente şi de ardei copţi
infirmiera făcea şi-aducea la pat o salată
era o nebunie, dulce, sprinţara şi ochioasă fată
păcat că până s-a deşteptat pe deplin
fata a fost mutată, aşa că dragostea o s-o lăsăm baltă

a ieşit din spital cu castron de metal lipit sub piele
când ploua auzea plâns de streşini grele
darabană trasă pe un portativ
când mai iute-derviş, când mai lent şi lasciv
şi nu că ar fi scornit ceva inedit
dar parcă bunătatea ideilor
condensa aşa ca aburul ţuicii
strâns pe răcitor

la fiece lucru găsea gânditor un răspuns
străpuns, pătruns, demn, drept ce mergea ca uns
se scobea în urechi, scuipa printre dinţi
şi cuvintele ieşeau, fraza după frază, aliniate cuminţi
lumea se minuna, asculta şi tăcea
repetând în surdină, cuvântele ce cădeau ghilotină
despicând tăceri umbrite şi şoapte amăgite
toate purtând marca „Don Bazil”
omul fără de minte încă de când era copil

îi plăcea să i se spună că e sfătos
şi chiar de nu făcea umbră
se-apleca bătut de soartă ca un copac pe locu-i umbros
Don Bazil, Don Bazil strigau copii închişi la azil
astăzi pe unde-o să umbli cu mintea pierdută
pe cine-o să aperi rebelă redută?
voi lua lumea asta rătăcit ou de cuc
şi oi vedea către ce cuib apuc...

şi a fost...

roşie se lasă pleoapa peste albul ce-nspăimântă
moartea-şi suflecă sutana îndeamnând viaţa la trântă

într-un fel, căzusem la pat
mă dureau toate zilele ce umblau jur-înprejur
trâgând de mine şi sfădindu-mă
pentru moliciune
şi-abandon în braţele boalei
(dar ele nu ştiau că mă lăsasem la vatră)

pe ce puneam mâna se scrumea
spulberându-se fără pic de suflare
iar apa ţâşnea abur din pământ
jelindu-şi părăsirea

mă târam după câte o frază
dar cuvintele se-ntorceau şi mă scuipau
apoi se-ascundeau prin mulţimea paginilor
fără să se mai uite înapoi

ochii s-au albit
file ce n-au trăit împlinirea cernelei
şi-au plecat să mă caute
pe lumea cealaltă, pe dinăuntru

degetele mele alunecă
pe o margine, filă ce se înfioară
şi literele cutremurate
mă poartă pe scuturi

jertfa a fost primită?
cărţile mi-au dat iertarea?
nu ştiu, dar măcar nu se mai feresc din calea mea

e cooool

cool


toată lumea se-nvârte în jurul sexului
ca un prezervativ făcut poştă şi vulcanizat
reşapat până ajunge la grosimea obrazului
ori chiar mai departe

când cineva n-are ce mânca
se găsesc destui să-i umple gura, îndesat
iar dacă altcineva flutură o părere
primeşte până la loc comanda

cuvintele pula, pizdă, fut fiecare cu familia lui de artefacte
se împart la colţ de strada sau de gură, pachete date de pomană
tronează la mare cinste asemeni sfintelor moaşte
şi se iau pe nemâncate ca anafura

mondenitatea înseamnă să stai gură cască
primind totul cu bucurie
şi oferind la rândul tău, totul
fără discriminare şi fără pudoare

sfârşitul lumii trebuia să vină pe 21 mai
numai că s-a-mpiedicat de ridicol
şi cu genunchii zdreliţi
s-a târât până la camera de gardă...a bordelului

nimeni şi nimic nu mai aude altceva decât sex
vine foametea? taci şi-nghite
până la regurgitare
şi din voma plină de consoane se vor naşte alte pule, pizde şi futaiuri...

despre mecanica cerească şi chimia suferinţei

în seara asta nimic nu prevestea toate câte se vor întâmpla
şi a fost seară, apoi a venit noaptea (fără omul negru de la ora zece)
şi luna a plecat să se-ntâlnească cu unul pe centură
fără să spună; m-am trezit cu ferestrele vraişte
şi cu patul gol…

