Postări
da, m-am aliniat normelor de conduită
în care se-nscriu toate limitele şi limitările
şi-am decis: sunt victimă sută la sută.
da, ştiu ce gândiţi şi mai ales ştiu că o să râdeţi, n-aveţi decât.
mă declar victimă a punctelor de suspensie
pentru că încă îmi este greu să număr treimea lor întru iertarea păcatelor
precum şi punerea punctului pe i
ridicat pe umeri, până-n vârful literei
de unde se rostogoleşte luându-mă iar şi iar
într-o continuă şi epuizantă căutare.
sunt victimă a neoglindirii
atât în cerurile răsfrânte, pline de petale
cât şi în lucirile dintre pleoapele interlocutorilor
sunt o victimă a lipsei de ecou
pentru că sunt şi tăcere şi stâncă în acelaşi timp
alergând de la o vocală căzută la alta
şi pentru că „sunt” intervine de atâtea ori în viaţa mea
declar că sunt o victimă colaterală şi existenţialistă, iar verbul mă sufocă
între un trecut incert şi un viitor imprevizibil
cărându-mă în spate, până în vârful dealului
printre huiduielile tuturor cuvintelor nemulţumite
şi acolo, în creştet, mă înfige în solul bolovănos, julindu-mi rătăcirile
iar mâinile lui se prind cu piroane de braţele mele
şi-aşteptăm potopul învinuirilor
şi-al limpezirilor.
vacarmul, avalanşă a uitării
mătură toate învinuirile amintite
îngrămădindu-le într-o subsidenţă verbală:
a fi.
duminică, 28 februarie 2010
vineri, 26 februarie 2010
cum am devenit…obez
totul a pornit de la o joacă,
am spus că gura mea nesăţioasă se vaită mereu că nu e plină
că vor rămâne mereu mult prea multe cuvinte, propoziţii şi fraze ce-aşteaptă
să fie masticate, digerate şi folosite pentru revitalizare
şi fiecare mărturisire, fiecare destăinuire, fiecare rând devorat
alcătuiau încet, încet, pedeapsa mea actuală.
sute, mii, sute de mii de cuvinte şi interjecţii şi stări verbale
s-au depus îngreunându-mi trecerea printre idei
greutate reticentă şi acaparatoare.
rezultatul : răsuflu greu,
cuvintele ies anemice printre tentinţe aritmice
frazele traversează aluviuni mirositoare
iar degetele maculează hârtia.
lamentările deranjează
căci fiecare-şi poartă propriul stadiul de victimizare
acoperind izul de umilinţă vorace.
adună-te, şopteşte speranţa,
ridică-te şi-ncearcă să mergi
înfige-ţi dinţi-n pulpa tăcerilor
şi soarbe-le mustul
tăcerea să-ţi fie dietă
şi uitarea, mai ales uitarea,
să-ţi fie şi de foame şi de sete.
am spus că gura mea nesăţioasă se vaită mereu că nu e plină
că vor rămâne mereu mult prea multe cuvinte, propoziţii şi fraze ce-aşteaptă
să fie masticate, digerate şi folosite pentru revitalizare
şi fiecare mărturisire, fiecare destăinuire, fiecare rând devorat
alcătuiau încet, încet, pedeapsa mea actuală.
sute, mii, sute de mii de cuvinte şi interjecţii şi stări verbale
s-au depus îngreunându-mi trecerea printre idei
greutate reticentă şi acaparatoare.
rezultatul : răsuflu greu,
cuvintele ies anemice printre tentinţe aritmice
frazele traversează aluviuni mirositoare
iar degetele maculează hârtia.
lamentările deranjează
căci fiecare-şi poartă propriul stadiul de victimizare
acoperind izul de umilinţă vorace.
adună-te, şopteşte speranţa,
ridică-te şi-ncearcă să mergi
înfige-ţi dinţi-n pulpa tăcerilor
şi soarbe-le mustul
tăcerea să-ţi fie dietă
şi uitarea, mai ales uitarea,
să-ţi fie şi de foame şi de sete.
joi, 25 februarie 2010
când…
a sunat?
n-a sunat nimeni, stai liniştit răspunde fotoliul tras la faţă
cu pomeţii osteniţi sub brocartul uzat
trage-ţi pătură până sub bărbie
e ultima.
şi ochii lui se târăsc printre crăpăturile ce-şi arată gingiile
altor vremuri, altor culori, altor râsete
a sunat! a sunat!
n-a sunat nimic şi când spun nimic e Nimic mârâie tabloul
arătându-şi cuiul şi aţa cu care se caţără pe perete
legănându-se între o ramă şi-o urmă
mai bine ţi-ai potrivi fesul
asfinţeşte.
şi urechile lui au uitat ce-nseamnă răzvrătirea sunetului
înăbuşită printre cutele amintirilor de câlţi
în care luminile şi umbrele se cern
într-un cenuşiu continuu.
fă să sune Domne! te rog,
cine să sune? la ce? soneria a murit acum trei ani
putreziseră firele de care se spânzurase
şi nici eu nu mai văd cu ochi buni scânteierea lunii spuse oglinda
mai bine ţi-ai potrivi respiraţia
printre ţurţuri.
şi gura lui se strânge amară
peste privirile prăfuite cad huruitor obloanele uitării
nările se strâng preţăluind aerul cu avariţie
iar urechile, înfundate cu nori pufoşi
cad, cad şi ele în uitare
uitarea cea lungă
neagră şi mâloasă ca o eternitate
a sunat! strigă cuierul…a sunat striga urzeala roasă de molii
a sunat! a sunat! a sunat! freamătă toate trecuturile
roase de cari năruindu-se unele peste altele
a sunat.
n-a sunat nimeni, stai liniştit răspunde fotoliul tras la faţă
cu pomeţii osteniţi sub brocartul uzat
trage-ţi pătură până sub bărbie
e ultima.
şi ochii lui se târăsc printre crăpăturile ce-şi arată gingiile
altor vremuri, altor culori, altor râsete
a sunat! a sunat!
n-a sunat nimic şi când spun nimic e Nimic mârâie tabloul
arătându-şi cuiul şi aţa cu care se caţără pe perete
legănându-se între o ramă şi-o urmă
mai bine ţi-ai potrivi fesul
asfinţeşte.
şi urechile lui au uitat ce-nseamnă răzvrătirea sunetului
înăbuşită printre cutele amintirilor de câlţi
în care luminile şi umbrele se cern
într-un cenuşiu continuu.
fă să sune Domne! te rog,
cine să sune? la ce? soneria a murit acum trei ani
putreziseră firele de care se spânzurase
şi nici eu nu mai văd cu ochi buni scânteierea lunii spuse oglinda
mai bine ţi-ai potrivi respiraţia
printre ţurţuri.
şi gura lui se strânge amară
peste privirile prăfuite cad huruitor obloanele uitării
nările se strâng preţăluind aerul cu avariţie
iar urechile, înfundate cu nori pufoşi
cad, cad şi ele în uitare
uitarea cea lungă
neagră şi mâloasă ca o eternitate
a sunat! strigă cuierul…a sunat striga urzeala roasă de molii
a sunat! a sunat! a sunat! freamătă toate trecuturile
roase de cari năruindu-se unele peste altele
a sunat.
luni, 22 februarie 2010
magazinul de vorbe
mai schimbă şi tu ceva, reinventează-te
şi m-am decis, am hotărât sa-mi înnoiesc garderoba. verbală.
şi-am ieşit să văd ce mai este prin oraş, ce se mai poartă
vitrinele debordau, urlându-şi oferta
aşa c-am intrat.
Doamne, ce de fraze întoarse din condei
ce propoziţii, ce versuri, ce culori, ce artificii
aliniate, încadrate, etichetate,
câtă exuberanţă, câtă prospeţime
şi lume.
multă lume, fiecare cu altă opţiune, preferinţă, gust, tradiţie.
aici vedeai pe unul încercând o frază fină
anacronică ai putea spune, dar care îi venea mănuşă
un altul încerca o feerie de culori ţipătoare,
la oglindă o încărcătură de fraze umflate, bombastice;
câte unul mai potolit, încercând nişte versuri terne
negre sau cafenii mirosind a pământ
câte o femeie încorsetată într-o adăugire oficială
şi cabinele de probă gemeau.
m-am aşezat la rând cu tot ceea ce-am ales
şi-am încercat câteva versuri,
câteva fire de tort,
amăgiri dulci de poveste
şi câteva căderi spectaculoase pe gânduri.
nimic.
nimicul mă îmbracă cel mai bine
aşa că am ridicat un deget
era ceva în aer, o bucurie ce se cerea încercată
aşa că mi-am luat vechea mea tăcere
şi am ieşit la aer.
am rupt o bucată de nor peticindu-mi cotul
c-o ploaie fină mi-am netezit dunga
şi-am dres cheotoarea c-o floare.
eram iarăşi eu, al meu.
şi-mi văd de drum, chiar dacă lumea
mai întorcea capul
privindu-mi mirată, tăcerea.
şi m-am decis, am hotărât sa-mi înnoiesc garderoba. verbală.
şi-am ieşit să văd ce mai este prin oraş, ce se mai poartă
vitrinele debordau, urlându-şi oferta
aşa c-am intrat.
Doamne, ce de fraze întoarse din condei
ce propoziţii, ce versuri, ce culori, ce artificii
aliniate, încadrate, etichetate,
câtă exuberanţă, câtă prospeţime
şi lume.
multă lume, fiecare cu altă opţiune, preferinţă, gust, tradiţie.
aici vedeai pe unul încercând o frază fină
anacronică ai putea spune, dar care îi venea mănuşă
un altul încerca o feerie de culori ţipătoare,
la oglindă o încărcătură de fraze umflate, bombastice;
câte unul mai potolit, încercând nişte versuri terne
negre sau cafenii mirosind a pământ
câte o femeie încorsetată într-o adăugire oficială
şi cabinele de probă gemeau.
m-am aşezat la rând cu tot ceea ce-am ales
şi-am încercat câteva versuri,
câteva fire de tort,
amăgiri dulci de poveste
şi câteva căderi spectaculoase pe gânduri.
nimic.
nimicul mă îmbracă cel mai bine
aşa că am ridicat un deget
era ceva în aer, o bucurie ce se cerea încercată
aşa că mi-am luat vechea mea tăcere
şi am ieşit la aer.
am rupt o bucată de nor peticindu-mi cotul
c-o ploaie fină mi-am netezit dunga
şi-am dres cheotoarea c-o floare.
eram iarăşi eu, al meu.
şi-mi văd de drum, chiar dacă lumea
mai întorcea capul
privindu-mi mirată, tăcerea.
duminică, 21 februarie 2010
Celei care…
Reţeaua gândurilor noastre
Crează trupu-i viu făr’ de contur
Stăpâni şi sclavi sclipirilor albastre,
Voinţa-i ţine legăturile fără cusur.
Decizia de viaţă şi de moarte
Asupra vieţii, n-aparţine nimănui
Căci omorând-o vom muri şi noi
Trupuri uscate, pete de noroi.
Să nu mă părăseşti!
Să nu mă laşi fără suflarea ta
Omoară-mă, dar viaţa gândului nu mi-o lua
Şi întrebărilor nepuse, eu, răspuns voi da.
E-ngrozitor când pierzi pe cineva
Dar ce te faci când piatra ce ucide e în mâna ta?
În seara asta plâns-am pentru mine, pentru ea,
Căci gându-i cere inimii ceea ce n-ar putea.
Foamea de a gândi mereu ceva
E focul tainic ce-a zidit şi luminat creaţia.
Gândeşte-te că poţi ceea ce alţii n-au putut
Concepe tu ceva neconceput.
Gândul de-a pierde gândul, ameninţă tăcerea
Ce o păstrăm în taina gândurilor nerostite,
Rostogolirea şarpelui care-şi înghite coada
Trecut şi viitor care promite.
Să fie-n temelia Universului crima înscrisa?
Sau nu-i decât greşeala ce a fost prezisă?
Există posibilitatea ca imposibilul să devină posibil.
Crează trupu-i viu făr’ de contur
Stăpâni şi sclavi sclipirilor albastre,
Voinţa-i ţine legăturile fără cusur.
Decizia de viaţă şi de moarte
Asupra vieţii, n-aparţine nimănui
Căci omorând-o vom muri şi noi
Trupuri uscate, pete de noroi.
Să nu mă părăseşti!
Să nu mă laşi fără suflarea ta
Omoară-mă, dar viaţa gândului nu mi-o lua
Şi întrebărilor nepuse, eu, răspuns voi da.
E-ngrozitor când pierzi pe cineva
Dar ce te faci când piatra ce ucide e în mâna ta?
În seara asta plâns-am pentru mine, pentru ea,
Căci gându-i cere inimii ceea ce n-ar putea.
Foamea de a gândi mereu ceva
E focul tainic ce-a zidit şi luminat creaţia.
Gândeşte-te că poţi ceea ce alţii n-au putut
Concepe tu ceva neconceput.
Gândul de-a pierde gândul, ameninţă tăcerea
Ce o păstrăm în taina gândurilor nerostite,
Rostogolirea şarpelui care-şi înghite coada
Trecut şi viitor care promite.
Să fie-n temelia Universului crima înscrisa?
Sau nu-i decât greşeala ce a fost prezisă?
Există posibilitatea ca imposibilul să devină posibil.
Oraş incendiat
Prin viaţă pierdut, pantofar ambulant
Răscoleşte şi-adună al zilelor cant.
La soare-o pisică îmi linge-amintirile
Răstingnindu-mi rănile pentru toate zilele.
Un smochim încruzit răstoarnă asfaltul
Cumpărând un blestem sau schimbându-l pe altul.
La umbră de parc, verde crud mă sufoc
Clorofila-mi erupe. E lavă captivă şi trasă în scoc.
Telal ce-mi cumperi dureri şi păcate
Străbaţi tot oraşul cărându-l în spate.
Din cer se revarsă şi curge lumină
E miere, căldura, verbină şi ură
Asfaltul se strânge-n nisip se ascunde
Căldură şi ură se scurge, pătrunde.
Răscoleşte şi-adună al zilelor cant.
La soare-o pisică îmi linge-amintirile
Răstingnindu-mi rănile pentru toate zilele.
Un smochim încruzit răstoarnă asfaltul
Cumpărând un blestem sau schimbându-l pe altul.
La umbră de parc, verde crud mă sufoc
Clorofila-mi erupe. E lavă captivă şi trasă în scoc.
Telal ce-mi cumperi dureri şi păcate
Străbaţi tot oraşul cărându-l în spate.
Din cer se revarsă şi curge lumină
E miere, căldura, verbină şi ură
Asfaltul se strânge-n nisip se ascunde
Căldură şi ură se scurge, pătrunde.
Jocuri de vorbire
Ne-au numărat, cântărit, socotit
Şi ne-au dat competenţele, culorile:
Celor iubitori sau degrabă vărsători le-a dat sângele
Ca să le ţină culorile.
Şi ei călătoreau strigând tuturor, v-am luat grelele şi v-am dat sângele,
Şi bucuria sângelui era pretutindeni.
Celor copţi şi topiţi, prin soare tăvăliţi le-a dat galbenul
Să le macine lentoarea şi-n aur să la cadă culoarea.
Iar ei cumparau pe nimic tristele semănând şi deschizând cerurile,
Şi căldura se strecura pretutindeni.
Celor încruziţi le-a dat verdele să le mânjească prăselele
Şi uimirea clorofilei inunda primăverile, aerisind toate frunţile
Iar ei se-ncruzeau şi asteptau să ne fure toate uitările şi-amintirile.
Şi zilele înmugureau pretutindeni.
Ne-au numarat, cântărit, socotit
Şi-au ridicat toate bazele clădind culorile:
Celor orbi le-a pictat pleoapele, ţintuindu-le stelele şi nopţile
Şi negrul înghiţea hulpav toate spaimele şi-arătările
Curăţând adâncimile de cenuşa cea de toate zilele
Şi a fost întunecime pretutindeni.
Şi-au căzut cei ce fluturau iubirile moleşite de tăcerea aurului
Răsfăţându-şi bătrâneţile, cumpărându-şi cuvintele susurate-n ureche
Şi tot galbenul sprijinea cerurile, bătrânetile ori lingoarele
Răsuflând neputinţele, pretutindeni.
Şi-au încolţit, răscolind vâlvătaia şi pofta de joacă
Din pământ roditor au căzut vertical până-n înaltul cerurilor
Strigând ameţitor: un spic cincizeci de boabe, cincizeci de boabe cinci sute de mii
Şi verdele cotropea. Pretutindeni.
Şi ne-au dat competenţele, culorile:
Celor iubitori sau degrabă vărsători le-a dat sângele
Ca să le ţină culorile.
Şi ei călătoreau strigând tuturor, v-am luat grelele şi v-am dat sângele,
Şi bucuria sângelui era pretutindeni.
Celor copţi şi topiţi, prin soare tăvăliţi le-a dat galbenul
Să le macine lentoarea şi-n aur să la cadă culoarea.
Iar ei cumparau pe nimic tristele semănând şi deschizând cerurile,
Şi căldura se strecura pretutindeni.
Celor încruziţi le-a dat verdele să le mânjească prăselele
Şi uimirea clorofilei inunda primăverile, aerisind toate frunţile
Iar ei se-ncruzeau şi asteptau să ne fure toate uitările şi-amintirile.
Şi zilele înmugureau pretutindeni.
