De-a v-aţi ascunselea

uncica, doicica, număr uşor
şi-o pleoapă noapte, mă-ascunde în şoapte
şi mă îngroapă în tumul de dor

treicica, pătrica m-ascund de tine
iar visele mele umblând somnoroase
îmi spun că nu-i bine în suflet la mine

cincica, şesica sunt strânse pe-un prici
şi toate spaimele, galbene frunzele, mă ţin pe-afară
în ploaia bizară târând târlici de furnici

şeptica, optica în baie închise
îmi caută vorbe şi fapte uitate, în coşul cu rufe ucise
şi ies la talcioc, cu-n zâmbet adhoc de taine seduse

nonica, zecica şi o lună plină
se pleacă în noapte, li-i gândul departe şi-o şoaptă calină
cu-n braţ mă desparte în viaţă şi-n moarte şi mă alină cântând în surdină :

hai copile după moarte,
să te-ascunzi, că-i noaptea noastră
luna numără-n fereastră
câte are toamna albastră
legându-şi culorile
ploîndu-şi tăcerile
judecând nuntirile...

Je suis fatigué

Bună seara, Domnul...
Da eu sunt. Poftiţi vă rog. Doriţi un scaun ? Păreţi obosită.
Intr-adevăr, am obosit. La câte duc, nici n-ar fi de mirare
Spuneţi-mi vă rog, aveţi treabă ? Nu vreau să vă reţin
Treabă, cine nu are treabă ?Şi chiar dacă nu avem
au alţii grijă să găurească luna
Eu venisem să vă iau la o plimbare,
dar dacă aveţi treabă...rămâne pe altădată
prima oară când am trecut băteaţi aerul cu aripi de sticlă
şi roşul vă striga-n urme transparente
acum, a doua oară răscoliţi depărtările
iar galbenul se zbate-n ceară curată
poate că a treia oară...
ah, cu siguranţă voi visa albastru
ştergând luna de năduşeală
şi unde doreaţi să ieşim ?
pe ape, departe,
dar nu-i nimic, pluta aşteaptă
aşa e datul ei.
La revedere Domnule !
Doamnă...

red violin

povestea spune…



să ne rugăm…dacă avem cvorum
dacă nu, amânăm şedinţa şi încercăm
să desăvârşim arta guvernării, reducând lumea la doi
ca-ntr-o binemeritată epopee de psihanaliză
o canapea, un scaun şi-o supapă
Îl omor! Îl omor!
m-am săturat de coşmarul ăsta
din păcate nu-i coşmar, e viaţă tăvălită-n sânge
cu sos de bani şi-aromă de lacrimi
LA, LA,
mama ei de manipulare
mi-au pătruns în trup
mi-au scormonit amintirile
mi-au aflat mirosurile şi trăirile
mi-au montat stigmate
şi mi-au legat sfori
marionetă
într-un supermarket
lumea-i o scenă
râdeţi, aplaudaţi, aici se moare
spânzurat în sfori
şi stigmate
daţi-mi coroana
nişte ochii de recuzită
şi voi juca bătrânul rege
ce a pierdut pe drum iubirea,
aceeaşi veche-nouă partitură
cu-aceleaşi ostenite note în crescendo
ca un arcuş înălţat la ceruri…

iubirea. agonia mea

te iubesc prea mult zise viaţa
încolăcindu-mă cu mii de alte vise
şi-nfipse cuvântul, adânc, adânc
răscolindu-mi roşul.

i-am ascuns umbra sânului - căuş
iar buzele scrumeau a şoaptă
dragoste…
te trăiesc suflet pereche
în adâncul inimii
albastru
ca o şoaptă.

rădăcinile
coboară-n uitare
sorbind galbenul sufletelor
în fulguiri de clipă.

crâmpeie...

un somn de moarte mă-ncălzea la piept
şi lunecam pe-o falie de nume
rătăcitor prin ceruri dau obol
magia timpului cernută în nelume.

***

zâmbind ne-am rătăcit mână în mână
cuvintele nu mai aveau ce căuta-ntre noi
tabula rasa oferitu-ne-am iubirii
dorinţe caligrafiam cu sărutări…

*

m-ai prins în mreje, mare înspumată
mi-s velele plesninde pe catarg
nu-ntreb câţi au aflat ce e sfârşitul
strâng din parâme şi te iau cu mine-n larg…

să tac?

...taci!...



în seara asta o să tac
nu, nu pentru că-s suparat
nici pentru că nu aş şti ce să zic
am să tac pentru că-n tăcere am auzit că mă regăsesc
nu, nu pentru că m-aş fi înstrăinat
nici măcar nu ştiam că mă pot identifica
cu singurătatea. ştiu, sună a melodramă. de doi lei
dar în ziua de azi cine mai ştie cât costă o legătură de ridichi?

germene...

...şi poate va ieşi ceva...




tiranu-şi cheamă învăţaţii şi le cere: voi defineţi-mi infinitul,
şi capete se-adună în movile, plată,
pentru-încercarea de-a închide în formule
ceea ce nici de sunet şi lumină nu-i cuprins
că-n sărăcia ei inteligenţa-nalţă zid şi toarnă alei
şi preumblându-se matricial şi ondulatoriu
uzând cuvintele, cutii neîncăpătoare
şi nimeni nu mai spune adevărul
căci moartea-şi scrie numele pe ei
şi-ofrandă este dat copilul
ce strânge şi frământă-un pumn de lut
lăsându-şi curiozitatea să alerge
şi-n frământarea ei lutul va fi strigând…
arată-mi ce poţi tu copile,
şi judecând eu m-oi opri a sângera
de nu…
copilul joaca-şi duce mai departe
şi lutu-n pumnii încet scâncea
dă formă dar nu-i mulţumit
şi-apasă-n barbă, strică iar
întinde pielea pe obraz
cu unghia mai taie-o nălucire
şi lutul se preface iar
tiranul lacrima-şi ascunde
căci infinitul prinde viaţă şi ochiul leneş
nu mai poate duce
iar lutu-nchide în tăcerea lui
toate asemănările neasemuitelor
şi toate-nchipuirile neînchipuitelor
şi-acum tiranul moare-un pic
luând cu sine
unicul răspuns.
trăirea pământului zidit în lumină.

a fost odată…

ai străbătut cerurile însetate
deschizând potecă amăgitoare
şi-am împărţit în măsuri egale
durerea paradisului…


m-ai purtat paşii prin pustiu
şi-n focul îndoielilor m-ai săgetat
îmi cern cuvintele pierdute
tăcerea în clepsidră a săpat


iubirea e ca miezul de granit
ce-mpinge muntele spre stelele surate
străpungerea pe verticală m-a gonit
de platitudinea ce mă-nfioară


plimbi degete de întuneric
şi-nlături apăsarea de lumină dată
fântâna sufletului, ciutura îţi umple
şi luna se ascunde ruşinat.


stelele-ajută noaptea să se-nalţe
şi-n ţinte îi agaţă aripa de zbor rănită
un ţipăt către mâine în ciocu-i se frământă
şi pleoapa strânge zorii ce-o irită.


timpul se târa pe coate
răscolind tăceri pierdute
mai departe, mai departe
cioburi de clepsidră sparte…

şi aud lumina lunii
cum îmi netezeşte visul

ceremonialul apei

ceremonialul apei

în adâncul soarelui, deşertul pulsează
ascunzându-şi uscăciunea
mâna tremură aerul
încărcat de umede amintiri
(dacă verdele ţâşneşte escaladând cerul
în căutarea luminii
lasă lacrima
să-ţi spele sufletul)
între o oază şi alta
între o fântână şi alta
nu-i decât povara dorinţei
şi binecuvantarea ei
apa te-ndeamnă
apa te cheamă
şi tu dansezi spaima apei
nebăgate în seamă
nisipul, un val, te-ascunde-n vipie
eşti apă, uitare
şi eşti dată
mie

sculptură vie

sculptură vie

se lasă seara pe simeze
şi mă îmbracă-n umbre şi tăceri
sculptând în carne, noaptea modelează
misterul ce m-am vrut până să ceri
un chip, un trup, un suflet şi-o simţire
lăsatu-le-am ca să-ţi alegi model
mi-e mâna doar o plăsmuire
ce-apasă-n lut şi eu devine el
prin ce-am lucrat n-am oferit ci m-am expus
umbră mă las te-ajut să te-mplineşti
lumina taie tot ce a fost spus
cu mine te-nalţi,
te regăseşti
trăieşti…

...cuvântul...

dac-ar fi să trăiesc bucuria cuvântului
ce-şi dăruie toate văzutele şi nevăzutele
şi chiar de-ar fi să dărui tot pe-atât
tot nu aş fi asemeni lui.

dac-aş putea să mă arăt aşa cum el o face
fără de pată şi făr-de ruşine
tot nu m-aş arăta asemeni lui
doar simţământ, trăire şi iubire

dac-aş putea ca să mă mişc asemeni lui
nestingherit prin marea de cuvinte
tot nu aş crede şi-aş lua libertatea
val poticnit în inimî fierbinte.

pe crucea versului de-ar fi să mor
aş dărui c-o ultimă suflare marea lui vocală
şi în iubire aş înlănţui
păcatul, frica, ura viscerală.

oferindu-se lumii
cuvintele capătă valoare...

cruciada cuvintelor

armata de cuvinte mă-mpresoară
văd tabăra şi ştiu că au răbdare
fortificat, îmi trag armura pleoapă
şi visele-mi se cern în aşteptare

cuvintele ridică palisade
şi catapulte grele de vocale
de ce-aş alege moartea în razboaie
când doar iubire-i cale de-mpăcare

visele se-mplinesc turnate-n vorbe
cuvintele din jur trăiesc, sunt vii
ca leul în turbare-aş sparge-asediul
cuvintelor ce-n moarte-ar pribegi.

sunt laş dar viaţa şi cuvântul le iubesc
şi mai presus de mine le aşez
înlănţuit în vise şi trăire
decuvântat tăcerile-mi creez.

(http://www.flickr.com/photos/ionushi/2331043392/in/photostream/)

urnă de toamnă

viaţa mea, acrobaţie pe sârmă
mă-ndeamnă să fug, dar îi spun că nu pot
Eu sunt prizonierul iubirii.
palmele tale, ochiuri de mătasea broaştei
mă lasă să merg pe ape, călcându-le, afundându-le
până la usturime, până la plictiseală, până la ţărmul uitatelor datorii
pribegeam fugind de mirosuri căci ura plutea, miros stătut, muced
dar am aflat că mirosul mă urma, eu eram mirosul,
şi mirosea a teamă şi a disperare
rătăcindu-mi zilele, între o fugă şi alta.

drepturile mele urlau
arătându-mă cu degetul: Impostorule ! cui ne-ai lăsat?
şi cădeau urnele cu zgomot sec a promisiune
şi minciunile se revărsau pângărind aerul
şi misteriile.
fi-va votul meu
şarpele ascuns printre frunzele toamnei
şi teama voastră, călcâiul care-mi caută veninul
plătind cu aurul toamnelor
toate minciunile scuturate, purtate
şi strivite pe alei.
dulce credulitate, aşteaptă-mă,
castron de lapte cald
la talpa casei

(Foto: Toamna pe o alee din parc - johny90)

şi linişte se face pe pământ…

am luat cuvintele
zidindu-le în viaţă
înălţând turnul viselor

chemarea muezinului
se regăseşte-n freamătul deşertului
aşa cum toaca viselor
tălăzuieşte marea vorbelor îmbobocite

turnul meu trăieşte
respiră şi suspină
tăinuindu-mă, arătându-mă
ecce homo!
şi tăcerile mă înconjoară
scuipându-mă,
împurpurându-mă
iar moartea mă plesneşte
cu toata liniştea
voindu-mă îngenuncheat

m-aşez în praf
scriindu-mi visele
şi deschizând braţele şoptesc:
lăsaţi cuvintele să vină la mine
că împreună vieţui-vom dragostea
acum
şi-n veci vecilor
şi-n vers…

canar

cuvintele îmi cresc în jur
zid, închisoare ce mă izolează
de ceilalţi şi de tăcerea lor
şi-o vorbă mă trădează
sunt omul celulă
sunt sufletu-nchisorii
şi eu dau sens şi adevăr zăbrelei
cuvintele-n sinceritatea lor
mărturisit-au că mi-e dragostea prea mare
nu pot lupta, n-o pot înfrânge
dar liber nu mă pot lăsa
că zborul li se frânge
viaţa înseamna că alegi
şi-atunci m-au condamnat la viaţă oarbă
cu ochii scoşi o altă lume de cuvinte voi vedea
căci eu sunt cel ce le dau viaţă
alegerea nu e a mea.
şi ochii mei vor plânge noi cuvinte
ce-n dragoste se vor înfăşura.

când vor dori a mă îngenunchea
şi între vorbe moarte-or să mă-ngroape
voi triumfa, sămânţă ce renaşte
căci doar zidită-n lut va germina

(Sursa: http://www.fotoplatforma.pl/en/cd/Birds/?foto=3953)

fragmente...

Ce-ai face dacă te-ai trezi în beznă?
Aş închide ochii sau i-aş ţine deschişi
Şi-aş încerca să mă obişnuiesc cu întunericul.
Oricum ar fi, bezna roade
Indiferent dacă este în faţa porţilor
Sau în spatele lor.


Afară plouă.
Şi toamna nu face decât să te sufoce
Cu atenţia, cu dragostea ei
Şi simţi ploaia până-n măduva oaselor
Sau chiar şi mai departe
Până-n amintirea măduvei
Pierdută printre răni
Cu miros a ploaie.