în noaptea asta totul este întors pe dos
(cu josu-n sus sau cu susu-n jos)
aşa că mi-am dezbrăcat în silă toate cele
şi m-am strecurat în aşternut gol. numai piele
sufletul rămăsese la geam să fumeze-o ţigară
iar inima rătăcea de nebună pe-afară

pulsul alerga între două sincope
dându-mi lecţii de jogging, slabe marote
“eu mă strecor în corpi cavernoşi
ca să-mi spăl şi să-mi usc jeanşii jegoşi”
se-auzea, adiere, în trista camera mea

te-ai dezbrăcat sfioasă de toate cele
vise, cuvinte şi gesturi grele
te-ai oglindit sfioasă în luciul de sticlă
păcate uitate sprinceana-şi ridică
te-ai strecurat lângă mine în pat
tu ai oftat, eu am oftat şi totul s-a terminat

somnu-a venit cu un gust cleios
de piele crăpată la soare de sub care se ridic-o duhoare
de suflet greţos…ştiu că nu e frumos
dar decât o cană de ceai de pelin
mai bine o moarte grea, să rupă, să surpe duhoarea cea rea
şi somnul gol, fără suflet şi fără păcat să cadă-n cuvântul uitat

fără…

nu-ţi las decât două variante
să-njuri sau să plângi
cea de-a treia, creionul
o iau cu mine
departe
acolo unde drumurile
se ridică rouă
odată cu praful lunii

vizita bătrânei Doamne

bună seara!
şi camera a-nceput să miroasă a imortele şi a moarte
s-a aşezat pe marginea patului, puţin indecisă
a tuşit discret în batistă
şi-a tăcut
un timp numai
apoi am început să vorbim despre vreme
despre vremuri şi despre noi oamenii de sub ele
am trecut să te văd,
erai în drum
şi-am zis că poate ai câteva minute libere
am lăsat tastatura să răsufle
m-am întors către ea
şi ne-am tăcut, ochi în ochi
preţ de câteva morţi
trebuie să mă pregătesc?
nu fi copil
niciodată n-am intrat aşa brusc
să iau ce-mi trebuie
ţi-am spus că eram în trecere
şi şti bine că nu ocolesc pe nimeni
toţi îmi sunteţi dragi
o cafea?
mai târziu, data viitoare
atunci o să avem timp de toate
şi-o să le savurăm pe-ndelete
la o cafea

printre modele…

primul venit, primul servit…


m-am întemeiat pe-o floare de lotus
mi-am lipit zâmbetul unsuros
şi-am lăsat să mă revărs agale peste baierele fiinţei
cu toată goliciunea măririi
(de sine)

am plecat în deşert
gândint că şoaptele sacre mă vor căuta
turnându-mi în urechi nerostitul
dar toată strădania mea
s-a spulberat la prima răscolire

am căzut în patima căutării
cercetându-mă
din păcate,
niciunde n-am găsit:
smirnă, aur şi tămâie

şi-atunci
îndoiala îmi cuprinde fruntea-nfierbântată sângerându-mă cu spinii ei
iar neputinţele râd pironindu-mi palmele cu semnul inutilului
în coasta, s-a strecurat abandonul muşcându-mi inima-nfiorată
şi-acolo sus, în vârful privirii, doar eu şi vântul mai stăm

"Cred Doamne, ajută necredinţei mele"

Doamne, Tu care le şti pe toate
şi desluşeşti totul prin norii neputinţei mele
întreabă-mă dacă mi-e bine
şi dacă-mi este dor

cred că timpurile mele pleacă
măcinate aripi fără stol
cerurile se desprind a ploaie
plâng minutele şi cred că nu le e uşor

mă gândesc că toată încercarea
dată mi-e s-o port aspră cunună
sufletul mă ţintuit pe-o parte
cugetul se-nfige-n altă mână

poarta-nchisă-ascunde nepromisul
şi promisu-i ţintuit în stâlpul porţii
aşchii smulge drumu-n trupul morţii
şi în colb picură şi se stinge visul

poate că îmi este dor şi doare
poate că-ntrebarea moare-n mine
cred că desluşeşti toate câte le-ascund
şi mai cred că şti şi vezi în mine

semne...

Doamne, de fiecare dată când mă gândesc la Tine
un cerc de foc îmi încinge fruntea iar palmele mă mănâncă a pagubă
suflu rar ca sub o apăsare grea
şi parcă cerul plânge odată cu mine
nu-Ţi bate capul copile!

Doamne, sub privirile mele nunta se preface-n vin
aducând desfătare şi bucurie mesenilor
iar apa se trage-n fântâni
şi nu vrea să mă mai spele
nu-Ţi bate capul copile!

Tată, mâinile mele ard şi trupuri scrumite mă urmează
sufletele îşi scutură sandelele de praf
şi continua să predice în pustie
toate Fericirile ce le rostuiesc în vorbe
nu-Ţi bate capul copile!

Doamne, femeile se pleacă şi-mi sărută picioarele cu lacrimile lor
şi eu le-ajut să treacă hopuri
iar lacrimile bolilor se opresc în gât
scuipate cu un ignet ostenit
nu-Ţi bate capul copile!