Ne-au numarat, cântărit, socotit
Şi-au ridicat toate bazele clădind culorile:
Celor orbi le-a pictat pleoapele, ţintuindu-le stelele şi nopţile
Şi negrul înghiţea hulpav toate spaimele şi-arătările
Curăţând adâncimile de cenuşa cea de toate zilele
Şi a fost întunecime pretutindeni.
Şi-au căzut cei ce fluturau iubirile moleşite de tăcerea aurului
Răsfăţându-şi bătrâneţile, cumpărându-şi cuvintele susurate-n ureche
Şi tot galbenul sprijinea cerurile, bătrânetile ori lingoarele
Răsuflând neputinţele, pretutindeni.
Şi-au încolţit, răscolind vâlvătaia şi pofta de joacă
Din pământ roditor au căzut vertical până-n înaltul cerurilor
Strigând ameţitor: un spic cincizeci de boabe, cincizeci de boabe cinci sute de mii
Şi verdele cotropea. Pretutindeni.
Nu sunt
Negaţia se caţără tăvălindu-mi răsuflarea în ceafă
Şi toată fiinţarea desfiinţându-mi-o. Rătăcindu-mă.
Căutam să ies, să evadez. Viitorul nesigur din cuburi să-l creez.
Dar trecutu-l trăiam astăzi deplin, în prezentul gemând de-al ciorchinilor plin,
Esenţă stoarsă-n pahar a venin.
Locul în care nu se întâmplă nimic
Aşteapta căci uitase. Nici el nu mai ştie ce
Mi-au mintit gândurile, otrăvindu-mi cuvintele
Liane legându-mă, lasciv legănându-mă. Copil mic.
Viaţa ta va fi ceea ce faci tu din ea.
Ţi-am dat o carte. Scrie-o! Trăieşte-o! Fă-o creaţia ta.
Nu ştiu, nu pot, nu vreau, nu cred. Sunt plin de negaţii
Am uitat de un secol să am aspiraţii.
Ultima frontieră, mintea mea.
Nu sunt Dumnezeu, nici fiu-i Isus
Minuni am făcut şi nu mi-a fost greu când crucea mi-am dus.
Nu sunt Dedal, nici fiu-i Icar
Cu ochii scoşi, cu aripa arsă mă-nalţ ca să trag al lui Helios car.
Nu sunt Prometeu, dar chiar şi-nlănţuit
Un strop din focul ceresc am furat şi am pus în lutul scobit.
Nu sunt Teseu, Orfeu nu am fost,
Dar m-am străduit şi-am aflat iubirii un rost.
Nu sunt. Nimic din ce credeţi nu sunt şi n-am fost,
La fel ca oricare, doar unic. Să iau viaţa de piept, s-o trântesc; e-al meu rost.
Asemenea Lui, universul meu,
Zi de zi-l recreez mereu şi mereu. Sunt soare şi visele mele-s planete
Fulguiri de dorinţă în cozi de comete. Un semn, o sclipire şi lumea mea-i vie
Iubirea mă cerne, Cale Lactee tăind universul. Stea rătăcind din galaxie în galaxie.
Năuntru-mi şi-afară sunt doar energie. Milioane de sori s-ar topi să-mi dea mie
Putere, credinţă, voinţă, căinţă.
Cere ce vrei, îmi şoptesc la ureche
C-a-tale sunt toate. Eşti fără pereche.
Iubeşte dăruindu-te, dăruieşte iubindu-te. Iubeşte, respectă şi uită,
Al tău preaplin, iubire revărsându-se, apa vie, fântână mută.
Şi toată fiinţarea desfiinţându-mi-o. Rătăcindu-mă.
Căutam să ies, să evadez. Viitorul nesigur din cuburi să-l creez.
Dar trecutu-l trăiam astăzi deplin, în prezentul gemând de-al ciorchinilor plin,
Esenţă stoarsă-n pahar a venin.
Locul în care nu se întâmplă nimic
Aşteapta căci uitase. Nici el nu mai ştie ce
Mi-au mintit gândurile, otrăvindu-mi cuvintele
Liane legându-mă, lasciv legănându-mă. Copil mic.
Viaţa ta va fi ceea ce faci tu din ea.
Ţi-am dat o carte. Scrie-o! Trăieşte-o! Fă-o creaţia ta.
Nu ştiu, nu pot, nu vreau, nu cred. Sunt plin de negaţii
Am uitat de un secol să am aspiraţii.
Ultima frontieră, mintea mea.
Nu sunt Dumnezeu, nici fiu-i Isus
Minuni am făcut şi nu mi-a fost greu când crucea mi-am dus.
Nu sunt Dedal, nici fiu-i Icar
Cu ochii scoşi, cu aripa arsă mă-nalţ ca să trag al lui Helios car.
Nu sunt Prometeu, dar chiar şi-nlănţuit
Un strop din focul ceresc am furat şi am pus în lutul scobit.
Nu sunt Teseu, Orfeu nu am fost,
Dar m-am străduit şi-am aflat iubirii un rost.
Nu sunt. Nimic din ce credeţi nu sunt şi n-am fost,
La fel ca oricare, doar unic. Să iau viaţa de piept, s-o trântesc; e-al meu rost.
Asemenea Lui, universul meu,
Zi de zi-l recreez mereu şi mereu. Sunt soare şi visele mele-s planete
Fulguiri de dorinţă în cozi de comete. Un semn, o sclipire şi lumea mea-i vie
Iubirea mă cerne, Cale Lactee tăind universul. Stea rătăcind din galaxie în galaxie.
Năuntru-mi şi-afară sunt doar energie. Milioane de sori s-ar topi să-mi dea mie
Putere, credinţă, voinţă, căinţă.
Cere ce vrei, îmi şoptesc la ureche
C-a-tale sunt toate. Eşti fără pereche.
Iubeşte dăruindu-te, dăruieşte iubindu-te. Iubeşte, respectă şi uită,
Al tău preaplin, iubire revărsându-se, apa vie, fântână mută.
Întrebare
Maqama
Ce dracu eşti aşa de antipatic?
E întrebarea ce mă bântuie de o rotaţie completă,
Şi încă n-am găsit răspuns.
Poate că nici nu există.
Ori poate că privesc într-o oglindă cu argintul sărit.
Elementele de bază ale luptei sunt:
Poziţia corespunzătoare pentru câştigarea existenţei
Urzeala relaţiilor sociale şi nu în ultimul rând
Amintirile frumoase ce rămân în urma-ţi:
Mirosuri de sconcs sau de roze.
La naiba cu mirosurile.
Am citit ca un om care nu miroase este ca şi invizibil.
Iar cel care pute e de-a dreptul antipatic.
Poate că şi eu miros dar nu mai îmi dau seama.
Aş putea întreba lumea din jur, dar cine e dispus să-mi răspundă?
Poate că fetele ce le-am iubit ar spune ca eram simpatico,
Şi că nu miroaseam chiar aşa de rău.
Dar parcă mai poţi să te-ncrezi în amintiri?
Nu plânge mamă, nu-i vina ta că eu put,
N-aş fi nici primul şi cred că nici ultimul fiu antipatic,
Chiar dacă tu mă iubeşti şi-ţi sunt simpatic.
Oare prietenii ar fi sinceri? Mi-ar întelege ei zbaterea?
Prostii ar zice. Încă unul care-a înnebunit.
Încă unul care suferă de mania persecuţiei.
Şi dacă ăsta ar fi răspunsul, ce rost mai are să întreb?
Doar aşa ca să mă aflu în treabă?
Simpatico!
Sictir viaţă hulpava. Poate că da, poate că nu,
Dar cineva tot trebuie să-mi fi furat dramul de simpatie
Căci nu-i aşa? Orice copil care se naşte e simpatico.
Deci?
Cine mi-a furat caşcavalul?
Ce dracu eşti aşa de antipatic?
E întrebarea ce mă bântuie de o rotaţie completă,
Şi încă n-am găsit răspuns.
Poate că nici nu există.
Ori poate că privesc într-o oglindă cu argintul sărit.
Elementele de bază ale luptei sunt:
Poziţia corespunzătoare pentru câştigarea existenţei
Urzeala relaţiilor sociale şi nu în ultimul rând
Amintirile frumoase ce rămân în urma-ţi:
Mirosuri de sconcs sau de roze.
La naiba cu mirosurile.
Am citit ca un om care nu miroase este ca şi invizibil.
Iar cel care pute e de-a dreptul antipatic.
Poate că şi eu miros dar nu mai îmi dau seama.
Aş putea întreba lumea din jur, dar cine e dispus să-mi răspundă?
Poate că fetele ce le-am iubit ar spune ca eram simpatico,
Şi că nu miroaseam chiar aşa de rău.
Dar parcă mai poţi să te-ncrezi în amintiri?
Nu plânge mamă, nu-i vina ta că eu put,
N-aş fi nici primul şi cred că nici ultimul fiu antipatic,
Chiar dacă tu mă iubeşti şi-ţi sunt simpatic.
Oare prietenii ar fi sinceri? Mi-ar întelege ei zbaterea?
Prostii ar zice. Încă unul care-a înnebunit.
Încă unul care suferă de mania persecuţiei.
Şi dacă ăsta ar fi răspunsul, ce rost mai are să întreb?
Doar aşa ca să mă aflu în treabă?
Simpatico!
Sictir viaţă hulpava. Poate că da, poate că nu,
Dar cineva tot trebuie să-mi fi furat dramul de simpatie
Căci nu-i aşa? Orice copil care se naşte e simpatico.
Deci?
Cine mi-a furat caşcavalul?
Jucător la bursa fericirii
Pe-o felie de pâine un praf Delikat
Doar culoare şi sare, etern surogat
Mimai impecabil, te vedeam etalon
Ai convins. Eşti un prost! Nicidecum superom.
Ca să fii fericit evadeaza în moarte
Căci zidită-i Golgota şi-s treptele sparte
Coroana-ţi atârna, ţi-e purpura roasă
Gunoiu-ţi urmează, e trena-ţi jegoasă.
Ia-ţi noaptea putridă, genunchi ţi-nveleşte
Păcatul apasă şi treptele-s multe,
Derviş în deşert printre vise mărunte
Căci laşi pe-unde treci doar hălci de cuvinte.
Stăpân pe viaţa mea şi huiduit de zile
Iubirea sapă-ntr-una la orice temelie
Mi-e urma rătăcită, prin inimă şi gând
Şi m-as preface-n aur, sublimul să-l ating.
Ce spui bătrâne rege? Uitat in cuib de cuc,
Ţi-s visele uscate, ca mobila de nuc
Ţi-e scândura crăpată şi lacu-ţi-e trecut
Adună-te şi pleacă ori lasă-ţi umbra-n vânt.
Doar culoare şi sare, etern surogat
Mimai impecabil, te vedeam etalon
Ai convins. Eşti un prost! Nicidecum superom.
Ca să fii fericit evadeaza în moarte
Căci zidită-i Golgota şi-s treptele sparte
Coroana-ţi atârna, ţi-e purpura roasă
Gunoiu-ţi urmează, e trena-ţi jegoasă.
Ia-ţi noaptea putridă, genunchi ţi-nveleşte
Păcatul apasă şi treptele-s multe,
Derviş în deşert printre vise mărunte
Căci laşi pe-unde treci doar hălci de cuvinte.
Stăpân pe viaţa mea şi huiduit de zile
Iubirea sapă-ntr-una la orice temelie
Mi-e urma rătăcită, prin inimă şi gând
Şi m-as preface-n aur, sublimul să-l ating.
Ce spui bătrâne rege? Uitat in cuib de cuc,
Ţi-s visele uscate, ca mobila de nuc
Ţi-e scândura crăpată şi lacu-ţi-e trecut
Adună-te şi pleacă ori lasă-ţi umbra-n vânt.
Pribeag
Mi-am descălţat rădăcinile
Şi-am redescoperit mersul,
Părăsind şovăitor, poiana ultimilor decenii
Căci umbra n-a mai reuşit să domolească
Vigoarea puietului dornic de lumină.
Aşa că am plecat pe furiş, să nu bage de seamă
Că-i las stăpâni peste tot locul şi toată roua dimineţilor
Pornind către acel "nu ştiu unde"
Ce mă aşteaptă.
Cu aceeaşi resemnare
Căci el ştie că răsplata-i va veni.
S-or bucura de spaţiu şi lumină
Dar vor învăţa că furtuna şi ploaia
Se stârnesc şi bat mai ales tăriile înălţimilor.
Sleindu-se. Domolindu-se sub ramuri
Dispuse să sufere.
Vor vedea că trăsnetele se opresc,
Şi-aruncă jerbe de idei din crengile vreascuri.
Dar cum poti creşte fără a fi biciuit de viaţă?
Mi-am luat dreptul de a fi eu însumi,
Tălmăcind în toate limbile locul lui "nu ştiu unde".
Frunzele mă-nconjură, alergând alături.
Bobocii-mi cad, aurind calea către
Numai iubirea m-a-ndemnat să răscolesc
Locurile cu urma trecerii.
Fi-va vouă toate cele visate.
Bucuraţi-vă,
Căci bocceaua pribegiei
Se ţese tăcută în umbra voastră.
Şi-am redescoperit mersul,
Părăsind şovăitor, poiana ultimilor decenii
Căci umbra n-a mai reuşit să domolească
Vigoarea puietului dornic de lumină.
Aşa că am plecat pe furiş, să nu bage de seamă
Că-i las stăpâni peste tot locul şi toată roua dimineţilor
Pornind către acel "nu ştiu unde"
Ce mă aşteaptă.
Cu aceeaşi resemnare
Căci el ştie că răsplata-i va veni.
S-or bucura de spaţiu şi lumină
Dar vor învăţa că furtuna şi ploaia
Se stârnesc şi bat mai ales tăriile înălţimilor.
Sleindu-se. Domolindu-se sub ramuri
Dispuse să sufere.
Vor vedea că trăsnetele se opresc,
Şi-aruncă jerbe de idei din crengile vreascuri.
Dar cum poti creşte fără a fi biciuit de viaţă?
Mi-am luat dreptul de a fi eu însumi,
Tălmăcind în toate limbile locul lui "nu ştiu unde".
Frunzele mă-nconjură, alergând alături.
Bobocii-mi cad, aurind calea către
Numai iubirea m-a-ndemnat să răscolesc
Locurile cu urma trecerii.
Fi-va vouă toate cele visate.
Bucuraţi-vă,
Căci bocceaua pribegiei
Se ţese tăcută în umbra voastră.
Cum poate cineva…
- Pheonix -
Mă-nalţ către trecutul ce încă n-a murit
Iar jarul îl adun din viitor
Căci te doream şi mă lăsam scrumit
Ştiind că-n vise o să mor.
Din joacă aripile îmi luai,
Pe rug lăsându-mă
Şi-apoi plângându-mă.
Adonis poa’să ardă, să scumească
Că-n lutul tău m-am îngropat,
Mi-e groapa forma şi lumină,
Şi-un strop din răsuflarea ta, am luat..
În trunchiu-ţi aripi largi am desenat
Şi astfel lumea în păduri am îngropat
C-aveam un vis:
Căderea în rugul - abis.
Pictează-mi aripile cu roşul flăcărilor,
Sau, după cum crezi.
Nu căuta să judeci încearcă să nu vezi.
Lumea priveşte scrumul,
Priveşte în zadar
Ea nu ştie să vadă.
Că viaţa ne închide c-o simplă acoladă.
Căut să-mi inchin sufletul, mistuindu-mă,
Privirilor tale, dăruindu-mă.
Dar uit că goliciunea şi lumina doare
Pentru a câte oară oare?
Numai cei proşti sunt puri
Căci ard fără temei
Laitmotivul lanţ
Te-nchide-n cercul ei.
De fiecare dată din lanţuri mă rupeam
Şi din vâltoarea morţii, scrumit, eu mă-nălţam.
Mă-nalţ către trecutul ce încă n-a murit
Iar jarul îl adun din viitor
Căci te doream şi mă lăsam scrumit
Ştiind că-n vise o să mor.
Din joacă aripile îmi luai,
Pe rug lăsându-mă
Şi-apoi plângându-mă.
Adonis poa’să ardă, să scumească
Că-n lutul tău m-am îngropat,
Mi-e groapa forma şi lumină,
Şi-un strop din răsuflarea ta, am luat..
În trunchiu-ţi aripi largi am desenat
Şi astfel lumea în păduri am îngropat
C-aveam un vis:
Căderea în rugul - abis.
Pictează-mi aripile cu roşul flăcărilor,
Sau, după cum crezi.
Nu căuta să judeci încearcă să nu vezi.
Lumea priveşte scrumul,
Priveşte în zadar
Ea nu ştie să vadă.
Că viaţa ne închide c-o simplă acoladă.
Căut să-mi inchin sufletul, mistuindu-mă,
Privirilor tale, dăruindu-mă.
Dar uit că goliciunea şi lumina doare
Pentru a câte oară oare?
Numai cei proşti sunt puri
Căci ard fără temei
Laitmotivul lanţ
Te-nchide-n cercul ei.
De fiecare dată din lanţuri mă rupeam
Şi din vâltoarea morţii, scrumit, eu mă-nălţam.
Drum către moarte
- singuratate -
I-am privit ochii înlăcrimaţi
Şi-am întrebat:
Iubito, ce mi-ai oferit până acum?
Copii a căror viaţă am jucat-o la ruleta?
Priviri îmbătrânite-n neputinţă şi uitare?