În orice oraş există un loc acoperit
De unde poţi privi ploaia
Şi-abia atunci, vezi oraşul
Care alminteri geme şi-şi dă sufletul
Cum aleargă singur în ploaie
Bucurându-se ca un copil
Ce calcă-n băltoace
Şi bate din palme
Cu obrajii umezi.


Trupurile fetelor sunt atât de moi şi de calde
Iar sânii lor atât de dornici şi apăsători
Încât te-ntrebi dacă-s făcuţi
Din aceeaşi carne
Şi dacă acelaşi sânge
Dospeşte dorinţa.
Dar ce rost au toate aceste întrebări
Dacă un te iubesc îţi răneşte buzele
Şi gustul neputinţei
Dizolvă lacrima în sânge?

(Break-out submitted by PK)

Copacul cu rădăcinile-n aer

Cutreieram din loc în loc
Şi-ncet îi transformam pe alţii
Rămânând totuşi neschimbat.


Rădăcinile-şi dormeau visul de mărire
Năruind pământul, filtru osmotic în calea năvălirilor.
Te-ai revărsat acoperindu-mi muguri, îngrăşându-mi speranţele
Cu poveştile tale despre cer, despre sus.
Şi-am crescut, răsfirându-mi crengile, frunzele
Cercetând aerul în căutarea cerului. Cerul poveştilor tale.
Îmi era aproape dar totuşi atât de departe. Mă aştepta. Mă chema.
Şi-atunci l-am urmat. Mi-am urmat chemarea.
Cerule! De cine te ascunzi?
Mi-am luat păsările la subţioară, cuibărindu-le,
Şi ele cloceau alte vise de mărire, iar puii plecau şi ei,
Stoluri.
Mi-am înfipt ramurile în norii zăpezilor
Şi vântul m-a tras de păr, dar tot nu am ajuns până la cer.
Şi-am înfrunzit, dezgolindu-mi gingiile rădăcinilor.
Iar genunchii şi nodurile îmi crăpau pământul de sub picioare.
Umbra creştea adăpostind suflete. Înălţându-le, hrănindu-le, ascunzându-le
Iar teama nu le mai găsea.
Cum nici eu nu mai găseam cerul ca să mă pot odihni.
Rădăcinile se ridicau pe poante şi eu trăgeam aer în piept.
Iar ploile mă spălau de lutul naşterilor.
Crengile căutau cerul.
Mai bine zis îl sprijineau.
Visele mi-au pleznit, boboci răvăşiţi de tăriile cerurilor.
Rădăcinile s-au uscat si s-au rarefiat. Inutilul se transformă,
Căci Moartea nu e un moment, e un process. E-un precedent
Acum crengile nu mai nasc boboci, au ajuns rădăcinile mele din cer
Dar câteodată, ma doare capul căutându-mi vechile rădăcini.

(Sursa: www.strangebusiness.com/images/content/115992.jpg)

Tăinuind iarba

Şi m-aţi urât, dar m-am târât
Şi smuls-am fost, chiar fără rost
În calea mea borduri aţi pus
Chiar de asfaltu-i de mult dus
Mă strecuram firavă spre lumină
Dar n-aveam loc pe lume nici în tină.
Eu morţii toţi în braţe vi-i luam
Cu giulgiul meu de frunze-acopeream
Dar nu a fost să fie, n-am noroc
E greu să-ţi mai găseşti sub soare loc.
Acum e toamnă şi mi-e timpul ca să mor
În viaţă toţi ne oferim morţii obol
Din iarnă vom ieşi cu muguri noi
Şi de m-oţi rupe iar, voi fi gunoi
Şi alte frunze or să crească-altoi.
Dar nu mă las, oricât m-aţi frânge
Căci rostul vieţii e de a învinge

Morbid

-de toamnă-

Cădeau calculatoare ca pomii în furtună
Trăindu-şi moartea somnului tihnit
Pe site m-agăţ cu disperarea frunzei
Sunt ultimul. Aştept. Octombrie-a sosit.

Mi-s degetele plumb pe tastatură
Şi un potop de gânduri arde-n foc
Lacustră mi-i dorinţa. Poate mâine
S-o arăta un porumbel cu ramu-n cioc.

Mi-i arca plină de cuvintele cadavre
Poveştile-au murit c-un ultim spasm
Un vers îşi caută perechea rătăcită
Şi rima-victimă a unui intelectual orgasm…

Căutător…pribeag

Undeva într-un colţ, amintirile se năruie
Claie peste grămadă, acoperind peticul senin
Al copilăriei.
Răscoleam prin gunoaie,
Căutând îmbrăţişări aruncate, nefolosite,
Ca şi săruturile dorite, dar niciodată furate.
Lumea râdea, acoperindu-mă
Cu resturile culese din coltul gurii. Zâmbete subţiri.
Ei aveau cu ce. Şi de ce. Şi ce dacă?
Eu mai caut. Sortez tot ceea ce găsesc:
Aici, îmbrăţişările mamelor sterpe, neînmugurite.
Dincoace şoapte alunecate ca şi perucile păpuşilor gonflabile.
Am şi o grămadă de bezele. Cine le-a aruncat oare?
Copii când pupă o fac lipsiţi de orice gânduri.
Ei lasă sărutul pentru mai târziu,
Ca şi amintirea lui.
Am crezut că bătrânii îşi vaită reumatismele,
Greşit. Ei doar îşi petrec genunchii prin mătăniile neputinţei.
Dar nu-I nimic, mai caut. Am trecut pe la toate tomberoanele
Da, recunosc, am uitat să vă întreb dacă e voie. Am căutat, doar atât.
Undeva, printre petice rufoase, am dat peste un surâs
Rătăcit pe o plajă pustie. Era închinat aducerii aminte.
Era umezit de roua răsuflarii tihnite şi împlinite.
L-am cules înfigându-mi-l la rever. Şi am plecat.
Cine mai are nevoie de cel ce-şi poartă cununa de zâmbete?

Zece lacrimi pentru un zâmbet

Într-o zi de toamnă
Pe când ploaia stăruia pe obraji,
Mi-am luat cardul
Şi-am coborât, în stradă.
Printre oameni.
Jur împrejur, lume înnorată,
Grăbindu-se către capătul curcubeului.
De-acolo veneam eu,
Cu gândul schimbului avantajos:
Un zâmbet pentru zece lacrimi.
Am oprit un bătrân cu ploaie tremurată
Care a zâmbit stingher şi mi-a spus
Că lacrimile lui toate
S-au uscat în uitare
Că până şi urma lor s-a adâncit.
Am oprit un copil ce-şi căuta copilăria
Şi printre suspine, mi-a spus
Că tocmai lăsase lacrimile-n urmă,
Şi nu ştia cui zâmbii.
Am oprit atunci o pereche
Ce se pierdeau unul în ochii celuilalt
Şi fata mi-a spus, puţin încurcată
Că toate lacrimile le-au strecurat
Sărându-şi toate zilele trecute.
Şi că de altfel, nici n-ar voi să se despartă
De privilegiul de a plânge de bucurie.
Am ridicat ochii,
Şi printre lacrimi
Curcubeul zâmbea tuturor,
Înroşindu-se către capetele lumii.
Şi-atunci m-am întrebat dacă eu aş fi în stare
Să-mi plâng lacrimile pentru un zâmbet.

(Foto: http://www.flickr.com/photos/justinrutledge/2295289012/)

testament - moştenire

mă-ntreb ce-ţi va rămâne când voi pleca
pentru că toate castelele mi-au fost spălate
de valul ce-mi săruta urma paşilor.
poveştile mele toate, stol rătăcit
încurcau polul iubirii cu cel al datoriei
şi-n urmă rămâneau ţipetele versurilor rătăcite.
iubirile nopţilor noastre, revărsau darul
limitelor împinse către absolutul perfecţiunii
iubirii i-am dat formă, conţinut.

Frumoasa Doamnă, în egoismul ei
m-a luat departe, limpezind lumea
de temerile mele.

c-o moarte...

mă-ngrop în tăcere şi-mi trag cuvinte peste ochi
să mă-ncolţesc poem.
mă spăl în lacrima singurătăţii
mă înveşmânt în vise
şi-aştept.
şi a fost toamnă ce se duce
şi am fost bob
şi mă voi duce
s-aştept.
voi germina sfărâmându-mă
şi gerurile mă vor dogori, întărindu-mă.
şi este iarnă.
şi-aştept.
cărunte rădăcini mă ţin, adânc înfipte în uitare
căci doar sorbind-o cu nesaţ
cu-n verde ea mai moare.
şi fi-voi verde iar,
cândva
şi-n moarte lin m-oi duce
în alte vise-oi apărea
o lacrimă ce curge
şi-aştept
c-am fost şi primăvară.
din visul nou ce-oi răsări
s-or coace alte vise
şi în cuvinte-oi mântui
poemele nescrise.
m-am semănat
am încolţit
m-am pârguit a jale
mi-s ochii tulburi
trag a nor
şi rimele-mi sunt goale.

uneori boabele se adună, se-nfrăţesc,
însufleţindu-şi visele
dar mor fără să rodească.

(Foto: Poisonous Grapes - Anducina 2006)

imobilism

ne-am despărţit într-un mod cît se poate de nepotrivit
tu cu viaţa turată la miximum
eu aşteptând venirea morţii.
te-ai urcat în primul taxi
uimită că nu părăsesc refugiul
şi-ai dat comanda şoferului:
spre o nouă zi, te rog.

ancorat

Sufletul meu parcă nu-i normal
Îl simt cumva... deformat.
N-aş putea să spun cum.
Aduce cu un paralelogram
atârnând peste margini
fără să-ţi piardă centrul de greutate.
Senzaţia de neverosimil
Persistă ca un fir de nisip sub pleoapă
Real, prezent, mereu în faţa ochilor.
Doar lumina ochilor
Mai sună ca de obicei, familiar
Când cade pe o amintire
În rest totul e nou,
Nou, dar vechi, cu iz de mucegai
Ca o debara abandonată.
Ceva nu e în regulă.
Prea multă linişte.
O linişte sinistră.
Iar eu nu mai înţeleg nimic.
Aşa că trag uşa
Şi visez că-mi iau zborul.


(Foto: http://www.freakingnews.com/Wings-Pictures---1469.asp)

fabrica de…

Ţipă!
şi gura mesteca aerul dens al tăcerilor
ţipă, şi palmele mă căutau asurzindu-mi carnea
ţipă şi avalanşa palmelor pustia spaima năucă ce-mi strangula liniştea
şi-am ţipat,
şi izbăvirea s-a lăsat odată cu liniştea gâlgâită a plânsului
peste sân, peste gură şi peste lume.
şi am fost noapte
şi luna suspina la capătul patului
mergi!
dar picioarele mele de lut
rătăceau duritatea şi răceala pietrei
alungându-mi palmele înaintea genunchilor
dând viaţă colbului.
şi-ncet încet am învăţat a scrie zilele, una după alta
şi am fost noapte şi urmele paşilor mei
desenau orizontul.
ce-aştepţi? fă ceva!
şi-atunci mi-am agăţat privirile în cuiul zilei
şi mi-am lăsat mintea slobodă
călcând lutul proaspăt,
dându-i formă
şi-arzându-l la ceas de taină
între o mistrie şi o zidire
fabrica mea,
fabrica de vise
în care eu singur,
eram artizanul ce cu râvnă executam şi verificam
ca nici un vis să n-aibă defect,
să fie după chipul
şi asemănarea creatorului
şi am fost noapte…

minerit

mi-am luat minţile
golindu-le de orice expresie
aruncând toate gândurile inutile.
căutam adevărata valoare a lucrurilor
în acest infern,
anevoioasă treabă.
eram atât de murdar
încât ideile mi s-au lipit de piele.
iar mirosul corpului
s-a amestecat cu timpul şi cu lumina
lăsându-le grele.
Tu n-ai minte?
Hai mai bine afară
să trecem împreună graniţa.
şi cine-o să ne mai despartă?
particule de tăcere pluteau derutate
multă vreme după plecarea-i
intempestivă...

Bubulina

Bubulina

m-a poftit zâmbind
în viaţa ei.
am intrat,
m-am făcut lejer
şi m-am aşezat într-o cută.
era o poveste veche
dinainte de război,
dar confortabilă
nici prea moale, nici prea tare,
şi mirosind ca palma unei mâini.
mi-am aprins o ţigară
în foşnetul crinolinelor
şi-amintirile au năvălit gureşe în salon
orgie boemă de sunet şi culoare.
printre pleoapele leneşe
cădeau tablourile
din spatele ramelor
de fapt, ceea ce vedeam
era doar rama patului, fără saltea.
şi-n cameră-ncepuse
să miroasă a timp ce trage să moară.
te simţi bine?
m-a întrebat fluturându-şi îngrijorarea
roi de molii stârnite
de-o erupţie oftalmică
da, i-am răspuns
hai să ne-ntoarcem
la viaţă
…

Vis de mare

privindu-mi nuditatea
am realizat că nu-s balenă
şi disperarea mă cuprinde ca o banchiză
alungându-mi speranţele.
mi-am dat părul pe spate, eliberându-mă,
redevenind “model pentru urechi”...
dacă lumea îmi ignoră mintea
plătindu-mi urechile
Eu, îmi voi arunca trupul -
ideogramă unică, aparent banală –
pe marginea căzii.