Doamne, prietenii mă cheamă la mormântul lor
şi de cele mai multe ori plecăm împreună
lumea se uită la noi, cade a metanie
şi-ncearcă să-mi tragă disperată aerul ce-l suflu
nu-Ţi bate capul copile!

Tată, capul meu e o tufă de spini
ce striveşte măreţia golaşă a Căpăţânei
din carnea palmelor mele cresc piroane şi altele din picioare
lumea se spală pe mâini şi se leapădă de mine
nu-Ţi bate capul copile!

Doamne Dumnezeul meu, cui mă părăseşti?
- unui asfinţit rătăcit printre ruine
unei nopţi cât plecarea de mare şi unui Răsărit la porţile templului
Tată, spune-Mi T rog, ce să fac dacă-mi-e frică?
nu-Ţi bate capul copile!

grădinarul

soarele şi-a deschis ochii pe el
în acea dimineaţă a fost primul care a scuturat roua de pe cuvinte
şi soarele, beat de fericire, i-a spus:
-de azi, tu eşti grădinarul meu!
tu vei scutura ţurţurii de pe pleoapa cărţilor
tu vei plivi grădina de toate târâtoarele metafore
şi vei avea grijă de rimele mele

şi grădina se lăuda cu florile sale
căci toate porneau din preacurata rădăcină
şi grădinarul smulgea toate buruienile, şi toate sălbăticiile
ce-şi voiau un loc sub soare

pământul a-nceput să crape, să se prăfuiască
şi toată lumea nu vorbea decât de tufa ce-şi purta metaforele
departe de sălbăticia limbii

grădinarul îşi vedea de treaba lui
şi pământul murea sub inutilitate, ca o pecete arsă

eu pentru cine mai apar? se întreabă într-un târziu soarele mângâind pârjolirea versului...

fantezie de mai

norul meu cu tălpi murdare
cuibăritu-s-a-n inimă
de-ar fi cătat în oglindă
mi-aduna chipul din tină

mut rămasem mai spre seară
când pe un fir de rozmarin...
liniştea cu stele-n coarne
gărgăriţă fără pete, urcă lin şi pe-ndelete

noapte bună, somn uşor
spiriduşi şi zâne dragi
să-ţi adune visele,
să-ţi ţeasă poemele

e târziu,
hai la culcare spun minutele-ostenite
şi trăgând de limba mare
huruie că-s ruginite

ochii mi se ascund sub pleoape
şi-n urechi tăcerea toarce
noaptea pentru-a mă cuprinde
pe la colţuri se desface

până-n zori voi plânge-n voie
înmuind noroi şi ură
şi cu roua dimineţii
mi-oi clăti doi ochi şi-o gură

despre...

scrisoare...

mă bucur să ştiu că-ţi e bine
pentru că oricum nu ştiu să spun ceva frumos
şi mai ales, crede-mă
am obosit să-mi ascund tăcerile
după voalul neruşinat al prostiei şi după inutilul vorbelor

voiam să-ţi spun c-am eşuat
între pagini ce se-aleargă
şi nu mă lasă să le urmăresc rândurile
iar când le ating
se albesc, tresar şi dispar între coperţi, departe

pe aici plouă cu zile
şi anii băltesc, fără litere, morţi
unii-s curaţi oglindindu-mă
şi-n alţii mă caut şi nu mă regăsesc

dacă o să iasă soarele
o să-i pun mustaţă şi buline roşii în obraji
o să-i dau trompeta mea de tablă
o să-l trec în revistă
şi onorul o să-l primesc

mă bucur că mi-ai ascultat tăcerea
şi tocul scârțâind a vârf de noapte
cenuşă plâng ca să adun surplusul
o literă mai tremură şi moare
frunză uscată măcinată-n vânt

n-am vreme...

-ţi-am spus cum a murit...
-nu
-şi nu vrei să...
-nu
-binee...
-ma bucur

eu n-o să-ţi povestesc cum a murit speranţa
nici măcar camera n-o s-o descriu
că nu te intereseaza mizeria în care s-a sfârşit
patul schilod,
salteaua ruptă din care câlţii ieşeau în fiecare seară la sfadă
şi lumânarea ce creştea lângă paharul cu fitil
şi aer trist

nici măcar n-o să amintesc mirosul dulce
leşinăcios şi putred de la escarele urâte şi de la igrasie
şi nici de coaja trecutelor tencuieli
moarte fără pic de culoare
trecutul umblă dezlegat prin tunele
aşteptând o vorbă bună

eu nu ştiu vorbe frumoase
limba mea taie ori de câte ori o trec peste buzele arse
iar degetele
lasă urme adânci, sângerânde
cum numai varanul
şi ura mai lasă

cred că e târziu
şi-n cochilia mea picură noaptea
mă duc să-i lipesc pleoapele
şi-apoi să-nchid gura
că parcă miroase a mort
şi-a teamă...