Neamuri ce-şi ascundeau cu grijă sila?
Când streşinile picurau mâncare?
Vecini Augias ce-aşteaptă să le curăţ grajdul?
Şi terrabiţi obtuzi ce umplu hardul…
Rădăcinile se ascund tot mai adânc
Rătăcindu-se de trunchiul tot mai uscat
Iar seminţele uscate, necoapte,
Rătăceau cărări nenăscute.
Privesc în urmă la năvala nălucilor
Privesc înainte la goana umbrelor
Şi mă trezesc tot mai singur
Înconjurat de neundele nimănui.
Fi-va mie toată iertarea voastră
Şi toate nerostitele acuze.
I-am privit ochii înlăcrimaţi
Şi-am întrebat:
Iubito, ce mi-ai oferit până acum?
Copii a căror viaţă am jucat-o la ruleta?
Priviri îmbătrânite-n neputinţă şi uitare?
Neamuri ce-şi ascundeau cu grijă sila?
Când streşinile picurau mâncare?
Vecini Augias ce-aşteaptă să le curăţ grajdul?
Şi terrabiţi obtuzi ce umplu hardul…
Rădăcinile se ascund tot mai adânc
Rătăcindu-se de trunchiul tot mai uscat
Iar seminţele uscate, necoapte,
Rătăceau cărări nenăscute.
Privesc în urmă la năvala nălucilor
Privesc înainte la goana umbrelor
Şi mă trezesc tot mai singur
Înconjurat de neundele nimănui.
Fi-va mie toată iertarea voastră
Şi toate nerostitele acuze.
Doar lupta
Toată viaţa m-am luptat să supravieţuiesc
Dar viaţa nu auzise de lupta mea,
Şi înca mai aşteaptă subvenţie
De la cancelaria viselor.
Aşa că am să ies puţin afară
Părăsind viaţa asta
Căci este dreptul meu
Să fiu cât de neobişnuit pot.
Şi astfel să pot spune:
Eu am făcut-o!
Dar viaţa nu auzise de lupta mea,
Şi înca mai aşteaptă subvenţie
De la cancelaria viselor.
Aşa că am să ies puţin afară
Părăsind viaţa asta
Căci este dreptul meu
Să fiu cât de neobişnuit pot.
Şi astfel să pot spune:
Eu am făcut-o!
Percepţie
M-am trezit cu moartea-n pat.
De fapt nu mă trezisem, dar am simţit răsuflarea ei
Şi mâna care mă purta, arătându-mă.
Urcam scara lui Iacov, cărând un capăt al lumii
Ori poate numai păcatele ei,
Cert e că cerul se însenina în urma mea.
Ei şi? Mare scofala. Cui oare ii pasă de acest lucru?
În jur nu era nimeni să-mi ateste înalţarea.
Şi de fapt nici nu mă înălţam.
Mă iţisem doar cu puţin peste marginea cerului.
Iar scara era îngusta şi instabilă
De te şi miri cum de mă ţinea.
Cine m-a pus să mă înham la treaba asta?
Nimeni. O făceam aşa de-a proasta.
Sau poate ca era un dat
Indiferent la ceea ce era in jur.
Eu mă tot căţăram întrebându-mă cât o să mai ţină.
Şi jur-imprejur începeau să se strângă chipuri,
Şi toţi mă întrebau de ce vreau să mor,
De parcă eu hotărâsem acest lucru.
Dar în definitiv,
Ce este moartea?
Un capăt de drum pentru picioare-ostenite?
Ori poate haină luată de la garderobă după spectacol?
Sau poate ultimii stropi de ploaie ce ling obrajii cerului?
Oricum, nu mai are importanţă pentru că acum
Sunt cu ea şi ea este alături de mine.
Umăr lângă umâr, împărţind aşternutul
Sau poate că… deja copil fiind
Mă sufoc hăpăind eternităţi de la sânu-i cald.
Cald ca o eternitate din străfundul iadului,
Ce-şi cauta hornarul să-i cureţe
Coşurile.
Hm. Ciudate vise mai calcă omul la vreme de noapte.
Dar dacă n-a fost vis?
Poţi să-mi spui că doar erai lânga mine,
Aşteptând să vezi ce fac.
Urc? sau cobor?
De fapt nu mă trezisem, dar am simţit răsuflarea ei
Şi mâna care mă purta, arătându-mă.
Urcam scara lui Iacov, cărând un capăt al lumii
Ori poate numai păcatele ei,
Cert e că cerul se însenina în urma mea.
Ei şi? Mare scofala. Cui oare ii pasă de acest lucru?
În jur nu era nimeni să-mi ateste înalţarea.
Şi de fapt nici nu mă înălţam.
Mă iţisem doar cu puţin peste marginea cerului.
Iar scara era îngusta şi instabilă
De te şi miri cum de mă ţinea.
Cine m-a pus să mă înham la treaba asta?
Nimeni. O făceam aşa de-a proasta.
Sau poate ca era un dat
Indiferent la ceea ce era in jur.
Eu mă tot căţăram întrebându-mă cât o să mai ţină.
Şi jur-imprejur începeau să se strângă chipuri,
Şi toţi mă întrebau de ce vreau să mor,
De parcă eu hotărâsem acest lucru.
Dar în definitiv,
Ce este moartea?
Un capăt de drum pentru picioare-ostenite?
Ori poate haină luată de la garderobă după spectacol?
Sau poate ultimii stropi de ploaie ce ling obrajii cerului?
Oricum, nu mai are importanţă pentru că acum
Sunt cu ea şi ea este alături de mine.
Umăr lângă umâr, împărţind aşternutul
Sau poate că… deja copil fiind
Mă sufoc hăpăind eternităţi de la sânu-i cald.
Cald ca o eternitate din străfundul iadului,
Ce-şi cauta hornarul să-i cureţe
Coşurile.
Hm. Ciudate vise mai calcă omul la vreme de noapte.
Dar dacă n-a fost vis?
Poţi să-mi spui că doar erai lânga mine,
Aşteptând să vezi ce fac.
Urc? sau cobor?
Copacul care chema tunetul
Am scos mâna pe fereastră
Şi atingerea m-a înfiorat
Miroseam şi vedeam schimbare în jur.
O alta lume venea peste şi m-am hotărât:
Am ieşit să văd ce se întâmplă.
Am lăsat lumea mea, viaţa
Luând calea necunoscutului.
Timpul se rostogolea
Încercând să se ajungă.
Alergam alături,
Uitând să privesc,
Să ascult, să-nţeleg.
Alergam. Liber!
Până când, ostenit,
Am căzut.
Şi-am rămas
S-ascult liniştea,
În locul unde cerul s-a deschis
Şi stelele s-au rostogolit pe pământ.
Mi-am ridicat mâinile
Şi cerul mă trăgea mai aproape
Sprijinindu-se-n palmele mele.
Din tăriile albastre se rostogoleau
Căzând peste lume, tainele sale
Şoptite. Oftând adânc,
Îşi jelea singuratatea.
Iar lacrimile-i calde
Se prelingeau
Sărutand pământul,
Spălându-mi rădăcinile
Şi pierzandu-se în liniştea adâncului.
Oamenii care treceau, se opreau,
Priveau şi se-nfiorau:
Ce copac ciudat...
Şi atingerea m-a înfiorat
Miroseam şi vedeam schimbare în jur.
O alta lume venea peste şi m-am hotărât:
Am ieşit să văd ce se întâmplă.
Am lăsat lumea mea, viaţa
Luând calea necunoscutului.
Timpul se rostogolea
Încercând să se ajungă.
Alergam alături,
Uitând să privesc,
Să ascult, să-nţeleg.
Alergam. Liber!
Până când, ostenit,
Am căzut.
Şi-am rămas
S-ascult liniştea,
În locul unde cerul s-a deschis
Şi stelele s-au rostogolit pe pământ.
Mi-am ridicat mâinile
Şi cerul mă trăgea mai aproape
Sprijinindu-se-n palmele mele.
Din tăriile albastre se rostogoleau
Căzând peste lume, tainele sale
Şoptite. Oftând adânc,
Îşi jelea singuratatea.
Iar lacrimile-i calde
Se prelingeau
Sărutand pământul,
Spălându-mi rădăcinile
Şi pierzandu-se în liniştea adâncului.
Oamenii care treceau, se opreau,
Priveau şi se-nfiorau:
Ce copac ciudat...
Contracţie
Am pierdut noţiunea timpului,
şarpe lunecându-mi printre vise
iar iubirea s-a contractat. Spasmotic.
Încerc să regăsesc timpul pierdut
Dar mă reduc la minute:
Preludiu la minut, iubire furată
Dragoste la minut ca meniul fast food
Mulţi “te iubesc” rătăciţi pe drumul vieţii
Şi-n acest timp, firescul moare.
Căci din păcate nu mai ştiu să am răbdare.
Câteodată, mă trezesc din somn şi mă intreb:
Ce oare face timpul asta de nu mai trece?
Sau poate că eu nu-l mai percep firesc?
ori poate că şi firescul se poartă nefiresc…
şarpe lunecându-mi printre vise
iar iubirea s-a contractat. Spasmotic.
Încerc să regăsesc timpul pierdut
Dar mă reduc la minute:
Preludiu la minut, iubire furată
Dragoste la minut ca meniul fast food
Mulţi “te iubesc” rătăciţi pe drumul vieţii
Şi-n acest timp, firescul moare.
Căci din păcate nu mai ştiu să am răbdare.
Câteodată, mă trezesc din somn şi mă intreb:
Ce oare face timpul asta de nu mai trece?
Sau poate că eu nu-l mai percep firesc?
ori poate că şi firescul se poartă nefiresc…
Discutând despre iubire
Cât de mult îţi iubeşti casa?
Ea e locul unde îmi adăpostesc visele
Când cresc prea mult şi nu mai au loc
În sufletul obosit şi secătuit.
Cât de mult îţi iubeşti curtea?
E locul copilăriei mele şi a viitorului
E umbra caiselor furate cu-n sărut
Şi locul unde-mi ascund singurătatea.
Cât de mult îţi iubeşti strada?
Ea e oaza mea de identitate,
Mă regăsesc în pietrele de caldarâm
Şi-n umbra copacilor trişti şi singuri.
Cât de mult îţi iubeşti oraşul?
Oraşul? Dar nu-l iubesc.
În el sunt mic, insignifiant, vremelnic
El nu-mi aparţine aşa cum eu îi aparţin
El se întinde, cotropindu-mi identitatea
Copilaria şi visele. Poate c-ar trebui să-l urăsc
Dar nu, îl ignor şi mă fac că nu îl văd.
Iar oamenii din jur, concetăţenii mei
Feţe, destine, obiceiuri, porniri
Sunt doar multă mizerie şi tristeţe.
Ea e locul unde îmi adăpostesc visele
Când cresc prea mult şi nu mai au loc
În sufletul obosit şi secătuit.
Cât de mult îţi iubeşti curtea?
E locul copilăriei mele şi a viitorului
E umbra caiselor furate cu-n sărut
Şi locul unde-mi ascund singurătatea.
Cât de mult îţi iubeşti strada?
Ea e oaza mea de identitate,
Mă regăsesc în pietrele de caldarâm
Şi-n umbra copacilor trişti şi singuri.
Cât de mult îţi iubeşti oraşul?
Oraşul? Dar nu-l iubesc.
În el sunt mic, insignifiant, vremelnic
El nu-mi aparţine aşa cum eu îi aparţin
El se întinde, cotropindu-mi identitatea
Copilaria şi visele. Poate c-ar trebui să-l urăsc
Dar nu, îl ignor şi mă fac că nu îl văd.
Iar oamenii din jur, concetăţenii mei
Feţe, destine, obiceiuri, porniri
Sunt doar multă mizerie şi tristeţe.
sâmbătă, 20 februarie 2010
Despre drumuri...
Din ţara în care fluturii mor,
Mă-ntorc fulguită lumină
Zdrobit şi plecat faptelor:
Alienarea creşte-n carnea mea,
Şi vremea-mi spune c-a rămas grea.
Mă mir că lupt frontal,
Ajutând la demolarea idolilor,
Cu toate că viteza este mai mare
Decât cea de înălţare,
Iar între ele
Mai mereu, un timp mort,
Încremenit între micime şi răutate.
Şi a fost ziua a opta
Când se surpă proptelele
Minciunii.
Mă-ntorc fulguită lumină
Zdrobit şi plecat faptelor:
Alienarea creşte-n carnea mea,
Şi vremea-mi spune c-a rămas grea.
Mă mir că lupt frontal,
Ajutând la demolarea idolilor,
Cu toate că viteza este mai mare
Decât cea de înălţare,
Iar între ele
Mai mereu, un timp mort,
Încremenit între micime şi răutate.
Şi a fost ziua a opta
Când se surpă proptelele
Minciunii.
Testament - moştenire
Mă-ntreb ce mai rămâne
Atunci când voi pleca
Noianul de castelele
Surpat e-n urma mea.
Un val, o nouă viaţă
Adoarme pe nisip
Povestile-n uitare
Vâslesc, stol rătăcit.
Între polul iubirii
Şi cel al datoriei
Rămân doar
Ţipetele.
Versuri rănite.
Iubirile nopţilor noastre,
Revărsau darul
Limitelor
Împinse către absolut
Iubirii i-am dat formă, conţinut.
Frumoasa Doamnă, în egoismul ei
M-a luat departe, limpezind lumea
De temerile mele.
Atunci când voi pleca
Noianul de castelele
Surpat e-n urma mea.
Un val, o nouă viaţă
Adoarme pe nisip
Povestile-n uitare
Vâslesc, stol rătăcit.
Între polul iubirii
Şi cel al datoriei
Rămân doar
Ţipetele.
Versuri rănite.
Iubirile nopţilor noastre,
Revărsau darul
Limitelor
Împinse către absolut
Iubirii i-am dat formă, conţinut.
Frumoasa Doamnă, în egoismul ei
M-a luat departe, limpezind lumea
De temerile mele.
Altruismul perfect
Să te urăsc, să mă urăsc
Şi viaţa mea s-o dăruiesc.
Când viaţa mea valoare n-are
O părăsesc şi-o dăruiesc. Nu doare.
Tu nu poţi renunţa la viaţa ta
Şi-orice eveniment este zidit în ea
Trădarea e doar searbădă inedacvare.
Am gândit lucruri îngrozitoare
Păstrând căsătoria, model pentru copii
Când cresc şi zboară-n viaţă,
Chiar dacă-i mort modelul, continui să îl ţii.
Simţeam cum carnea-mi devenea eu însumi
Şi mă-nbrăca cu freamătul trăirii.
Degeaba îţi plăteşti greşeala de nu poţi învăţa din ea.
Era vorbirea nerostirii.
Eram dispersat rătăcind cărarea
Legat de tine, te-aud şi te simt
Spre tine-aş vrea să mă-îndrept, să tind.
Poţi ca să mă găseşti de vrei
Gravitând între tine şi lume
Chiar dacă stau la distanţă.
Urmărindu-te.
Bucurându-mă cu frumuseţea ta.
Iubirea-n sine va produce suferinţă
Căci nu pot pune stavilă iubirii.
Trăind alături de-al meu vis
Eu nu am dat ci am primit mai mult decât mi-aş fi permis.
Ridică-te, vorbeşte-mi moartea şi aruncă mă în nemurire.
Căci am murit şi-am renăscut să te trăiesc iubire.
Când ne-am îngemănat lacrimile trăindu-le-n sărut.
Am înţeles că, o zi dăruita este o zi câştigată.
Spune-mi dacă-s doar un gând periferic din viaţa ta.
Sau spune-mi de-s anexă la iubire.
Limbaj de dincolo de limbă, era vorbirea nerostirii.
M-ai invocat din întuneric când încă rătăceam,
Voiam ca să te porţi firesc chiar de-am intrat in trupul tau
Da. Iti simteam frustarea, neputinta, lipsa de experienta
Cât si dorinţa de-a intra in viata-n mod firesc.
Voiam ca sa te scot din minte, voiam în viaţa mea să te-mpletesc.
Şi viaţa mea s-o dăruiesc.
Când viaţa mea valoare n-are
O părăsesc şi-o dăruiesc. Nu doare.
Tu nu poţi renunţa la viaţa ta
Şi-orice eveniment este zidit în ea
Trădarea e doar searbădă inedacvare.
Am gândit lucruri îngrozitoare
Păstrând căsătoria, model pentru copii
Când cresc şi zboară-n viaţă,
Chiar dacă-i mort modelul, continui să îl ţii.
Simţeam cum carnea-mi devenea eu însumi
Şi mă-nbrăca cu freamătul trăirii.
Degeaba îţi plăteşti greşeala de nu poţi învăţa din ea.
Era vorbirea nerostirii.
Eram dispersat rătăcind cărarea
Legat de tine, te-aud şi te simt
Spre tine-aş vrea să mă-îndrept, să tind.
Poţi ca să mă găseşti de vrei
Gravitând între tine şi lume
Chiar dacă stau la distanţă.
Urmărindu-te.
Bucurându-mă cu frumuseţea ta.
Iubirea-n sine va produce suferinţă
Căci nu pot pune stavilă iubirii.
Trăind alături de-al meu vis
Eu nu am dat ci am primit mai mult decât mi-aş fi permis.
Ridică-te, vorbeşte-mi moartea şi aruncă mă în nemurire.
Căci am murit şi-am renăscut să te trăiesc iubire.
Când ne-am îngemănat lacrimile trăindu-le-n sărut.
