Scara

Totul incepe sau poate ca se termina cu acest vis. E bine spus?
Realitatea isi bate joc de mine sau poate ca nu face decat sa-si adauge o noua masca necunoscuta.
Realul dispare aruncandu-ma dincolo de limitele cunoscute. Disperarea ma invaluie ca frontiera chitinoasa a crisalidei. Plutirea se agata cu disperarea spotului luminos ce se prelinge prin reteaua cristalina a opticului. Urletul se disipeaza ca unda de soc, ce revine in punctul de plecare sleita si golita de orice putere. Golul se strange, valatucindu-si nemiscarea in jur, ca una din acele suprafete aberante fara de inceput si fara de sfarsit. Caderea continua tradeaza nesansa realului de a se ascunde definitiv.
Daca exista cadere, inseamna ca exista gravitatie. Aceasta afirmatie poate fi luata ca axioma? Dar de fapt aceasta e cadere? Cadere, plutire, stationare, imobilism....Unde e linia de trecere de la static la mobil? Caderea inseamna acceleratie...acceleratia inseamna frecare....frecarea inseamna schimb de energie....si schimbul de energie inseamna....inseamna....hei?! ....cuget...deci. ....EXIST! Acest lucru intra tot in clasa axiomelor?
Daca exist, unde sunt? Cine sunt? Ma simt dar nu ma vad. Neuronii capteaza semnale dis- perate de la periferie. Fiecare nerv, fiecare particica din mine trimit semnale disperate: sunt aici! De ce nu ma vezi? De ce nu crezi ca exist? Sunt asemeni celui ce se trezeste orb, din ochii lui izvorand bezna deasa, groasa, ucigasa. Simturile alertate se arunca in jur, haita flamanda si deznadajduita. Urletul disperarii se reflecta strivindu-mi carnea. Abisul se strange in jur ca un zid al tacerilor dispe-rate. Un tunel vertical, o canalizare cu sens unic. Disperarea clocoteste cu furie aruncandu-ma in cele patru zari. De ce trebuie sa fie patru? Tendoanele ard la limita posibilului acceptat. Degetele se transforma gheare. Un urlet paroxistic sparge legaturile neuronale. Caderea, plutirea, zbaterea, se intrerup brusc, ca incandescenta unui bec ars. Faptul ca mai pot gasi corespondente alina durerea ce-mi calcineaza ner-vii suprasolicitati.
Primele semnale tradeaza duritatea si raceala fierului. Atarn de ceea ce s-ar putea numi o scoaba, o bara de fier ca acelea ce alcatuiesc scarile. Pendularea in jurul acelui punct fix face ca elongatiile sa-si reduca din amplitudine. Ma simt atras si respins, ca firul de praf ce-si cauta scaparea pe unda de lumina. Din ochiii mei valatucesc tenebre, ce cale nu deschid luminii sa patrunda. In jur nu-i nici raceala, nici arsita nu geme: lumina nu exista, iar bezna zace-n gheme. Ma agat cu disperare, prin maini eu mai traiesc, in jur e doar uitare, prin timp netimp vaslesc.
-URCA! suna porunca....E unda ce strabate, celulele loveste, reflecta-n alta parte si unda in unde creste. Genunea se retrage, incet ma zamislesc, suvoi de informatii spre creier navalesc. O mana se desprinde, se-arunca dupa sprijin, lastar pe bara rece, incet ma-ncolacesc. Caderea urla in urma, reversu-i sunt acum, urcarea zace in mine, poruncii ma supun. In jur un zid opac, din caramizi de bezna, nuante de intuneric puncteaza sus si jos.
-Cu cat vei urca mai sus cu atat te vei afunda mai mult in negura clipelor trecute. Daca nu vei urca vei ramane in incremenirea vesniciei, dar.....
Dar stiam ca nu va fi asa.....
-”La inceput a fost cuvantul si cuvantul era de la Dumnezeu!”
La inceput am fost cadere si aceasta a avut sens dupa ce am atins punctul de urlet al opririi bruste,a punctului de ancorare intr-un acum. Si dupa ce trecutul s-a disipat intr-un prezent palpabil - bara rece de fier - am inceput sa cuceresc viitorul urcand. Din ochi imi izvoraste bezna in valuri dese, dar trupul infloreste sub jeturi de lumina. Lumina ma hraneste, din ea imi trag puterea. Cu trupul deslu-sesc tunelul nesfarsit, iar palmele imi arata ce scoaba incet sa prind. As vrea sa obosesc, in timp sa ma opresc, dar ritmul urla in mine; dusman de moarte timpul, nu pot sa-l stapanesc: caci parte sunt din el si nu intreg ceresc. Imagini ma inconjoara, vartej ametitor, mi-e ochiul ars de setea trairilor ce mor. Arunc bucati din mine, imagini pescuiesc, semnale ajung la mine si-n lacrimi izvorasc.