targets

ţinte de atins

să nu mai fac umbră pământului degeaba
pentru că distrug trecerea norilor
printre pleoapele lăsate

să nu mai răsuflu
pentru că încălzirea globală miroase a iad
şi frigul din mine mă dă de gol

să nu mai ating pământul
deoarece conform ultimelor statistici
deşertificarea este un proces tot mai rapid

să nu mai scriu
pentru căp literele, cuvintele şi metoforele
agonizează cu metastaze multiple

dacă se poate să nu mai exist
pentru că oricum la o mare de şase miliarde de valuri
ce mai contează evapo-transpiraţia unui suflet?

am ajuns să zic

da, toată lumea se laudă cu memoria
fiecare îşi arată lungimea, lăţimea şi adâncimea ei
numai a mea e bicisnică,
ucigător de mică, scofâlcită şi inutilă
am s-o reneg!
mai bine fără decât cu stârpitura aia
uite: icsulică poate să reţină paragrafe şi citate întregi
sau fetele astea ale căror degete mangâie griful cât pentru trei partituri
sau doctorii care trebuie să ţină minte toate numele adunatelor pastile şi boli
pe când eu, nimic
mă rog, un nimic cu moţ
poate o culoare, o aromă cu iz de amintire
gustul amar al cuvântului
şi privirea furişată
Sfânta Lecitina
m-a uitat în braţele sfrijitului ăsta neamţ
furându-mi rând după rând şi pagină după pagină
toate cărţile citite
toate culorile amăgitor de vii
în carnea guaşei lor
mea culpa ar trebui să ţipe
târându-se în genunchi până la sângerare
şi trăgând toate lucrurile uitate
furate,
ascunse

pedeapsă:
în fiecare zi, cărămidă peste cărămidă
voi astupa fiecare fereastră, voi zidi fiecare uşă
voi sparge fiecare bec
până când întunericul mă va învălui depărtându-mă de ea
ca un uter primordial, ca o moarte fără uitare

Codex alimentarius

Ce-mi place,
Dati oamenilor posibilitatea sa se manance de vii
Si o vor face
Homo homini lupus
Nu-I decat samanta raului ce zace in om
Si nu-I trebuie mult ca sa-ncolteasca
Doar mangaierea biciului sfichiuind la urechi
Si-un branci
In rest, omul stie ce trebuie facut si o va face,
Pentru ca in orice situatie se descurca de minune, e artist
Dar cred ca voiam sa povestesc ceva…
Unde-s gandurile mele?
Au plecat?
Cineva mi-a luat sufletul si gandurile?
Despre ce vorbeam?
Rautate?
Dar nimeni, chiar nimeni nu stie ce-I aceea rautate
Ceva se rasuceste sub teasta
Ca si cum un tirbuson ar musca din carne
Incercand sa extraga…
Incercand…

Nota:
Experimentul s-a sfarsit,
Subiectul a inceput sa sufere un complex degenerative
Smulgandu-si cu unghiile
Bucati de piele, carne si os si pana si creierul
Si-l smulgea ducandu-l la gura
A murit devorandu-se
Asa ca ne vedem obligati sa continuam cu alte si alte subiecte

hai la magazin

spune-mi că mă iubeşti
sau mai bine nu,
hai să spunem ca eu scriu şi tu eşti criticul meu drag
şi amândoi intrăm în ring,
ne ştergem mucii cu mănuşile de dantelă veche
ne tragem de brăcinari, facem plecăciuni
transpirăm de doi lei, un mic şi-o bere
şi ne scobim în nas sau mai bine nu, ca tot avem manuşile acelea elegante
hai mai bine să ne arătăm bicepşii şi tricepşi şi triceratopşii
să smulgem o lacrimă de fată bătrână
că doar asta-I viaţa
o stafidă suptă şi mozolită de oricare
vrea nu vrea ea tot şi-o ia
hai să ieşim
gloria s-o împărţim
sus la magazin,
ne-ncălzim puţin
baie de mulţime şi aşa ne-om ţine
eu pe tine, tu pe mine
să ne tipărim şi să ne unim
la bine şi la rău
până când
las că te ştiu eu…

orgoliile ne vor despărţi.