Am înţeles că, o zi dăruita este o zi câştigată.
Spune-mi dacă-s doar un gând periferic din viaţa ta.
Sau spune-mi de-s anexă la iubire.
Limbaj de dincolo de limbă, era vorbirea nerostirii.
M-ai invocat din întuneric când încă rătăceam,
Voiam ca să te porţi firesc chiar de-am intrat in trupul tau
Da. Iti simteam frustarea, neputinta, lipsa de experienta
Cât si dorinţa de-a intra in viata-n mod firesc.
Voiam ca sa te scot din minte, voiam în viaţa mea să te-mpletesc.
Visul de a sculpta în mintea umană
Ce altceva a fost toată viaţa asta decât căutare?
Iubirea e-o simplă floare ivită-n cărare?
E truda pedeapsa de-a încerca,
Să afli mai mult decât şti ori poţi măsura?
Penelul, vopseaua, risipă-i în zori
Când soarele-mbracă totu-n culori?
E oare cuvântul doar un sunet mort?
Asemeni sufletului ce mi-l port?
Îndrăzniţi! Eu am cucerit lumea.
Şi eu aş fi gândit la fel,
Dacă-aş fi fost măcar cât o fărâmă din ce a fost EL.
Tot ce-am dorit o viaţă întreagă a fost,
Să dau trăirilor un rost.
Să pot sculpta în lutul trupului lăcaş
Şi-opaiţului Tău să îi găsesc sălaş
Căldura şi lumina să reverse
Asemeni val pe val din val, din creste.
M-ai învăţat că a alege nu e complicat
De parcă mintea-n carnea-mi dură-ar fi sculptat.
Iubirea e-o simplă floare ivită-n cărare?
E truda pedeapsa de-a încerca,
Să afli mai mult decât şti ori poţi măsura?
Penelul, vopseaua, risipă-i în zori
Când soarele-mbracă totu-n culori?
E oare cuvântul doar un sunet mort?
Asemeni sufletului ce mi-l port?
Îndrăzniţi! Eu am cucerit lumea.
Şi eu aş fi gândit la fel,
Dacă-aş fi fost măcar cât o fărâmă din ce a fost EL.
Tot ce-am dorit o viaţă întreagă a fost,
Să dau trăirilor un rost.
Să pot sculpta în lutul trupului lăcaş
Şi-opaiţului Tău să îi găsesc sălaş
Căldura şi lumina să reverse
Asemeni val pe val din val, din creste.
M-ai învăţat că a alege nu e complicat
De parcă mintea-n carnea-mi dură-ar fi sculptat.
am fost...
timpul din noi nu mai avea răbdare,
şi ne scotea c-o moarte la apel,
ni-s visele ca vâscul prins în gene
şi-s lacrimile prin noroi mărgăritare.
ne camuflăm, invizibili,
pentru ca viaţa să nu ne mai găsească.
şi ne scotea c-o moarte la apel,
ni-s visele ca vâscul prins în gene
şi-s lacrimile prin noroi mărgăritare.
ne camuflăm, invizibili,
pentru ca viaţa să nu ne mai găsească.
mă mori din vorbe
ai venit să mă iei?
a nu, am trecut să-ţi mai simt mirosul
să nu ţi-l pierd prin iarba deasă
şi vorbele îi curgeau leşioase
iar urechile adunau toate răsuflările
rostogolindu-şi miile de ochi căpuşe
peste clipele mele
trăieşte-te, vezi-ţi de ale tale
când o fi timpul vin eu
nu-ţi bate tu capul
şi a plecat
legănându-şi coasa
printre negurile trupului
a nu, am trecut să-ţi mai simt mirosul
să nu ţi-l pierd prin iarba deasă
şi vorbele îi curgeau leşioase
iar urechile adunau toate răsuflările
rostogolindu-şi miile de ochi căpuşe
peste clipele mele
trăieşte-te, vezi-ţi de ale tale
când o fi timpul vin eu
nu-ţi bate tu capul
şi a plecat
legănându-şi coasa
printre negurile trupului
joi, 18 februarie 2010
La război
S-au încurcat iţele
Ţesându-mi amăgirile,
Singurele fire de lumină
Au rămas amintirile.
Trei fire: alb, negru, roşu,
Acoperă partea de viaţă,
Iar albastrul cerului trecut
Aşteaptă să trec pragul.
Lumina cerne aşternut,
Se culcă-n staul Magul,
Eu aur am adus ca să-ţi închin
Dar timpul şi cărea rătăcit-am pân’la tine,
Mi-e aurul pierdut în calea-i de lumină
Şi-abia acum aflat-am că-s iertat
Ca nu sunt prea târziu.
Ţesându-mi amăgirile,
Singurele fire de lumină
Au rămas amintirile.
Trei fire: alb, negru, roşu,
Acoperă partea de viaţă,
Iar albastrul cerului trecut
Aşteaptă să trec pragul.
Lumina cerne aşternut,
Se culcă-n staul Magul,
Eu aur am adus ca să-ţi închin
Dar timpul şi cărea rătăcit-am pân’la tine,
Mi-e aurul pierdut în calea-i de lumină
Şi-abia acum aflat-am că-s iertat
Ca nu sunt prea târziu.
Pierdut şi…regăsit
Cum poţi crede în ceea ce nu vezi?
Am să pun palma şi voi simţi.
Şi cum o să-L pipăi pe EL,
Orb fiind?
Cum ai să ştii că ţii în palmă iubirea?
Omule, nu încerca să explici fericirea,
Nu toate vorbele au aceleşi înteles pentru fiecare.
Nu încerca să măsori preaplinul binelui,
Ulciorul nu se-ntreabă dacă-i plin ori gol
Se lasă folosit.
Mai bine un pas nesigur,
Decât o poartă deschisă în calea îndoielilor.
Încearcă să trăieşti. Respiră.
Fericirea te va ajuta să afli gustul iubirii.
Lasă-ţi mintea acasă şi ia-ţi inima la plimbare
Vei fi surprins să redescoperi lumea.
Am să pun palma şi voi simţi.
Şi cum o să-L pipăi pe EL,
Orb fiind?
Cum ai să ştii că ţii în palmă iubirea?
Omule, nu încerca să explici fericirea,
Nu toate vorbele au aceleşi înteles pentru fiecare.
Nu încerca să măsori preaplinul binelui,
Ulciorul nu se-ntreabă dacă-i plin ori gol
Se lasă folosit.
Mai bine un pas nesigur,
Decât o poartă deschisă în calea îndoielilor.
Încearcă să trăieşti. Respiră.
Fericirea te va ajuta să afli gustul iubirii.
Lasă-ţi mintea acasă şi ia-ţi inima la plimbare
Vei fi surprins să redescoperi lumea.
unui...Moş ...
Moş cărunt ce-n barba sură
Porţi troiene ne-ntinate
Tu ne-aduci azi bucuria
Darurilor nesperate.
Sufletul chircit sub gheţuri
Il lăsăm seara ofrandă,
Pentru ca suflarea-ţi sfântă
Să-l invie, să dea roadă.
Te rugăm ca-n bunatatea-ţi
Să ne ajuţi, să ne îndrumi,
Prin nămeţi de griji si ură
Laolalta să ne-aduni.
Tu a cerului tărie
O desfaci doar pentru noi
Si vesteşti naşterea sfântă
Intr-un staul, printre oi.
Suntem tină şi duh sfânt
Răstignind dumnezeirea
Moşule să ne ajuţi
Să ne regăsim menirea.
Am uitat de mult porunca
Ce ne-ndeamnă la iubire,
Iarna urii ne-nvrăjbeşte
Nimicind orice pornire
Darurile nesperate
Peste noi le risipesti
Si-an de an tu bucuria
Printre noi o răspândeşti.
Porţi troiene ne-ntinate
Tu ne-aduci azi bucuria
Darurilor nesperate.
Sufletul chircit sub gheţuri
Il lăsăm seara ofrandă,
Pentru ca suflarea-ţi sfântă
Să-l invie, să dea roadă.
Te rugăm ca-n bunatatea-ţi
Să ne ajuţi, să ne îndrumi,
Prin nămeţi de griji si ură
Laolalta să ne-aduni.
Tu a cerului tărie
O desfaci doar pentru noi
Si vesteşti naşterea sfântă
Intr-un staul, printre oi.
Suntem tină şi duh sfânt
Răstignind dumnezeirea
Moşule să ne ajuţi
Să ne regăsim menirea.
Am uitat de mult porunca
Ce ne-ndeamnă la iubire,
Iarna urii ne-nvrăjbeşte
Nimicind orice pornire
Darurile nesperate
Peste noi le risipesti
Si-an de an tu bucuria
Printre noi o răspândeşti.
Primul martir
Şi am văzut cerurile deschizându-se
Iar vorbele Lui îmi vindecau
Necuvântul
De-a dreapta Tatălui.
Dar pentru că voi spuneţi
Că aşa ceva nu se poate,
Mi-am luat o pauză de moarte.
Lapidatio.
Vedem doar ceea ce dorim să vedem.
Uităm tot ce dorim,
Şi ranchiuna,
Mască şi negură,
Ne ascunde
Faţa.
Iar vorbele Lui îmi vindecau
Necuvântul
De-a dreapta Tatălui.
Dar pentru că voi spuneţi
Că aşa ceva nu se poate,
Mi-am luat o pauză de moarte.
Lapidatio.
Vedem doar ceea ce dorim să vedem.
Uităm tot ce dorim,
Şi ranchiuna,
Mască şi negură,
Ne ascunde
Faţa.
Factorul înălţare
Să nu mă cerţi
Că trupul mi l-am dumicat
Şi sângele în cupe l-am turnat
Mi-e calea fără de întors
Şi-n carne îmi cresc cuie.
Am dat obol uitării,
Iubire de pripas
Acum la ceas de jertfă
O cruce mi-a rămas.
Iubit-am,
Deci exist.
Şi am trăit lumină
Culoare eu am fost
Rupându-mă de tină,
Bătaie de aripă
Apus nedezlegat
Pe toate cu inimă
Din joacă le-am creat.
De ce-i aşa de greu
La Tine să revin?
De suflet îmi atârnă
Cunună grea de spini...
Deschisu-m-am fereastră
Trăirile mă dor
Din viaţă-n altă viaţă
Glisando,
Urc? Cobor?
E greu e să te înalţi.
Că trupul mi l-am dumicat
Şi sângele în cupe l-am turnat
Mi-e calea fără de întors
Şi-n carne îmi cresc cuie.
Am dat obol uitării,
Iubire de pripas
Acum la ceas de jertfă
O cruce mi-a rămas.
Iubit-am,
Deci exist.
Şi am trăit lumină
Culoare eu am fost
Rupându-mă de tină,
Bătaie de aripă
Apus nedezlegat
Pe toate cu inimă
Din joacă le-am creat.
De ce-i aşa de greu
La Tine să revin?
De suflet îmi atârnă
Cunună grea de spini...
Deschisu-m-am fereastră
Trăirile mă dor
Din viaţă-n altă viaţă
Glisando,
Urc? Cobor?
E greu e să te înalţi.
Subsidenţă
Trăiam un vis incert
Strecurat în firide şi vacuole.
Sângele, îngroşat de păcate
Se refugia, golindu-mă.
Lutul uscat şi necopt
Urla vântului: Iată-mă!
Vântură-mă!
Şi zarea întuneca-voi.
Scufundaţi visele!
Compactaţi speranţele!
Alungaţi chemările!
Mă scufundam
Făcând loc lacrimilor
Mlaştină cu vederea la mare.
Uscăciunea şi pustiirea spulberau,
Gerurile dezgoleau ţurţuri
Muşcând până la os.
Mă compactam,
Afundândându-mă zi după zi
În iadul trăirilor noastre.
Poartă după poartă,
Cădeau surpândându-se. Cu mine.
Sub mine.
M-am alungat
Din preaplinul vieţii,
În adâncul cărnii.
Iar urechile, cerşeau îndurare
Tăcerii. Statuie de ceară
Agonizând dulceaţa.
Strecurat în firide şi vacuole.
Sângele, îngroşat de păcate
Se refugia, golindu-mă.
Lutul uscat şi necopt
Urla vântului: Iată-mă!
Vântură-mă!
Şi zarea întuneca-voi.
Scufundaţi visele!
Compactaţi speranţele!
Alungaţi chemările!
Mă scufundam
Făcând loc lacrimilor
Mlaştină cu vederea la mare.
Uscăciunea şi pustiirea spulberau,
Gerurile dezgoleau ţurţuri
Muşcând până la os.
Mă compactam,
Afundândându-mă zi după zi
În iadul trăirilor noastre.
Poartă după poartă,
Cădeau surpândându-se. Cu mine.
Sub mine.
M-am alungat
Din preaplinul vieţii,
În adâncul cărnii.
Iar urechile, cerşeau îndurare
Tăcerii. Statuie de ceară
Agonizând dulceaţa.
Semafor cu pescăruşi şi moarte
Sunt un ucigaş!
Viitorul horcăie spasmodic
Şi mâinile mele strâng
Simulând mângâiere.
Culoarea s-a schimbat
Şi pescăruşii trec în viteză
Spărgând crestele valurilor
Căci s-a dat liber la îngheţ.
Viitorul e vânăt şi miroase
Cortegiul aşteaptă la semafor
Căldura morţii. Culoare în obraji,
In timp ce viaţa trece impasibilă pe zebră.
Mai bine ucideam nevoia
De a lăsa ceva în urmă.
Viitorul horcăie spasmodic
Şi mâinile mele strâng
Simulând mângâiere.
Culoarea s-a schimbat
Şi pescăruşii trec în viteză
Spărgând crestele valurilor
Căci s-a dat liber la îngheţ.
Viitorul e vânăt şi miroase
Cortegiul aşteaptă la semafor
Căldura morţii. Culoare în obraji,
In timp ce viaţa trece impasibilă pe zebră.
Mai bine ucideam nevoia
De a lăsa ceva în urmă.
Nedemn de iubire
Mă ascundeam în spatele glumelor
Iar iubirea nu bănuia că-s nesupus.
Scăpasem controlului, râvnind împietrirea
Din preaplinul iubirii.
Mi-ai luat mâna şi nu m-am retras
Păşeam alături, descoperindu-ne
Eu, turmă furioasă de hormoni
Tu, stepă răscolită de lacrimi şi chemare.
Mă învârteam în cerc, fugind pentru a te regăsi,
Cu buzele mi-acopeream retragerea
Schingiuindu-mi dorinţele,
Rănindu-ţi tranşeele.
Iar iubirea nu bănuia că-s nesupus.
Scăpasem controlului, râvnind împietrirea
Din preaplinul iubirii.
Mi-ai luat mâna şi nu m-am retras
Păşeam alături, descoperindu-ne
Eu, turmă furioasă de hormoni
Tu, stepă răscolită de lacrimi şi chemare.
Mă învârteam în cerc, fugind pentru a te regăsi,
Cu buzele mi-acopeream retragerea
Schingiuindu-mi dorinţele,
Rănindu-ţi tranşeele.
timp de înjumătăţire
Atâta timp cât muncesc
Sunt bun.
Atâta timp cât plătesc
Sunt bun.
Atâta timp cât iubesc
Sunt nebun,
Pentru că iubind,
Devin dependent de tine,
Iar valorile lor
Se scurg
Stropi pe fereastra
Sufletului.
Sunt bun.
Atâta timp cât plătesc
Sunt bun.
Atâta timp cât iubesc
Sunt nebun,
Pentru că iubind,
Devin dependent de tine,
Iar valorile lor
Se scurg
Stropi pe fereastra
Sufletului.
luni, 15 februarie 2010
vise...întrebări...
era ceva în aer
ceva rău
şi acesta întra în tine
muşcându-ţi buzele până la sânge
şi te strângea de gât
pe dinăuntru
ca o spaimă, ca o moarte
şi-ncet îţi cotopea plămânii
ca o apă stătută
maree uitată la ţărm
sub un soare rece
fără culoare
în obraji.
era o vară cenuşie
şi florile mureau încet
pământul se strânsese-a nebunie
şi nu mai suporta o rădăcină-n piept.
o-mbrăţişare ce se voia tandră
a scuturat puţinul înverzit
sunt peţiolul ce anin-o frunză
un tabernacol putred
ruginut.
îţi mai aduci aminte când spuneai
că gâtul musai trebuie să se termine cu un cap?
te-am întrebat de ce,
şi mi-ai răspuns că numai el,
capul
ştie să despartă lucrurile ce curg,
lacrimile pe-afară
şi tăcerile pe dinăuntru
şi mi-a părut bine
că am şi eu un cap
ce desparte
inundaţiile tăcutelor lacrimi
ceva rău
şi acesta întra în tine
muşcându-ţi buzele până la sânge
şi te strângea de gât
pe dinăuntru
ca o spaimă, ca o moarte
şi-ncet îţi cotopea plămânii
ca o apă stătută
maree uitată la ţărm
sub un soare rece
fără culoare
în obraji.
era o vară cenuşie
şi florile mureau încet
pământul se strânsese-a nebunie
şi nu mai suporta o rădăcină-n piept.
o-mbrăţişare ce se voia tandră
a scuturat puţinul înverzit
sunt peţiolul ce anin-o frunză
un tabernacol putred
ruginut.