Poveste de noapte

M-am culcat fără să aştept nimic.
O noapte obişnuită de somn.
Dar m-am trezit încadrat
(De-o viata si de-o moarte.)
Straniu, să fii în pat cu cea mai râvnită
Şi cea mai detestată prostituată
Niciodată nu mai făcusem aşa ceva
O combinaţie stranie, în pat cu amândouă.
Viaţa era absolut superbă, uimitoare
Şi întrecea tot ceea ce văzusem
Avea o fire plăcută, era deşteaptă
Ştia să facă şi conversaţie.
Cealaltă nu era tocmai rea.
Era frumoasă dar nu o frumuseţe
Era…comună,
Părea că nu-i pasă
Şi?
Ne-am culcat toţi trei
Apoi am discutat,
Am ascultat muzică
Apoi iar ne-am culcat.
Dar niciodată numai cu una.
De parcă mi-ar fi fost teamă să rămân
Numai cu una.
Era senzaţia că m-ar fi purtat undeva
Departe. Mai adânc şi mai departe de orice liman,
Ori eu nu eram încă pregătit
Nu voiam să mă ofer
Doar uneia.

Pendul.

Fuga de realitate

Amintiri, mii de aripi albe
ce pătează cenuşiul mediocru al vieţii
ţinute în viaţă, conectate la sistem
sperând într-o miraculoasă devenire.
Mă simt bătrân şi prăfuit
scaun uitat într-un colţ
inutil, incomod, resemnat
restul alintă suave rime perfecte
sau versuri albe
cu crinolinele-nfoiate
şi evantaie şăgalnic tremurate.
în colţul meu, doar mediocritatea
îşi înfoaie rochia de bal zdrenţuită
dezgolindu-şi nervoasă proteza cariată.
mă-nvârt în jurul ei, câine castrat
ce-şi caută perechea din obişnuinţă
poate că nu-s chiar aşa de rău
dar n-am pic de talent.
însăilez, cârpesc la rochia ei
îmi fac munca.
şi ce-o să fac mai departe?
o să mă comport ca un adult
şi o să râd la glumele celor din jur
chiar dacă nu mă prind.
Marea Doamna, nu mă bagă în seamă
de ce-ar pierde timpul?
păcat. în felul meu copilăresc
O iubesc.
cu tot sufletul, cu tot aerul
cu toata lumina.
O văd deseori râzând cristalin
iar genele ei lungi şi mătăsoase
coboară uşor ca nişte frunze.
dar…
oare ce-a fost asta?
povestea unui scaun inutil

voi sta nemişcat ca un bloc de granit
aşteptând. şi dacă mă gândesc,
poate că mâine…

(Foto: Chairs - JPG Magazine Issue - by RikkiB)

invitaţie la dans

cuvintele mele dansează
inventând mişcarea versului
stângace dar totuşi vie
şi vraja ce se naşte
petrece asemeni focului
ce se mistuie dezlănţuindu-şi flacăra

fericit cel ce-şi dansează cuvintele
şi chiar dacă mai greşeşte un pas
crează mişcarea
căci dansul frumos
se naşte din pasiune şi trăire
nu din scheme desenate.

desfăcând…

luam cuvintele în joacă
din praful drumului
le cântăream
să le aflu greutatea,
şi-ncet, descopeream rădăcina
strălucirea şi menirea.
le-ascundeam în sân
ferit, până acasă
şi le lăsam
în vatra timpului, la copt.
carnea lor vie
îmi frigea palmele
şi numai sfiala mai adia
răcorindu-mă.
când focul moare,
inima cuvântului împietreşte
trăgându-l în neagră uitare,
fericit culegătorul
ce se luptă cu valurile morţii
pentru a reda strălucirii,
perlele.

ca o stare de suflet…

când tăcerea m-a paralizat
răcindu-mi jumătatea inimii
gura mea desena
conturul vorbelor în şoaptă
iar ochiul stâng plângea
toate nenăscutele

oraşul meu de cuvinte
mai tăcut ca veşmântul întunecat
moare uscându-se pe dinăuntru
sub arşiţa indiferenţei
căci nu mai este nici un zâmbet
care să-i umple fiinţa de vise
trăirile şi stările plecau în bejenie
alungate de nerostire
iar bucuria
se viermuia-n lanţul uitării
la umbra ochilor abătuţi
oraş lagunar, fără temelie
ori îţi iei casele
mutându-te în alte obiceiuri
ori te rogi ca nisipul deşertului
să te acopere cu nefiinţa sa
căci nu e transformare fără suferinţă

blestem…

purta-voi semnul fiarei
închis în coastă grea
şi-o mantie de gheaţă
e răsuflarea mea…

frica ucide mintea
suferinţă
arsură peste-arsură-i moartea
taci!
nefiinţă…
pielea trosneşte, carnea se desprinde
ţipătul e ca ceaţa ce se-ntinde
lăptos, vâscos
mort înainte de-a se-ascunde
în fibra morţii care mă pătrunde
nisip cernut, clepsidră
ştiu!
şi în plămadă-s puse ură şi iubire
amestec pentru suferinţa-n devenire
frica trăieşte, e închisă-adânc în mine
lumină mă pătrunde şi mi-e bine
sunt parte şi întreg cu tine

umbră…

eu …

din hăul decăderii mele
stelele, vârfuri luminoase de săgeată
îndepărtau atâta noapte cât să te zăresc
mi-e suferinţa mai întinsă decât marea de păcate
şi spaimă din greşeala neiertată se ridică
nimica nu se naşte din nimic.

mi-e teamă că nisipul s-o aşterne pe-al meu timp
şi buzele crăpate vor muşca-n clepsidră
cu amintirea în uitare mă-nvelesc
şi urmele-or dispare-n omenesc
cenuşa doare
ochii văd lumină.

mi-am oferit la schimb loialitatea
şi am muiat peniţa-n sânge
semnat-am pactul
vultur crud
fă-ţi datoria necrofag
cât sunt la coasă-n elysee

dugheana

uşa deschisă îşi freca tăcerea-n toc, foşnind a invitaţie
şi-am intrat,
jur împrejuru-amărăciunii, tejgheaua, iar la pereţi, cu groaza-ntipărită-n carii, rafturi
pline, uitate, colbuite, năruite cu ochii daţi peste cap
te-ai ridicat,
şi ai venit împingând lumina chioară ce se oprise să-şi tragă sufletul
cu ce vă pot fi de folos? şi ecoul vorbelor s-a răsfrânt în indecizia mea
pot să arunc o privire?
te-ai dat la o parte, cortină obosită de singurătate
lăsând expuse nudurile rafturilor.
eu colecţionez vechituri, întotdeauna mi-au plăcut
ah, ce chip încântător, are culorile cam şterse,
se vede că degetele nu i-au mai înseninat pleoapele nopţile a mângâiere
şi nici dimineţile a sărut.
da, şi amintirea surâsului de copil
hmm, şi povestea ce suflă-n lumânare
aveţi şi urma unei lacrimi, şi un suspin, un pas uşor
o şoaptă agăţată-n geană
văd chiar şi nepăsarea, grea, apatică, opacă
şi primul scâncet,
oh, primul fior?
ce de minunăţii, chiar că e noroc chior
de mult n-am mai văzut atât de multe la un loc
de ce le vinzi?
de ce să le mai ţin?
“băut-am toată cupa cu venin”
cu ele ce să fac? cât să mai plâng
singurătate-am strâns, e-n spate în depozit şi e din belşug
la cât pustiu e-n jur şi în adânc
n-am timp nici moarte să-l străbat şi nu ajung
să-ţi spun ceva, la câte amintiri s-au fărâmat
şi vorbe-n vânt s-au spulberat
puţini mai calcă în dugheana mea
s-o vând aş vrea dar n-are cine o lua
de-abia mai intră câte-o rază de lumină
nici nu mai ştiu ce-nseamnă zi senină
pe raft văzut-am sfertul academic şi aşteptarea-nfrigurată
sunt la grămadă sau sunt la bucată?
lasă,
vin mâine,
sau poate, cine ştie
aşteaptă…

hamal…

taxiul a oprit în faţa intrării,
şoferul a coborat respectuos şi a lăsat bagajele
lângă recepţie, aburind lustrul zilei.
viaţa a intrat majestuoasă
şi-a rotit privirea
şi mi-a făcut semn s-o urmez.
i-am luat bagajele. liftul gemea
fără a pierde vreo suflare.
avea multe bagaje :
zile înghesuite claie peste grămadă
- hamalul este curtat şi respectat
doat atâta timp cât cară bagajul -
odată cu bacşişul strecurat
viaţa m-a uitat,
abur în gura liftului…

va observa următorul client
că bătrâneţea adaugă kilograme în valize?