-”Eu sunt calea, adevarul, viata”.
Lumina violeta imbraca valea verdelui intr-un albastru irizant. Vantul cauta in soapta fiecarui fir de iarba, comoara adevarului pierdut. Catafalcul ivoriu creste in mijlocul marii fosnitoare de verde irizant. Din taina spatiului se ivesc trupuri de bocitoare cu mastile binecunoscutelor chipuri. Distanta se contracta si ma trezesc in spetele grupului numeros. Ma strecor cu dificultate lasand in urma su-doarea indoliatelor regrete. Ajung langa catafalc si ochii lipiciosi ca bratul octopodului, invaluie trupul intins, trupul meu relaxat, al carui suflet calator il caut cu disperare. Necrologul blajin concentreaza lumina violacee in stropi de ploaie ce biciuie trupul si catafalcul. Ploaia imi obtureaza gura si ochiii sufocandu-ma, ma impinge de la spate, ma trage de mana, ma alunga de langa adunarea solemna.
Alerg. Aerul se intinde ca o melasa. Cred ca ar vrea sa vajaie dar nu poate. Se intinde cleios in jurul meu. Alerg sau poate ca spatiul aluneca pe langa mine. Undeva in urma, terenul se strange ca o rana intr-o vale innecata in verdele violaceu. Ploaia spala imaginea trupului intins pe catafalc. Ajung pe culmea unui deal si spre surprinderea mea aerul incepe sa aiba gust; aerul fosneste mangaindu-mi pielea calcinata. O ultima privire circulara si regretul tasneste prin toti porii: ce verde era valea mea!? Dar eu urc. Treapta dupa treapta, scoaba dupa scoaba. Fierul rece lasa urme in carnea mea. Imagini zumzaie in jur, albine rascolite de dulceata florilor carnale. Precum stravechii mesageri in suliti de trecut m-as arunca, dar urc. Porunca biciuie in mine si carnea se supune, face ce vrea ea. Numesc vointa actiune, caci prin vointa fapta lucreaza in cuvinte si in ganduri. Urc de il traduc, inseamna actiune, dar oare din vointa mea actionez? Spun: urc. Dar oare sensul corespunde intrutot realitatii? Atata timp cat trupul imi atarna in brate si bratele se lupta pentru o noua scoaba, sensul e bun, deci urc. Puteam la fel de bine sa strabat distanta, tarandu-ma in coate si genunchi, iar verticalul ros de oboseala, s-ar fi prelins pe orizontal tacut. Dar urc, in fata-i sirul nesfarsit de scoabe ce-n urma-n abis negru se preling. Cu cat sunt mai departe scoabele in fata, cu-atat mai luminoase par; le simt. Cu cat raman in urma ca trecutul, mai negre decat bezna ce o nasc le simt. Urcam ramane undeva in urma, caci urc, prezentul disipeaza-n bidimensional, spre voi urca ma indrept acum, dar cred ca e departe timpul cand voi scapa de voi urca. Acum eu urc, las scoaba dupa scoaba, prezentul mi se scurge in trecut, imaginea semnal ma ajunge iar din urma..............” mananc si plang.............. mananc”.
Pe cerul de taciune noi fulgere sclipesc si stropii in cadere, in blana aciuiesc. Lumina sparge bezna in tandari fumegande si noaptea se prelinge lasand pastel albastru. Adulmec urma stapanei. Chiar daca alerg dupa ea imi place sa-i simt mirosul. Aroma tropului ei ma arunca pe culmile nespe-ratelor betii. Alearga putin in fata mea, se stie ocrotita. ploaia ii face bine. N-o sperie. Alearga printre copaci ca o naluca dusa de vant. Paraul se strecoara printre picioarele noastre cand intr-o parte cand in alta. Padurea se rareste, trimitand soli stingheri la portile satului. Albastrul fulgerelor lumineaza ceea ce a mai ramas din natura dezlantuita. Deja in vale se zaresc primele case. Ma simt privit si dau bucuros din coada. Incerc un latrat scurt dar valurile furioase ale ploii ma inneaca. Inchid botul. Stapana se opreste bucurandu-se de ploaie. Bate aerul asemeni pasarilor ce vor sa-si ia zborul. Ma invart in jurul ei scuturandu-mi blana. Un zumzet palid ma electrizeaza. De undeva din urma, intunericul geme, gafaie. Parul mi se zburleste si urletul scapa zbatandu-se printre valurile de apa. Stapana ma priveste uimita, nu stie ce sa creada. Imi pare rau dar timpul e scurt. In lumina albastra coltii imi scipesc nefiresc. Marai rinjindu-i si mai mult. Ochii mi se injecteaza scaparand a nebunie. Ma trag putin inapoi, pregatindu-ma sa sar. Ii privesc fata pe care cristalizeaza groaza. Ma