îţi mai aduci aminte când spuneai
că gâtul musai trebuie să se termine cu un cap?
te-am întrebat de ce,
şi mi-ai răspuns că numai el,
capul
ştie să despartă lucrurile ce curg,
lacrimile pe-afară
şi tăcerile pe dinăuntru
şi mi-a părut bine
că am şi eu un cap
ce desparte
inundaţiile tăcutelor lacrimi
duminică, 14 februarie 2010
Napoleon în exil
M-ai scos din viaţa ta
Aruncându-mă-n ocean,
Insulă pustie.
Liniştea şi depărtarea,
Gardieni greu de mituit
Mă privesc impasibili.
Unde-s toate verbele mele?
Cuvintele mele toate?
S-au ascuns de această epifanie
Lăsându-se purtate
De sintaxă.
Toacă uscată
Cu cari morţi.
Cine-ţi va mai spăla picioarele
Sărutându-le,
Şi-n desimea pletelor
Ştergându-le?
M-ai pierdut
Poezia mea.
Aruncându-mă-n ocean,
Insulă pustie.
Liniştea şi depărtarea,
Gardieni greu de mituit
Mă privesc impasibili.
Unde-s toate verbele mele?
Cuvintele mele toate?
S-au ascuns de această epifanie
Lăsându-se purtate
De sintaxă.
Toacă uscată
Cu cari morţi.
Cine-ţi va mai spăla picioarele
Sărutându-le,
Şi-n desimea pletelor
Ştergându-le?
M-ai pierdut
Poezia mea.
Exerciţiu
Reinventând roata...
Mi-am înconjurat lumea viselor
Cu cadavre,
Să nu mi le fure careva.
Şi le-am spus să nu se teamă
Cât voi fi plecat.
Şi-am fost, şi le-am găsit
Tot mai sleite,
Mai ostenite,
Mai moarte.
Treceam pe la fiecare
Şi-i dădeam cu roşu-n obraji.
Îi creionam buzele,
Şi-i arcuiam cu negru
Ochii goi.
Zâmbeste! Dar strigătul
Murea în gâtul plin de vată.
Miră-te! Şi le-ntindeam buzele
În cercul mirării, al smintelilor.
Ochii nu se mai rostogoleau
Reinventând cercul,
Buzele nu mai stiau
Să se toarne în rotundu-ntrebării
În lumea mea
Visele erau aidoma
Mumiilor paznic.
Mi-am înconjurat lumea viselor
Cu cadavre,
Să nu mi le fure careva.
Şi le-am spus să nu se teamă
Cât voi fi plecat.
Şi-am fost, şi le-am găsit
Tot mai sleite,
Mai ostenite,
Mai moarte.
Treceam pe la fiecare
Şi-i dădeam cu roşu-n obraji.
Îi creionam buzele,
Şi-i arcuiam cu negru
Ochii goi.
Zâmbeste! Dar strigătul
Murea în gâtul plin de vată.
Miră-te! Şi le-ntindeam buzele
În cercul mirării, al smintelilor.
Ochii nu se mai rostogoleau
Reinventând cercul,
Buzele nu mai stiau
Să se toarne în rotundu-ntrebării
În lumea mea
Visele erau aidoma
Mumiilor paznic.
Zece lacrimi pentru un zâmbet
Într-o zi de toamnă
Pe când ploaia stăruia pe obraji,
Mi-am luat cardul şi-am coborât. În stradă.
Printre oameni.
Jur împrejur, lume înnorată,
Grăbindu-se către capătul curcubeului.
De-acolo veneam eu,
Cu gândul schimbului avantajos:
Un zâmbet pentru zece lacrimi.
Am oprit un bătrân cu ploaie tremurată
Care a zâmbit stingher şi mi-a spus
Că lacrimile lui toate
S-au uscat în uitare
Că până şi urma lor s-a adâncit.
Am oprit un copil ce-şi căuta copilăria
Şi printre suspine, mi-a spus
Că tocmai lăsase lacrimile-n urmă,
Şi nu ştia cui zâmbii.
Am oprit atunci o pereche
Ce se pierdeau unul în ochii celuilalt
Şi fata mi-a spus, puţin încurcată
Că toate lacrimile le-au strecurat
Sărându-şi toate zilele trecute.
Şi că de altfel, nici n-ar voi să se despartă
De privilegiul de a plânge de bucurie.
Am ridicat ochii,
Şi printre lacrimi
Curcubeul zâmbea tuturor,
Înroşindu-se către capetele lumii.
Şi-atunci m-am întrebat dacă eu aş fi în stare
Să-mi plâng lacrimile pentru un zâmbet.
Pe când ploaia stăruia pe obraji,
Mi-am luat cardul şi-am coborât. În stradă.
Printre oameni.
Jur împrejur, lume înnorată,
Grăbindu-se către capătul curcubeului.
De-acolo veneam eu,
Cu gândul schimbului avantajos:
Un zâmbet pentru zece lacrimi.
Am oprit un bătrân cu ploaie tremurată
Care a zâmbit stingher şi mi-a spus
Că lacrimile lui toate
S-au uscat în uitare
Că până şi urma lor s-a adâncit.
Am oprit un copil ce-şi căuta copilăria
Şi printre suspine, mi-a spus
Că tocmai lăsase lacrimile-n urmă,
Şi nu ştia cui zâmbii.
Am oprit atunci o pereche
Ce se pierdeau unul în ochii celuilalt
Şi fata mi-a spus, puţin încurcată
Că toate lacrimile le-au strecurat
Sărându-şi toate zilele trecute.
Şi că de altfel, nici n-ar voi să se despartă
De privilegiul de a plânge de bucurie.
Am ridicat ochii,
Şi printre lacrimi
Curcubeul zâmbea tuturor,
Înroşindu-se către capetele lumii.
Şi-atunci m-am întrebat dacă eu aş fi în stare
Să-mi plâng lacrimile pentru un zâmbet.
Peisaj lunar cu peşti morţi
Ca să-mi treacă de urât
Mi-am proptit un nod în gât
Şi-am încălecat pe-o şea
Să văd ce-ar zice lumea
Pe-un ochi am alunecat
Sufletul l-am colindat…
Lumea era la picioarele mele
Iar eu eram picioarele ei,
Purtând-o cu grija copitelor moi
Căci viaţa-i e preţioasă comoară.
Împreună străbăteam depărtările
Şi totul în jur împietrea, deşert
Uscându-se, topindu-se, spulberându-se,
Albie cu peşti morţi adânciţi în orbite.
Spaima morţii strălucea în găvane
Spadă-nfiptă-n plumbul neputinţei,
Răsturnând împietrirea mişcării
Turnându-ne în forme noi.
Se cutremurau răsuflările
Răscolind toate morţile nenăscute
Iar lanţurile depărtărilor se rupeau
Asimptotic, răstignind înălţimile.
Mi-am proptit un nod în gât
Şi-am încălecat pe-o şea
Să văd ce-ar zice lumea
Pe-un ochi am alunecat
Sufletul l-am colindat…
Lumea era la picioarele mele
Iar eu eram picioarele ei,
Purtând-o cu grija copitelor moi
Căci viaţa-i e preţioasă comoară.
Împreună străbăteam depărtările
Şi totul în jur împietrea, deşert
Uscându-se, topindu-se, spulberându-se,
Albie cu peşti morţi adânciţi în orbite.
Spaima morţii strălucea în găvane
Spadă-nfiptă-n plumbul neputinţei,
Răsturnând împietrirea mişcării
Turnându-ne în forme noi.
Se cutremurau răsuflările
Răscolind toate morţile nenăscute
Iar lanţurile depărtărilor se rupeau
Asimptotic, răstignind înălţimile.
Povestea unui viol tăcut
Avea frisoane,
Inima-i batea nebună
Şi se-ntreba de va fi cineva lumii să-i spună
Povestea incredibila a lui. A lui N-aude, N-a vede
Pe care chiar istoria, îl roagă, s-o posede.
Suferinţa are sens
Numai dacă durează o clipă
Prea multa durere înseamna risipă
Ajută-i să-ţi ceară pedepse mai grele
Dar dă-le atât cât să urle-n zăbrele. Sfârşiţi.
De-ar şti cât ţi-ai dorit să fi al Timpului stăpân.
Ar preschimba căderea unei clipe-n veşnicie pentru tine,
Aşa cum însăţi veşnicia îţi va fi senină
Precum căderea unei clipe-pană
Din a istoriei cutumă.
Sunt două împrejurări în care omul îşi doreste
Să schimbe clipa, s-o lungească-n veşnicie:
Odată, când iubirea-ţi înfloreşte
Şi-atunci când viaţa se prelinge-n agonie.
Te-ajuta dar de-a Styxului cădere
Dar nu-ncerca să-i bei apa durere.
Inima-i batea nebună
Şi se-ntreba de va fi cineva lumii să-i spună
Povestea incredibila a lui. A lui N-aude, N-a vede
Pe care chiar istoria, îl roagă, s-o posede.
Suferinţa are sens
Numai dacă durează o clipă
Prea multa durere înseamna risipă
Ajută-i să-ţi ceară pedepse mai grele
Dar dă-le atât cât să urle-n zăbrele. Sfârşiţi.
De-ar şti cât ţi-ai dorit să fi al Timpului stăpân.
Ar preschimba căderea unei clipe-n veşnicie pentru tine,
Aşa cum însăţi veşnicia îţi va fi senină
Precum căderea unei clipe-pană
Din a istoriei cutumă.
Sunt două împrejurări în care omul îşi doreste
Să schimbe clipa, s-o lungească-n veşnicie:
Odată, când iubirea-ţi înfloreşte
Şi-atunci când viaţa se prelinge-n agonie.
Te-ajuta dar de-a Styxului cădere
Dar nu-ncerca să-i bei apa durere.
cel mai străin, şi-al nimănui
m-am născut din ploaie
toate cele plângeau peste mine
şi mă spălau, pregătindu-mă
pentru ale mele,
pentru ale altora
de-al nimănui.
eram fiul ploii
mereu însoţit, ud,
alungat, detestat
cu vorba ruptă la jumătate
aninată-ntre buze
bob închegat.
viaţa mea?
o ruptură continuă.
rupeam ba o zi, ba o răsuflare
altoind pomii cu vorbele mele
umplându-i de roadă.
m-am făcut fâşii, îndreptând suflete
şi mâini rupte, printre cruci,
le-am cârpit clipele
cu câte o lacrimă
până când,
într-o altă zi cu ploaie multă
m-am lăsat la pământ
ostenit, pregătit,
şi am rugat-o să m-alinte.
şi ea m-a spălat
şi m-a cântat
şi m-a plecat cu ea
înghiţiţi de atâta uscăciune
către altundeva.
toate cele plângeau peste mine
şi mă spălau, pregătindu-mă
pentru ale mele,
pentru ale altora
de-al nimănui.
eram fiul ploii
mereu însoţit, ud,
alungat, detestat
cu vorba ruptă la jumătate
aninată-ntre buze
bob închegat.
viaţa mea?
o ruptură continuă.
rupeam ba o zi, ba o răsuflare
altoind pomii cu vorbele mele
umplându-i de roadă.
m-am făcut fâşii, îndreptând suflete
şi mâini rupte, printre cruci,
le-am cârpit clipele
cu câte o lacrimă
până când,
într-o altă zi cu ploaie multă
m-am lăsat la pământ
ostenit, pregătit,
şi am rugat-o să m-alinte.
şi ea m-a spălat
şi m-a cântat
şi m-a plecat cu ea
înghiţiţi de atâta uscăciune
către altundeva.
Copacul cu rădăcinile-n aer
Cutreieram din loc în loc
Şi-ncet îi transformam pe alţii
Rămânând totuşi neschimbat.
Rădăcinile-şi dormeau visul de mărire
Năruind pământul, filtru osmotic în calea năvălirilor.
Te-ai revărsat acoperindu-mi muguri, îngrăşându-mi speranţele
Cu poveştile tale despre cer, despre sus.
Şi-am crescut, răsfirându-mi crengile, frunzele
Cercetând aerul în căutarea cerului. Cerul poveştilor tale.
Îmi era aproape dar totuşi atât de departe. Mă aştepta. Mă chema.
Şi-atunci l-am urmat. Mi-am urmat chemarea.
Cerule! De cine te ascunzi?
Mi-am luat păsările la subţioară, cuibărindu-le,
Şi ele cloceau alte vise de mărire, iar puii plecau şi ei,
Stoluri.
Mi-am înfipt ramurile în norii zăpezilor
Şi vântul m-a tras de păr, dar tot nu am ajuns până la cer.
Şi-am înfrunzit, dezgolindu-mi gingiile rădăcinilor.
Iar genunchii şi nodurile îmi crăpau pământul de sub picioare.
Umbra creştea adăpostind suflete. Înălţându-le, hrănindu-le, ascunzându-le
Iar teama nu le mai găsea.
Cum nici eu nu mai găseam cerul ca să mă pot odihni.
Rădăcinile se ridicau pe poante şi eu trăgeam aer în piept.
Iar ploile mă spălau de lutul naşterilor.
Crengile căutau cerul.
Mai bine zis îl sprijineau.
Visele mi-au pleznit, boboci răvăşiţi de tăriile cerurilor.
Rădăcinile s-au uscat si s-au rarefiat. Inutilul se transformă,
Căci Moartea nu e un moment, e un process. E-un precedent
Acum crengile nu mai nasc boboci, au ajuns rădăcinile mele din cer
Dar câteodată, ma doare capul căutându-mi vechile rădăcini.
Şi-ncet îi transformam pe alţii
Rămânând totuşi neschimbat.
Rădăcinile-şi dormeau visul de mărire
Năruind pământul, filtru osmotic în calea năvălirilor.
Te-ai revărsat acoperindu-mi muguri, îngrăşându-mi speranţele
Cu poveştile tale despre cer, despre sus.
Şi-am crescut, răsfirându-mi crengile, frunzele
Cercetând aerul în căutarea cerului. Cerul poveştilor tale.
Îmi era aproape dar totuşi atât de departe. Mă aştepta. Mă chema.
Şi-atunci l-am urmat. Mi-am urmat chemarea.
Cerule! De cine te ascunzi?
Mi-am luat păsările la subţioară, cuibărindu-le,
Şi ele cloceau alte vise de mărire, iar puii plecau şi ei,
Stoluri.
Mi-am înfipt ramurile în norii zăpezilor
Şi vântul m-a tras de păr, dar tot nu am ajuns până la cer.
Şi-am înfrunzit, dezgolindu-mi gingiile rădăcinilor.
Iar genunchii şi nodurile îmi crăpau pământul de sub picioare.
Umbra creştea adăpostind suflete. Înălţându-le, hrănindu-le, ascunzându-le
Iar teama nu le mai găsea.
Cum nici eu nu mai găseam cerul ca să mă pot odihni.
Rădăcinile se ridicau pe poante şi eu trăgeam aer în piept.
Iar ploile mă spălau de lutul naşterilor.
Crengile căutau cerul.
Mai bine zis îl sprijineau.
Visele mi-au pleznit, boboci răvăşiţi de tăriile cerurilor.
Rădăcinile s-au uscat si s-au rarefiat. Inutilul se transformă,
Căci Moartea nu e un moment, e un process. E-un precedent
Acum crengile nu mai nasc boboci, au ajuns rădăcinile mele din cer
Dar câteodată, ma doare capul căutându-mi vechile rădăcini.
autism
Creierul s-a deconectat
Distrugând punţile.
Linişte.
O mare, adâncă şi stranie linişte
Mă cuprinde,
Unduindu-şi sinapsele smulse.
Cât sunt eu?
Ultima frontieră a întrebărilor,
Ce se zbate
Înainte de a fi devorată.
Caut să-mi accept limitele
Ce cuprind totul.
Eu.
Universul.
Parte şi întreg.
Distrugând punţile.
Linişte.
O mare, adâncă şi stranie linişte
Mă cuprinde,
Unduindu-şi sinapsele smulse.
Cât sunt eu?
Ultima frontieră a întrebărilor,
Ce se zbate
Înainte de a fi devorată.
Caut să-mi accept limitele
Ce cuprind totul.
Eu.
Universul.
Parte şi întreg.
io sono Petra
Cânta-vor cocoşii de-a pururi
Tăind tăcerea-n felii
Mi-e limba mâncată de carii
Ce-n cruce sălaş ar găsii.
Durerea-ţi mă cerne
Iubirea-ţi m-apasă
Şi sunt hotărât să-ţi urmez
În mine găsit-am curajul şi spaima
De-a fi simplu om. E al meu crez.
Tăind tăcerea-n felii
Mi-e limba mâncată de carii
Ce-n cruce sălaş ar găsii.
Durerea-ţi mă cerne
Iubirea-ţi m-apasă
Şi sunt hotărât să-ţi urmez
În mine găsit-am curajul şi spaima
De-a fi simplu om. E al meu crez.
În afara tiparului
Tribunele sunt pline
Vacarm în aşteptare
Nisipul din arenă
Doar nuditate-n soare,
Primul intrat, răsuflă,
Ocolul de onoare
Şi-o moarte înfloreşte
Sânge ce încă doare.
Al doilea pufneşte
Şi scurmă în copită
Aleargă după umbre
Dar moartea îl vomită.
Urmează înc-o moarte
Apoi e rândul meu
Arena crapă-n soare
Şi sângele mi-e greu.
Privesc în ochi lor
Ferestre prăfuite
Figurile sunt sparte
De ranjet’ scrijelite.
S-ar repezi ca ulii
Cu ciocu-a sfâşiere
Sânge! Să fie sânge,
Delirul sânge cere.