Fata cu ochii de aur

Demult, demult, tare demult, pe cand povestile aveau picioare, de luau lumea de-a spinare, aveau ochi si aveau gura de scapau cate-o minciuna, aveau gura si-o ureche ca s-auda mai baiete cand te fura somnul dulce, ca sa stie cand s-or duce, pe la alte case mari, cu copii si cu scolari……ei…se spune, se spune ca demult, tare demult, intr-un satuc de la poalele muntilor, muntilor caruntilor, traia o familie nevoiasa, nevoiasa caci la cate stransesera nu aveau si ei un suflet care sa le spuna mama si tata….si de multe ori se gandisera sa ia de suflet vreun copil gasit sau prin sat pripasit dar orisicat ar fi incercat nu era stare s-o faca. Dar iata ca atunci cand isi luasera gandul de la o asa bucurie numai ce le apare in vis la amandoi odata o mandrete de fatuca ce le facea semne cu manutele ei dolofane si durdulii ca te si mirai cum de se poate o asa minune de copila, balaioara si rumeoiara de s-o sorbi dintr-o suflare. Si amandoi se trezira tremurand speriati si incepura a povesti ce li se aratase in vis de nu-i mai putea opri. Noaptea aia nu mai fu noapte iar ei nu mai pusese geana peste geana. Cum se ridica soarele dintre dealuri somnoros, ei erau gata imbracati si aranjati si nu se oprira decat la poarta bisericii. Intrara, si se plecara cu smerenie batand metanii adanci la toate icoanele pentru ca apoi sa se opreasca la poarta altarului cerand Mantuitorului alinare si iertare caci prea mare era bucuria acelui vis visat si greu de purtat. Iesira din biserica impacati si linistiti si se intoarsera la casa lor. Femeia se oprea pe la toate portile si povestea minunea ce-o visasera si ea si barbatul ei, si toata lumea se minuna de o asa potriveala cu dorinta lor. Si iata ca nu trecu mult si intr-o zi, pe cand femeia trebaluia pe langa casa, numai ce simte ceva ce doar din povesti stia si o mare spaima o cuprinse ca dete un strigat si cazu gramada.
Barbatul ei care tocmai descarca un car cu lemne auzi strigatul si bufnitura si dete repede sa vada ce s-a petrecut. Ajunse in fata casei si vazu trupul muierii zacand fara suflare. O lua cu grija in brate si o aseza pe patuiagul de pe prispa unde isi hodinea el oasele ostenite, inainte de a se duce in casa la culcare. Apoi dete fuga prin vecini si chema cateva femei sa-i deie ajutor. Cand se intoarse o gasi pe nevasta-sa inconjurata de cateva vecine si din ochi ii curgeau lacrimile parau.
- Da ce e tu femeie, ce s-o intamplat ?
- Apai barbate, nu stiu ce e mai bine, sa plang sau sa rad….
- Da zii odata ce-i ? ce sa intamplat ?
- Barbate sa stii ca sunt grea si cu ajutorul Maicii Domnului, mai catre iarna vom avea o mandrete de copchil….ca dupa semnele ce le-am avut si pe care mi le-a incredintat…asta tre sa fie….
- Doamne Marite, bine te-ai indurat de robii tai, caci multa lume va afla despre aceasta minune….zise barbatul cazand si el in genunchi langa soata lui.
Si treceau zilele ca norii pe cer iar frunzele isi lepadau verdele si prinsera a aduna tot aurul si toata arama pamantului cand printre lacrimile ploilor lungi de toamna iata ca aparu soarele in casa celor doi. Caci femeia aduse pe lume o fata, balaioara si cu pielea alba ca spuma iar obrajorii adunau toata bucuria bujoreilor. Si toata lumea se minuna de o asa mandrete de fata si toti ar fi dorit sa si-o faca de fina caci orisicine o vedea pe loc o si indragea. Si zbura vestea despre frumusetea si gingasia fetei din om in om ca paserea din pom in pom si ajunse si la urechile imparatului. Si unde nu se ridica Maria sa dar numai el cu cativa slujitori de taina iar nu toata curtea si pornira la drum sa vada minunea. Si ajunse imparatul la casa celor doi mosneni si fara a mai astepta sa fie poftit ca dupa datina intra in casa si nu se opri decat la patul mamei ce-si alapta copila cantandu-i cu drag. In ast timp la poarta se stranse multime de vecini caci cine mai vazuse asa mandrete de alai de cand se pomenise ?
- Auzi soro, da’ oare chiar Maria sa imparatul o venit ?
- Da oare de ce tu ?
- Pai cum de ce ? ca sa vada copchila, ca asa minune nu ti-i dat sa vezi in orice zi.
- Mare minune de n-o sa aibe nacaz….
- Oare asa sa fie ? deh… ca parca totusi prea multa bucurie si lumina….
Femeia cand vazu cine ii intra in casa nu mai stiu ce sa zica si doar se lasa usurel in genunchi, plecandu-si privirile si strangand parca mai aprig faptura ce-i sugea lacoma la san.
- Iertare Maria ta, cine-i fi tu, iertare ca ne-ai gasit in asa………
- Ba tu sa ne ierti femeie ca am dat buzna, in casa ta fara a fi poftiti si invitati, dar nu mai sufeream sa stau sa astept ca prea ma pusesera pe jar vorbele auzite si trebuia sa vad copila….
- Apoi Maria ta, ce mare minune colea, o copchila ca oricare alta……
- Ba nu-i ca oricare alta, ca de era nu i se ducea vestea pana la curtile imparatesti si chiar mai departe in lume, si acum dupa ce am vazut-o, trebuie sa recunosc ca i-ar sta bine pe tronul de domnie….
- Maria ta, stii bine ca sunt vorbe care pot sa te creasca sau care vor a te pierde. Doar bunul Dumnezeu stie ce va fi si unde-i va fi bine.
- Femeie adevarat greiesti dar ce am zis am zis. Iarta-ma ca hotarasc fara de incuviintare dar timpul nu mai are rabdare. Voi trimite carte la varu-mea ca-i si ea de stirpe aleasa si intr-o saptamana ne-om inturna sa boteze copila si sa-i fie nasa. Ne vom ruga si de zanele maiastrele sa vina sa urseasca fetei de bine ca o asa mandrete de fata s-ar potrivi si baietanului meu ce doar amu sprijina pereti palatului si s-o saltat copacel. Drept ii ca-mi place nora, ce zici, ne prindem cumetri ?
- Maria ta, iertata fie-mi vorbirea dar eu stiu ca toate se fac si se desfac dupa voia Celui prea Inalt caci numai Dumnezeu poate sa le stie pe toate…..
- Asa este, precum spui…..dar si Dumnezeu cateodata le stie pentru ca le citeste in inimile curate ale oamenilor. De azi intr-o saptamana pornim botezul si nu purta grije ca de toate cele de trebuinta ne-om ingriji noi.
- Nu-ti fie cu suparare Maria Ta, dar si la casa noastra s-a strans agoniseala de om gospodar si om avea noi cu ce sa-l pornim, ca vorba din batrani : vin sa fie ca butii om gasi noi. Da nu stai sa vorbesti si cu barbatu-miu ca doar n-oi hotara eu de una singura.
Si in timp ce vorbea, femeia lasa copila in leganus si incepu sa astearna masa, cu stergar de cel alb ca laptele, scotand toate cele de trebuinta pentru o masa incropita : pita din grau de cel brobonat, coapta in spuza, branza de vreo trei feluri cu ceapa zdobita pe coltul mesei si ridichi de cele negre, iuti ca gandul spre casa, o bucata de slana descantata de afumatoare, niste curechi de cel murat ca scrasnea in dinti de fraged si cate si mai cate adunate in graba. Destupa plosca cea pantecoasa si-l imbie pe musafir sa guste din tuica aromitoare inainte de a pune bucate pe limba.
Tot atunci se deschise usa si cu teama parca, cu toate ca era la el in casa, intra barbatul, tatal fetei. Maria sa se ridica si dupa ce inchina si gusta ii intinse plosca stapanului casei. Apoi ii povesti ceea ce-i spusese si femeii dar mai mestesugit la vorba ca sa nu-l spaimante si sa nu-l manie pe om. Si dupa ce terminara de rontait si oasele de la gaina ce se impiedicase de cutitul femei care o si zvarlise in ceaunul incins, numai ce incepura a li se deslega limbile a vorba caci si vinul ce se prefira in canile pantecoase nu era de lepadat. Si incet, incet, vazura ca locul cel mai bun era tot la curtile imparatesti ca poate imasul satului n-ar fi fost de ajuns sa incapa atata suflare de om dar hotarara ca vinul era bun si puteau sa-l puna nu numai la masa imparateasca si a Zanelor ursitoarelor ci sa-l puna la toti meseni. Si cate nu mai vorbira ei, ca ii prinsera zori. Pleca imparatul si satul prinse a fierbe si a clocoti ca nu-l mai puteai recunoaste. Fiecare scotea de la lada, straiele cele bune si fiecare isi potrivea trebile cum putea mai bine caci nici unul nu voia sa lipseasca de la petrecere. Nu ca nu ar fi mai vazut mancare sau bautura in ultimii ani dar parca nu vezi tot timpul botez domnesc cu atata suflare, cu zane ursitoare, cu printi si cu printese, si cu sute de mese de nu si le intinde si nu le cuprinde imasul satesc ci doar cel domnesc. Si iata ca la vremea potrivita trage la poarta alai domnesc cu trasuri in matasuri si brocate rasfatate ca nici nu te indurai sa le atingi dar’mi-te sa calci pe ele. Si suira femeie cu fatuca intr-o trasura iar barbatul se azvarli in sa cum bine ii statea si tot satul se porni in urma lor, alai pestrit plin de bucurie ca nu mai stiai daca aburii sint cei ce incalzeau imprejurul sau maritul soare iesise si el sa vada mandretea de alai. Iar lautarii aburcati in patru droaste mari zdrobeau strunele si alamurile ca saltau si pietrele in drum nu numai sufletele si picioarele petrecaretilor. Si daca nu ar fi avut catare timpul poate ca ar fi tinut-o tot intr-o hora si o invartita caci bucuria nestavilita cuprinsese sufletele. Dar si aveau de ce caci doar, fata de-a lor, din sat avea sa fie fina si mai apoi nevasta de imparat. Si nu-i de colea sa stii ca dintre ai tai s-a nascut suflet curat, de soare spalat, de luna strecurat, de stele suflat care te-o stapani si te-o carmui tot in cale dreapta si cu judecata.
Si mergea alaiul si se tot apropia de curtile imparatesti. La un cot de cale, in padurea mare, numai ce le-apare, ca sperietoare, adusa de sale, batuta de vreme cu-o carca de lemne, baba aplecata si la rele data. Dar nici unul dintre slujbasii care deschideau calea nu sarira sa-i ajute babei la carat legatura uriasa ba mai mult, unul rascopt si pus pe sotii rele o impinge usurel, ajutand-o sa cada si sa se dea de-a rostogolul in santul din marginea drumului. Si unde nu ridica baba mainile uscate ca doua vreascuri si prinse a blastama fara a tine seama de cine o fost cu pricina :
Geaba tot strigati Si va bucurati,
Geaba tot horiti Si va invartiti
Caci ce spun acum O sa stea in drum
Ca o poticnire Si ca implinire.
Ca si pietrele gem la asa blestem,
Iar asa ursire, De urat sa-i tie.
Voi sa tineti minte A mele cuvinte
Ca acum ii zic Si nu ma deszic
Si va spun curat Si adevarat
Ca ii voi ursi pentru a se implini.
Cat timp va trai Fata nu va sti,
Nu s-ar bucura si nu va afla,
Ce-i acel barbat pe lume lasat
Ce-i cu maritatul Si cu alaptatul
Si fata va plange Cu lacrimi de sange,
Sange preschimbat, In aur curat,
Prin suflet spalat De soare svantat.
Si de hot luat.
Dar cine sa bage seama la asa de spaimoasa ursire cand toata lumea batea pamantul cu opincile de se zdrumicau cerurile si se zdrentuiau in ramurile inghetate ? Numai maica ce vazuse si auzise tot se umplu de spaima ca pana la palat parul i s-o albit si tremura din toate incheieturile ca nimeni si nimic nu o puteau alina. Si vai de mama ei caci toata bucuria se duse pe pojghita alunecoasa a grijilor si spaimelor. Geaba incercara imparatul si imparateasa sa afle pricina acestor marite schimbari caci femeia nu vru sa spuna nimic. Si intr-un tarziu se porni alaiul cu imparatul si imparateasa, cu mama si tatal fetei, cu nanasa si cu ursitoare, cu toata curtea si toata suflarea caci nimeni nu se indura sa piarda o asa mindrete de sarbatoare. Si biserica se vazu ca este mica, mica ca nici macar toate curtea nu incapu dar-mi-te toata suflarea invitata. Si incepu slujba si preotul cel mare potrivi apele si le sfinti pentru a primi trupul curat si nevinovat spre botez. Dupa ce boteza un baietan ma intai ca sa respecte datina lua trupul ce stralucea ca laptele in lumina rece a zilei si il scufunda de trei ori in apele potrivite rostind numele fetei Ileana dupa care mirui trupul si-l sluji pentru a fi ferit de toate relele si necurateniile. Cand slujba lua sfarsit toata lumea se retrase si pornira in dulce preumblare spre pajistea unde erau asternute mesele. Soarele insusi se arata dornic sa vada toata aceasta intamplare si se opri putin, adastand a saga cu norii cei pufosi si delasatori. Firul ierbii prinse a sageta prin neaua batucita si scorojita de soarele primavaratic si parca toata lumea se bucura si traia aceasta intamplare.
Cand toata lumea se aduna pe tapsanul imparatesc iar mandra copila se odihnea gungurind in leganusul daurit starnind mirare micului print ce se tot inalta sa cuprinda cu manuta sa dolofana suflarea fetei numai ce se ridica imparatul si la un semn toata suflarea amuti.
- Multumim cinstite fete pentru ca ne onorati si sunteti alaturi de noi la aceasta mandra sarbatoare si sunt incredintat ca peste ani ne vom intalni din nou pentru a celebra casatoria celor doi prunci ai nostri, mai zisa Maria sa si rica in brate rand pe rand cei doi prunci dupa care dadu semnal de pornire a petrecerii.
Si incepura a curge felurile de bucate dinspre bucatariile si cuhniile imparatesti si a se destupa plostile cu tuica ce trebuia sa descante toate bucatele dintr-u inceput. Iar lautarii se roteau cand la mancare cand la lucru astfel ca muzica si dantul nu conteneau deloc.