incordez si sar, trimitand urletul ancestral ce zace in orice caine. Se intoarce si o ia la fuga innebunita. Ma arunc s-o sfasii. Nu stiu ce a inteles, dar acum alearga spre deal. Mai sus, tot mai sus. Mirosul trupului ei mustind de groaza ma innebuneste. Totul in mine freamata la atingerea lui. Fiara din mine cauta scapare. Doar cateva secunde daca as lasa-o si totul s-ar sfarsii. Alerg in urma stapanei abandonand chemarile ancestrale. Fulgerele tes panza luminii victorioase. Privesc in urma. Lumina sterge de intuneric faldurile padurii. Pamantul tremura de groaza si neputinta. Suvoiul apare triumfal lingand trunchiurile intepenite. Ploaia arde cerul cu violenta nestavilita a torturii. Pamantul se cutremura lepadand tot ce-i de prisos. O vad cum se zbate cautand reazem pasilor. Bolovanii fug din calea noastra, rostogolindu-se in haul clocotitor. O vad cum cade. Se ghemuieste acoperindu-si ingrozita fata. Ma aplec si-i ling mainile. Nedumerirea coboara alene, zgaltaind frica ce o apasa. Mainile se retrag invinse. Privirile ei ma pipaie neancrezatoare. Intorc capul. O simt ca face la fel. Se ridica, retragandu-se cativa pasi. La umbra fulgerelor dese zareste intinderea clocotitoare de ape. Ii simt incordarea. Incet, incet se relaxeaza lasandu-se moale. Se aseaza imbratisandu-si genunchi. La cativa pasi, apele dezlantuite poarta cu mandrie halci din trupul padurii. Ii simt mainile ce se incolacesc in jurul gatului si fata ce se ingroapa in blana. O caldura naucitoare pune stapanire pe mine. Lacrimile picura sfaraind. Ma preling topindu-ma ca lumanarea. Fulgerele orbitoare imi ard retina.Lacrimi fierbinti, lacrimi de lumina, picura inmiresmand aerul.
Fierul rece arde in mana mea. Urc. Drum fara de inceput si fara de sfarsit. Drum de pulbere de lumina. Scoaba dupa scoaba. Urc. Inaintez ca un robot. Creierul lasa in urma totul: durere, senzatii, stimuli. Ratiunea pura si rece. Urc. Pana unde? Pana cand? Cat mai am? De ce? Unde trebuie sa ajung? Cine ma asteapta? Ma asteapta cineva? Sunt chemat? Sunt dorit? Incerc sa ma desprind. Mai vreau sa gust dulceata si nesinguranta plutirii. As vrea sa redevin cadere dar mainile-s lipite si fac corp comun. Urc scoaba dupa scoaba din fier crescut din mine. Sfarsit imprevizibil, scara naste din mine, fuge de intuneric si zboara spre lumina. Las dare de intuneric, sudoare lipicioasa, ce scara o inghite tot mai nesatioasa. Urc tarand intunericul dupa mine. Urc si las suvoiul imaginilor sa ma scalde. Fiecare lacrima de lumina poarta inchisa in sine franturi de vieti trecute. Urc, cu toate ca mi-as dori o clipa de uitare. O clipa cat o vesnicie. O vesnicie uitata intr-un strop de lumina. Stropi ce se preling, lasand in urma scheletul de tenebre, tenebre ce urca odata cu mine, prin mine. Cine are nevoie de aceasta maree de tenebre? Pe cine trebuie sa sperii? Pe ce taler de balanta trebuie sa ma incolacesc?
Las fierul sa lucreze, mai sus sa ma impinga, lumina din trecut o las sa ma cuprinda. Ah! trupul tot ma doare, e zbatere, e geamat, zaresc o lume verde ce plina e de freamat. Prin miile de ochi tasneste clorofila, prin verdele ei crud sorb insetat lumina. Mi-s gleznele infipte in tarana si se desfac in mii de radacini, simt apa ce prin ele se strecoara, izvorul nesperatelor betii. Pamantul ma apasa, ma hraneste. Ma sprijina, ma apara, ma ocroteste, el, maica ce la san copilu-si creste. Prin plete-ramuri vantul odihneste, si adoarme ostoit la sanul meu, caci la pamant de ma apleaca-n joaca, mladiu ma salt harjoana sa inceapa. Sunt un scorus ratacitor prin lume, mor azi aici, dar din samanta eu renasc dincolo maine. Copacul vietii ma atrage, ma respine, mareea arborelui sfant spre locuri noi ma impinge. Ii simt aroma sfanta, cand dulce si suava ce raiul il vesteste, cand aspra, innecacioasa si amara ce din strafund de iad urzeste. Il caut azi si maine, dorinta si pacat, mereu voi fi pe drumuri pribeag neampacat. Il vad cu ochii mintii: falnic, maiestuos, ce-n stramta realitate nu-si afla adapost. Pe inimi isi cladeste a trunchiului tarie si cele noua ramuri dau pace, bucurie.