din trei locuri dragi

"aş fi trecut oricum "
drumul meu duce crucea şi cuiele
mă lasă puţin în urmă dar ştie că-l ajung mereu
de obicei pe-nserat
când cad pleoapele şi mă acoperă

"asta-i tot"
creşterea şi descreşterea imperiului, brusc,
fără iubire, fără emulgatori
fără ecou
ca o brazdă netrasă

"mă bucur să aud" noaptea
când se lasă istovită alături şuierând
asta înseamnă că nu sunt singur
când mâinile astea
tremură a plâns

mi-a fost dor
atât scrie pe frunza crudului
venă şerpuind prin spatele ochiului
rătăcit prin iarbă
a somn

prietenie

cea mai curată şi dezinteresată plăcere...
Minciuna.
mai mereu eram împreună:
ne jucam, râdeam, glumeam şi ne-ncercam puterile
care doare mai tare...
şi dacă la-nceput pierdeam
am început să mă perfecţionez
să evoluez
întrecând orice aşteptare

ţările

copilăria mi-am petrecut-o jucând ţările cu Ea
desenam un cer jur-împrejur
şi-aruncam cuţitul
jumătatea mică Ei, jumătatea mare mie
şi bucăţi de noapte şi moarte treceau la mine
împlinindu-mi împărăţia
adolescenţa a însemnat sărutări furate
şi şoapte agăţate
de crengi în noapte
când orele dor
de-ţi vine să spui:
mai bine să mor
tinereţea ţâşnea din mâini tremurate
cuţit împărţind timpul
iar jumătăţile erau tot mai egale
dureros de reale
răni prăduind la drumul mare
la maturitate am uitat de Ea, iar cuţitul înfipt într-un loc ruginea
inima bătea responsabil
clădind viitor durabil
din cărţi de joc
fără full, fără careu, fără noroc
chintă spartă
vârf inutil la mijloc
acum, nopţile se ceartă pe cuţit
ce-aşteaptă să fie iar azvârlit
să-mpartă locuri şi oameni şi timp
jumătăţi inegale
cele ce-mi revin tot mai mici
iară Ei tot mai mult, jumătate din ce în ce mai mare
cineva spunea că nu e bine să joci ţările cu Ea
pentru că-i hapsână şi ia ce şi cât vrea
îţi lasă-o fărâmă de aer e drept
şi-ţi ia şi pământul
te-ngroapă, te uită şi-ţi fură
urma ce-o laşi şi cuţitul cu care-ai jucat
ultima tură

rupere

rupere

genunchii mei sprijină pământul
ţinându-l departe de zbaterea cerului sufocat
timpul îmi curge printre picioare
răsucindu-se şarpe, uitând de păcat...

mâinile mele, aripi retezate
visează să poarte tăcerea departe...
cern aerul cu disperare şi uimire
umbre ce îşi iau crucea în primire

umerii mei, avalanşă greoaie
te strivesc, răscolind trecutul
şi nici măcar ochii pioleţi
nu mai pot rezista presiunii





&

am râs de tine, te-am scuiptat
palme şi pumni în locul dragostei ţi-am dat

&

cine are părinţi să-i ucidă în gând
să nu-i vadă cerşind, un surâs, un cuvânt

&

mi-am împărţit toată gradina în patrate
reinventând albul şi negrul flăcărilor
cu iertările şi blestemele mele

punere în scenă

decoruri, costume, suflete,
totul verificat de ochiul atent al mulţimii
şi-ncadrat în limitele acceptabilului
se usucă în aşteptarea gongului

intrare prin auricul
sângerând calea,
unica,
tu,
pierdută, dusă departe
de toţi şi de toate
te laşi pe spate,
cu răsuflări sacadate
capotul are o mişcare subversivă
de tectonică a plăcilor
sufletul strigă
mintea te caută răscolind evenimente
şi ochii se-agaţă de o lacrimă
uscată viaţă
rătăcitoare revelaţie
năucitoare şi iminentă moarte
toate, prinse-ntr-o horă
mută
pierdere ce flutură
a cortină ruptă

nimicul irumpe ca iarba-n asfalt
nici rătăcit în moarte
nici înalt
cu vorbele strânse
petice-n sac
nimicul ce doare
nimicul uitat

poveste trista

iubirea ca o fugă laşă
şi ca imaginea 3D a unei case
sunt braţe ce te strâng să nu-ţi iei zborul
şi-ar vrea nici răsuflarea să nu-ti lase.

break:
aici trebuia să-ncep povestea celor mai mari iubiri
dar cum vremea poveştilor se termină brusc,
odată cu moartea tuturor viselor mele
o să lăsăm sfârşitul pe altă dată

strivit de viaţa asta nouă
alerg speriat printre secunde-trăiri
bucata fragedă de moarte
priveşte rătăcirea de sub trepte

în dreapta scara lui Iacov
acceptă înserarea
iar partea stângă-a timpului
va prelua afluxul inimii

fug şi ţipetele mele se agaţă de prima noapte
în urmă Edenul cu braţele-amorţite de durere
în faţa necuprinsul ce mă cere
ofrandă
şi între noi pământul liniştit aşteaptă


în momentul în care mi s-a interziu dialogul cu Dumnezeu
am pierdut termenul de referinţă
şi am rămas legat
cu lanţul vorbelor fade,
de lut.