Iar voinicii ce serveau la masa prinsera a se desela carand tipsiile uriase in care se lafaiau cate feluri de bucate : gaini stropite cu untdelemn si parpalite la para focului, curcani de cei falosi ce se fandoseau plini de carne zdrumicata, nuca pisata si tot felul de mirodenii, fazani de cei peptosi, potarnichi si prepelite pestrite, purcei ce nu-si gatasera de rontait marul ce le potcovea gura, asta ca sa nu punem la socoata decat ceea ce misca pe langa casa omului. Caci minune de vanat se prefira printre cele bucati si puteai intalni, pulpane de cele uriase de la capriori speriati de soarta si pastrama de urs rascolita de fumul de stejaris curat. Mai apoi se lafaia cate un mistret abia scos din ghiarele dogoritoare ale jaratecului si sute de iepuri de cei navalnici stropiti din belsug cu vin de cel rosu. Berbecii si junicile se parpaleau in tepuse uriase pe margini si asteptau cu nesat stropeala vinului care sa le fragezeasca si sa le adulmece culoarea. Painile uriase cat roata carului radeau la soare rasfirandu-si firimiturile printre bucatile mari de branza galbenita de asteptare in putineiele unse cu untura ca sa nu guste aerul din aroma ei. Dar cate nu erau insirate pe mesele grele care abia se tineau de plinatatea bucatelor. Si unde mai pui ca erau si carafele cu vin ce se abureau sub lumina de acum ostoita a soarelui. Si Doamne, cata minunatie de lume nu se stransese in jurul meselor imbelsugate, printi si printese, boieri de vita si boiernasi cu cocoanele lor, musafiri din toata lumea de prim-prejur, mosneni si slujitori de curte, zanele preabunele, piticoti si barbacoti, tot felul de lume invitata si adunata, dar toti erau fericiti si nu catau inspre vecin ca astfel puteai vedea cate un print si o printesa printre mosneni mestecand vartos la carnurile cele fripte sau cate o baba mai stirba ce cauta bucatele mai moi printre degetele pline de inele ale boierilor de curte. Zinele fasnetele se strecurau in hore furand ochii si inimile flacailor dar numai a joaca si a harjoana caci nu-si puneau ele mintea cu muritorii ca sa strice randuielile Domnului. Horele se invarteau, se strangeau si se desfaceau ca siragul zilelor, apoi erau jocurile cele tari in care piciorul batea cu putere in pamant de ziceai ca vrea sa-l striveasca nu alta si mai erau si invartitele unde perechile se sorbeau din priviri nemaipasandu-le de nimic din jur. Dar toate acestea erau pentru tineri si pentru cei in putere caci mosnegii si babele nu mai catau la asa danturi ci se multumeau cu hore leganate si strecurate usurel pe sub mana. Dar iata ca printre toate cele se ivi si momentul imbaierii cand femeile se trasera usurel catre iatacele imparatesei si toate erau incropite si potrivite. Nanasa lua copila si o inchina dupa care o strecura usurel in apa molcuta. Apoi fiecare muiere prinse a prefira cate cele in albia de spalaciune. Una cativa fulgi pantru ca fata sa fie usurica la treaba si la trup, una cateva petale de trandafir pentru ca obrajorii si pielicica sa-i fie curate si colorate a sanatate, una stracura cativa stropi de miere pentru ca fata sa fie dulce la vorba si la sarutat alta prefira margaritare ca fata sa fie mandra si alba la piele si la port si cate toate cele dupa obicei. Dupa ce termina si infasa copila in straiele de somn, toate numai o atica si o lucratura in borangic, femeile se retrasera lasand loc zanelor ursitoarelor. Numai maica, saraca, fiarta si mai mult moarta se ascunse dupa o draperie bogata vrand sa rupa taine ursitului pentru a afla ce o asteapta pe pruncuta ei. Dupa ce ramasera singure, cele trei zane ursitoare privira bine peste tot dupa care incepura a povesti si a ursi :
- Ceea ce s-a facut e greu de desfacut dar sa nu uitam sa mai si indreptam. Caci fara de vina a cazut pricina. Si fara pacat a primit greu dat. Caci e-adevarat ce s-a intamplat si s-a descantat. Fata va trai, si s-a implini. Iar cand s-a-nalta, va pieri usor, far-a da de stire, fara urma-n lume. Ea va fi furata si-apoi ferecata, intr-o inchisoare, departe de soare, departe de luna, singura pe lume. Om nu va vedea, dar nici chiar vreo stea. Caci va fi furata pentru a fi luata, si va fi crescuta pentru mandra nunta. Dar cea aratare, urata sub soare, urata de luna, alergand nebuna, de toti alungata, in frunte-nsemnata, nu o va lasa si n-o va ierta caci fata va plange cu lacrimi de sange, sange prefirat, in aur curat si-n margaritare fara asemanare. Dar mult nu va sta caci s-o indura bunul Dumnezeu sa-i trimita semn, semn de iertaciune, de scapare-n lume. Si-acel semn va fi cand s-o ostoi, si-alesul o va gasi si-o va dezrobi. Asta-i tot pot ca sa mai intorc. Asta ii ursesc si voi sa plinesc. Sa se-adevereasca si se se implineasca.
- Bine ai grait ceea ce-ai ursit. Eu cea mijlocie, ii doresc sa-i fie, viata-mbelsugata, cu de toate data. Sa uite de slut si de cel urat, sa-i ierte purtarea si incrancenarea. Sotul s-o-ndrageasca si sa o iubeasca, iar ea sa-l cinsteasca si sa-i daruiasca doi pruncuti curati, in aur scaldati, doi feti logofeti, doi luceferei cum nu-s altii ca ei.
- Bine-ati spus ce-ati spus cat ai toarce-un fus, dar eu cea mai mica, mezina zanica, spun ce e de spus mai putin de-un fus. Pruncii o sa-i creasca si-or sa se-mplineasca, dar departe-n lume, la casa streina, la cea tainuita, si la cea ursita ca sa ii rapeasca si sa-i intareasca. Tatal lor, barbat, om neanfricat o sa plece-n lume sa le dea de urme. Si-o sa-i fie dor, caci nu e usor, sa nu iti vezi pruncii, sa nu-ti stii voinicii. Dar ei s-or intoarce, si-or trai in pace, viata li s-o implini, si toti fericiti vor fi, toti s-or veseli si s-or ostoi. Toate s-or desface si se vor preface. Iar bucuria va fi mare ca o zi de sarbatoare.
Cand auzi maica cele ursite mai sa-i vina rau, mai sa sara in sus de bucurie si spre norocul ei ca nu facu nici o miscare si nici nu rasufla pentru ca prima zana lua cuvantul si completa :
- Cine-o auzi si a povesti, ceea ce-am ursit si am proorocit, sa nu aiba stare, nici viata sub soare, soarta sa-i ursesasca ca sa-l impietreasca, sa-l prefaca-n stana, din sare amara, ca sa n-aibe seama…….
Doar ce auzi cele descantate ca pe loc se pierdu si nu mai stiu de ea nimica. Abia catre ziurel de ziua o gasira slugile cazuta fara simtiri dupa draperie in odaia imparatesei. Toata lumea vru sa afle ce s-a petrecut dar ea era mai muta ca mutii si mai tacuta ca marmantul si nu spunea nimic din cele intamplate. Ce era mai rau era ca nici macar ea nu aflase cele spuse pana la sfarsit.Cand vazura ca nu pot afla nimic o lasara ca pe ea sa-si ingrijeasca copila care se trezise si cerea de mancare. Dupa ce ospatul se gata si lumea prinse a se strange pe la casele lor, imparatul si imparateasa incercara sa afle cele auzite de femeie in noaptea cu pricina dar nici ei si nici barbatu sau nu putura afla nimica de la ea. Dupa zilele de hodina cei doi se inturnara la casa si gospodaria lor fara a lasa fata in grija slugilor imparatesti.
Treceau zilele si treceau si ani si daca nu ne-ar fi stat gandul la fata cea mandra poate ca am fi uitat si am fi gatat si povestea. Dar iata ca odata cu trecerea timpului, fata tot crestea si se implinea si nu era zi lasata sa nu priveasca la cadrele daruite ei de imparat. Caci in acele cadre mesterul zugrav pusese tot soarele zambetului copilaresc sau strengaresc al celui ce urma sa-i fie sot, iar fata tot privea si nu se dumirea. Si daca te-ai fi uitat in tot locul nu gaseai flori mai frumoase si casa mai luminoasa ca cea grijita de mainile fetei. Tot satul se mandrea cu fata lor si toti asteptau ziua cand vor chemati cu vornicei la nunta.
Intr-o zi pe cand grijea de curte si matura ograda, unde nu se starni o vantoasa ca din senin si tot cerul parea ca se strange in ograda lor. Intr-o clipita tot colbul se ridica in vazduh si nu se mai zari nimic imprejur. Nu trecura clipele unei rasuflari adanci si ostenite ca vantoasa se starpi si tot colbul si adunara prinse a se limpezi si a se inturna catre pamant. Geaba cautara prin tot locul caci nici o urma nu gasira. Tot satul umbla sapte zile incheiate dar nu vazura nici o urma. Vestile zburara in ast timp la palat si imparatul in toata mania puse de-i aduse pe toti legati les-fedeles si-i lua la intrebari cum ca ce-au facut fetei. Doua saptamani trudira slugile dar nu putura afla nici de unele caci nimeni nu stia nimica. Numai ce se gandi imparatul si dete drumul tuturor cerandu-si iertare pentru fapta savarsita dar tot ce gasi a spune fu ca numai mahnirea si desnadejdea il impinsesae la asemenea josnica isprava. Tot in ast timp imparateasa care nu privea cu ochi buni tacerea mamei puse o sluga credincioasa de-si schimba infatisarea si o trimise pentru a se aciui pe langa casa cuscrilor. Trecu o zi, trecura zece, mai trecura inca zece dar tot nici o veste. Mama fetei isi tot musca limba caci stia ca nu poate marturisi nimanui cele intamplate caci pe loc o va prinde moartea si nu ca s-ar fi temut dar tot nu o putea ajuta pe fata. Dar intr-o zi dupa aproape un an, nemaiputand rabda, fugi la marginea satului pe imas, unde se deschidea intr-un drob de delusor o borta parasita ca o gavana mare si prinse a istorisi toate cele auzite acu multi ani, racorindu-si sufletul prea mult apasat. Dar nu baga de seama ca sluga cea credincioasa a imparatesei se strecurase ca o umbra si lipita pamantului asculta tot ceea ce ea marturisea. Cand sfarsi de povestit toate cele auzite in noaptea ursirii numai ca se si prefacu intr-o stana de sare, cu fata spre soare, tot sare amara sa n-o ti-n camara. Si unde nu se porni o ploaie ca acum ziceai ca o sa se innece pamantul cu totul. Stana de sare prinse a inmuia si cum statea asa o borta se deschise in pieptul ei si acolo unde ar fi trebuit sa-i fie inima era gol de puteai baga mana. Noroc ca trecu pe acolo vacarul satului si vazand stana ce semana cu maica fetei o trase in gavana cea adapostita, o coperi cu vreo doua zdrente si dete fuga in sat sa duca vestea.
In ast timp sluga se trase usurel si dupa ce lua un cal la nimereala o tinu tot intr-o fuga spre curtile domnesti pentru a povestii totul imparatului si imparatesei. Cand auzira acestia de o asemenea isprava si cand vazura ca si sluga lor se preface in stana de sare fara asemanare, teama ii cuprinse, spaima se prelinse ca sarpe-nghetat, greu de dezlegat. Din acel moment toate zugravelile cu chipul fetei disparura ca prin farmec si toti slujitorii primira porunca grea sub pedeapsa cu moartea, sa uite tot ceea ce s-a intamplat si in primul rand sa uite de fata cea frumoasa, dorita ca soata fiului lor. Tot in ast timp pusera stana cea de sare intr-o camara uscata si intunecata, in turn de palat, in loc neumblat si necercetat. Aranjara sa-l trimita pe fiul lor, acum voinic in pragul barbatiei, prin locuri straine sa uite de sine, sa uite ursirea sa-si schimbe menirea, tot la vanatoare sa uite de-nsuratoare. Dar vezi tu bine ca Dumnezeu nu pune lucrurile cu furca in cartea vietii si fiecare intamplare cu talcul si timpul sau. Si colinda flacaul nostru, printul cel frumos cate lumi si cate tari se aflau sub soare si peste tot facea fapte de vitejie de i se duse numele si facu inconjor lumilor stiute. Intr-o zi pe cand voinicul nostru Petru caci asa-l chema pe fiul cel de imparat se preumbla prin gradinile palatului asteptand sa se adune alaiul pentru vanatoare numai ce vede intr-o fundatura o babaciune adusa de ani si de nevoi de nu stiai cun sa stai ca sa vorbesti cu ea. Si unde nu se rasuci intr-un fel mestesugit si-si inturna fata catre baietan zicand :
- Fa-ti mila voinice si ajuta-ma sa duc legatura asta cu buruiana pana la cotetul pasaretului si mare iti va fi rasplata.
- Da de unde atata rasplata matusica draga, ca doar nu oi avea tu mai mult decat tatuca. Oricum si cu si fara eu tot te-oi ajuta sa cari desaga asta unde voiesti.
- Mare sa-ti fie numele voinice ca nimeni nu mi-o mai zis asa in ultimele vremi…..numai ia tu legatura si hai…..
- Hai matusa, si-om mere….
Si unde nu aburca voinicul desaga in spinare dar parca deodata i se muiara legaturile picioarelor ca parca ar fi carat tot pamantul si nu doar o desaga cu buruiana. Dar babatia nici nu cata spre el ci porni voiniceste pe o carare care nu mai fusese pana atunci si odata se trezi flacaul nostru in padurea ce imprejmuia palaturile imparatesti.
- Da ce te-ai gasit sa cari matusa, ca doar nu oi fi luat visteria tatanelui cu totul, zise voinicul gafaind sub povara cea pieritoare….
- Chiar toata visteria n-oi fi luat-o dar ceva pacate tot am a cara….zise batrana deschizand calea spre o cascioara pe care nu stia s-o fi mai vazut.
- Bine ca am ajuns ca nici nu stiu daca mai puteam sa rasuflu, zise voinicul dogorind ca o plita incinsa in toiul iernii.
- Apai numai de atat imi esti in stare ca toata lumea te lauda ca ai fi cel mai potrivit pentru a o scapa pe Ileana cea furata din robia Uraciunii.
- Da cine mai este si Ileana si cine este Uraciunea care o tine in robie ?