Pe prima dintre ele e altaru-ntelepciunii, ce-n picuri de fantana inchide taina lumii. Toti cei plecati din lume aici vin sa se adape, de chinul indoielii pot astfel ca sa scape. Prin ochiul desfrunzit ei vad a luminii taine, trecut ce izvoraste din viitoare spaime. Sorbind intelepciune se rup de ce-i lumesc, orgolii, ingamfare, dispar, se vestejasc.
Pe urmatoarea raza se afla frumusetea. Sorbind nectaru-i dulce ei sufletu-si clatesc, frumosul ce inconjoara in suflet il cladesc. Creatia divina in ei se oglindeste, frumosul din afara in ei salas gaseste. Gustand intelepciunea te lepezi de pacat, sorbind din frumusete uratul l-ai spalat. Esti parte ce se inchide intr-un tot unitar, intreg ce inchide-n sine divin elementar. Lumea in jur vibreaza, totu-i redus la unda, frumosu-i unda mama ce sufletu-ti inunda. Uratul si tristetea ca apa se preling, prin orisice fisura pecingine intind.
Mai sus, pe-a treia raza, salas puterea are, toti cei ce se inalta, strabat a ei carare.Esti intelept esti darnic, ai sufletul frumos, puterea e toiagul, nadejde, adapost. Puterea te ajuta pe tine sa te-nfrunti, sa dai totul uitarii, nicicand sa nu te-ncrunti. Orgoliul te incearca, trufia-ti da tarcoale, doar sufletu-ti puternic, le spulbera din cale. Cand ai invins dusmanul ce-n tine vrea salas, vei mai urca o treapta din cele ce-au ramas.
Inteligenta-i poarta spre ce e nepatruns, (e treapta ce te indemna : mai sus, mai sus, mai sus). Urmeaza apoi iubirea, cand daruiesti din plin, caci cel ce daruieste e al dragoste-i preaplin. Victoria-i cununa ce fruntea ti-o incinge si gloria-i mantia ce trupu-n falduri strange. Domnia iti confera o aura de sfant, cand pentru toti si toate trimis esti pe pamant.
Tot ce-i in jur ingheata, oglinda aburita, se sparge-n mii de cioburi ce palmele-mi framanta. Las clorofila-n urma limanul sa-si gaseasca, si plec tarand lumina ce-ar vrea sa se-odihneasca. O scoaba-n fata naste o alta-n urma moare, e calea vesniciei : lumina sau oroare. Ochii primesc semnalul, spre cre-ier il trimit. Acesta-l descifreaza, stupoare....nu-i...nimic. Nimicul este negru, mai negru ca mormantul, si frigul, frigul mortii e vesmantul. O mana e-inclestata, cealalta in jur izbeste, prin apele vascoase, frica himere creste. Dau drumul unul urlet, ce moare-innabusit iar sufletul ingheata cu-un ultim palpait. Daca aceasta-i moartea cu-al ei miros fetid, incet teama dispare, caci dupa a Sa porunca, mai am de patimit.
O mana se destinde, cealalta inclestata de scoaba se desprinde. C-o ultima putere, spre slava le ridic, dar tintuit in cuie sant iata rastignit. Explozia cresteaza fasii in trupul greu si soarele iubirii inalta rugul meu. In jur este lumina, e pace si tacere. E linistea pe care trupul sfarsit o cere. E tihna ratacita in Eden pe-o carare, e pacea ce in suflet asterna alinare. As vrea sa ma intind, as vrea sa ma ridic, as vrea sa-alerg din nou dar trupul e-mpietrit. Sortit la nemiscare privesc in jurul meu, in zare este-un munte,sunt os din osul sau. Aproape este marea ce-si leaga val de val, a ei imbratisare ma scoate la liman. Sunt piatra ce-n tacere isi trece timpul sau, pandesc eternitatea prin lacrima de zeu. Pulsez cu universul, tresar la a Lui chemare, cu toata impietrirea alerg la intampinare.
-” De acum te cheama petra”(piatra), zise blandul pastor si Petre zidi taina in suflet muritor. Piatra de temelie pentru noua zidire, pilon la poarta sfanta si pastrator de cheie. Furtuni si desnadejde imi biciuie fiinta, sunt piatra aruncata si fara trebuinta. Astept o mana blanda sa-mi mangaie tristetea, si ochiul care poate sa-mi caute fiinta. Sa pot striga in lume toate cate le stiu, sa dau, sa iau iubire, cat nu e prea tarziu.