Am uitat sa va spun

Cranck era profesoara mea de materialism dialectic
Si conform uzuantelor se imbraca in negru academic
Ratacind sensurile metaforice dintre a fi si a avea
Iar in cancelarie se simtea ca ultima pisica
Careia i se extirpase sensul de a fi
Asa ca ea avea mult timp
Si multe note de dat
Nimanui
Si daca povestea mea s-ar opri aici
Ati crede ca e vorba despre desacralizare
Dar actul impartirii intre fiintari si avutii se extinde
Mult in afara cancelariei, a sistemului şi a simplei clevetiri
Trecând cu mult peste marginile portretizarii facute de un prieten
Pentru că doamna Cranck
Trece maiestuoasa printre şirurile de mucoşi
Cu notele atârnând exoftalmic
De ultima bancă
Acolo unde ea îşi petrecea timpul
Ascultând prelegeri desuete
Despre culoarea muncii
Asudande de alcoov

când s-au rupt prapurii din templul

dragostea mea umblă prin lume, povestindu-se
pre sine cu sinele-n palme
şi nimic din cele spuse
nu aducea atingere şi vătămare luminii
dar oamenii nu vedeau altceva decât o cerşetoare
şi-n orbirea lor
o alungau pe la alte porţi
departe de orice suflare
iar stelele, singurele
o cerneau prin tremurul pleoapelor
noapte de noapte
şi pentru că ea, dragostea
a prefăcut lacrimile în vinul bucuriei
şi-a alinat suspinul verdelui ce se zbate-n mugure
a ridicat nădejdea din braţele morţii
şi a redat-o celor ce-o plângeau
pentru toate astea
a trebuit să plătească
şi i s-au aruncat ocări şi scuipări
întărite cu palme şi pumni
i s-au scos la lumină
toate trecerile
printre rânduri şi printre rele
şi pentru că nu i-a găsit altă vină decât
că e prea mare, ea dragostea,
a fost condamnată
la moarte
şi-au aruncat cu pietre-n ea
dar simpla lapidare nu era îndeajuns
i-au aruncat toate vorbele
şi toate urile
batjocorind-o pe drumul către ultima-ntrebare
te lepezi de oameni dragoste?
nu mă lepăd
te lepezi de oameni dragoste?
nu mă lepăd
te lepezi de oameni dragoste?
nu mă lepăd
şi pentru că lumea nu mai suporta jugul ei
au năvălit, fără de judecată
şi-au călcat-o-n picioare
sfâşiind-o, rupând-o,
în aşchii subţiri
trăiri şi simţiri
iar în asfinţit
când totu-i sfârşit
printre bale, sudoare şi lacrimi amare
sufletele s-au cutremurat
din temelii
şi s-au ruşinat
speriate în ruptura lor
şi-au plecat care încotro
cu pleoapă cernită
şi vorbă-ncruzită
şi neauzită

povestea porcului

seara, îmi las toate cuvintele şi-mi dezbrac tăcerea
în noaptea din casă, în uitare groasă
departe de lume
de ploaia cu spume, de noroaie grele
ca spaimele mele

ştiu că-i nevoie de multă dragoste în lume
dar nimeni nu vrea aşa ceva de la mine
iar lumea se uită şi râde
nu i-a venit timpul? ce dacă
tăiaţi-i calea, să n-ajungă-n poartă
iar moartea are gust de cuţit
şi de sânge-nchegat
iar timpul se-ntoarce-n apus de Ignat

disperat,
cu vise pre vise călcând
şi cu zilele-n gând
le privesc cum mor sub zoaie-n scuipat
nimic nu părea sa-i oprească
pofteau la cuvintele mele
şi viselor mele
încă în viaţă
le puneau la mormânt capac

eu nu am...