- Apai se vede treaba ca chiar nu stii nimic. Hai cu baba inautru si ti-a arata ea care cum stau lucrurile.
Lasa voinicul desaga din spate si cand o desfacu matusa la poarta cotineţei o multime de lighioane o zbughira care incotro de ziceai ca le arde sagetarea soarelui.
- Eu am carat toate astea ? zise flacaul crucindu-se si minunandu-se.
- D-apoi cine dragul maichii. Ca doar nu eu am lasat legatura din spinare. Ti-am spus ? a…nu ti-am spus. Toate aistea sunt cugete de cele grele dedate la rautati si eu nu fac decat sa vantur lumea, sa le adun aicea si apoi tre sa ma chinui sa le curat si sa le indrept pana s-or albi, daca se poate. Da multe se ratacesc si nu le pot indrepta asa ca le dau drumul in lume sa-si afle singure leacul.
- Da ciudata mai trebuie sa fii matusa. Ca nici nu stiu cine oi fi fiind, ca de vazut nu te-am vazut pana amu….
- Ei flacaiasul maichii nici nu tre sa-ti chinui mintile cu mine. Amu ma vazi si maine ma uiti. Ca doar n-oi fi eu pricina in calea uitarii. Da ia uite tu aicea la baba mai zise si-i intinse o cadra zugravita.
Lua flacaul nostru cadra si dintr-ansa il priveau doi ochi lacramati ce tremurau chipul neasemuit de frumos al unei copile doar data in crugul varstei. Buzele rosii ca bobocul cel de floare rasufla parca cu greu sub povara tristetii iar obrajorii bujorei prinsesera polei de aur de la lacramile prefirate. Fruntea boltita se arcuia sub povara cositelor de aur curat iar ochii adumbriti de borangicul genelor erau din verdele cel clocotitor, adanci ca insasi necuprinsul intrebarilor nerostite si neauzite. Cand ridica voinicul ochi sa intrece ceva ia casa de unde nu-i si pe matusa asemenea casei. Parca nu se intamplase nimic iar el stetea razimat de trunciul marului cu poame date in parg. Daca n-ar fi fost cadra si osteneala din şale nici nu ar fi zis ca se petrecuse ceva in ultimele ceasuri. Se ridica buimac si pleca spre odsaile sale. Dar nu-s cum facu ca rataci scarile si se trezi urcand intr-un turn de palat, in loc neumblat si deretecat. Se opri in capatulmtreptelor in fata unei usi ferecate si numai ce se stranse usurel in ea ca toate cheutorile sarira cat colo si usa prinse a scartai si a se vaita de nebagare de seama. Odaia erea goala numai in mijlocul ei se odihnea o statua. Se apropie si in lumina strecurata cu greu prin praful spuzit in ochiul de geam deslusi un chip omenesc ce ascundea sub pojghita de sare toata mirarea si spaima ce se puteau chirci in ochii unui om. Dadu sa plece dar cand se inturna nu-s cum facu si atinse stana ceea de sare si dintre buzele sale impietrite se stracura ca un oftat iar un strop de cristal se desprinse zoraind pe podelele de piatra. Se apleca si cand ridica bobul in lumina palida, acelasi chip ca cel zugravit se tremura in apele cristalului.Puse bobul de cristal cu fereala in chimir. Iesi din incapere si nu se opri pana in odaile mamei sale caci numai ea putea sa-i dea raspuns la toate cele. Cand vazu maica sa cadra din mana pe loc o lua cu lesin si nu putu afla nimic ci o lasa in grija slugilor si pleca la tatane-su. Acesta cand vazu cadra se galbeni si prinse a tremura ca frunza in vant.
- Ce e tatane-miu. Ce-i cu toata taina asta ce se strange jur –imprejur ? cine ma ajuta sa-i dau de capat ? Cine este aceasta Ileana Cosanziana ?
- Oh baiete, baiete. Tare mi-e teama ca nu te voi putea ajuta prea mult. Ea este…era…o mandra fecioara…..ea…trebuia……iarta-ma…….ca nu-ti pot spune mai mult dar greu blestem zace asupra celui ce pomeneste numele ei…..mai bine uit-o…….oi gasi tu o fata….cand ti-o fi sortit….
- Deci sa inteleg ca ea trebuia sa-mi fie sortita ?
- Uita si iarta baiete, fie-ti mila de batranetile mele si de tineretile tele….
- Multam de lamurire tatuca. Da cred ca am sa plec sa caut pe cineva ca sa ma lamureasca cat de cat…
- Oh, baiatul meu….stai acasa cu noi si ai mila de batranetile noastre, nu mai pleca, calator…pe drumuri pustii…..
- Am sa plec in lume si nu m-oi inturna pana n-oi afla dezlegare la toate aistea. Ramai cu bine taica si saruta dreapta maicii mele rogu-te. La buna vedere taica.
Atat mai zise voinicul Todirel si iesi din odaia de taina lasandu-si tatal uimit, mahnit si…..singur. Ajunse la grajd, isi lua calul, armele atarnate intr-un cui si traista cu schimburi de drum si bani care era mereu pregatita si pleca, fara a mai privi in urma la palatul tatane-su. "Oh, Dumnezeul meu, Tu care ai oranduit sa-mi fie de sotie, ajuta-ma si indreapta-mi pasi catre ea, fa Preabunule sa-i aduc fericirea si sa lucram impreuna virtutea. Ca floarea frumuseti, blandeti si a bunatatii sunt insusirile firi sale si totdeauna imi va fi dupa voia ta si puterile ei." Si mergea Todirel al nostru zi de vara pana-n seara ca din seara-n toamna iara ca doar firul de poveste inca mult de tors mai este, iar noi sa vedem ce s-a mai petrecut intre timp cu mandra noastra, cu Ileana.
Cand se dezmetici fata noastra din vartejul ce o luase si o purtase pe sus, vazu ca se afla, Doamne, dar unde putea spune ca se afla caci nu zarea nimic din cele ce stia ea. De jur imprejur se aflau pereti ce se valureau ca unda apelor nelamurite, caci nu distingea nimic prin cei pereti sau ce or fi fost. Coperisul incaperii parea asternut cu nori de cei pufosi iar podelele se prefirau sub talpile ei ca iarba din cea fina si matasoasa. Incerca pereti dar erau cum nu se poate mai tari si mai greu de urnit iar de zgariat cu ungiile nici vorba. Aidoma si podeala sau ce-o fi fost ceea ca intr-un tarziu, fata isi dadu cu presupusul ca se afla inchisa in puterea si sub pecetea tainei celei mai de nepatruns. Si dupa osteneala si spaima celor petrecuta se lasa pe podele si adormi dusa. Cand se trezi vazu ca odaia se preschimbase si se umpluse cu toate cele de trebuinta : un pat, o masa, un scaun, un cufar deschis din care ieseau tot felul de rochii si matasuri. Daca nu ar fi fost foamea poata ca ar fi stat pe ganduri dar blestemata de foame ii dadea ghiont sa se apropie de masa. Ridica stergarul si sub el se aflau tot felul de bunatati : fripturi, fructe de tot felul, paine de cea alba si pufoasa, un pocal cu vin si branzeturi de toate felurile. Ciuguli cate putin si apoi astepta sa vada ce se intampla. Dar cum statea asa pe scaun si privea peretele gol din fata sa odata se prefacu si putu sa vada ca printr-un cristal taramul binecuscut ei, caci vazu casa parintilor, gradina si pe cei doi plangand, strigand-o si cautand-o prin toate ungherele. Vazu zarva si forfota intregului sat si dadu buzna sa le spuna sa n-o mai cauta dar se izbi de cristalul acela. Geaba batu pana ii dadu sangele in pumnisorii mici caci nimic nu se intampla. Cazu sfarsita si plansul isi desfereca baierele ostoindu-i parjolul. Dar nu mare ii fu mirarea cand vazu ca plangea cu lacrimi de sange ce se prefira si de preschimba in boabe de margaritar. De unde de neunde se auzi o voce ce parea sa vina spre ea din perete :
- Nu mai plange fata draga, incearca sa-i uiti pe ai tai si poate ca vom fi fericiti impreuna…
- Cine esti ? ca doar nu-oi fi doar o voce rasfirata de vant zise fata printre suspine….
- Cand va veni timpul o sa ma arat, dar te rog nu mai plange si nu mai irosi mandrete de margaritare….
- Usor iti e sa vorbesti dar nici nu stii cat de greu este sa fii singura pe lume….
- Crezi ca daca as veni sa-ti tin de urat va fi mai bine ?
- Nu stiu…adica cum sa fim fericiti impreuna ?
- Incearca sa te ostoiesti din plans si odata cu trecerea vremii poate ca vei uita cum arata lumea ta……
Zilele treceau si fata crestea si se implinea, incat iti era mai mare dragul sa te uiti la ea. dar orisicat ar fi dorit nu se putea opri din plans. Si toate lacrimile ei, lacrimi de sange, sange preschimbat in aur curat, prin suflet spalat, de soare svantat dispareau din incapere ori de cate ori fata adormea. Dar iata ca intr-una din acele zile caci fata pierduse sirul zilelor si al anilor in odaia ei care mereu era grijita fara ca fata sa poate face nimica intra un tanar cum nu mai vazuse in viata ei, asa era de mandru, la infatisare si la umblet. Si azi asa, maine asa, parca incepuse a mai uita de necaz si incepu a-l intreba toate cele si cate altele pe deasupra. Dar iata ca intr-una din zile cand fata nu apucase sa-si stearga lacrimile prelinse in timpul somnului, intra tanarul nostru aducandu-i tabla cu de-ale guri, fructe proaspete si apa curata de izvor. Si nu stiu cun se facu ca se oglindi in lacrimile fetei si cand privi aceasta vazu cu adevarat care era chipul acelei fiinte. Toate vorbele si gandurile nu puteau inchipui hidosenia si incrancenarea acelei alcatuiri. Caci cea aratare, urata de soare, urata de luna, alergand nebuna, de toti alungata si-n frunte-nsemnata, se preschimbase pare-mi-se cu puterea vrajii si se infatisase cu chip furat doar, doar va indupleca inima fetei si va putea s-o ia de nevasta. Dar unde nu se stranse fata ca un ghem de spaima si de scarba amara ca mai ca ziceai ca-si da duhul si nu alta. Atata ii trebui aratarii ca nici nu mai aparu in odaia fetei dar nici drumul nu-i dete, ca sa plece in lumea larga.
Si lacrimile prinsera a-i curge iar si odaia fetei stralucea in lumina ceea de multimea margaritarelor si a boabelor de aur raspandite peste tot. Si treceau zilele si treceau si anii pana cand ochii fetei se pravalira si capatara culoarea aurului varsat iar lumina lor se intetosa si se pierdu astfel ca nu mai putea distinge multe din jur. Umbla prin odaie pipaind locul si peretii care nu dadeau la iveala nici o usa si nici o fereastra. Dar intr-o zi izvorul lacimilor seca si timpul parca incremeni in umbra nelamurita. Dar sa o lasam pe Ileana cea-ntristata si sa ne intoarcem sa vedem ce s-a mai intamplat cu Todiras al nostru.
Caci mergea voinicul si intreba pe toata lumea aratand cadra dar nimeni nu stia a-i da vreun raspuns. Strabatu Todiras lumea in crucis si-n curmezis dar nu putu afla nimic. Trecu pe taramul celalalt si batu la portile tuturor palatelor zmeiesti dar nici acolo nu primi raspuns cum ca ar cineva ceva. Pe cand mergea abatut caci nu mai stia incotro s-o apuce iata ca mai sa se impiedice de cea mai ciudata si mai sluta faptura banuita a fi caci : avea picioare de iepure schiop rasucite tot pe loc, trup de broasca rapciugoasa, tot buboasa si solzoasa, doua brate rachitoase tot cu degetele-ntoarse, cap cat banita de mare, si cu parul ciumafaie doua coarne rasucite, catre spate azvarlite, urechile clapauge, pe la brau mai ca-i ajunge, nas turtit si borcanat si doi ochi sfredelitori ca puteai ca sa si mori iar in frunte, ca o pata, semn de moarte intruchipata.
- Apai Doamne ce-ai facut cand pe dansul l-ai croit, te-ai jucat sau ai uitat…..ori poate te-ai incurcat…..cum te cheama fratioare ?
- Noroc tie Todiras, ca de nu-mi voebeai asa cine stie pe unde ti-ar fi ratacit acum resturile caci am dintii de otel de sa foarfeci tot cu el…..
- Ei lasa frate, ca nici eu nu oi fi de ici de colea….
- Da ce vanturi te abate prin partile astea voinice Todiras….
- Apoi ca numai nevoile sau poate ca taina dragostei sa ma fi impins pana pe aicea mai zise si scoase cadra din san si i-o arata pocitaniei Stat de-o Palma, Barba Cot cu Pecetea in mijloc.
Si mai vazu ca pe loc se galbeneste, daca putem spune despre culoare la o asemenea inchipuire si incepe sa tremure din cele incheieturi clantanind dintii ce zanganeau ca hangerele.
- Da ce te apuca frate, ca doar nu oi fi vazut moartea ci doar o mandra copila, ce-si plange de mila sub taina cea mare, fara de scapare….Auzit-ai tu ceva despre mandrulita mea ?
- Iti dau o zi ca sa gasesti raspuns la cele trei intrebari si daca oi gasi fata in dar vei primi, mai spuse pocitania cu glas pierdut si cu lacramile parguindu-i lumina ochilor. Iar de nu-i putea oasele pe aici ti-or ramanea.
Si numai ce facu pocitania un semn si pe data il cuprinse o raceala ca de piatra si nu mai putu misca nimic caci era prefacut in stana. Doar capul ce-l mai putea rasuci putinel si de respirat ca in rest parea mort. Si di greutatea pietrei abia mai putu rosti cateva vorbe :
- Si care sunt intrebarile frate, ca simt ca ma ia cu racori daca mai stau mult…..
- Gandeste-te bine, numai pana maine, raspuns de-oi gasi fata oi primi, iara de n-oi gasi stana s-a-mpietri. Te mai prinzi ? Crezi c-o sa mearga ? Vezi bine ca nu-i de saga, ori te-ntorci acum si iti vezi de drum ?
- Haide frate, zi-i odata, nu ma tine noaptea toata….si te rog d-e-i cu putere, fa-ma liber pan’la sele, ca sa pot sa ma rasuflu, sa-i dau capului de lucru……
- Foarte bine, iata-le :
- Care este cel mai inalt si cel mai greu de cucerit pisc?
- O fi oare… ?
- Care este cel mai greu blestem ?
- Greu ca doare….
- Ce-si doreste cel mai mult un om ?
- Stai ca m-am intors putin....
- Si dupa cum iti spuneam ai o noapte pentru a gasi raspunsurile care iti pot aduce fericirea sau pieirea.
- Oh, la, la......o noapte-ntreaga........doar de stai si tu cu mine.....ce-o sa fac tot timpul oare? O sa ma gandesc........nu, mai bine....chiar acum iti dau raspunsul.......si-om vedea.....ce-o fi o fi...... Care-i prima-ntrebare?