Nu mişc. Nici ei nu mişcă.
Trosnită încordare,
Tăcerea îi sugrumă.
La dracu! Aici se moare.
În coarne ridic cerul
Şi soarele-l înghit
Se crapă faţa lumii
Lut recăzut în lut.
Tribuna se destramă
Ferestrele se sparg
Arena scrijelită
Se-nţeapă-n zâmbet vag.
Fluturii înserării
În moarte se retrag,
Iau labirintu-n coarne
Şi trec marele prag.
Vacarm în aşteptare
Nisipul din arenă
Doar nuditate-n soare,
Primul intrat, răsuflă,
Ocolul de onoare
Şi-o moarte înfloreşte
Sânge ce încă doare.
Al doilea pufneşte
Şi scurmă în copită
Aleargă după umbre
Dar moartea îl vomită.
Urmează înc-o moarte
Apoi e rândul meu
Arena crapă-n soare
Şi sângele mi-e greu.
Privesc în ochi lor
Ferestre prăfuite
Figurile sunt sparte
De ranjet’ scrijelite.
S-ar repezi ca ulii
Cu ciocu-a sfâşiere
Sânge! Să fie sânge,
Delirul sânge cere.
Nu mişc. Nici ei nu mişcă.
Trosnită încordare,
Tăcerea îi sugrumă.
La dracu! Aici se moare.
În coarne ridic cerul
Şi soarele-l înghit
Se crapă faţa lumii
Lut recăzut în lut.
Tribuna se destramă
Ferestrele se sparg
Arena scrijelită
Se-nţeapă-n zâmbet vag.
Fluturii înserării
În moarte se retrag,
Iau labirintu-n coarne
Şi trec marele prag.
Flămând după vorbele tale
Poate vei alege să ai nevoie de mine
Ori poate nu.
Dar eu am ales,
Să-ţi sărut umbra.
Nedemn de preaplinul vorbelor tale
Aştept să te-ntorci ecou
Repetându-mi-te mereu şi mereu
În adâncul inimii.
M-ai alungat de la belşugul viselor tale
Spunând că nici nu exist
Şi-ai aruncat vorbele pe fereastră.
De tăcerea ta mă voi vindeca
Prin nesupunere.
Ori poate nu.
Dar eu am ales,
Să-ţi sărut umbra.
Nedemn de preaplinul vorbelor tale
Aştept să te-ntorci ecou
Repetându-mi-te mereu şi mereu
În adâncul inimii.
M-ai alungat de la belşugul viselor tale
Spunând că nici nu exist
Şi-ai aruncat vorbele pe fereastră.
De tăcerea ta mă voi vindeca
Prin nesupunere.
portret
Făcând dragoste
Căutam să înţeleg complexitatea lumii,
Ce se-nvârtea-n-jurul meu.
Acum,
Viaţa mea se reduce
La cafea, muzică şi sex.
Asta pentru că nu vreau să fiu datoare.
Ce altceva mai pot oferi
Decât poezie şi sex?
Rimele mele îmbătrânite
Schioapată.
Se-mpiedică şi cad,
La pat.
Viaţă de muză.
Pensionată
Pe caz de boală.
Căutam să înţeleg complexitatea lumii,
Ce se-nvârtea-n-jurul meu.
Acum,
Viaţa mea se reduce
La cafea, muzică şi sex.
Asta pentru că nu vreau să fiu datoare.
Ce altceva mai pot oferi
Decât poezie şi sex?
Rimele mele îmbătrânite
Schioapată.
Se-mpiedică şi cad,
La pat.
Viaţă de muză.
Pensionată
Pe caz de boală.
Ghiveciul cu muşcate ofilite
Surpată între bretelele rochiei
Îşi cădea tăcerea pe masă.
Aşteptând.
Nu mă lua în seamă,
N-am vrut
Dar era la-ndemână
Şi mă dureau ochii de la lumină.
Cât ai plâns?
Cât un scâncet de copil
Pe care n-am ştiut să ţi-l cer.
Doare?
Clepsidra nu se-ntoarce singură.
Mai are nevoie de cineva
Să-i cearna iubirea.
La fereastră,
Frunzele mestecau clorofilă
Scuipând ghemotoace
Îşi cădea tăcerea pe masă.
Aşteptând.
Nu mă lua în seamă,
N-am vrut
Dar era la-ndemână
Şi mă dureau ochii de la lumină.
Cât ai plâns?
Cât un scâncet de copil
Pe care n-am ştiut să ţi-l cer.
Doare?
Clepsidra nu se-ntoarce singură.
Mai are nevoie de cineva
Să-i cearna iubirea.
La fereastră,
Frunzele mestecau clorofilă
Scuipând ghemotoace
cruciada cuvintelor
marş mut:
litere vlăguite
cuvinte neînchegate
şi idei pierdute
amăgiri şi speranţe moarte
abandonate pe câmp
putrezind în fibra foii
Doamne, le-am promis izbânda
şi le-am dus la moarte,
ruşine, uitare
şi abandon.
o vină am
şi multe tăceri de-acum încolo
osândit stau înainte-vă
şi-aştept.
foile se ridică tăcute
purtându-şi giulgiul
pleoapă căzută
peste găvanele literelor
mă lasă singur
în mijlocul morţii
să-nvăţ
să mă învăţ
a buchisi
binecuvântată uitare
aştept
să mă ridici, să mă speli
şi după toată rânduiala
să laşi pluta
să mă caute
departe.
litere vlăguite
cuvinte neînchegate
şi idei pierdute
amăgiri şi speranţe moarte
abandonate pe câmp
putrezind în fibra foii
Doamne, le-am promis izbânda
şi le-am dus la moarte,
ruşine, uitare
şi abandon.
o vină am
şi multe tăceri de-acum încolo
osândit stau înainte-vă
şi-aştept.
foile se ridică tăcute
purtându-şi giulgiul
pleoapă căzută
peste găvanele literelor
mă lasă singur
în mijlocul morţii
să-nvăţ
să mă învăţ
a buchisi
binecuvântată uitare
aştept
să mă ridici, să mă speli
şi după toată rânduiala
să laşi pluta
să mă caute
departe.
atunci
când vremea cade peste sepia golită
şi albul unduie-n hârtie după bloc
mă trag de aplecate-n boaba chioară
şi iazu-şi strânge lintiţa-n ghioc
mă rândunică-n cuib căzute ouă
şi-i linişte în brazda de cocon
mă săgetează drobul ocular
şi-om povesti cu var
în debara, în băi şi pe balcon.
neonul mă crestează-n buzunare
mi-s berzele înfipte-n stadion
prin buze-mi trece-o gaură de vierme
mă aflu centură de un piton
te aripesc căldare-n fund smolită
c-o plasă fluturim din zori călări
adună-mă pe puntea nautilă
să creştem trei fragile răsuflări.
şi albul unduie-n hârtie după bloc
mă trag de aplecate-n boaba chioară
şi iazu-şi strânge lintiţa-n ghioc
mă rândunică-n cuib căzute ouă
şi-i linişte în brazda de cocon
mă săgetează drobul ocular
şi-om povesti cu var
în debara, în băi şi pe balcon.
neonul mă crestează-n buzunare
mi-s berzele înfipte-n stadion
prin buze-mi trece-o gaură de vierme
mă aflu centură de un piton
te aripesc căldare-n fund smolită
c-o plasă fluturim din zori călări
adună-mă pe puntea nautilă
să creştem trei fragile răsuflări.
sâmbătă, 13 februarie 2010
peisaj cu sală de dans
Eram două tangouri
Animând o viaţă plictisitoare
În contratimpul viselor.
Noaptea coboram din rame
Îmbrăcând lumânarea
Cu strălucirea răsuflărilor,
Flori proaspete – buzele.
Vinul somnambul
Avea gustul păcatului
Încastrat în amintire,
Fenomen concentrat
Pe motive vagi.
E adevărat că zeii
Cedează în faţa plictiselii?
Animând o viaţă plictisitoare
În contratimpul viselor.
Noaptea coboram din rame
Îmbrăcând lumânarea
Cu strălucirea răsuflărilor,
Flori proaspete – buzele.
Vinul somnambul
Avea gustul păcatului
Încastrat în amintire,
Fenomen concentrat
Pe motive vagi.
E adevărat că zeii
Cedează în faţa plictiselii?
imobiliară
Pe strada ta,
Sunt o clădire dureros de singuratică
Bâjbâind după cutia postală
Căzută în contemplaţie.
Aşteptăm
Dar pe faţă nu ni se citeşte
Nici o trăire,
Locatari în contexte diferite.
Timpul curge
Printre mâinile îngheţate,
Pasăre neagră şi plată.
Mi-am viscolit cuvintele
Troienindu-te
Într-un exil siberian.
Cum îţi merge?
Întrebarea se cuibăreşte,
Călător pribeag într-o cameră ieftină
Şi rece.
Tăcerea exclusivistă
Crapă, banchiză în derivă
Bine.
Sunt o clădire dureros de singuratică
Bâjbâind după cutia postală
Căzută în contemplaţie.
Aşteptăm
Dar pe faţă nu ni se citeşte
Nici o trăire,
Locatari în contexte diferite.
Timpul curge
Printre mâinile îngheţate,
Pasăre neagră şi plată.
Mi-am viscolit cuvintele
Troienindu-te
Într-un exil siberian.
Cum îţi merge?
Întrebarea se cuibăreşte,
Călător pribeag într-o cameră ieftină
Şi rece.
Tăcerea exclusivistă
Crapă, banchiză în derivă
Bine.
Vânzătorul de păsări
Viaţa noastră, simplu laţ
Ce se strânge
Inflexibil.
De multe ori
Ne simţim ca peştele cu aripi
Ce nu ştie să zboare.
Care ţi-e dorinţa?
Dorinţa?
Voi oameni sunteţi atraşi
Mai mult de ireal,
Numai că întotdeauna
Realul zdrobeşte irealul
Sub greutatea dorinţei,
Laţ ce strânge.
Ce se strânge
Inflexibil.
De multe ori
Ne simţim ca peştele cu aripi
Ce nu ştie să zboare.
Care ţi-e dorinţa?
Dorinţa?
Voi oameni sunteţi atraşi
Mai mult de ireal,
Numai că întotdeauna
Realul zdrobeşte irealul
Sub greutatea dorinţei,
Laţ ce strânge.
curiozitate
Am privit viaţa drept în ochi
Şi-am întrebat-o:
Ce şti despre mine?
Nimic.
Uşile liftului
Nu se deschid la etajul tău
Şi-apoi de ce-aş urca?
Pentru panoramă.
Omule, sufletul tău
E-ngropat în gri
Ca o piatră de mormânt.
Ţi se pare că m-am schimbat?
Vremurile se schimbă
Nu şi haosul.
Crezi că-i pasă cuiva?
Şi-am întrebat-o:
Ce şti despre mine?
Nimic.
Uşile liftului
Nu se deschid la etajul tău
Şi-apoi de ce-aş urca?
Pentru panoramă.
Omule, sufletul tău
E-ngropat în gri
Ca o piatră de mormânt.
Ţi se pare că m-am schimbat?
Vremurile se schimbă
Nu şi haosul.
Crezi că-i pasă cuiva?
domestică
Am pus o cămaşă nouă,
Nişte blugi fără pete de sos,
Şosete de aceeaşi culoare în ambele picioare
Şi m-am pieptănat.
Cât de relaxat poţi să te simţi
După o muncă extenuantă.
M-am privit în oglindă,
Şi-am decis că merit puţin shoping
Să dau cu bani după obsesii
Până-o să mă urăsc.
Ziua a ţipat strident
Străpunsă de o rază de soare.
Am luat-o şi mi-am şters faţa,
Existenţa mea mirosea a istorie
De parcă generaţii intregi de sudoare
S-ar fi adunat ca afişele pe stâlp.
Ce bine-i să te simţi viu
Să iei viaţa în braţe
Şi să-ţi strecori buzele în pletele ei
Şoptindu-i:
Ce lungi sunt eternităţile
Fără tine.
Nişte blugi fără pete de sos,
Şosete de aceeaşi culoare în ambele picioare
Şi m-am pieptănat.
Cât de relaxat poţi să te simţi
După o muncă extenuantă.
M-am privit în oglindă,
Şi-am decis că merit puţin shoping
Să dau cu bani după obsesii
Până-o să mă urăsc.
Ziua a ţipat strident
Străpunsă de o rază de soare.
Am luat-o şi mi-am şters faţa,
Existenţa mea mirosea a istorie
De parcă generaţii intregi de sudoare
S-ar fi adunat ca afişele pe stâlp.
Ce bine-i să te simţi viu
Să iei viaţa în braţe
Şi să-ţi strecori buzele în pletele ei
Şoptindu-i:
Ce lungi sunt eternităţile
Fără tine.
joi, 11 februarie 2010
practicând absenţa
mă căţăram
ancorând pitoane de sânge şi carne
pe amintirile tale inaccesibile
mă zbat în întuneric
nefiinţă este numele meu
sau poate nelocuire
în timpul tău, în spaţiul tău
în liniştea ta.
despărţiţi de eoni de trăiri
fiecare cu soarele şi cu aerul
am decupat instantenee
şi le-am lipit
amestecând orizonturile
ancorând pitoane de sânge şi carne
pe amintirile tale inaccesibile
mă zbat în întuneric
nefiinţă este numele meu
sau poate nelocuire
în timpul tău, în spaţiul tău
în liniştea ta.
despărţiţi de eoni de trăiri
fiecare cu soarele şi cu aerul
am decupat instantenee
şi le-am lipit
amestecând orizonturile
crengi...uscături...
să taci o tăcere
aşa cum numai ea ştie s-o facă
înghesuită între două vocale mute
ca un suflet strâns într-un colţ de streaşină
pleoapă dureros de uscată
într-o pânză de păianjen
dacă tot trebuie să tac
mai bine îmi tac cuvintele pe afară
umbră prelinsă prin crăpăturile zilei
capul şi degetele trăiau
îşi aveau propria lor viaţă. şi piele.
în fiecare seară, degetele strângeau toată pielea zilei
şi o ascundeau sub pernă
iar capul făcea ce făcea şi mă ascundea
sub spuza de vise aliniate
pe tabla nopţii.
...
trei pioni călători, rătăceau în noapte
unul picotea a somn şi-au chemat alţi şapte
doi nebuni mancau şerbet fără să bea apă
unul a prins doi pioni şi-a urcat o treaptă
caii mei ca nişte zmei suflau în cenuşă
unul a cam tras pe nas dărîmînd o uşă
turnurile nu ai uşi şi cam suflă vântul
dintr-o zare-n altă zare frământând pământul
regele îşi face vânt, vrea o escapadă
dar regina-i pune-n piept chiar frumoasa-i spadă
aşa cum numai ea ştie s-o facă
înghesuită între două vocale mute
ca un suflet strâns într-un colţ de streaşină
pleoapă dureros de uscată
într-o pânză de păianjen
dacă tot trebuie să tac
mai bine îmi tac cuvintele pe afară
umbră prelinsă prin crăpăturile zilei
capul şi degetele trăiau
îşi aveau propria lor viaţă. şi piele.
în fiecare seară, degetele strângeau toată pielea zilei
şi o ascundeau sub pernă
iar capul făcea ce făcea şi mă ascundea
sub spuza de vise aliniate
pe tabla nopţii.
...
trei pioni călători, rătăceau în noapte
unul picotea a somn şi-au chemat alţi şapte
doi nebuni mancau şerbet fără să bea apă
unul a prins doi pioni şi-a urcat o treaptă
caii mei ca nişte zmei suflau în cenuşă
unul a cam tras pe nas dărîmînd o uşă
turnurile nu ai uşi şi cam suflă vântul
dintr-o zare-n altă zare frământând pământul
regele îşi face vânt, vrea o escapadă
dar regina-i pune-n piept chiar frumoasa-i spadă
dicteuri
descoamare
surâsul triumfător
aerul idiot
şi bădărănia,
elemente invazive permanente.
obsesia vârstei
a neputinţei
şi spaima
toată spaima morţii
pretinsă lacrimă pe pleoape,
elemente invazive permanente.
când şi când o nevoie uitată
o tresărire a sângelui
un strop de salivă
înghiţit poticnit,
elemente invazive permanente.
cotidiene
semicerturi gratinate,
tăceri revărsate-n aşternut
plictiseală cu poale destrămate
viaţă sclerozată
scrutând întunericul.
tristeţi ploioase
şi gravitate de faţadă
milă utopică,
respect dezgropat
umbre cenuşii pe cerul altora
pregătind calea.
cortina
autentică şi profundă este doar plecarea
în rest, mimăm orgasmul intelectual şi emoţional
încercând să ne păcălim partenera
ce-aşteaptă.
ea are răbdare până la ultima replică
nu vrea să ne fure bucuria
şi entuziasmul
cu care mimăm căderea.
surâsul triumfător
aerul idiot
şi bădărănia,
elemente invazive permanente.
obsesia vârstei
a neputinţei
şi spaima
toată spaima morţii
pretinsă lacrimă pe pleoape,
elemente invazive permanente.
când şi când o nevoie uitată
o tresărire a sângelui
un strop de salivă
înghiţit poticnit,
elemente invazive permanente.
cotidiene
semicerturi gratinate,
tăceri revărsate-n aşternut
plictiseală cu poale destrămate
viaţă sclerozată
scrutând întunericul.
tristeţi ploioase
şi gravitate de faţadă
milă utopică,
respect dezgropat
umbre cenuşii pe cerul altora
pregătind calea.
cortina
autentică şi profundă este doar plecarea
în rest, mimăm orgasmul intelectual şi emoţional
încercând să ne păcălim partenera
ce-aşteaptă.
ea are răbdare până la ultima replică
nu vrea să ne fure bucuria
şi entuziasmul
cu care mimăm căderea.
căderea în banal
o duminică epuizată rezemând pervazul
aşteaptă s-apară primii fulgi
însoţindu-l pe Sfântul Valentin...