dimineţi.
ceea ce desparte o noapte de o-serare
este doar o mare rătăcită
între două furtuni
şi-atunci mă ridic din tăcere
şi mă cert pentru vânturi, pentru valuri, pentru tot

zile.
ceea ce spală obrazul cerului
este o ploaie rece
cu urme de templu
crescut din carnea temerilor
ce ne vand şi ne cumpără, pereche de porumbei, ofrandă

după amieze
pentru că strigătele mulţimii
mă scuipă cu palme şi cu rânjete
pline de spini şi urme de bici
şi ca să nu mai aud
cad sub toate crucile nevinovăţiei în colb

seri.
pentru că dealul mă poartă pe creştet
coroană atârnată-n piroane
de pânza ruptă a templului fără de ziduri
pe care o să-l ridic împotriva tuturor spaimelor
ce mă-mpung între coaste

nopţile mele
mă cer obol, pentru truda pământului
de-a păstra, acolo,
trecerea pragurilor de lumină
iar lumea îşi cerne speranţele, frământând tăcerile
strigătelor mute

Doamne, Dumnezeul meu
dă-le lor toate cele promise-n deşert
şi nu lăsa spaimele să le spele picioarele
pline de truda lepădării de lume
Amin.

şi uite, noaptea cade...

şi-atunci le-am spus să stea să vegheze alături de mine
dar vorbelor li se lipeau literele de somn
şi-au căzut care într-un vers
care într-o poveste
uitate toate în tuşul cuvintelor
ca spăimoase regrete şiroind pe obraz
iar noaptea muşca pe-ndelete
scuipând liniştea
stoarsă
de orice urmă de cuvânt

lasă-mă să te iubesc

ai intrat, te-ai aşezat pe-un colţ
şi laviţa a-nflorit toată
îmbujorându-se

timpul încolţeşte-ntre pleoape
sunetul prelung al sirenei de ceaţă
ce taie noaptea în felii egale

m-am aplecat şi ţi-am spălat picioarele
cu trei dimineţi luminoase
ştergându-ţi drumurile cu uitare

tăcerile îţi lăsau urme pe obraz
strecurându-se printre suspine schiţate
de o amintire fugară

cuvintele, cochilii părăsite
se crapă şi se macină
surpându-se în adâncul spiralei

tacâmul inutil
taie ultima bucată de iubire
în părţi egale cu iertarea

My boyfriend & I want a third to join in

îţi aduci aminte? în fiecare seară degetul tău desena toată această mantră
cu litere de foc pe lespedea goala a trupului meu
iar pielea înflorea spartă de susurul buzelor

alergarea prin iarba crudă
spărgea uimirea şi desfăcea corzile paraşutelor de frânare
atenuând efectul spaimelor clorotice

ai aterizat corect pe linia oscilantă a ultimilor răsuflări
strecurându-ţi zâmbetul printre pale elicoidale
şi tăceri sacadate

adună-mă într-o lacrimă
şi uită-mă pe obrazul stâng la umbra pleoapelor unisex
batistă fluturând a depărtare

o pereche de cârje, un baston noduros
şi-ntre ele o roată de căruţ
ce-şi înalţă fruntea către argintul mătuit
până la a cincea spiţă…

ajută-mă să uit

odată la şaizecişicinci de milioane de cuvinte
sufletul meu trece printr-un adevărat bombardament de iubire
şi o imensă explozie mă împrăştie în universul
ce te ştie de stăpână
mâinile tale netezesc foile trupului
pentru a putea scrie tainele naşterii, creşterii şi reducerii la tăcere
sub care mă segmentez în dureroase nerostiri
şi amăgitoare uitări

albul se ridică dintre cutele sufletului
kundalinic, lasciv,
trenă de regină impinsă la marginea hăului
de urletul sângelui rătăcit
într-o buclă de accelerator pozitronic
neiniţiat în reacţiile subtile
ale schimbului
de cuvinte

mâine, ridica-vom piramide palmate
pe-a treia coastă de la soare
acolo unde cupolele
ascund limbi amorţite
ce-arată drumul clopotelor
catre sunetele rătăcite în Calea Regelui
la umbră deasă de chiparoase
şi-nşelătoare unduire

ajută-mă să uit drumul
presară spini în calea nebuneştilor dorinţi
şi răstoarnă dunele neputinţei
Atlas geme sub greutatea
şi dulceaţa răsuflărilor
Pământul mi-apasă rătăcirile
iar busola iese din valuri să depună ouă
ce vor ecloza alte visări

jiv…

jiv…


de câte ori privesc în oglinda apei
văd negrul din cerul gurii
şi albul spumelor cu care umplu lumea
botniţa mă opreşte din drum
şi nimicurile se agaţă, căpuşe, sleindu-mi bucuria
aş fi vrut să alerg
dar lanţul
strânge
gradele de libertate
reducând totul la perfecţiunea cercului
taci!
aşa ţipă toate stele
de câte ori dorul mă trage de urlet spre cer
luna pare c-a uitat de mine
şi trece de la noapte la alta
pustiindu-mi ochii
cu argintul ei