- Care este cel mai inalt si cel mai greu pisc de cucerit?
- Care altul decat desavarsirea? Toata viata omul isi doreste sa atinga desavarsirea dar dupa cum ai spus chiar tu, e greu. Dar cred ca merita-ncercat.
Un pocnet zgudui trupul pocitaniei si cu glas schimbat aceasta spune:
- Care-i cel mai greu blestem ?
- Sa nu cunosti iubirea cred, caci batranii spun « cel ce n-a cunoscut darul lacrimilor asadar cine nu a putut scoate din el cea mai mare durere sau bucuria desavarsita acela nu cunoscuse iubirea ».
O troznitura scutura aerul si trupul se chirci ca sub o mare izbitura. Faţa si asa greu de privit se schimonosi innegrindu-se. Cu voce stinsa spuse:
- Iar ce-a de-a treia intrebare este: ce-si doreste cel mai mult un om ?
- Nu stiu ce-si doreste omul dar eu imi doresc totdeauna sa traiesc bucuria “celui ce s-a intors acasa” caci orisiune as fi plecat tot acasa imi este sufletul si gandul, la cei dragi si apoi ce poate fi mai dulce decat iubirea celor ce te-au asteptat tot timpul cat ai fost plecat, fiu ratacitor....
Un zgomot asurzitor ca insasi sfasierea cerului de multimea traznetelor potopului umplu locul si un nor de fum il invalui facandu-i respiratia tot mai greoaie…..Cand se dezmetici, voinicul Todiras vazu ca platosa de piatra se sfaramase si cazusa gramada in jurul lui iar pocitania se scrumise lasand de asemenea o gramajoara de cenusa. Privind mai bine in jur vazu ca in locul ei aparu un flacau aidoma lui ca statura, cu pletele de aur curat, cu ochii de culoarea cerului instelat ce era si el nedumerit de schimbare. Acesta isi pleca trupul fara umilinta insa si spuse :
- Frate Todiras, fara tine as fi ramas inca mult timp zavorat in trupul cel schilod al pocitaniei care eram caci am fost blestemat de dusmanca tatalui meu, Zavistia insasi sa port aceasta hâdă infatisare pana cand s-a gasi cineva sa afle raspuns intrebarilor. Caci si eu sunt fiu de imparat iar tatal meu, Verde-Imparat, poate ca m-a astepta inca daca nu cumva s-o fi prapadit de jale. Si tot ea a blestemat-o pe Ileana aleasa inimi tale sa fie luata pe sus si adusa in acest palat care nu-i al meu, eu fiind numai paznic infricosator, al locului. Caci Zavistia cea fara de trup ia infatisari dupa cum ii este pofta, si ademeneste in fel si chip. Acum ca m-ai dezlegat de taina blestemului spune-mi cum pot sa te rasplatesc pentru binele facut ?
- Apoi in primul rand zic ca ar fi bine sa-mi spui numele tau, si apoi nici nu stiu ce sa zic, dar daca mi-i arata unde-i aleasa inimii mele poate ca prietenia ta imi vor fi plata indeajuns….
- Frate Todiras….numele meu este…..Ziurel de Ziua iar maica mea-i din neamul zanelor. Ori de cate ori ai avea nevoie de mine doar sa te gandesti si ma voi arata de indata. De acum inainte te-oi descurca si singur…..mai zise flacaul si disparu ca o parere de rau.
Toata adumbrirea si incrancenarea locului se destrama facand loc luminii plina de caldura a Soarelui Maiastrului, Mandrul ce strabate bolta, luminand cerurile si Pamantul de-o-seama. Si iata ca mandrul palat al Zavistiei, neânchipuit de mândru si nemaivazut in alcatuire se arata flacaului nostru. Patrunse prin portile ce pareau vii si rasuflau unduindu-se usurel si merse din odaie in odaie pana cand ajunse si in odaia in care era inchisa Ileana Sanziana, fata cea ursita, din cadra-indragita, in suflet purtata, in dor imbaiata. Se apropie si ii mangaie ochii auriti de atata amar de plans si din toata suflarea si atingerea, ochii incepura a se lamurii si a-si recapata stralucirea de altadata. Fata nu stia cine este acel flacau dar inima ii spunea mai drept si mai curat ca orice vorba ca nu putea fi decat alesul. Cel ursit si indreptatit la mana si inima ei. Dar tot atunci, o zguduitura puternica si o intunecime ii cuprinse si de unde-neunde se auzi o voce :
- Graba strica treaba, iar bataliile nu se castiga asa de usor pe cat credeti. Voi va bucurati, da’ sa nu uitati ca nu s-a gatat, nu s-a terminat, si oi mai veni, cand nici n-ati gandi, cand v-o fi lumea mai draga sa v-amintiti ca nu-i de saga…………….
Si tot in acel timp tinerii nostri se trezira afara in camp, in lumina curata a soarelui iar in urma lor se intindea un sir de care pline cu saci din care la orice scuturatura se scurgeau grauntele de margaritare, iar in fata lor era palatul prefacut intr-un bostan ca aurul de stralucitor. Dupa ce o aranja pe Ileana cea frumoasa intr-un car in care aranjase un paldachin si dupa ce puse bostanul-palat alaturi de ea, pornira la drum intins si prin tot locul pe unde treceau lasau cate un car astfel ca toata lumea se inchina si se minuna de asa binefacere. Iata ca intr-un tarziu ajunsera si la palatul tatalui sau si bucuria fu asa de mare ca imparatul si imparateasa nici nu mai stiau ce sa spuna. Inediat trimisera si dupa tatal fetei care veni la palat aducand si stana de sare caci se gandise el ca si maica fetei s-ar bucura sa o stie fericita, chiar daca nu putea vedea si auzi nimic. Si fara a mai sta mult pe ganduri trimisera carti in toata lumea si invitara toti vecinii la nunta feciorului lor cu preafrumoasa Ileana. Iar nanasa fetei veni si ea aducand cea mai frumoasa rochie de mireasa lucrata de mainile zanelor maiastrelor din fir de argint de cel curat si de luna vanturat. Si Doamne, la cat popor se stranse trebuira sa tina slujba afara pe tapsanul din fata palatului iar trena rochiei alba ca zapada era purtata de zece copile de o parte si de alta. Si cand aproape sa se termine slujba iar mirele trebui sa sarute mireasa ca dupa datina, odata se starni o vantoasa de cea salbatica si ii smulse fetei voalul coronita, ca toata lumea se mira de o asemenea-ntamplare, iar babele povesteau ca ar fi semn rau, ca ceva rau trebuie sa se intample. Mirele saruta mireasa si alaiul se indrepta spre mesele incarcate cu toate cele bunatati si petrecerea se porni de ziceai ca trebuie sa se termine Pamantul si lumea nu voia sa piarda nici o strafulgerare de timp.
Toata lumea ceru ca stana de sare a maicii sale sa fie adusa la masa alaturi de meseni. Si cand vazu fata chipul rece si parca strein lua trupul cel impietrit imbratisindu-l si o podidira lacrimile. Si uita fata ca stana era de sare si lacrimile sale picurau sfaraind si incet incet, minune mare, pojghita cea tare prinse a se topi ca gheata sub suflarea calda a vantului primavaratic. Nu trecu mult si maica sa rasufla si plangea de bucurie mare caci nici ea nu stia de ce: ca inviase, ca i se marita fata ori de ce oare ?
Si odata se pornira niste chiuituri de vornicei si petrecerea se porni mai cu foc si mai tare ca pana atunci si toata lumea era fericita. Si tinura dansurile si petrecerea sapte zile si sapte nopti incheiate si poate ca ar mai fi tinut dar toata lumea era ostenita si cu treburi ramase in urma. Toti se intoarsera la casele lor iar viata la palat isi urma cursul. Si nu trecu bine anul si iata ca Ileana noastra aduse pe lume doi coconi cum altii nu-s, doi pruncuti curati, in aur scaldati, doi feti logofeti, doi luceferei cum nu-s altii ca ei.
Si toata lumea ce auzea se mira de asemenea minune si toti asteptau botezul ca sa-i vada. Dar iata ca cele trei ursitoare cerura ragaz ca sa poata ajunge si petrecerea se intarzie cu inca doua luni. Oricum pregatirile incepura si tot tapsanul se umplu de corturi si mese. Pe cand totul era gata si asteptau ziua sosirii invitatilor ca din senin se starni o ceata groasa si alba ca laptele de nu zareai nici varful nasului dar’mi-te altceva. Si ce era mai curios e ca numai palatul domnesc si imprejurul lui se invartosa acea negura sau ceata sau ce-o fi fost. Si dupa vreo juma de ceas incepu a se retrage ca un sarpe gros si pe unde se tragea ramanea iarba palita si arsa, fara de viata intr-insa. Toata bune si frumoase dar cand tanara imparateasa se apleca asupra leganutelor, mirata ca printisorii sai nu cuvanta cazu ca fulgerata fara a apuca sa mai scoata vreun sunet.
Slujnica auzind bufnitura se apropie sa vada ce-i si unde nu incepu a striga si a-si smulge parul din cap alergand prin odaia imparateasca. Indata se stranse toata lumea : imparatul si imparateasa, dregatorii, slugile apropiate si abia mai catre urma fiul de imparat, sotul Ilenei si tatal copiilor, caci el abia venise intr-un suflet de la grjduri unde iapa lui cea draga fatase doi manji de toata mandretea, insemnati cu stea in frunte. Si cand ajunse Todiras aproape de iatacul soatei sale unde nu fu intampinat de harmalaie mare, strigate, bogete si slugi care alergau pe holuri fara de rost. Cand patrunse in iatac si se apropie de patul soatei sale mai sa-l ia cu lesin cand ii vazu chipul altmiteri drag si cuminte cioplit in cele mai drepte si frumoase trasaturi, acum pierdut si pierit caci ochii ii alunecasera peste cap, cautand raspuns intrebarilor mute. Slugile prinsera a-i povesti cum disparura cei doi coconi odata cu negura groasa, ceata dusmanoasa, fara urme-n lume, nimeni n-a stii unde, iar imparateasa cea tanara parca se pierise caci nu mai auzea si nu mai vedea nica. Todiras al nostru se lasa usurel pe marginea asternuturilor si imbratisa trupul sleit si pustiit al sotioarei lui dragi, sarutandu-i ochii dusi si cu vocea gatuita spuse abia soptit :
- Draga sotiara, iata ca soarta face sa plec departe de tine si sa te las prada desnadejdii dar alta cale nu vad asa ca plec in lume si nu ma intorc pana cand n-o sa dau de urma coconilor sa-i aduc langa maica lor. Tine naframa asta caci ea iti va aminti si iti va da de stire despre mine sa stii totdeauna ca imi e bine.
Atat mai zise, isi saruta sotia, saruta dreapta tatalui si maicii sale dupa care iesi fara a mai privi in urma caci si asa avea avea inima sfasiata. Si merse voinicul nostru luand calea si urma lasata de valatucul de ceata caci dupa cum am mai spus, iarba era palita si arsa. Si mergea voinicul fara a cata nici la stanga nici la dreapta si doar cand vedea ca murgul nu-l mai poate duce oprea de popas si-l lasa sa pasca si sa-si indrepte ostenelile. Intr-o astfel de seara pe cand se pregatea sa faca focul numai ce vede o dara miscatoare si cand privi mai atent vazu in iarba multime de omidee care pornisera in nuntire sau cine stie unde oare. Ii fu mila sa le lase oprada prada scanteilor sau focului caci se gandi ca si ele erau lasate de Dumnezeu cu un rost pe Pamant. Asa ca isi lua gatejele pregatite si pasind cu atentie sa sfarame vreuna isi schimba locul astfel ca isi putu aprinde focul fara a primejdui viata acolor fapturi. Manca si se pregati sa se lase prada somnului cand de pe un fir de iarba ce se legana in fata ochilor se ridica o voce pitigaiata ca un tiut. Privi mai cu atentie si vazu o omidee cu o coronita pe cap ce se tot misca incercand sa spuie ceva. Apropie urechea si atunci o auzi ca pe o parere :
- Voinice, voinice Todiras, multam pentru ceea ce ai facut pentru noi si tine minte un lucru : daca vreodata vei voi ajutor sa stii ca vom veni. Uite perisorul acesta fie taina legamantului nostru.
- Mai da mare minune de pot auzi ce-mi soptesc si micile taratoare….pesemne ca-s tare….
- Razi tu razi, Todiras, da nu se stie cand ti-om putea fi si noi de vreun ajutor.
Lua voinicul nostru firicelul de perisor si-l puse bine intr-o farama de miez de pita pe care o puse in chimir, dupa care se inturna pe partea ailalta si dus fu. Cand se trezi, soarele doar ce-si ridicase pleoapa. Si dupa ce-si spuse rugile de multumire si lua cativa dumicati, porni mai departe fluierand de mama focului. Si merse Todiras si merse fara a cata la nimic, nici la stanga nici la dreapta, caci gandul lui nu era decat la coconi si la sotioara lui. Si mergea dupa cum am mai spus si iata ca intr-o zi, pe cand era caldura cea mare a lui cuptor se opri la umbra unui copacean cum nu mai vazuse pana atunci ale carui craci se adunau ca-ntr-o caciula iar inauntru erau o multime de camari pentru pasari de tot soiul care mai de care cu trilul ei. Numai ca frunzele de pe poale prinsera a se ofili ca arse te zapusala. Se apuca sa smulga buruianul sa sape cu palosul cat a putut si aduse apa in burduf de cate ori pana ca vazu mustind pamantul in jur. Abia apoi se aseza de imbuca ceva de-ale guri si dupa ce mai doini dintr-o frunza murgului vru sa se ridica sa pleca. Dar unde nu vazu ca doua craci ca doua maini i se aseaza pe umeri si-l tin pe loc in timp ce frunzisul incepe sa fremete ca si cand ar voi sa spuna ceva. Isi incorda Todiras auzul si din fosnetul frunzelor deslusi cateva vorbe soptite :
- Nu stiu cum sa-ti multumesc pentru fapta si bunatatea ta, dar daca vreodata voi putea sa te ajut adu-ti aminte de mine si te voi ajuta. Iar ca semn al legamantului tine aceasta crenguta ce nu se va vesteji niciodata.