-spune-mi că mă iubeşti!
-te iubesc iubire, mai mult decât îţi poţi imagina
-hai mai spune-mi odată, da mai frumos
-te iubesc iubire, ghiocel ce scoţi pleoapa din...
-mă mai iubeşti?
-bineînţeles, te iubesc mai mult decât pe oricare, de ce crezi că...
-tu nu mă mai iubeşti...
-pisoiaş, de unde ai mai scos-o şi pe asta?
-am obosit să te aştept...de fiecare dată alt pretext şi altă scuză
-mami, dar te iu...
-nu, tu nu mă iubeşti, tu eşti doar excitat
-mam...
-lasă, cu o compresă cu apă rece...
şi Sfântul trece fără să bage de seamă
vitrinele care s-au golit doar pentru că era ofertă
şi geamurile care s-au aburit doar pentru că răsuflăm mai precipitat uneori
ca să ne ascundem poticnirile sufletelor
anchilozate,
uitate pe un hol la urgenţă
fără să ceară, fără să dea,
spectre lipite
pe-o retină incredibil
de plată,
fără nici o cută.
aşteaptă s-apară primii fulgi
însoţindu-l pe Sfântul Valentin...
-spune-mi că mă iubeşti!
-te iubesc iubire, mai mult decât îţi poţi imagina
-hai mai spune-mi odată, da mai frumos
-te iubesc iubire, ghiocel ce scoţi pleoapa din...
-mă mai iubeşti?
-bineînţeles, te iubesc mai mult decât pe oricare, de ce crezi că...
-tu nu mă mai iubeşti...
-pisoiaş, de unde ai mai scos-o şi pe asta?
-am obosit să te aştept...de fiecare dată alt pretext şi altă scuză
-mami, dar te iu...
-nu, tu nu mă iubeşti, tu eşti doar excitat
-mam...
-lasă, cu o compresă cu apă rece...
şi Sfântul trece fără să bage de seamă
vitrinele care s-au golit doar pentru că era ofertă
şi geamurile care s-au aburit doar pentru că răsuflăm mai precipitat uneori
ca să ne ascundem poticnirile sufletelor
anchilozate,
uitate pe un hol la urgenţă
fără să ceară, fără să dea,
spectre lipite
pe-o retină incredibil
de plată,
fără nici o cută.
marți, 9 februarie 2010
şi-a mai fost o...
m-am dezbrăcat de toate cuvintele
mi-am încins uitarea
şi m-am plecat spălându-vă tăcerile.
“cel ce vrea să fie cel dintâi,
se cuvine să ridice ultimul privirile pentru a izvorâ tăceri”
ne-am asezat fiecare în spaimele sale
lăsând cuvintele să dospească
sudoare.
v-aş fi-ndemnat să vă iubiţi şi să vă ascultaţi
tăcându-vă vorbele uni altora
aşa cum şi eu v-am tăcut
dar cuvintele deja ţipau în piaţă
cerând uitarea.
şi mi-am luat uitarea, şi pârâşii fremătau ştergându-mi urmele
până sus în spatele ochilor, bucurându-se
că literele curgeau, cerneală.
amestecându-se.
cuvintele mele rătăcesc
nerecunoscându-se
nici în rime
nici în versuri
tăcându-se,
ferindu-se de ochii lumii
ascunse
colbuite.
mi-am încins uitarea
şi m-am plecat spălându-vă tăcerile.
“cel ce vrea să fie cel dintâi,
se cuvine să ridice ultimul privirile pentru a izvorâ tăceri”
ne-am asezat fiecare în spaimele sale
lăsând cuvintele să dospească
sudoare.
v-aş fi-ndemnat să vă iubiţi şi să vă ascultaţi
tăcându-vă vorbele uni altora
aşa cum şi eu v-am tăcut
dar cuvintele deja ţipau în piaţă
cerând uitarea.
şi mi-am luat uitarea, şi pârâşii fremătau ştergându-mi urmele
până sus în spatele ochilor, bucurându-se
că literele curgeau, cerneală.
amestecându-se.
cuvintele mele rătăcesc
nerecunoscându-se
nici în rime
nici în versuri
tăcându-se,
ferindu-se de ochii lumii
ascunse
colbuite.
departe
Rătăcitor pe ţărmul întâmplării
Păpădie purtată de-o adiere
Caut locul germinării.
Avalanşa de trecut din urmă
Mă-mpinge către nimicul dinainte
Ce-aşteaptă ziditorul.
Dacă eu confirm viitorul
Când voi încolţi?
Cerul uzat
Ca un lucru second-hand
Lustruieşte legăminte
Şi m-aşteaptă.
Mă-nfig în prezent
Ca o sonată pentru violoncel.
Fără cusur
Mirose a pământ
Şi a simboluri
Iar timpul zumzăie
A roire.
Păpădie purtată de-o adiere
Caut locul germinării.
Avalanşa de trecut din urmă
Mă-mpinge către nimicul dinainte
Ce-aşteaptă ziditorul.
Dacă eu confirm viitorul
Când voi încolţi?
Cerul uzat
Ca un lucru second-hand
Lustruieşte legăminte
Şi m-aşteaptă.
Mă-nfig în prezent
Ca o sonată pentru violoncel.
Fără cusur
Mirose a pământ
Şi a simboluri
Iar timpul zumzăie
A roire.
Anunţ
În atenţia vieţii:
Contactează-mă urgent
Problemă de maximă importanţă
M-am decis să te las!
Hotel Eternitatea,
A treia moarte pe dreapta.
M-a sunat un bătrân curios
Că de ce vreau s-o las,
Că el încă mai poate,
Şi i-am spus să mă urmeze.
Apoi m-a sunat o doamnă
Spunându-mi că o strigă toată viaţa
Din urmă. De ea întrebam?
I-am spus că nu.
Ei, nu-i nimic
Dar mi-ar fi plăcut
Să fiu căutată.
Doare rău când nu te caută
Nici măcar moartea.
După care m-a sunat unul dus
Mi-a povestit cât s-a luptat cu viaţa
Terfelind-o prin toate spaimele
Da n-a dovedit-o.
Tineri ca tinerii, dar bătrânii
Sunt înnebuniţi,
Toţi vor să se culce cu ea
Să mai câştige un an.
De parcă ea s-ar da oricui.
Dacă eu am văzut negru în faţa ochilor
Când mi-am pierdut cele trei degete
Ce vezi când îţi pierzi viaţa?
Am să vă spun
După divorţ.
Contactează-mă urgent
Problemă de maximă importanţă
M-am decis să te las!
Hotel Eternitatea,
A treia moarte pe dreapta.
M-a sunat un bătrân curios
Că de ce vreau s-o las,
Că el încă mai poate,
Şi i-am spus să mă urmeze.
Apoi m-a sunat o doamnă
Spunându-mi că o strigă toată viaţa
Din urmă. De ea întrebam?
I-am spus că nu.
Ei, nu-i nimic
Dar mi-ar fi plăcut
Să fiu căutată.
Doare rău când nu te caută
Nici măcar moartea.
După care m-a sunat unul dus
Mi-a povestit cât s-a luptat cu viaţa
Terfelind-o prin toate spaimele
Da n-a dovedit-o.
Tineri ca tinerii, dar bătrânii
Sunt înnebuniţi,
Toţi vor să se culce cu ea
Să mai câştige un an.
De parcă ea s-ar da oricui.
Dacă eu am văzut negru în faţa ochilor
Când mi-am pierdut cele trei degete
Ce vezi când îţi pierzi viaţa?
Am să vă spun
După divorţ.
Inutilă
Cântecul s-a sfârşit,
Dar acordurile mai vibrează
La căpătâiul unei generaţii.
Atmosfera melancolică
Şi lipsită de vlagă
Lesină.
Ca să simt viaţa
Respirând după reguli noi
M-am afundat în mare
Dincolo de-ndoială.
M-am întins dig
Şi-am privit cerul plângând.
Tolănit pe fundul mării
Număram umbrele peştilor de deasupra
Ce-nghiţeau cornul lunii.
M-am ridicat, sprijinindu-mă,
Şi-am scuipat spumă
Pe creasta valurilor.
Atâta timp cât îmi las urechea
Pe o linie de tren
Sunt un bun indian.
Dar oare, poţi distinge
Nuanţele şi modulaţia vocii
La o linie telefonica saturata de convorbiri?
Dar acordurile mai vibrează
La căpătâiul unei generaţii.
Atmosfera melancolică
Şi lipsită de vlagă
Lesină.
Ca să simt viaţa
Respirând după reguli noi
M-am afundat în mare
Dincolo de-ndoială.
M-am întins dig
Şi-am privit cerul plângând.
Tolănit pe fundul mării
Număram umbrele peştilor de deasupra
Ce-nghiţeau cornul lunii.
M-am ridicat, sprijinindu-mă,
Şi-am scuipat spumă
Pe creasta valurilor.
Atâta timp cât îmi las urechea
Pe o linie de tren
Sunt un bun indian.
Dar oare, poţi distinge
Nuanţele şi modulaţia vocii
La o linie telefonica saturata de convorbiri?
Sisif
...ca o funingine...
Eternitatea s-a pus ca un nod în gât
Iar spaima s-a ridicat perfect netedă şi verticală
Lipsită de orice urmă de-ndoială
Răsfrângându-se ameninţătoare deasupra vieţii.
Mă durea umbra de atâta apăsare
Când lumina şi-a revărsat pantele cioplite
Printr-o spărtură îngustă din peretele imens.
Am ocolit prezentul presărând pulberea viselor
În bătaia vântului ce-şi înfoia nerăbdarea.
Nori groşi şi negri
Se târau într-o tăcere îngheţată.
Frigul era pătrunzător
Şi mi-am închis trecutul până la gât
Ascunzând curbele cu ghinion
De care până şi orele se tem.
Oricât curaj aş avea
Nu pot să risc.
Mi-am luat
Viaţa pe umăr
Şi-am reluat urcuşul
Sfidând vibraţiile timpului
Dar nici aşa n-am scăpat de spaima
Care-mi intrase-n oase.
Eternitatea s-a pus ca un nod în gât
Iar spaima s-a ridicat perfect netedă şi verticală
Lipsită de orice urmă de-ndoială
Răsfrângându-se ameninţătoare deasupra vieţii.
Mă durea umbra de atâta apăsare
Când lumina şi-a revărsat pantele cioplite
Printr-o spărtură îngustă din peretele imens.
Am ocolit prezentul presărând pulberea viselor
În bătaia vântului ce-şi înfoia nerăbdarea.
Nori groşi şi negri
Se târau într-o tăcere îngheţată.
Frigul era pătrunzător
Şi mi-am închis trecutul până la gât
Ascunzând curbele cu ghinion
De care până şi orele se tem.
Oricât curaj aş avea
Nu pot să risc.
Mi-am luat
Viaţa pe umăr
Şi-am reluat urcuşul
Sfidând vibraţiile timpului
Dar nici aşa n-am scăpat de spaima
Care-mi intrase-n oase.
Iona
am plecat pentru a-mi crea propria lume
dar mi-ai apărut în cale, viaţă
şi mi-ai limitat orizontul
trăgând fermoarul buzelor hulpave.
peste noi s-a lăsat o tăcere adâncă
şi pentru mine viaţa de pe glob s-a stins,
iar sunetul şi timpul au dispărut cu altă-nghiţitură.
lepădat în burta chitului
întunericul mi se furişa ca un ulei în ureche
alungându-mă-n singuratate.
căutam să-l sfărâm, dar se mişca,
mărgea de mercur în încremenirea spaţiului.
tăcerea se strecura ascunzându-se prin toate cotloanele,
uleioasă şi diferită de la o răsuflare la alta.
particulele de întuneric
desenau forme ireale pe retină,
persistau o clipă
apoi dispăreau fără sunet.
doar mişcându-mă în permanenţă,
puteam să mă aud
şi să nu pierd definitiv noţiunea timpului.
îmi venea să las totul baltă şi să plec
fără să mă mai uit în urmă,
dar nu puteam.
eram deja prea implicat
în jocul destinului.
cel mai uşor lucru ar fi fost să plâng,
dar nici asta nu puteam.
nu acum.
dar când va veni clipa
mă vei revărsa, inundând pământul
cu mine.
dar mi-ai apărut în cale, viaţă
şi mi-ai limitat orizontul
trăgând fermoarul buzelor hulpave.
peste noi s-a lăsat o tăcere adâncă
şi pentru mine viaţa de pe glob s-a stins,
iar sunetul şi timpul au dispărut cu altă-nghiţitură.
lepădat în burta chitului
întunericul mi se furişa ca un ulei în ureche
alungându-mă-n singuratate.
căutam să-l sfărâm, dar se mişca,
mărgea de mercur în încremenirea spaţiului.
tăcerea se strecura ascunzându-se prin toate cotloanele,
uleioasă şi diferită de la o răsuflare la alta.
particulele de întuneric
desenau forme ireale pe retină,
persistau o clipă
apoi dispăreau fără sunet.
doar mişcându-mă în permanenţă,
puteam să mă aud
şi să nu pierd definitiv noţiunea timpului.
îmi venea să las totul baltă şi să plec
fără să mă mai uit în urmă,
dar nu puteam.
eram deja prea implicat
în jocul destinului.
cel mai uşor lucru ar fi fost să plâng,
dar nici asta nu puteam.
nu acum.
dar când va veni clipa
mă vei revărsa, inundând pământul
cu mine.
vise
vise
te-am visat maică,
mergeai tare greu, nu te lăsau rădăcinile
şi jur împrejur pădure.
care cu rădăcinile în aer, blestemându-şi soarta
care cu ramurile plecate, acceptându-şi neputinţa
numai tu mergeai, greu, opintit,
tăind aerul
şi iedera-ţi creştea în braţe
îngreunându-te cu vorbele ei otrăvite
dar tu mergeai înainte.
te mai uitai când şi când înapoi
să-ţi cauţi urmele
dar noi eram cu tine maică
ne duceai în spate, spice seci
fără pic de vorbă
şi drumul se defăcea făcând loc rădăcinilor
iar tu te înălţai deasupra tuturor, bătând aerul cu crengile
înmugurind, îmbobocind, împarfumând tăcerea
cu neuitarea ta.
şi te-ai dus, măre te-ai dus
cătând tot înspre apus
mai întâi până la Lună
s-o ajuţi că-i mai bătrână
ai dat ocol pe la stele
să ştergi praful de pe ele
şi te-ai coborât în noapte, poate chiar şi mai departe
şi cum zburai de uşor, rătăcind şoapte ce dor
ne-ai pierdut ori ne-ai lăsat
lumii.
şi-ai plecat şi-au apărut
zorii.
te-am visat maică,
mergeai tare greu, nu te lăsau rădăcinile
şi jur împrejur pădure.
care cu rădăcinile în aer, blestemându-şi soarta
care cu ramurile plecate, acceptându-şi neputinţa
numai tu mergeai, greu, opintit,
tăind aerul
şi iedera-ţi creştea în braţe
îngreunându-te cu vorbele ei otrăvite
dar tu mergeai înainte.
te mai uitai când şi când înapoi
să-ţi cauţi urmele
dar noi eram cu tine maică
ne duceai în spate, spice seci
fără pic de vorbă
şi drumul se defăcea făcând loc rădăcinilor
iar tu te înălţai deasupra tuturor, bătând aerul cu crengile
înmugurind, îmbobocind, împarfumând tăcerea
cu neuitarea ta.
şi te-ai dus, măre te-ai dus
cătând tot înspre apus
mai întâi până la Lună
s-o ajuţi că-i mai bătrână
ai dat ocol pe la stele
să ştergi praful de pe ele
şi te-ai coborât în noapte, poate chiar şi mai departe
şi cum zburai de uşor, rătăcind şoapte ce dor
ne-ai pierdut ori ne-ai lăsat
lumii.
şi-ai plecat şi-au apărut
zorii.
luni, 8 februarie 2010
cum am devenit invizibil
da, ştiu povestea asta. e tipărită deja
dar întrebarea e, când a început procesul?
imediat după ce m-am născut sau mai târziu?
cred totuşi că mai târziu
pentru că la început mă mai regăseam sub brad
strângând cadoul din punga de celofan
uneori roşie, alteori albastră ba chiar şi cu Moş Crăciun pictat
apoi încet, încet, m-am pierdut
întindeam gâtul şi sărutam aerul
cu gust de lacrimă uscată
semnam o condică de prezenţă
şi respiram alături de alte guri anonime,
simple numere de înmatriculare pe şoseaua vieţii.
după care nici măcar geamul nu s-a mai aburit
nu-şi avea rostul
prin magazine, un card, un pin şi-o semnătură
nimic altceva. ba nu mai era şi: o zi bună să aveţi
atât, pentru că nimeni nu mai are timp să te întrebe ceva
şi nici nu mai am aer să răspund
respir mai puţin
uitat printre zile incolore.
dar întrebarea e, când a început procesul?
imediat după ce m-am născut sau mai târziu?
cred totuşi că mai târziu
pentru că la început mă mai regăseam sub brad
strângând cadoul din punga de celofan
uneori roşie, alteori albastră ba chiar şi cu Moş Crăciun pictat
apoi încet, încet, m-am pierdut
întindeam gâtul şi sărutam aerul
cu gust de lacrimă uscată
semnam o condică de prezenţă
şi respiram alături de alte guri anonime,
simple numere de înmatriculare pe şoseaua vieţii.
după care nici măcar geamul nu s-a mai aburit
nu-şi avea rostul
prin magazine, un card, un pin şi-o semnătură
nimic altceva. ba nu mai era şi: o zi bună să aveţi
atât, pentru că nimeni nu mai are timp să te întrebe ceva
şi nici nu mai am aer să răspund
respir mai puţin
uitat printre zile incolore.
sâmbătă, 6 februarie 2010
no name
omule, omule, pe cine prigoneşti?