te-ai mutat

ori de cate ori imi ridic privirea
tresar
ferestrele tale lumineaza pe alta strada, dintr-o alta casa
mi-ai fost draga si-mi placea sa-mi las capul
departe de trup
Smokin Inferno intr-un colt parasit pana si de paianjenii calcinati
impreuna traversam padurea spaimelor, urmarind cararea
galbenul curcubeului tremura sub pleoape
ca un sub marin
stiu,
baietii mari nu plang niciodata
sau cel putin asa ne-au invatat la scoala de duminica
cand aruncam pioneze pe jos
ca sa se simta
parfum de roze uscate
de fiecare data uit ca trebuie sa spun la revedere
si plec fara sa-mi iau umbrella
mai ales ca ploua tot mai des in calea mea
cu taceri
cuvintele se uda, se umfla si clemfane
ori de cate ori ies in gradina
si parca nici muschiul nu mai suie peretii
mancand mustul pamantului…
ma gandesc sa injur si eu odata
sa-mi bag toate cuvintele disponibile in gura
si sa latru ca o mitraliera
secerand toate bunele intentii iar buna cuviinta
sa-si vomite ultimele soapte pe pieptul flanelei vatuite
cu care am facut razboiul izmenelor intarite
ultima data cand mi-am taiat venele curgea sare lichida
era alb laptoasa si cauta sa se ascunda de lumina cruda a incertitudinilor
apoi a suierat scurt a kukta, a aruncat cat colo supapa
si a coborat in strada fara perdea
avea numai chiloteii tetra ai bunicului
pe cand era inca prea mic ca sa realizeze raptul
si a trecut neobservat faptul
ca o margica de sticla
a inceput sa planga
abandonul scolar al fetelor duse cu pluta
departe de toata aceasta competitie a ferestrelor apuse
primavara isi face de lucru printre primulele
taiate pentru salata
in timp ce clorofila viseaza
mugurele imbrobonat al sanului solzos
ratacitor printre suspinele scobitorilor folosite
ti-am fost miel si ma certai cu toata iarba
pana cand am fost intrebat
unde pleci tu mielule
ca noi fierul nu l-am scos
sub foale nu l-am tocit
in baroase imbrancit
stai afara
iar pe seara
cand s-or rupe sfincterele
si-or curge pacatele
cu ele te-om imbaia, in uitare te-om canta
si apoi ne-om numara
primavara si-apoi vara
in gramezi de frunze moarte
sa-ti fie usor sa cazi pe spate intre spini
sa te alini
sa numeri ferestrele
cum numara fetele, sarutarile
curge apa varsatoare
spala pestii pe picioare
si le-aduna balele
stranutand mirarile, serile…
pasienta,
reverenta si…

absenta

de ziua a opta

după ce-ai terminat toată lucrarea
te-ai întors către mine, mi-ai arătat pământul
şi m-ai spus să-l ar cu întrebările mele
aripi nu mi-ai lăsat
dar mi-ai dat visele şi cuvintele
şi te-ai dus puţin mai departe
să sădeşti prima cruce

despre punte

mă gândeam că trecerea este mai uşoară
doar închizi ochii, îţi tragic sufletul
şi te arunci între ape
departe de maluri
căutând calea
dar nu-I aşa
după aruncarea grăbită
te trezeşti pe mal şi-aştepţi
iertarea, binecuvântarea şi urările de drum bun
dar când ele nu vin şi nici lumina nu te-ajută, aştepţi.
şi-aştepţi
şi-ai vrea să spui, ai vrea să cerţi
dar nu poţi,
trebuie să taci, să taci şi să aştepţi
până când toate punţile cad în urma ta
şi-odată cu ultima poartă
sufletul, vela fremătând a aşteptare
îşi leapădă toate parâmele
aşează cap-compas moartea
şi-aştepţi vântul potrivit

dintele

mi-am înfipt dinţii în pulpa zemoasă
şi-ai gemut
surprinsă că cineva a-ndrăznit
urma se desena arc
înflorind contur de pată sângerie
m-ai plătit, o palmă
şi dispreţuitoare
ai plecat
am şuierat sâsâit
şi-n jurul meu
creştea pădure de fildeşi
vii cu vii, morţii cu morţii
eu între ei
reverberând a şoaptă
iar cele două-ncăperi s-au amestecat
ca şerpii sub prag…