Lua Todiras creanga si o puse la palarie si pleca mai departe uitand curand cele petrecute. Merse ce merse si iata ca intr-o seara pe cand se pregatea sa-si asterna de noapte in iarba deasa si moale odata se trezi intr-un valmasag de scanteieri verzi de ziceai ca l-a pocnit cineva si vede stele verzi. Cand se dumiri vazu ca era inconjurat de un nor de licurici din cei zburatori ce alergau de colo colo caci lilieci de cei solzosi si pielosi ca alte aratari se roteau sa-i inghita. Vazand Todiras ast lucru isi scoase palaria si toate vietatile lucitoare isi gasira adapost in ea, scapand astfel de furia hrapitoarelor din noapte. Puse palaria cu gura in jos la pamant si bietele ganganii isi gasira linistea pentru o buna parte din noapte. Dar voinicul nostru dormi cu grije si dupa vreo doua ceasuri se ridica intr-un cot si ridica palaria dupa care o scutura pentru ca toate scanteioarele sa poate pleca linistite care incotro. Dar una dintre ele se apropie de el si se aseza in varful nasului de se uita bietul flacau crucis si nu stia ce sa creada. Gangania desena cena ceva cu aripioarele si intr-un tarziu auzi si voinicul nostru un tiuit ca de tantar. Se incorda si deslusi o insiruire de multumiri pentru ajutorul dat. Ii venea greu sa-si creada urechilor, dar isi dadu seama ca gaza noastra voia sa-i dea ceva. Incerca sa spuie ceva dar isi dadu seama ca suflarea lui facea sa tremure trupsorul luminos. Apoi vazu ca licuricul se apropie si lasa un pufusor in coltul ochiului drept cerandu-i sa-si aminteasca de el de va fi nevoie. Dupa alte multe zile si nopti de umblet de-a colo-colea, ajunse intr-un tarziu intr-o padure spaimoasa si intunecata de ziceau ca pamantul nu mai poate rasufla de multimea trunchiurilor si a radacinilor. Se strecura cu greu si cand ajunse intr-o poiana intinsa vazu in mijloc o borta ce se cobora afund in pamant de nu-i vedeai capatul si nu-i auzeai raspunsul la chemare. Isi lasa calul sa pasca, rupse o festila dintr-un brad mare si cioturos si dupa ce aduna un caus de rasina cea placut mirositoare prinse a se scobora in borta cea.
Merse el pana cand nu mai vazu fir pe unde calca si abia atunci aprinse festila, iar la lumina ei tremurata vazu da poteca se scoboara tot mai adanc in pamant de ziceai ca duce direct in strafunduri in lumea cea intunecata a lui…. Bata-l Crucea. Merse el ce merse si la un moment dat prinse a miji ca un licar apoi ca o geana de lumina si deodata se trezi intr-o vagauna cat toate zilele de mare ce stralucea in lumina rece a unui glob ce spanzura in bolta vagaunii. Cararea ducea catre un conac de cel domnesc iar jur imprejur cat vedeai cu ochii nu crestea fir de iarba sau verdeata. Pe cerdac, intr-un patuiag se harjoneau cei doi coconi gungurind de mama focului. Todiras se apropie si cand vazu ca nu-i nimerica prin preajma, lua cu grija patuiagul si porni spre gura vagaunii.
Si unde nu se porni ca un huruit si tiuit, caci toata casa urla si tremura din toate cele ca o fiinta spaimantata de moarte. Grabi Todiras pasul caci nu pricepea ce poate sa insemne ast lucru si unde nu se trezeste prins ca intr-un cleste de o negura vascoasa si lunecoasa ca pielea cea de balaur. Si din toata negureala acea se ridica un cap de o frumusete fara de seaman, caci pesemne ca daduse chiar peste Zavistia insasi.
- Cum de indrajnesti sa-mi calci hotarele, sa vi ca un fur si sa crezi ca poti scapa nepedepsit ?
- Iarta-mi indrazneala, marita Doamna si Stapana, dar eu nu caut decat ceea ce-i al meu si nu iat ceva ce nu-mi apartine. Cu ce te-am suparat asa de crunt incat imi cauti pricina ?
- Am mai spus, zise, si faţa cea frumoasa se schimonosi devenind urata. Daca n-ai fi luat ce-i al meu, casele mele n-ar tipat dupa ajutor, chemendu-ma din locurile unde-mi cercetam supusi. Dar pentru ca m-ai gasit in toane bune, fie, nu-ti iau zilele. Dar ca sa pleci nevatamat acasa cu cei doi coconi trebuie sa-mi implinesti trei dorinte. Te incumeti au ba ?
- Am de ales marita Doamna ?
- Nu. Si nici nu-mi pasa. Deci……ce spui ?
- Sa auzim marita Doamna care-s poruncile.
- Iti dau trei zile sa termini trebusoara asta iar daca nu……
- Da zii odata, sora Soarelui, mandra Pamantului…..
- Daca si la alte trebi te pricepi asa cum te pricepi a manui vorba, zise Zavistia cu voce mai domolita acum…..deci….iata cele trei porunci……
- Pan l-apus de soare pun sa mi te-omoare daca nu mi-i face, ceea ce n-au vazut, ochii pe Pamant : vreau sa-mi faci o mare, mare calatoare, si tremuratoare, care poa-sa zboare cu aripi spre soare ;
- Treaba de copil mic, Marita Doamna…….zise Todiras simtind ca i se moaie madularele….
- Ai porunca grea, sa-mi zidesti as vrea, pe pamant curat, si-n veci nesapat, fara caramida, din tinda la grinda, fara de fereastra sa-mi zidesti o casa, un castel curat, cu verde-ncrustat, vantul cand adie, fata sa-mi mangaia, paseri sa imi cante si sa ma incante ;
- Da stiu ca vrei sa-ti schimbi conacul fara sa pui osu’ la treaba mai zise voinicul nostru simtind racori de moarte pe sira spinarii….
- Vreau pentru vecie, in palat sa-mi fie, vreau o luna a mea, picure din ea, stropi luminatori si stropi calatori. Vezi tu, cam astfel de trebusoara ma gandesc eu ca ai reusi sa faci in cele trei zile ramase, daca mai vrei sa pornesti spre casa, ca de nu, aici iti vor ramane oasele, albind si tu uscaciunea din jur……
- Prea bine marita Doamna, caci stiu ca toate le pot intru Christos si mai stiu ca Dumnezeu nu ma va lasa la greu.
- Cred ca pot sa iau coconii sa-i grijesc iar tu cauta-ti un loc unde sa-ti asterni oasele sau poate te si apuci de lucru….
- Prea bine, marita…..
Odata se ridica negura ceea si disparu odata cu coconii si cu conacul cel domnesc, lasand locul curat ca-n palma. Se aseza Todiras al nostru si mai ca-i venea sa-si planga soarta haina dar stia ca acest lucru nu-i sta in fire si mai stia ca va izbandi. Cum-necum va izbandi ca doar nu-l va lasa Dumnezeu la indemana Zavistiei ca daca nu el cine va putea sa scape lumea de ea, ferecand-o in strafunduri…. ?
« Da, dar cum sa fac aceasta minune ? se tot intreba cautand raspuns in strafundul sufletului unde nu era loc de teama sau indoiala….. ».
Tot gandind il cuprinse somnul si dormi dus fara sa stie ce-i cu el cand, odata se trezi la atingerea rece si umeda parca. Se ridica si vazu langa el Zavistia ce-si incolacea trupul serpesc batand pamantul cu coada groasa si retezata.
- Da stiu ca muncesti, nu te incurci, mai zise ea ranindu-si buzele intr-un zambet. Doua zile au trecut asa ca maine sa vedem cu care porunca te infatisezi, gata implinita…..mai zise strecurandu-se si disparand ca un abur…..
Se ridica Todiras al nostru si incepu sa umble incolo si-ncoace nestiind nici el de unde s-o apuce si unde s-o lase…. « sa-mi zidesti as vrea, pe pamant curat, si-n veci nesapat, fara caramida, din tinda la grinda, fara de fereastra sa-mi zidesti o casa, un castel curat, cu verde-ncrustat, vantul cand adie, fata sa-mi mangaia, paseri sa imi cante si sa ma incant….. » Ca doar n-oi fi mester zidar ca ridic palat, in loc neumblat……fara temelie….grinzile sa-l tie…….Doamne…..da cum vine asta ca doar n-o fi vreun copac s-o ascunda intre cracile lui……Iaca na…
Si unde nu lua voinicul nostru creanga cea verde de la palarie si o aseza intr-o mica gropsoara, stropind-o cu apa din burduf si zicand : de ti-o fi usor, sa lucram cu spor, sa ridici as vrea, daca s-o putea un castel curat, cu verde-ncrustat, fara caramida, din tinda la grinda, tot din ramurele cu frunze pe ele, cu odai curate de ploaie spalate de soare svantate, cu paseri maiastre, care sa tot cante si sa ne incante. Si unde nu incepu a se inalta si a se roti crenguta ceea ca ziceai ca toata vagauna va fi cuprinsa in imbratisarea verdelui proaspat. Si din ce se vedea toate odaile aveau pardoseala din coaja cea moale si lucioasa a mestecenilor, peretii adumbriti din cracile cele curgatoare ale salciilor pline de frunze lucioase si muguri pufosi iar din tavane atarnau globuri de vasc pline de bumbi albi si sticlosi, imprastiind lumina alba. Patruunse Todiras al nostru in palatul cel neasemuit si fiece camera avea cate si mai cate feluri de flori si fructe ce impodobeau peretii in mii si mii de culori si parfumuri iar intr-un tarziu ajunse si in sala cea mare a tronului, alcatuit din impletitura cea mai fina a rachitelor rosii ca flama sangelui.
« Ei si acum sa te vad Todirase de unde mai scoti tu si minunea de luna, da nu oricum ca cica - vreau o luna a mea, picure din ea, stropi luminatori si stropi calatori – ei ce ,mai spui acu ?». Si ca intr-o strafulgerare isi aduse aminte de licuricii cei zburatori si cum se gandi numai ce-i si aparu printesa licuricilor in fata dansand si batand aerul cu aripile diafane.
- Cu ce te pot ajuta voinice ?
- Apoi nici nu stiu cum sa-ti spun …si prinse voinicul a-i soptii ceea ce voia Zavistia si intr-o clipita se stranse multime de zburatoare diafane si se prinsera intr-o inlatuire de alcatuira o luna maiastra si in tot timpul prefirau fiinte de cele maruntele intr-o plutire line pana spre pamant si apoi si ridicat stropi clipitori si luminatori de ziceai ce mare minune va fi fiind si aceea.
« Iata ca am primit ajutor si la cea doua munca sa vedem acum ce-om face cu cea de-a treia care chiar ca ma doboara - vreau sa-mi faci o mare, mare calatoare, si tremuratoare, care poa-sa zboare cu aripi spre soare – apoi Doamne cine a mai auzit de asa ceva. Chiar sa-mi ramana oasele pe aici sa albeasca pamantul ? ei Doamne, mare calatoare care sa si zboare…ca doar n-o fi pasere in zbor sau fluture usor….Ah ! da….si prinse a se gandi si cauta in chimir farama de pita cu perisorul prins intransa si pe data vazu ca toata vagauna se umple de fiinte paroase si taratoare care valureau ca apele marii iar palatul cel viu isi scutura frunzele ca sa aiba ce manca si sa se implineasca, aripi sa le creasca. Si iata ca aparura si zorile sau cum s-or fi numit ca doar soare nu era si odata se invartosa aerul si de unde de neunde se stranse negura Zavistiei caci ea nu avea trup ca toata fiinta ci se schimba si se invartosa dupa cum ii trasnea si ii venea.
- Da stiu ca ai lucrat ceva, voinicule. Si drept sa-ti spun nici nu ma indoiam ca n-ai sa reusesti mai zise schimonosindu-si fata intr-un zambet colturos.
- Am facut si eu cum m-am priceput mai bine.
- Hai sa vedem ce s-a petrecut pe aicea. Deci aista este palatul pe care l-am visat….
- Nu stiu daca-i intocmai cum ai vrut dar mai bine nu m-am priceput a-l face.
- Da, da, da stiu ca-mi place mai zise Zavistia intrand prin portile prefirate din mladite de cele fine ale iederei plina de frunze verzi si carnoase.
Sala dupa sala era totul o incantare si nici ea nu stia unde sa se uite mai intai. Cand ajunsera in sala tronului cat era ea de pornita tot se opri cu rasuflarea taiata caci nici macar in vis nu putuse asemui o luna mai frumoasa si mai negandita. Se aseza pe tron si din luna ceea incepura sa picure miriade de scanteioare care pluteau si apoi se ridicau alene la loc de unde pornisera. Ca la un semn, peretele palatului se desparti ca intr-o ferestra uriasa si de jur imprejur, cat vedeai cu ochii, o mare fosnitoare si unduitoare, verde la coloare, cand cu irizari si strafulgerari de ziceai ca ce poate sa fie asa minune. Si iata ca la un moment dat mii de casute chitinoase se sparsera si dim masa ceea unduitoare se ridicara spre soare multime de aripi divers colorate caci era ca in dorinta ei, mare care sa zboare cu aripi spre soare. Si daca cineva ar fi vazut asemenea minune sigur ar fi gandit ca asa ceva nu este cu putinta. Caci daca pana si Zavistia ramase fara grai va inchipuiti cam ce minune se intamplase acolo.
- Zii marita Doamna, acum mi-i da voie sa plec acasa cu pruncutii mei ?
- Nu numai ca ti-oi da voie, dar te-oi trimite ca vantul si ca gandul cu una din slugile mele de nadejde, Minciuna….
Nici nu apuca Voinicul Todiras sa zica pâs ca se si trezi la portile palatului tatane-sau impreuna cu cei doi coconi si murgul sau care nu pricepea de fel ce s-a-ntamplat. Zarva care se porni la aflarea vesti ca fiul s-a inturnat cu cei doi coconi a cuprins intai palatul apoi imprejurimile si mai apoi toata imparatie de ziceai ca cine stie cine navalise si cotropise tara. Iar bucuria era asa de mare incat pana si soarele zambea din inaltul cerului. Si fiindca tot erau toate cele pregatite se porni ospatul de dupa botez si Doamne sapte zile si sapte nopti tot carara vorniceii la carafe cu vin si la fripturi de cele spaimoase infipte in protap si la cate feluri de mancare ca daca tot ma nimerii eu pe acolo, la masa m-am asezat, si povestea am gatat, si-am luat vreo trei in traista sa le pun la-ai mei pe masa, si-am luat vreo doua-n san, sa-mi ajunga si pe drum, si-amu ca m-am saturat, v-am lasat si am plecat.
Ce mai stiu e ca Zavistia a fost atat de incantata de palatul, de marea si de luna sa incat mult timp nici n-a mai voit sa se arate in lume. Iar daca veti vedea o nuntire de scanteioare inseamna ca poate i s-a destramat luna cea minunata si apoi poate ca s-a razgandi si a incepe sa umble iar prin lume si poate ca va fi randul vreunuia dintre voi sa-i indepliniti urmatoarele porunci si sa o poticniti pe undeva inca o buna perioada de timp.