Doamne, invidia roade în carnea ochilor mei
şi urechile mele tânjesc iar carnea se-nfioară se usucă şi cade
de-a lungul drumului, ofranda colbului.
pribeag în noapte, ne-am întâlnit,
eu rătăcitor, ea altă umbră
stâlcită şi învineţită, alungată şi uitată
şi i-am şoptit:
vino şi-ascunde-te în adâncul sufletului meu
e cel mai întunecos loc pe care-l ştiu
când mi-e greu, acolo mă pitesc
şi-aştept să treacă
toate umbrele.
a păşit sfioasă
şi i-am dat tot ce-am avut mai bun
dar întunericul a ofilit-o
în braţele mele
inutil de primitoare
am luat întunericul şi m-am şters la ochi
l-am făcut cocoloaşe şi mi-am astupat urechile
m-am învelit până peste cap
şi am plecat până dincolo
s-o caut.
Doamne, invidia roade în carnea ochilor mei
şi urechile mele tânjesc iar carnea se-nfioară se usucă şi cade
de-a lungul drumului, ofranda colbului.
pribeag în noapte, ne-am întâlnit,
eu rătăcitor, ea altă umbră
stâlcită şi învineţită, alungată şi uitată
şi i-am şoptit:
vino şi-ascunde-te în adâncul sufletului meu
e cel mai întunecos loc pe care-l ştiu
când mi-e greu, acolo mă pitesc
şi-aştept să treacă
toate umbrele.
a păşit sfioasă
şi i-am dat tot ce-am avut mai bun
dar întunericul a ofilit-o
în braţele mele
inutil de primitoare
am luat întunericul şi m-am şters la ochi
l-am făcut cocoloaşe şi mi-am astupat urechile
m-am învelit până peste cap
şi am plecat până dincolo
s-o caut.
când lucrurile simple devin complicate
mă pliam pe latura umbrită a sufletului
copertină
şi nu mai lăsam visele să iasă
ele scânceau, copaci înghesuiţi în sămânţă
forţând coaja zilei
de mâine, de niciunde
lumina să-i inunde.
plouă. măcar mă spăl de toată rugina
aşa arată toate iluziile
curcubee pe bolta palatină
forţând realitatea
dar nu, prin pori înfloreşte
unsuroasă, teama
şi ceva ură, lipicioasă.
copertină
şi nu mai lăsam visele să iasă
ele scânceau, copaci înghesuiţi în sămânţă
forţând coaja zilei
de mâine, de niciunde
lumina să-i inunde.
plouă. măcar mă spăl de toată rugina
aşa arată toate iluziile
curcubee pe bolta palatină
forţând realitatea
dar nu, prin pori înfloreşte
unsuroasă, teama
şi ceva ură, lipicioasă.
între şabloane
zilele se petrec incestuos aliniate...
obişnuinţele creează dependenţă parfumată
astăzi (indiferent ce zi ar fi) la ora 18 si un pic
acel pic incorigibil scăpat din coada preţurilor
aceeaşi emisiune, aceleaşi feţe
şi peste patru săptămâni
o să fie decernarea premiilor
aceleaşi feţe, aceleaşi bârfe, aceeaşi draperie
mascând realitatea deformată, obeză de-a dreptul
ce nu mai încape în capetele noastre
pline de vorbe siluite
servante de bordel
ieşite la pensie
mâine trebuie să fac ceva
ceva care să mă tragă de unghii
până mi s-or lungii ochii
după un mugure
ce nu vrea să plesnească la comandă
ca o petardă
sau măcar după o muscă
ameţită de ger.
mâine
mâine îmi propun un matineu:
pantomima morţii
diluate
ce nu mai păstrează decât
urme de bătrâneţe flască
şi inevitabil uitată pe fotoliu.
mă duc să mă pregătesc
machiajul contează cel mai mult
mască neagră cu lacrimi de lumină şi ceaţă.
obişnuinţele creează dependenţă parfumată
astăzi (indiferent ce zi ar fi) la ora 18 si un pic
acel pic incorigibil scăpat din coada preţurilor
aceeaşi emisiune, aceleaşi feţe
şi peste patru săptămâni
o să fie decernarea premiilor
aceleaşi feţe, aceleaşi bârfe, aceeaşi draperie
mascând realitatea deformată, obeză de-a dreptul
ce nu mai încape în capetele noastre
pline de vorbe siluite
servante de bordel
ieşite la pensie
mâine trebuie să fac ceva
ceva care să mă tragă de unghii
până mi s-or lungii ochii
după un mugure
ce nu vrea să plesnească la comandă
ca o petardă
sau măcar după o muscă
ameţită de ger.
mâine
mâine îmi propun un matineu:
pantomima morţii
diluate
ce nu mai păstrează decât
urme de bătrâneţe flască
şi inevitabil uitată pe fotoliu.
mă duc să mă pregătesc
machiajul contează cel mai mult
mască neagră cu lacrimi de lumină şi ceaţă.
somn
panta coboară ducând în spate buturugi mucegăite
ştirbă dovadă a declinului
când aerul învâscoşat
îngroapă dorinţe pierdute...
mă strâng colac pe pragul amintirilor
lingându-mi rănile
şi zilele
şi-aştept echidistanţa focului
să mistuie totul.
şi-acea binecuvântată ploaie
ce va curăţa locul în măreţia ei
trecându-mă lângă dincolo
mai uşor.
ştirbă dovadă a declinului
când aerul învâscoşat
îngroapă dorinţe pierdute...
mă strâng colac pe pragul amintirilor
lingându-mi rănile
şi zilele
şi-aştept echidistanţa focului
să mistuie totul.
şi-acea binecuvântată ploaie
ce va curăţa locul în măreţia ei
trecându-mă lângă dincolo
mai uşor.
vineri, 5 februarie 2010
uitare
e linişte,
se roagă ruga
şi eu mă rog să fiu şi eu
o mică rugă-n toată ruga
şi toată ruga
sunt doar eu.
se roagă ruga
şi eu mă rog să fiu şi eu
o mică rugă-n toată ruga
şi toată ruga
sunt doar eu.
dorinţă
îmbracă-te cu mine.
ia-mi toate cuvintele
şi-aşează-ţi-le pe ochi
să ne vedem
ia-mi bătăile inimii
şi-aruncă-le
ca s-auzim liniştea,
spaimele, clipele.
ia-mi toate răsuflările
şi-o să ai conturul buzelor
şi când n-o să mai rămân decât un punct
ia-mă şi rătăceşte-mă într-o pauză
de trăire.
ia-mi toate cuvintele
şi-aşează-ţi-le pe ochi
să ne vedem
ia-mi bătăile inimii
şi-aruncă-le
ca s-auzim liniştea,
spaimele, clipele.
ia-mi toate răsuflările
şi-o să ai conturul buzelor
şi când n-o să mai rămân decât un punct
ia-mă şi rătăceşte-mă într-o pauză
de trăire.
şcoala
şcoala
cuvintele îşi caută calea
apăsate de masa vâscoasă a tăcerii.
prima zi de şcoală
prima lecţie,
după ce ţi-au luat manualele
să taci! cât mai mult posibil.
îmi acopăr palme
cu ochii
apoi cu urechile
şi-n cele din urmă cu gura
în prima zi avem voie să ne uităm la poze.
şi privim tăcerea,
în toate culorile şi toate formele:
tăcerea ca un a mic de mână,
apoi tăcerea ca un O mare de tipar
tăcerea şireată din codiţa unui e mic
după asta începem să ne socotim tăcerile,
tăcerea mea plus tăcerea ta
dau un mare gol,
mare cât toate semnele şi lacrimile.
la muzică învăţăm jumătăţile şi sferturile de tăceri
şi cu mâna desenăm ritmul tăcerii
şi ora se termină.
în recreaţie, tăcerile fac tumbe, joacă leapşa şi sar coarda
sau îşi fac de lucru ascunzându-se
după amintirea unui surâs.
Gata! asta este o zi normală
plecăm acasă în tăcere,
pe drum ne privim unghiile şi degetele pline de tăceri albe
iar în carnete, tăcerile povestesc
despre nota la purtare
şi altfel de note.
noroc că acasă nu mă pun să repet tăcerile pe de rost
până le învăţ.
aşa, le tac în felul meu
numărând pe degete, desenând,
rar de tot pictându-le pentru că de la lumină
tăcerile se întrepătrund
şi-şi pierd conturul
îţi mai aduci aminte?
abia aştept sfârşitul, uneori chiar îmi doresc să-l grăbesc
să văd şi eu serbarea
să fiu strigat
să urc şi să-mi iau premiul cu coroniţă:
o tăcere cât toate zilele.
cuvintele îşi caută calea
apăsate de masa vâscoasă a tăcerii.
prima zi de şcoală
prima lecţie,
după ce ţi-au luat manualele
să taci! cât mai mult posibil.
îmi acopăr palme
cu ochii
apoi cu urechile
şi-n cele din urmă cu gura
în prima zi avem voie să ne uităm la poze.
şi privim tăcerea,
în toate culorile şi toate formele:
tăcerea ca un a mic de mână,
apoi tăcerea ca un O mare de tipar
tăcerea şireată din codiţa unui e mic
după asta începem să ne socotim tăcerile,
tăcerea mea plus tăcerea ta
dau un mare gol,
mare cât toate semnele şi lacrimile.
la muzică învăţăm jumătăţile şi sferturile de tăceri
şi cu mâna desenăm ritmul tăcerii
şi ora se termină.
în recreaţie, tăcerile fac tumbe, joacă leapşa şi sar coarda
sau îşi fac de lucru ascunzându-se
după amintirea unui surâs.
Gata! asta este o zi normală
plecăm acasă în tăcere,
pe drum ne privim unghiile şi degetele pline de tăceri albe
iar în carnete, tăcerile povestesc
despre nota la purtare
şi altfel de note.
noroc că acasă nu mă pun să repet tăcerile pe de rost
până le învăţ.
aşa, le tac în felul meu
numărând pe degete, desenând,
rar de tot pictându-le pentru că de la lumină
tăcerile se întrepătrund
şi-şi pierd conturul
îţi mai aduci aminte?
abia aştept sfârşitul, uneori chiar îmi doresc să-l grăbesc
să văd şi eu serbarea
să fiu strigat
să urc şi să-mi iau premiul cu coroniţă:
o tăcere cât toate zilele.
miercuri, 3 februarie 2010
teamă
Doamne,
aş avea atâtea să-ţi spun
dar tu care le ştii pe toate poate că nu ai timp
sau poate că nu-ţi face bine să le mai auzi încă odată
vorbele mele, palme ce-ţi caută faţa
ca să lovească
dar mă dor palmele Doamne
de la atâta vorbă
şi singurătatea
care nu mai voia să tacă
picioarele m-au lăsat
rădăcini uscate scobind aerul
către niciunde
ochii nu mă mai dor
nu dor pentru că s-au uscat
şi uscăciunea piere dusă de vânt
se macină în ea însăşi
putregai.
nici urechile nu mă mai ascultă
au plecat să-şi caute un alt stăpân care ştie să le folosească
oricum în orbirea mea nu mai auzeam nimic
ce folos că nu erau decât locul colbuit
unde mă mai găseam uneori.
limba, da,
ea singură mai păşeşte printre vocalele Tale
talpă uscată, căutându-te printre cuie
şi printre aşchii.
cu răsuflarea moartă
de teamă să nu-ţi încurc foile
mă trag sub noaptea asta şi fac loc
luminii.
aş face o baie Doamne
dar e aşa de multă lumină
că mă doare.
aş avea atâtea să-ţi spun
dar tu care le ştii pe toate poate că nu ai timp
sau poate că nu-ţi face bine să le mai auzi încă odată
vorbele mele, palme ce-ţi caută faţa
ca să lovească
dar mă dor palmele Doamne
de la atâta vorbă
şi singurătatea
care nu mai voia să tacă
picioarele m-au lăsat
rădăcini uscate scobind aerul
către niciunde
ochii nu mă mai dor
nu dor pentru că s-au uscat
şi uscăciunea piere dusă de vânt
se macină în ea însăşi
putregai.
nici urechile nu mă mai ascultă
au plecat să-şi caute un alt stăpân care ştie să le folosească
oricum în orbirea mea nu mai auzeam nimic
ce folos că nu erau decât locul colbuit
unde mă mai găseam uneori.
limba, da,
ea singură mai păşeşte printre vocalele Tale
talpă uscată, căutându-te printre cuie
şi printre aşchii.
cu răsuflarea moartă
de teamă să nu-ţi încurc foile
mă trag sub noaptea asta şi fac loc
luminii.
aş face o baie Doamne
dar e aşa de multă lumină
că mă doare.
pe vremea când nopţile înfloreau în salcâmi
m-am trezit în urlete
jur-împrejur, răutatea, îmbâcseala, mârlănia
mitocănia, sufiecienţa şi multe alte feţe roase de sărăcie
se-mbrânceau şi ţipau care mai de care.
mai tare. dacă tot doare.
da ce-ai măi de-mpingi?
ce? ţi-e frică că nu ajungi?
s-ajung unde?
unde să mai ajung?
pentru că mai jos de atât nu se poate.
ba se poate susurau
toate lacrimile înflorite
rădăcini dendriforme
căutând miezul
durerii
jur-împrejur, răutatea, îmbâcseala, mârlănia
mitocănia, sufiecienţa şi multe alte feţe roase de sărăcie
se-mbrânceau şi ţipau care mai de care.
mai tare. dacă tot doare.
da ce-ai măi de-mpingi?
ce? ţi-e frică că nu ajungi?
s-ajung unde?
unde să mai ajung?
pentru că mai jos de atât nu se poate.
ba se poate susurau
toate lacrimile înflorite
rădăcini dendriforme
căutând miezul
durerii
marți, 2 februarie 2010
niente
cerul îşi întinde palmele şi aşteaptă
mă caut prin buzunare,
îmi privesc mâinile
mă uit în mine,
Doamne, ce să-ţi dau?
că nu se cade
să pleci cu mâna goală?
nimicul din mine, obosit,
mă lasă şi el. pleacă.
jupoi coaja de pe o lacrimă proaspătă
şi las sâmburele să-i cadă-n palmă
iartă-mă Doamne,
asta-i tot ce mai am.
mă caut prin buzunare,
îmi privesc mâinile
mă uit în mine,
Doamne, ce să-ţi dau?
că nu se cade
să pleci cu mâna goală?
nimicul din mine, obosit,
mă lasă şi el. pleacă.
jupoi coaja de pe o lacrimă proaspătă
şi las sâmburele să-i cadă-n palmă
iartă-mă Doamne,
asta-i tot ce mai am.
strângându-mă
mi-a fost dor de tine!
pe cât puţine pe atât de mult ascund
vorbele îngheţate pe marginea buzelor
aşteptând să se deschidă o fereastră
spre ieri ori alaltăieri
ciocănelul şi nicovala bat uşor
un ritm puţin alert
cam cum se aude în coşul pieptului
guruitul guguştiucului
amintirile trase pe nas
pudră albă, melancolică
îmi irită glandele lacrimale
smiorcăindu-mă.
undeva, în spatele unei uşi
întrebările mor una după alta
convinse că tăcerea va ceda
în urma acestui atac
dar din păcate, preţul aurului
a căzut din treaptă în treaptă până la demisol
şi-apoi mai jos, până când subsolul
îşi ridică mâinile neputincioase
dintre lemnele putrezite
gâfâind astmatic.
întunericul tăcerilor
râmă claustrofobă şi grasă
îşi mestecă pe mai departe regretele
câte „mi-a fost dor” zac în groapa comună?
pe cât puţine pe atât de mult ascund
vorbele îngheţate pe marginea buzelor
aşteptând să se deschidă o fereastră
spre ieri ori alaltăieri
ciocănelul şi nicovala bat uşor
un ritm puţin alert
cam cum se aude în coşul pieptului
guruitul guguştiucului
amintirile trase pe nas
pudră albă, melancolică
îmi irită glandele lacrimale
smiorcăindu-mă.
undeva, în spatele unei uşi
întrebările mor una după alta
convinse că tăcerea va ceda
în urma acestui atac
dar din păcate, preţul aurului
a căzut din treaptă în treaptă până la demisol
şi-apoi mai jos, până când subsolul
îşi ridică mâinile neputincioase
dintre lemnele putrezite
gâfâind astmatic.
întunericul tăcerilor
râmă claustrofobă şi grasă
îşi mestecă pe mai departe regretele
câte „mi-a fost dor” zac în groapa comună?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)